Revista ARMONIA

 George ROCA

George ROCA: Domnule Pascu Balaci, sunteti un om de litere de exceptie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, presedintele cenaclului „Barbu Stefanescu Delavrancea” al Baroului Bihor si de asemenea, un renumit avocat oradean. Cum reusiti sa va împartiti timpul între atâtea activitati?

Pascu BALACI: Timpul ca si spatiul este infinit si ne ajunge la toti. Si îmi ajunge si mie ca sa îl dramuiesc în tot atâtea parti ca sa fac fa?a cu succes îndatoririlor mele de avocat si scriitor. Timpul de reflectie, de plimbare, de lectura, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi si sâmbata si duminica. Pe timpul lui Ceausescu se lucra si sâmbata, era mai putin timp pe care sa-l consacri lecturii si scrisului. Bineînteles, ca pentru scris îti trebuie o anume dispozitie, dar nu neaparat sa cazi în transa. Ai nevoie de sanatate, liniste, de multumire sufleteasca, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca sa te poti aduna. Caci a scrie reclama un efort intelectual de exceptie. Si nu poti scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, sa te reîncarci sufleteste. Nu poti mentine arcul mereu încordat, pentru ca se rupe. De aceea, este indicat sa te descurci cu problema împartirii timpului. Dupa ce scriu, obisnuiesc sa fac gradinarit, asta ma odihneste… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizica este cea mai buna solutie pentru un scriitor. Te mentine în forma.

Cine se plânge ca nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-si dramui timpul, de a evita contactele neplacute, inutile, sterpe. Iar cu hotii de timp… am devenit necrutator! Sunt un fel de indivizi care îti fura timpul, pur si simplu si care au impresia ca îti fac un mare bine, tinându-te de vorba. La telefon, sunt laconic, nu-mi place sa vorbesc, vorbesc destul în instanta unde este necesar sa faci asta ca sa câstigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie sa vorbesti cât mai putin si cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie sa ai stiinta de a-i asculta pe altii. De aia ai doua urechi si o singura gura si nu invers!

Ar trebui sa fie inventata o stiinta sau disciplina noua pentru managementul timpului, unde sa se predea arta de a întrebuinta pretiosul element în folosul omului si nu spre distrugerea lui. Consider a timpul este un dar dumnezeiesc si nu trebuie sa ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru ca timpul scurs nu se mai întoarce niciodata.

George ROCA: V-as ruga sa ne povestiti câte ceva din viata dumneavoastra. De unde va trageti radacinile, ce scoli ati urmat si de unde pasiunea aceasta arzatoare pentru literatura?

Pascu BALACI: Sunt nascut în satul Sebis de Beius, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatura, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta si pentru ca nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revolutia antisovietica a ungurilor, fapt ce a generat si în tara noastra o stare de revolta în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am nascut, rusii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrageau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Baita Plai, proces care a durat cam pâna în l960. România, desi fost a patra tara în ce priveste pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea razboi mondial, a fost catalogata tara învinsa, numai buna de jefuit. Jefuita de nemti, care nu au platit la pretul real valoarea petrolului cu care si-a împins diviziile de tancuri spre Rasarit, jefuita de sovietici care, ignorând masura întoarcerii armelor împotriva nemtilor, ordonata de regele Mihai I la 23 august l944 si a armistitiului cu acestia, au continuat netulburati sa ne ia soldatii prizonieri, sa-i duca în Rusia la lucru, sa ne bage în linia întâi la Oarba de Mures unde am avut pierderi îngrozitoare, fara ca aliatii din Rasarit sa miste tragaciul… Ca apoi sa înfiinteze celebrele „sovromuri” (de trista amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o forma aparent legala de parteneriat cu tara noastra sa ne ia la un pret de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub aceasta blânda denominatiune de jefuirea zacamintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am nascut.

În plan teatral, îmi place sa remarc ca în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adica pe româneste „Priveste înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…

Am urmat scoala primara în satul Sebis, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providential care mi-a deschis usa spre tarâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba si literatura româna Gheorghe Rusu, proaspat iesit în acele vremuri din amfiteatrul facultatii, entuziast si dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Toplet din Caras Severin. A întemeiat la acea scoala amarâta un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Stei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creatii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascal au fost urmatoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”

Apoi l-am impresionat pe dascal cu o poezie lunga rimata si ritmata despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care aparea pe atunci din revista „Cutezatorii”. Poate colegii mei de generatie îsi mai aduc aminte. Eu, citeam toata vara, la bivoli… pe imasul Sebisului de unde priveam la Tîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imas, ma duceam alene dupa bivolii care nu „bâzdareau” ca vacile, adica nu fugeau, ci se scaldau în balta. Iar eu aveam traista mereu plina de carti! Puteam sa citesc cât vroiam pentru ca bivolii nu stateau cu vacile rosii, pazite de ceilalti copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de paza”, lasâdu-ma în pace sa îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervasera prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.

Multi ani dupa ce am absolvit liceul si facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilariei petrecut lânga aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existenta ci si imaginea lor puternica, stenica, care m-a urmarit multa vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatina un munte cu copita/ În ochi îi straluceste dinamita/ Când zboara peste râpe de pacat./C u aripi rosii, fulgerând zaltat/ Cu stele noi, el samana orbita/ Iar toamna, luna fumega ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu ma prefac în pruncul care-am fost/ Si calaresc pe lata lui spinare/ În umbra-i aflu astazi adapost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânti în satul nost/ Si-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.

Am tinut sa includ aceasta poezie în prima mea carte de sonete aparuta la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simtit dator sa scot cartea. Din pacate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme sa se duca la imas cu bivolii, nu a mai apucat sa citeasca sonetele mele.

Revenind cronologic, dupa absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu faimos, românesc, alaturi de cel din Blaj si Nasaud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebis si cu totii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toata comuna Draganesti de care apartine. La prima ora de limba si literatura româna, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar si întreaba:

- Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut ca nu aud bine. Colegii si-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flacari, întrebându-ma ce se întâmpla, daca nu am facut ceva rau si nu cumva urmeaza sa fiu dat afara din scoala înainte chiar de a începe.

- Dumneata esti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând ca un elev slab si pirpiriu se ridica din chiar a doua banca, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne dupa înaltime.

- Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teama si veneratie care cred ca nu se mai întâlnesc azi, odata cu ”democratizarea” prost înteleasa a relatiilor între dascali si elevi.

- Te rog sa ma urmezi!” a ordonat profesorul si luându-si catalogul sub brat s-a îndreptat spre iesire. L-am urmat cu inima batând sa mi sparga pieptul.

Profesorul Martinov Milan, fie-i tarâna usoara, ma astepta, tragând tacticos din tigara lânga geamul de pe coridorul de deasupra salii de sport de unde se putea zari apa Nimaiestilor care scalda urbea Beiusului. M-a privit curios si binevoitor, mirat parca, cu ochii sai albastri pe care n-am sa-i uit niciodata.

- Tu scrii… poezii?

- Nu…, am îngaimat eu, speriat, sunt doar niste încercari, niste…

- Am sa vad eu ce sunt, a convenit dascalul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog sa mi aduci poeziile!

Joia era zi de târg la Beius sau în Bins, cum se spune în zona. Tin minte ca am debutat în revista „Flacara” cu un reportaj de doua pagini despre „târgul de joi” din Bins. În joia din saptamâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creatiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusa, chiar lânga strada. Peste drum se vedea Primaria. Profesorul m-a prezentat celorlalti, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât baieti, din care, doua, scriau de multisor în revista liceului: Maria Man din Finis si Maria Vaida din Draganesti, alaturi de Petru Sandor din satul Soimus-Petreasa.

