De vrei sa-ti începi cartea, mai Mitica, atunci vei scrie asa: vei începe cu Constantin Filip (Titi) din Bihor, campionul român la înot pe spate, capitanul echipei de polo din Oradea în 1945-1946, cu mine adica! – îi spunea Titi Filip lui Dumitru Sinu, într-o convorbire telefonica ce se consumase cu ani în urma între cei doi prieteni, atunci când nea Mitica se gândise ca ar fi bine sa aseze în file de carte, toate amintirile sale din viata de refugiat.
   Cu tatal medic si mama evreica, nefiind dispus sa suporte consecintele originii sale semite, într-o societate ostila, condusa de comunisti, Titi Filip îsi cauta norocul în lumea libera, pribegind pe trei continente si încercând sa-si împlineasca destinul departe de România. 
   Dezradacinarea unui campion
    Titi Filip s-a nascut la Oradea. A fost sportiv de performanta, un priceput înotator pe spate. Alaturi de fratele sau, Gicu Filip  juca polo pe apa la echipa Crisul  Oradea. Îi povestise lui Dumitru Sinu, de multe ori, despre viata de sportiv: Îi bateam pe bucuresteni cu 10 la 2 sau 25 la 5. Fratele meu le mai dadea mingea, dar ei, da’ de unde, tot nu marcau! Bucurestenii tot bucuresteni sunt! Iar când noi strigam spre public: «Traiasca! Traiasca! Traiasca!», ne raspundeau cu «Een! Een! Een!» – cuvânt ce înseamna «traiasca», pe ungureste. Ne agreau bucurestenii!
    Tatal sau, medic recunoscut în Oradea acelor timpuri avusese de suferit de pe urma comunistilor (sotia lui era evreica); se refugiase la Timisoara cu toata familia, dar aici Titi si ai sai se simteau dezradacinati: Refugiul mi-a fost greu…tatal meu era doctor, dar dupa ce-ti strici cuibul… – îi povestea Titi lui Dumitru Sinu.
    La un moment dat se hotaraste sa paraseasca România si ia calea exilului. Fratele sau, Gicu (George) Filip, medic de profesie, pleaca si el din tara si se stabileste în Germania. Nea Mitica Sinu nu mai stie nimic de el, doar ca este în viata si ca locuieste