În luna octombrie l970 am fost programat sa citesc eu. Profesorul mi-a ales doua poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai retin înca: „E întunerec si racoare înca. Ploua./ Respira tainic, moale, salbatecul pamânt/ Din pânzele moi, cenusii, razletite de vânt/ Iarba rasare, lucind stropita cu roua/ Ma întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arsita mare vremea sapei/ Si toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosisera apoi si norii plini de pâine/ Vântul scutura norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arsita, ca sa-si desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pamântul bea de crapa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alaturi de o alta scrisa cam tot asa. Le tin minte, deoarece dupa ce le-am vazut publicate, facând naveta de la Sebis la Beius, citeam la nesfârsit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe ulita, împiedicându-ma uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viata mea…

Dupa aparitia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca si cum tinutul Beiusului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). Dupa „succes”, fetele de la cenaclu au sarit pe mine. La figurat, bineînteles. „Esti demodat Pascule, nu se mai scrie asa… Acum se scrie vers alb, vers modern, cauta sa-ti schimbi stilul…”

Eu scriam si în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fara rima, dar profesorul a cautat sa ma îndemne sa debutez la modul clasic traditional sau pastoral, cum vrei sa-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o camasa de cânepa cu bumbi multi, colorati pe care profesorul o observase pe mine si care i-a uimit pe toti colegii mei. O colega de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult camasa încât mereu insista sa–i vada nasturii! Asa ceva nu mai vazuse… ea fiind oraseanca. Dupa mai multe saptamâni, dupa ce am constituit obiectul curiozitatii colegilor din oras, i-am spus mamei ca eu nu mai fac naveta la Beius cu o astfel de camasa si atunci mama mi-a cumparat una noua, albastra si astfel am devenit si eu orasean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Faceam naveta bineînteles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus si doi kilometri întors… pâna acasa. La noi pe la sate, oamenii îsi dau binete, chiar daca nu se cunosc. La Beius, am facut la fel! Am dat binete la toti cei pe care-i întâlneam pe strada, dar acestia nu mi-au raspuns, lucru care m-a mirat peste masura!!! Nu întelegeam de ce la oras oamenii nu-si dau binete si nu-si raspund unul altuia, ca pe la sate. O mica, dar mare, enorma diferenta!

George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastra pentru literatura?

Pascu BALACI: „Pasiunea arzatoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales ca aceasta pasiune mi-a fost potentata si de faptul ca dascalul meu de limba româna, în ciuda tuturor interventiilor, tinea sa ma trimita numai pe mine în taberele redactorilor de reviste scolare. La prima tabara de la Busteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Visniec, coleg de generatie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Busteni, am avut întâlnire cu poetii Adrian Paunescu si sotia sa Constanta Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.

Omul providential al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opris de la Liceul „Gheorghe Lazar” de lânga parcul Cismigiu din Bucuresti. El m-a publicat si pe mine în revista „Limba si literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatura! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau pareri, se coresponda enorm… Am si azi zeci, daca nu sute de scrisori de la colegii de generatie din toata tara. Au urmat apoi taberele de creatie literara de la Telega si Costinesti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Patroaia-Deal de lânga Gaiesti, de Valentin Emil Musat, de la Valenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domnita Petri si Cleopatra Lorintiu, ambele de la Bistrita… frumoase si talentate de mama focului…

Ce ani frumosi! Am încercat sa redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Marii Negre”, sonet intitulat „Costinesti”: „Ca doua trupuri ce se-ngemaneaza/ Naltând privirile spre cerul serii/ Te–nalti tu, Obelisc al primaverii/ Vietii noastre ce se-ndeparteaza./ Ai fost a tineretii noastre oaza,/ Vazutu-te-au din larg corabierii/ Si te-au cinstit, studentii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”

Lectura este combustibilul pentru aceasta pasiune pentru literatura, o pasiune atât de gratuita, de inutila, dupa cum ar crede mercantilii si materialistii vulgari de care e plina lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficienta prin ea însasi si care nu cere nici o rasplata. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotriva este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru ca la început a fost Cuvântul, materia prima a oricarei literaturi din lume.

George ROCA: O noua întrebare! Care au fost primii pasi pe poteca literelor? Unde ati debutat… Cu ce gen literar?

Pascu BALACI: Dupa cum am aratat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revista scolara a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasa pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o dupa l977… de parca ar fi trebuit sa se demonstreze o evidenta si sa se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei si pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Posta redactiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria noua), atât de draga tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul numar scos sub conducerea noului redactor sef Ion Cristoiu, numarul de pe luna decembrie a anului l987. Daca nu gresesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica si teatru.

George ROCA: Ati publicat nenumarate carti de versuri si sunteti un poet cunoscut. Care gen de poezie va place cel mai mult. Stiu ca scrieti sonete cu mult talent, cu multa daruire. Care este motivatia scrisului pentru dumneavoastra?

Pascu BALACI: „Nenumaratele” mele carti de versuri sunt, de fapt, numarate nici pe degetele a doua mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din pacate si cam fara drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simut, în postfata despre aceasta carte m-a definit chiar asa: „Un sonetist printre optzecisti”.

A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicata la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat si „Poeme”, tot la aceeasi editura oradeana în l999, iar noutatea acestui volum este ca majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele catre Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când multi asteptau sfârsitul lumii în buna traditie milenarista, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizarii rapide, o a doua editie, tot la Editura Dacia, în 2002.

Dupa o calatorie magnifica în Grecia, mai precis în insula Lesbos si la Atena, am tiparit la aceeasi editura clujeana „Sonetele grecesti” în 2004 din care as dori sa-ti reproduc un sonet pe care îl tin minte pe dinafara, numit „Oda maslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creste chiar mai greu. E vi?a-aleasa./ Din lemnu-i nu se face pat acasa/ Pentru placeri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutura pe masa/ E aur, fruct, ulei si leac, melasa/ E primul si e ultim Axiom./ El urca–n Munte si pogoara-n Mare/ Si tânar si contemporan cu Christ/ Cu umilinta, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemanare/ Aceasta verde candela din sist.”

A urmat „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am cautat sa zugravesc sonetistic viata si martiriul mântuitorului în atâtea sonete câti ani a trait pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar si anumite episoade neplacute din viata mea, au dus la scrierea a peste inca 100 de sonete religioase care au aparut în cartea „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, editie îngrijita de inimosul si cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de exceptie.

Aceasta carte masiva, cu un cuvânt înainte înflacarat al parintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literara aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului si exegetului Constantin Cublesan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafica de exceptie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a aparut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrata amintirii tatalui meu, Moise Balaci, cunoscator al limbii germane, ranit pe frontul de rasarit si vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorita faptului ca s-a rugat de un medic german sa nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.

Alta carte de sonete a aparut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulata „Epistole din Sebis”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindca stiam sa cânt si iubeam cartea/ Mama preot voia sa-i fiu în sat/ Sa-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ si laudând pe Domnul sa am partea/ din nastere, îngropaciune, nunta. Soartea/ Pe alte cai de laic m-a tot purtat/ Si n-am tinut de-al mamei mele sfat/ Ca sa înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe pasuni divine/ Sa le adap sub arzatorul ornic… / Ajuns la batrânete mi-e rusine/ ca numai la pacate am fost spornic/ Si nu-mbracai armurile crestine”.

Multi prieteni de-ai mei considera însa ca cel mai reusit sonet din cartea scrisa la Sebis, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai gasit prin vremuri Scripta Sfânta?/ Ca ma amara decât însasi Moartea/ Este muierea ce ?i-a dat-o soartea/ Si care nu gândeste. Dar cuvânta/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trânta/ Si iar ne mai descopera, ea, Cartea/ Ca e mai bine sa îi lasi ei partea/ Si gol sa fugi spre linistea ce-ncânta/ Ca una sunt: si-o streasina ce cura/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasa/ Si o nevasta cu melita-n gura/ având în loc de inima pioasa/ O cursa crunta, hruba de tortura:/ Muiere e si pacostea cu coasa!”

Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germana de catre poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare si care a avut îndrazneala sa le transmita Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011. Aparuta în excelente conditii grafice prin stradania si râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisa la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitari, ocazie cu care îi multumesc parintelui episcop pentru dragostea sa fata de Cuvântul Domnului.

Deci, cam astea sunt cartile mele de poezie. În pregatire: „Sonetele Marii Negre” si „Falansterul atomic din Carpati” sau „Scrisorile din Stei catre Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatarii uraniului de la minele din Baita pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiter sovietic trimise catre iubita sa Liudmila si de unde se poate vedea, prin ochii unui strain, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucratori cu salarii imense, plus alte mii de soldati care lucrau dar si însoteau vagoanele cu minereu pe ruta Stei-Beius-Holod-Oradea-Halmeu.

Câteva sonete au aparut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slaba licarire fata de ceea ce urmeaza. Volumul începe cu o invocatie, „Amintire din Piata Rosie”, unde am fost în martie l984 si continua apoi cronologic cu istoria exploatarii aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Baita, tablouri cu viata de miner, secretomania în jurul contaminarii cu uraniu, drama ofiterului sovietic înselat de iubita sa si care, dezamagit de acest fapt îi comunica în final, dupa l6 scrisori precum ca: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adica faptul ca îsi va pune capat zilelor. Un sonet descrie un „supravietuitor” miner, altele zugravesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu pretul pierderii barbatiei din cauza contaminarii radioactive.

George ROCA: Domnule Balaci, excelati atât ca poet cât si ca dramaturg. Continutul acestor scrieri este presarat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutati din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci si de pe alte meleaguri, din Germania pâna în Grecia si din Olimp pâna în paginile bibliei. sau din istoria dureroasa a Transilvaniei la elemente din traditia populara româneasca… Prezentati întâmplari reale sau imaginare de exceptie, majoritatea mai putin cunoscute de catre cititorul neinitiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider ca acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesita un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de otel”, la „Trilogia dramatica a unirii romanilor” si altele, unde ati descris cu lux de amanunte, evenimente, locuri si personaje foarte putin cunoscute chiar si de unii istorici! Cum reusiti sa va documentati, sa obtineti aceste informatii, din carti, internet, va deplasati la locul faptei, sau folositi metoda imaginativ-inventiva?

Pascu BALACI: Mie mi-a placut enorm istoria. Lucru care rezulta firesc din pasiunea cititului. Între cartile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am sa uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi si ca metoda de încrestinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca sa scrii teatru istoric, trebuie sa te documentezi ca la un doctorat. Nu poti gresi cu o litera. E adevarat, imaginatia merge înainte, dar ea trebuie sa înainteze credincioasa pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie sa stapânesti la perfectiune subiectul. Sa-l întorci pe toate laturile. Sa tragi concluzii, sa faci supozitii, sa analizezi ce s-ar fi întâmplat daca ar fi intervenit alt fapt istoric…

Când eram jurisconsult la Marghita, oraselul bihorean unde am primit repartitie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul ca acolo se vorbea abitir ungureste. Pe strada, în magazine, la meciuri, la fabrica de încaltaminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am nascut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.

Dar sa revin la episodul angajarii mele la Fabrica de încaltaminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate ca aveam o medie mai mare ca alti colegi din Oradea, dar… nu aveam insa buletin de Oradea, a trebuit sa mi aleg alt post… mai în provincie… Asa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret si nu voi regreta niciodata. Aici am devenit cu adevarat scriitor! Asadar, un român din satul Sebis, sat „românesc”, nimereste în Marghita, oras în care se vorbea foarte „ungureste”. Am avut o fireasca reactie de aparare, m-am simtit într-un fel amenintat, am avut un soi de disconfort, un soi de teama nelamurita… Mi-am învins acest sentiment, întarindu-ma cu un fel de închidere defensiva în mine însumi, m-am autoexilat în lectura. Am cautat sa ma întaresc si am citit masiva lucrare a lui David Prodan despre „Revolutia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au facut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse pâna atunci aceasta carte, a trebuit sa dau o declaratie din care sa rezulte ca am grija de ea ca de ochii din cap, ca daca se distruge ori se pierde, trebuie sa o platesc cu bani grei. Am citit cu nesat toata lucrarea eminentului istoric. M-am încarcat cu munitie necesara ca sa declansez tragaciul creatiei. Asa am scris piesa istorica „Muntele osânditilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesa la care am stabilit cu amanuntime actele, scenele, ce se întâmpla în fiecare scena, cum evolueaza personajele pentru a ajunge la crescendo si apoi la finalul dramatic etc.

Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 si mai târziu a fost publicata în almanahul revistei „Viata Românesca” din Bucuresti. A fost jucata mai târziu la Teatrul national radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distributie extraordinara: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul tradatorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movila (în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Closca si Crisan), Razvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavar, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor tarani).

Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu ca a fost unirea cea mica. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor nostri iubiti, ci o alta unire. Descoperita de mine si zugravita într-o piesa de teatru intitulata „Razboi între români”. Piesa descopera o realitate îngrozitoare, mai putin cunoscuta de marele public: intre domnul Tarii Romanesti, Matei Basarab si domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un razboi fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfrunta cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreapta spre Tara Româneasca cu intentia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, dupa cinci zile de înclestri, victoria nefiind hotarâta… În cele din urma triumfa oastea Tarii Românesti. A doua lupta a avut loc în satul Nenisori, pe malul apei Prahovei si la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu ataca, dar este din nou învinsa. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievala, erau obisnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetatile si orasele italiene, cele din principatele si ducatele germane etc. Dar… ne-am fi asteptat mai putin la noi… Sub influenta binefacatoare a învatatilor Udriste Nasturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche si a altor sfetnici luminati din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnati sa si dea mâna, sa se împace, sa construiasca câte o biserica pe reritoriul celuilalt, sa înfaptuiasca o unire în spirit, în cuget, întru traire româneasca. Aceasta este unirea cea mica, antecesoare celei care se cunoaste ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Tara Româneasca. În spirit si în faptul edificarii de biserici pe teritoriul (fost) advers, aceasta unire mica prima, datând din perioada de dupa ultima înclestare între cei doi domni.

Piesa a fost bine primita la la primul concurs national de eseistica si literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Brasov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeteana Brasov si Asezamântul cultural „Tara Bârsei”, fiind distinsa cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociatiei Notarilor Publici, fiind si publicata de cei care au organizat concursul.

Piesele istorice: „Razboi între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osânditilor” (l784) si „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicata incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, dupa ce cenzura oficiala a interzis reprezentarea ei integrala de catre trupa facultatii de drept pe scena casei de cultura a studentilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatica a unirii romanilor, trilogie publicata în masiva carte de teatru intitulata „Cruciada”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghitulescu. Cartea a vazut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor.

Alaturi de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv si: „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran” (o piesa despre rezistenta româneasca împotriva stapânirii bolsevice si despre colectivizarea fortata a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesa mult apreciata de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea si care din pacate nu a mai apucat sa o regizeze. Piesa a fost premiata la editia din l995 a Saptamânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, presedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizata pentru premiile UNITER si a fost tradusa în limba franceza. Ultima piesa este „Euroshima”, scrisa la Marghita si pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizeaza astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuza copios pe cenusa Europei distruse de razboiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate natiile testeaza un buncar antiatomic de fabricatie americana, o noua corabie a lui Noe pentru europeni”.

De altfel, cu riscul de a ma caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie sa va spun, draga George Roca, prietenul nostru transpacific, ca sunt cumva un clasic (înca) în viata, având în vedere ca figurez în „Istoria dramaturgiei romanesti” a lui Mircea Ghitulescu, alaturi de fostul meu coleg de tabara de creatie literara Matei Visniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabara de creatie literara de la Busteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca sa vezi ce e viata…

George ROCA: Ce v-a determinat sa scrieti mai mult literatura cu specific istoric? Va plac „vremurile trecute”, sunteti un paseist, sau nu va încânta viata moderna, viata de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare si dispar în necunoscut tot atât de repede?

Pascu BALACI: Ca sa nu gresim în prezent si sa prevedem viitorul, trebuie sa cunoastem foarte bine trecutul. Cred ca aceasta lectie ar trebui predata tuturor oamenilor politici din România. În Franta, exista un institut de învatamânt superior în care oamenii politici sunt instruiti în primul rând în stiinta istoriei. Pe de alta parte, recurgând la trecut, ne este mai usor sa zugravim prezentul. Asa am facut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod nastrusnic din istoria Imperiului Roman legata de faptul cum… un împarat vrea sa salveze un Imperiu de la o catastrofa financiara, prin înfiintarea vespasienelor publice, pentru a arata ca multe din evenimentele lumii si ale tarii noastre se repeta în alte forme si modalitati, dar în esenta cam aceleasi si ca, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, dupa cum zice filosoful sau Eclesiastul.

Tot asa am recurs la episodul lui Ulise si al Penelopai din antichitate în comedia mea amara „Penelopa se marita”, pentru a descrie viata de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când sotul, botezat, nu întâmplator, Ulise dispare cu ultimul vas al tarii sale, iar Penelopa, tânara si neconsolata sa sotie, asaltata de petitori, amâna casatoria, invocând faptul ca trebuie sa-si dea… „doctoratul”!!!

George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteti apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci si de criticii literari. Unii din acestia din urma, referindu-se la productivitatea traditiei românesti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentatie, dar si la talentul dumneavoastra scriitoricesc, v-au asezat alaturi de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum va motiveaza acest lucru? Va impulsioneaza sa continuati, sau iubiti mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, ati „construit” vreo piesa de teatru în versuri?

Pascu BALACI: Nu, înca n-am construit o piesa de teatru în versuri pentru ca nu mai traim pe vremea lui Corneille sau Racine. Si, totusi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”

Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucuresti, în iulie l975, la sectia romana franceza, dar din nenorocire, zic unii… ca nu am stat în Bucuresti, în marele si fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic altii… ca am dat la drept si ca am devenit avocat si nu profesor de limba româna. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie sa ma împac! Desigur distanta Oradea-Bucuresti este enorma si nu pot vedea spectacolele de la Bucuresti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascalii mei întru dramaturgie, ca sa zic asa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studentiei mi-a indicat ce teatru sa citesc; Mircea Ghitulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creatiile înca din vremea studentiei la Cluj unde era traitor si el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul National din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studentiei, obtinând premii la festivalul „Primavara studenteasca”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu si mi-a stat alaturi în vremuri de cumpana; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scena comedia amara „Penelopa se marita” la Teatrul din Cernavoda si acum se straduieste sa faca acelasi lucru la Teatrul din Balti, Republica Moldova. L-am admirat si pe criticul Dumitru Chirila de la revista oradeana „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeteana Bihor si care semneaza cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumarati mai sus sunt oameni care m-au ajutat sa îmi slefuiesc cariera literara!

Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplacut si din aceasta cauza nu voi comenta… decât ca nu este usor sa scrii un sonet, ca trebuie sa alegi bine tema! Aceasta trebuie sa fie importanta, nobila, religioasa, în fine, nu orice subiect trebuie sa ajunga la forma superi-oara de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „da-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensa care încape între fruntariile unui sonet!”

George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-ati scris! Ca dramaturg sunteti foarte apreciat în lumea teatrala românesca. Sunteti jucat pe scene de prestigiu din tara, de la Iasi la Oradea, via teatrul din Cernavoda. Cum ati putut penetra pe aceste „piete” ale artei dramatice?

Pascu BALACI: În lumea teatrala se „penetreaza” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazar de la Teatrul national „Vasile Alecsandri” (din Iasi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, ca… daca vrei sa ajungi pe scena trebuie sa îndeplinesti trei conditii:

1. Piesa ta sa placa actorilor

2. Piesa ta sa placa si regizorului

3. Piesa ta sa placa si directorului (de teatru!)

Daca numai una din aceste conditii nu se îndeplineste, esti pierdut!

Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul national „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesa dublu premiata la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai doua saptamâni de la nasterea fiului meu Theodor (asa ca i-o dedic lui din toata inima!!!) si apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, dupa ce a fost citita în spectacol-lectura la Sinaia (si a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentata cu mare succes la Iasi. Au urmat spectacole în tara, la Brasov, chiar si la Oradea si mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.

Desigur, a venit rândul Oradiei sa ma… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru ca, desi aici stau în asteptare de atâta vreme, s-a gasit, în sfârsit si pentru mine un regizor si o „sala de joc”. Un regizor tânar, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima si calaul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeasi piesa „Victima si calaul” în stagiunea acestui an si spre bucuria mea, am aflat ca vor veni sa o prezinte si aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamna a anului 2011!

În turneu în Bihor a sosit recent si trupa Teatrului din Cernavoda care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se marita” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crisul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru oradean) si apoi în orasele Beius si Marghita. Asadar, un turneu de forta cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o saptamâna de foc.

Pascu BALACI: George ROCA: Câte piese de teatru ati scris pâna acum? Enumerati-mi câteva va rog…

Prima este „O boala care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o si în ce împrejurari am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toti iubitorii de literatura în sala „Czeller” a Facultatii de Drept din Cluj. Trebuia sa ne prezentam cu o piesa de teatru, daca se poate originala, la un festival de teatru. „Sa ne prezentam si sa nu ne facem de rusine facultatea! Avocatii sunt si oameni de cultura, nu-i asa?” a spus Deji. Ne-am apucat sa discutam în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numarul personajelor, despre regimul în care sa fie scrisa – dramatic sau comic. Pentru mine creatia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem sa fim nici Ilf si nici Petrov…

- Daca ne vom implica cu totii, si vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca niste moase care nu stiu sa moseasca un copil si care… va muri sub ochii nostri!”. Cred ca asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesa de teatru.

- Atunci scrie tu piesa, desteptule!, s-a ratoit un student dintr-un an mai mare.

- O scriu!, am exclamat eu.

S-a lasat o tacere adânca. Scosesem porumbelul pe gura si porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu totii usurati. Un „tovaras” student, adica eu, Balaci Nelu Pascu, din anul întâi, un boboc, un racan de pe care nu se scuturase praful instructiei facute cu teribilul si cruntul caporal Neciu careia îi consacrasem o epigrama de pe urma careia am suferit toata catania, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat sa scriu o piesa de teatru. Câteva nopti la rând nu am dormit de fel. E adevarat ca în anul trei de liceu la Beius scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de scoala, a chiului si fumatului prin latrina, dar sa scriu o ditamai piesa de teatru si asta repede, în timp limitat, deoarece în doua luni trebuiau începute repetitiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alaturi de dramaturgul începator. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intra la facultate si unul care pica. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Pascu… cel care îndurase o crunta dezamagire fata de toti si toate. În piesa mea, cel care pica, adica eu dezamagitul de scoala, de toata lumea, de România, de parinti, fuge în Occident unde descopera siderat o realitate la fel de distructiva la care se adauga raceala omeneasca pe care nu o poate îndura… Ma documentasem si aflasem informatii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate si prietenul care nu a intrat si a fugit se înjgheaba pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în tara sa.

Piesa a fost îndrazneata! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecatori si avocati din întreaga tara. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studentesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.

A doua piesa scrisa a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scena… Mi s-a motivat si de ce! Pentru a nu tulbura relatiile româno-ungare din Cluj si nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragica a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului razboi mondial, când s-a primit circulara de la Viena si de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe sa se confectioneze cartuse pentru razboi… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în alta nuanta… Deci, subiectul nuanta, ca pentru asupritori chiar si clopotele românesti trebuiau topite! În sat, taranii se organizeaza, noaptea, dau jos clopotul din turla si îl îngroapa pe ascuns… Câtiva sunt împuscati deoarece nu vor sa sa spuna unde au ascuns clopotul. Totusi „simbolul” nu este descoperit si este salvat, deoarece trupele române avanseaza, iar armata inamica paraseste satul. Preotul îi îngroapa pe cei morti în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turla, devenind un simbol al pacii si al credintei vesnice.

A treia piesa a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osânditilor”. A fost scrisa de mine pe vremea când lucram în oraselul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima si calaul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbra”, „Tramvaiul negru”, „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de otel”, „Penelopa se marita”, „Premiul de excelenta”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…

George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveti?

Pascu BALACI: În ce priveste cartile de poezie am sa vi le prezint în ordine strict cronologica:

- „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994

- „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998

- „Poeme”, editura Anotimp, l999

- „Sonetele catre Iisus”, editura Dacia, 2000

- „Sonetele catre Iisus” (editia a doua), aceeasi editura, 2002

- „Sonetele grecesti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

- „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

- „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

- „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009

- „Epistole din Sebis”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

George ROCA:Datorita caror merite ati devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Pascu BALACI: Am scris, cred eu, carti de poezie apreciate si piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România si la teatrul national radiofonic. Fara interventii si fara pile, doar prin puterea creatiilor mele.

George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adica „urmasii” nostri vor culege roadele… Mai aveti de gând sa saditi multi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, va rog?

Pascu BALACI: Ma bate gândul sa întemeiez un micro-teatru sau asa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori si autori care bat la portile afirmarii. De ce? Pentru ca aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici sa se afirme pe tarâmul atât de greu încercat al vietii literare si teatrale.

George ROCA: Va multumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii nostri de pretutindeni?

Pascu BALACI: Daca tot m-ati implicat mai sus în ziceri de limba latina ce as putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Oradea

2011

 

George Danciu

„Apoi a zis tuturor: „Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în fiecare zi si sa Ma urmeze. (…)

Pe când erau pe drum, un om i-a zis: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.”

Isus i-a raspuns: „Vulpile au vizuini, si pasarile cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Si odihni capul.” ”Evanghelia lui Luca, 9.23; 57-58

 .

Dumnezeu l-a creat pe om …

 Blaise Pascal, celebrul matematician si filozof francez al secolului XVII, a gasit ca adevarata afirmatia pe care a facut-o: „În om este un gol care nu poate fi umplut decât de Duhul lui Dumnezeu.”

La Radio, cineva  povestea despre  Hartile mintale cu care omul se orienteaza usor într-o încapere, unde este usa, ferestrele si celelalte obiecte. Asa e si atunci când iese afara, el se foloseste de hartile mintale.  Sunt oameni care au o deprindere exceptionala de a se orienta, parc-ar avea un radar sau un  GPS, pe când altii se orienteaza foarte greu.

Un cercetator a luat pe spate un cimpanzeu si l-a plimbat pe un câmp în timp ce ascundea din hrana care-i placea animalului. Dupa ce l-a lasat liber, acesta, fata de alti cimpanzei, a gasit mai multe locuri cu hrana ascunsa decât ceilalti, chiar daca nu a urmat strict traseul cercetatorului.

Albinele, daca depisteaza surse de polen, ele le anunta si pe celelalte, dându-le coordonatele exacte, desi ele se întorc pe alt traseu la stup. Si furnicile beneficiaza de ceea ce putem numi harti mintale. Aceasta capacitate de ghidare, hartile mintale, e pusa în noi de Creatorul nostru.

Dar albinele sunt mult mai necesare omului decât am crede la o prima vedere. Polenizarea plantelor e facuta de catre aceste harnice vietuitoare, altfel omul ar trebui s-o faca într-un mod artificial cum se si întâmpla acolo unde ele lipsesc, dar nu cu mica cheltuiala. Oamenii de stiinta au constatat ca albinele au ales sa faca fagurul de miere hexagonal. Puteau alege fie trunghiul, fie patratul ori alte modele geometrice, însa hexagonul e cel mai economicos, în el se foloseste cea mai putina ceara si intra tototdata cea mai multa miere. Dar nu orice hexagon, ci unul perfect pentru ceea ce am mentionat deja, acela la care unghiul obtuz e de 109 grade si 23 minute, iar cel ascutit de 70 gr si 20 min. Într-o vietuitoare atât de mica, Creatotul a pus un microcomputer foarte sofisticat. Glorie Domnului Dumnezeu!

***

VINO DUPA MINE! – obstacole pe cale

Întelegem ca unii oameni îsi citesc cu usurinta harta mintala si cauta sa se orienteze dupa hrana si locuri vitale necesare vietii, iar altii cu greutate.

Evanghelistul Luca, în câteva fraze (Luca, 9.57-62),  prezinta întâlnirea a trei oameni diferiti cu Isus Cristos. Primul, când Îl vede pe Isus, îi declara din proprie initiativa: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.”

Pentru cel de-al doilea, Domnul Isus are initiativa, El însusi face chemarea: Vino dupa Mine!

În sfârsit, pentru cel de-al treilea: Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasa-ma întâi sa ma duc sa-mi iau ramas bun de la ai mei.”

Daca studiem cu mare atentie pasajul, putem observa ca Domnul Isus nu ne cheama, cum se propovaduieste adesea si cum cred unii, la o Evanghelie ieftina. Nu numai ca pe El L-a costat mult si a suferit mult pentru faurirea mântuirii care ne este oferita în dar, dar El ascunde hrana pentru noi, cimpanzeii, chiar daca ea este aproape, trebuie s-o cautam bâjbâind prin harta mintala, pusa la îndemâna pentru om. Ba mai mult, El mai pune si unele obstacole, bariere si conditii – ca o încercare si un test al credinciosiei noastre sa dovedim daca ne calificam, ca, în final, sa ridicam hrana vietii vesnice ascunse în El, de Dumnezeu.

Omul simte directia buna de explorare si spune îndata: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.”

Dar Domnul Isus a zis si zice tuturor: „Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în fiecare zi si sa Ma urmeze.

Nu doar ca noi avem prestabilite, de noi însine, prioritatile si obiectivele, dar si suntem si plini de sine, de mândrie, de încapatânare. Iar Isus a spus-o clar: trebuie sa ne lepadam de sine!

Dorintele noastre, eul nostru trebuie sa ramâna în urma, fara vlaga, si sa luam voia Sa.

El i-a pus de îndata fiecaruia o bariera, o conditie, care sa-i frânga vointa, eul, sa se abandoneze pe sine si sa-L urmeze pe Domnul: Vino dupa Mine!

Daca dorim sa acceptam o oferta sau daca dorim sa intram sa lucram într-o unitate economica de productie sau de prestari de servicii, nimeni nu se astepta sa-si impuna strategia sa. Dimpotriva, se va integra în procesul tehnologic  de lucru si de viata al unitatii si colectivului de oameni, prestabilit,  caruia i se alatura.

Tot asa, daca doresti sa intri în economia gestionata nemijlocit de catre  Domnul, trebuie sa te conformezi strategiei prestabilite, existente în colectivul caruia El îi este conducator si Cap. Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile! Amin.

De aceea, Domnul, care cheama pe toti oamenii (Veniti la Mine, toti cei truditi si împovarati, si Eu va voi da odihna. – Matei, 11.28), El  îi avertizeaza pe toti ca trebuie: sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în fiecare zi si sa Ma urmeze.

Observati ca o prima conditie nu e alta decât aceea de a te simti trudit si împovarat, însetat de odihna. Sa doresti acea odihna care te va racori: Cum doreste cerbul izvorul de apa, asa Te doreste sufletul meu, pe Tine Dumnezeule.

Daca nu-L cauti si nu-L doresti din toata inima, nu-L vei gasi, deoarece trebuie sa ai si sa simti aceasta nevoie de Dumnezeu. Trebuie sa simti în tine un gol, o mare neîmplinire, care numai Dumnezeu o poate umple, prin prezenta si lucrarea Sa nemijlocita.

Te poti simti împovarat de pacat,  la orice vârsta, niciodata nu esti prea tânar sa alegi a-L urma pe Domnul, sa asculti de chemarea Lui.

Omul are harta mintala prin care se orienteaza usor înspre Domnul. Apoi are constiinta care-l ajuta sa discearna calea morala lasata si trasata de Domnul pentru binele lui. Si, pe de alta parte, e liber sa aleaga calea pe care merge.

Omul vigilent, cu o oarecare maturitate spirituala,  stie ca e nascut în pacat si în nelegiuire. Si ca trebuie sa fie recreat. De la caderea în pacat a primului cuplu de oameni, Adam si Eva, omul are nevoie de o restaurare (recrearea), restaurare  care o poate face doar Domnul Isus Cristos prin rascumparare si nastere din nou.

Simti chemarea? Simti nevoia? Simti lupta care se da în inima ta când îl cauti pe Domnul?

Decizia noastra nu e una de moment, de ridicare a unei mâini sus, o tresarire de o clipa. Fireste ca decizia se ia într-un anume moment, constient de trecutul pacatos si, din dorinta, de a parasi pentru totdeauna calea pacatului si a intra în economia lui Dumnezeu. A lucra pentru El în conditiile Sale. Cu lepadare de sine, a lucrarilor tale, personale si neroditoare; a-L urma pe El si  prioritatile Lui.

Care e bariera, care e pretul care sta între tine si Dumnezeu, între tine si  Economia Lui?

La ce trebuie sa renunti pentru a putea intra în Unitatea Lui de prestari de servicii?

• poate trebuie sa renunti la serviciul tau de azi;

• poate trebuie sa renunti la cei din familie care te împiedeca sa-L urmezi pe Domnul Isus;

• poate trebuie sa renunti la prietenii tai de azi;

• poate trebuie sa renunti la placerile tale de azi;

• poate trebuie sa renunti la pacatele tale de azi;

• poate trebuie sa renunti la stapânul tau de azi;

• poate trebuie sa renunti la mândrie;

• poate trebuie sa renunti la confortul tau de azi;

Chemarea noastra implica si alte întrebari care ne clarifica chestiunea:

• Întrebarea primordiala nu e Ce voi obtine daca-L urmez pe Domnul?

• Întrebarea primordiala e La ce trebuie sa renunt?

Fireste ca ne întrebam ce vom obtine urmându-L pe Domnul. Bunastarea (binecuvântarea) în viata aceasta pamânteasca de acum, si a vietii vesnice, în slava, cu Dumnezeu Tatal, în Ierusalimul ceresc.

Dumnezeu stie ce e în inima noastra. El stie ca trebuie sa renuntam la lucrurile care ne despart de El, la pacat, care pun un zid de despartire între noi si Dumnezeu.

Doamne Isuse, elibereaza-ma de acel obstacol care ma împiedeca sa vin la Tine!

Doamne Isuse, scoate-ma din acea stare la care trebuie sa renunt pentru a Te avea pe Tine!

Doamne Isuse, ajuta-ma sa Te urmez! Ajuta-ma sa intru în Economia Ta desavârsita!

***

Cum sa urmam pe Isus: LUCA, 9.57-62

57 Pe când erau pe drum, un om I-a zis: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.”

58 Isus i-a raspuns: „Vulpile au vizuini, si pasarile cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Si odihni capul.”

59 Altuia i-a zis: „Vino dupa Mine!” „Doamne”, I-a raspuns el, „lasa-ma sa ma duc întâi sa îngrop pe tatal meu.”

60 Dar Isus i-a zis: „Lasa mortii sa-si îngroape mortii, si tu du-te de vesteste Împaratia lui Dumnezeu.”

61 Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasa-ma întâi sa ma duc sa-mi iau ramas bun de la ai mei.”

62 Isus i-a raspuns: „Oricine pune mâna pe plug, si se uita înapoi nu este destoinic pentru Împaratia lui Dumnezeu.”

Octavian Curpas

 .

Laurence Lemoine of France:  Born to Be a Journalist

 .

 

She was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true. Her name is Laurence Lemoine. She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has coveredall areas of journalismand communications.

 Question: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

Answer: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

Q: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

A: When I was a pre-teen in the 80′s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion of Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station. I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone. A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview! Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

Q: Do you consider yourself fortunate?

A: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!). I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time! Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot! Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people. That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

Q:In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

A: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time. Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible! I was not shy. I could read the poem easily.

This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

Q: How did that event further influence your decision to become a journalist?

A: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

Q: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

A: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word. In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”! A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything. One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians! I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

Q: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

A: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice. It was during the war with Syria. The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians. As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations.

It was better than having lessons at the university for me because it was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer. Journalists all over the world talked about this interview of mine! A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

Q: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

A: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening. For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time. ” I had to stay in my hotel. They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location. Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis. I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him! In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

Q: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews.

A: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S. I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature. He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true! So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station. I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life. The show had high ratings. After that, I decided to leave France again. I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

Q: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist. Did you work in the field or in the studio?

A: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need. I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband! He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital! It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology. But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia. Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

Q: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

A: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters! I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

Q: Where do you live right now and what are you currently doing?

A: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the

Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients. I saw my mother taking them one day and became interested in their products. I have always been interested in nutrition and health. In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients. We are facing a serious health crisis in Europe. Our food does not have enough vitamins and phytonutrients. By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues. Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy. But with these supplements, I feel much better. I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep. I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

Q: Have you ever considered moving to the United States?

A: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America. I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year. Hopefully someday I will have this chance.

Q: What do you know about Romania? In your travels, have you encountered any Romanians?

A: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains. He likes Romania. My only link with Romania was the

housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me. She helped me tremendously. I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

 

Q: What hobbies do you have?

A: I love totravel and share moments with my friends, and I enjoy being with my family. I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

Q: What are your plans in the near future?

A: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

 

Editura RAFET si Asociatia ,, Renasterea Râmniceana’’

.

organizeaza

.

FESTIVALUL-CONCURS INTERNATIONAL DE CREATIE LITERARA „TITEL CONSTANTINESCU”

.

REGULAMENT

 .

CONCURS DE VOLUME

 .

Festivalul international de Creatie Literara “TITEL CONSTANTINESCU”, editia a V-a, îsi propune sprijinirea creatorilor literari din România si din diaspora. Concursul de literatura cuprinde mai multe genuri literare, la care concurentii pot lua parte (poezie, proza scurta, eseu, teatru, critic, traducere).

Etapele desfasurarii concursului sunt urmatoarele:

-         primirea lucrarilor: 15 ianuarie – 1 IULIE 2012

-         jurizarea si stabilirea câstigatorilor: 1 IULIE – 1 AUGUST 2012

-         premierea si gala laureatilor: 18 AUGUST 2012, în cadrul ,, Zilelor Râmnicului’’

Creatorii literari pot participa la concurs la unul sau la mai multe genuri literare, cu un singur volum care sa nu depaseasca 120 pagini scrise pe computer, cu litera de 12, format A5. Nu sunt acceptate volumele publicate.

Acestea se primesc la sediul Editurii RAFET din Râmnicu Sarat, str. Gradistea, nr. 5, jud. Buzau, cod postal 125300, pe CD, ori pe adresa de e-mail: editurarafet@yahoo.com.

Volumele trimise pentru concurs nu se returneaza, dupa terminarea festivalului.

 

 Premiile care se vor acorda:

1. Marele Premiu „Titel Constantinescu” – publicarea volumului

2. Premiul “Slam Râmnic” – publicarea volumului

3. Premiul „C.C. Datculescu”-publicarea volumului

4. Premiul „Octavian Mosescu ”-publicarea volumului

5. Premiul „Florica Cristoforeanu” – publicarea volumului

6. Premiul pentru traducere

Lucrarile celor nominalizati la premii vor fi antologate într-un volum.

.

Constantin Marafet

 

 

George Danciu

 .

„si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri;”   Evanghelia dupa Matei, 6.12

„Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi în Hristos.” 

                                                                                                             Efeseni, 4.32

 .

 ..

Mântuirea si Pacea – conditionate

.

Am trait însumi sentimentul neiertarii sub diferite forme si în diferite împrejurari. Când acest sentiment, deloc nobil, indus de oamenii din lume, mai îndepartati, ne este mai usor sa-i ocolim pe acei oameni si sa evitam rezolvarea problemei în sine.

Însa, când chestiunea iertarii-neiertarii apare fata de cei apropiati, de familie si prieteni, chestiunea devine nu doar dureroasa, ci si greu si anevoie de gestionat. Adesea, nu stim cum sa iesim din aceasta stare si alegem calea nevitala, a neiertarii, peste care se astern cicatrici ale timpului!

Cuvinte greu de pronuntat: Îmi pare rau! Iarta-ma! Am gresit!

Înca din Gradina Eden au fost necesare aceste cuvinte, pe care orice om le pronunta dificil, cu sinceritate.

„E greu sa ne imaginam câta gâlceava a fost între Adam si Eva vreme de noua veacuri”, scria Martin Luther. „Ai muscat din mar – trebuie sa-i fi spus Eva lui Adam -, care, desigur, îi raspundea: Tu mi l-ai întins. “

Daca Eva nu gresea, nu se lasa amagita de Diavol, alta era viata ei împreuna cu Adam! La fel, în viata de cuplu, când unul aduce greseala, drumul convietuirii ia o întorsatura neasteptata si deloc dorita. De aici si reprosurile, si neiertarea, care apar si care aduc mari neajunsuri.

Înainte de a da cu piatra (Ioan, 8: Femeia prinsa în preacurvie) sa vedem si greseala noastra, ca nici noi nu suntem mai buni. Si noi avem greseli de care avem nevoie, la rândul nostru, sa fim iertati!

Exista opere ale clasicilor literaturii universale care plaseaza acest tipar, însa într-un cadru modern.

În cartea sa Tulburatoarele descoperiri ale Harului (Editura Aqua Forte Cluj Napoca – 2004), Philip Yancey  îl citeaza pe Gabriel Garcia Marquez,  din Dragostea în vremea holerei.  Romanul lui Marquez prezinta un mariaj destramat din pricina unui banal sapun. Este de datoria sotiei sa vada de casa, ceea ce presupune, între altele, înlocuirea prosoapelor, a hârtiei igienice si a sapunului în baie. Însa, într-o zi, din neglijenta, personajul feminin uita si nu are grija sa nu lipseasca sapunul. Sotul o apostrofeaza, cu furie: „De o saptamâna întreaga ma spal fara sapun”-, în ciuda protestelor energice ale femeii. Desi, lucru dovedit, ca îi scapase acest aspect, însa, femeia mândra, din fire, sustine pe mai departe ca n-are nici o vina. Vreme de sapte luni dorm în camere separate si iau masa fara a-si vorbi. „Ajunsi la molcoma batrânete”, scrie Marquez, „înca se fereau sa aduca vorba în privinta celor întâmplate, ca nu care cumva ranile abia vindecate sa sângereze din nou, ca si cum totul s-ar fi petrecut cu o zi în urma!”

Cum se poate ca o bucata de sapun sa naruie o casnicie? Ajunge, câta vreme nici unul dintre soti nu se îndura sa-si calce pe mândrie si sa zica: Iarta-ma! Îmi pare rau! Am gresit! E doar vina mea!

Îmi amintesc acum de o întâmplare din Vechiul Testament. Bogatul Nabal fusese protejat de David si ceata lui împotriva raufacatorilor, pe vremea când David se ascundea în pesteri de furia împaratului Saul.

Dar bunatatii lui David, în acea zi de sarbatoare si bucurie când Nabal avea tunsul oilor si  primeste solia de la David, cu rugamintea expresa: „Da dar, te rog, robilor tai si fiului tau David, ce te lasa inima”, Nabal raspunde aspru: „Cine este David … si sa-mi iau eu pâinea, apa si vitele, pe cale le-am taiat pentru tunzatorii mei si sa le dau unor oameni care sunt de nu stiu unde?”

David, când a auzit, s-anfuriat la culme! Însa, de aceasta stare tensionata, a fost înstiintata sotia lui Nabal, Abigail, care a cautat sa opreasca nedreptatea si furia lui David si sa împace cumva partile. Abigail s-a dus înaintea lui David încarcata cu daruri, dar si pregatita cu aceste cuvinte memorabile : „Eu sunt de vina, domnul meu …!”  Si a oprit, dupa cum stim, furtuna, gata sa se dezlantuie.

Vorbind pe aceasta tema, Pit Popovici, celebrul pastor si scriitor crestin, marturisea ca în pastorirea sa, din România si America, adesea a luat vina asupra sa, spunând aceleasi cuvinte smerite: „Eu sunt de vina!”

Acolo unde este iertare, este pace!

De la studentii sai am aflat cum proceda în tratarea unor cazuri de neiertare, dificile, chiar de pacat si curvie în viata de cuplu, prof.dr. Ioan Bunaciu fost rector la Institutul Teologic Baptist din Bucuresti.

Comitetele bisericilor deseori aveau o atitudine neconstructiva si neproductiva  fata de cei care greseau,  una asemanatoare celor care au dorit sa dea cu piatra în femeia prinsa în preacurvie. Însa profesorul Bunaciu, plin de o întelepciune venita de sus, duhovniceasca,  o lua singur înaintea acestora si, lucrând împreuna cu Domnul, cauta sa ajunga în timp util acolo unde neiertarea si greseala îsi facusese loc. Facea tot posibilul ca partile sa gaseasca  iertarea, ca cei aflati in mare impas sa gaseasca calea de-a pronunta acele cuvinte care ne dezarmeaza: Am gresit, iarta-ma, te rog! Iar Domnul, care era prezent, aducea si pacea în inimile acestora, prin întelegere si iertare. Mai pe urma, la întâlnirea cu ceilalti „lucratori” care erau gata de … lupta, le spunea simplu: „Am rezolvat! S-a rezolvat! Domnul a rezolvat! S-au iertat! S-au împacat!”

Domnul Dumnezeu sa ne dea harul de-a fi facatori de pace, de-a oferi iertarea noastra, asa cum ne-a iertat Domnul Isus – pe lemnul crucii de la Golgota -, pe când noi n-o meritam, ne-a oferit iubirea si iertarea Sa!

Sa oferim si noi iertarea, nemeritata si împotriva oricarei logici, asa cum a fost si ne este oferita iertarea în dar – prin credinta – de Dumnezeu!

Doamne, am gresit, Te rog, iarta-ma!

Pomeneste-ma la Tatal, când vei veni în Împaratia Ta!

Posted by 01/10/2012

Ziua Online Comentarii oprite

.

Regele Mihai e convins ca cea mai mare frica a comunistilor este credinta oamenilor în Iisus!

.

Regele spune despre comunisti ca au înteles mai bine decât oricine ca „un om credincios este un rob mai putin”.

Aceste gânduri fac parte dintr-un fragment al cartii „Convorbiri cu Mihai I al României”, de Mircea Ciobanu. În aceste convorbiri Regele îsi aduce aminte de vorbele lui William Penn, „daca nu te lasi condus de Dumnezeu, esti sortit sa fii condus de tirani”.

Regele crede ca putinele dovezi de credinta ale europenilor, de dupa primul razboi mondial, au facut posibila ascensiunea unor dictatori ca Mussolini sau Hitler.

„Înmultirea dictatorilor a aratat ca necredinta s-a raspândit ca o molima si de aceea oamenii au fost lasati în întuneric, pe mâna unor tirani”, e de parere Regele Mihai.

Un credincios nu ar trebui sa se teama, iar în lipsa fricii, tirania nu ar putea sa subziste, este de parere Regele. În viziunea sa, „un crestin adevarat este o fiinta lucida, nu se lasa ademenita pe cai potrivnice naturii lui. El apartine adevarului, si adevarul ne elibereaza.”

Sursa: Ziua Online

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX
“Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, de Octavian Curpas, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011, 282 p.

Din Lumea Noua, jurnalistul american de origine româna Octavian Curpas scrie un volum despre exilul românesc de la jumatatea secolului trecut. Judecat în ansamblu, volumul de fata este o poveste a explorarii, a modului în care un om obisnuit reuseste sa depaseasca obstacolele puse de viata si sa ramâna în contact permanent cu sine si cu valorile pe care le are. Personajul principal al cartii semnate de Octavian Curpas este Mitica Sinu (Mike), un român fugit peste hotare în vremuri dificile, în 1948, la scurt timp dupa instaurarea la putere a comunistilor.

Mitica Sinu este naratorul. Relatarile lui despre sine si despre românii cu care a avut ocazia sa interactioneze sunt puse cap la cap cu maiestrie de Octavian Curpas, autorul reusind sa refaca la modul concret, cu realism, o întreaga epoca. Munca sa de reconstituire este realizata în volumul de fata cu talentul, minutiozitatea si daruirea unui restaurator.

Dumitru Sinu – Un român cu satul natal în suflet

Nascut pe 30 noiembrie 1926 într-un sat aflat „la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebesul de Sus, judetul Sibiu”, nea Mitica va fi bântuit întreaga viata de dorul dupa locul natal. (El „mereu foloseste butade din lumea aceea patriarhala, a satului ce-l poarta în suflet…”) Refugiat în Iugoslavia, acesta ajunge mai întâi în Italia, apoi în Franta, la Paris, pentru ca destinatia unde îsi va gasi fericirea – în primul rând pentru ca aici o întâlneste pe Nicole, sufletul sau pereche, cea cu care Dumitru Sinu se si casatoreste – sa fie Canada.

În relatiile cu sotia si cei doi copii – un baiat si o fata – nea Mitica este un om implicat, care face tot ce îi sta în putinta pentru ca familia sa sa prospere. Mitica si Nicole „s-au descurcat de fiecare data. Încet, încet, Nicole si-a dat seama ca are în el un sprijin, ca este un om de încredere si a înteles ca totul va fi bine. Mitica facea ce facea si obtinea pâna la urma o slujba. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia si în Franta, el si-a gasit de lucru.”

„N-ai voie sa cedezi”

Mitica Sinu se remarca prin puterea vointei, este genul de om cu care cititorul ajunge sa simpatizeze chiar de la primele pagini lecturate. Forta morala ce îl caracterizeaza pe acesta, dar si motivatia pe care o are de a învinge („Perseverenta lui Mitica se datora exemplului parintelui sau, de la care stia ca n-ai voie sa cedezi”), fac din Mitica Sinu un pamântean nascut pentru a învinge. De altfel, viata sa este o istorie a supravietuirii, în care omul este stapân pe propria soarta.

Silit de împrejurari sa faca pasul decisiv de a-si parasi tara, Mitica Sinu îsi descopera cu aceasta ocazie gustul pentru aventura si pasiunea de a calatori, care se transforma în cazul sau într-o veritabila chemare a destinului.
La Paris, în 1950, de Ziua Mamei

Mitica Sinu evoca evenimente importante, a caror descriere da impresia de viata, de bogatie spirituala, de vigoare si naturalete. Un asemenea episod este Festivalul românesc de la Sala Odeon din Paris, din anul 1950. De Ziua Mamei, „un mare numar de emigranti români aflati la Paris…, învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase” participa cu emotie la o serbare, încercând în acest fel sa îsi regaseasca specificul national, sa retraiasca o farâma de autenticitate din România în care s-au nascut.

În cinci tari, pe doua continente

De altfel, în aceasta carte grupul exilatilor (români stabiliti în Franta, Canada si Statele Unite) formeaza o societate în miniatura, cu trecut, prezent si viitor, cu triumfuri si esecuri, cu dureri si bucurii, cu melancolia si dorul fiecaruia dupa patria natala. Astfel„ „despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce!… 460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente!”, spune autorul Octavian Curpas.

Aproape fiecare capitol al volumului de fata are ca titlu numele unui exilat, urmat foarte pe scurt de un detaliu care esentializeaza povestea de viata a acestuia. Astfel, Radu Bumbaru este „omul care nu s-a certat niciodata cu nimeni”, Ion Ritivoi este „un liberal de miloane”, Vasile Târa, un om pe care dragostea de carte l-a dus pâna la Sorbona etc.

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” – o carte autentica

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” este un volum sinteza, plin de culoare, în care conflictele sunt prezentate în locuri diferite si ne sunt descrise medii diferite. Cartea scrisa de Octavian Curpas reflecta realitatea în mod autentic si aduce în atentia cititorului personaje robuste, care sunt obligate sa traiasca si sa actioneze în împrejurari atipice. Eroii sai, pe care acesta îi prezinta cu obiectivitate si detasare dau valoare realista acestui volum. Prin intermediul lor, autorul acopera o paleta vasta de întâmplari care dovedesc preocuparea scriitorului pentru viata sociala, politica si culturala a acelor vremuri, cu moravurile si tipologiile ei. Nimic nu este idealizat în volumul semnat de Octavian Curpas; eroii sai sunt portretizati cu forta, cu entuziasm, cu stil.

O poveste de viata care inspira si revigoreaza

Povestea lui Mitica Sinu este interesanta, iar modul în care este spusa îl angajeaza direct pe cititor, dându-i impresia ca participa la o conversatie cu personajul principal. Farmecul si pitorescul celor relatate, nota subtila de umor ce se îmbina cu robustetea povestitorului, dar si optimismul care strabate întregul volum dovedesc un stil eficient, obiectiv, spontan, dramatic pe alocuri, plin de temperament si energie.

În cartea scrisa de Octavian Curpas nimic nu este simulat, detaliile sunt redate firesc, Adevarul devine supra-personaj, trairile interioare sunt sincere, astfel ca implicit, cititorul participa la framântarile eroilor. Interesul cititorului este mentinut treaz pe tot parcursul lecturii si datorita atitudinii pozitive si pline de încredere a naratorului, care inspira si revigoreaza.

Corina Diamanta Lupu
26 ianuarie 2012
Bucuresti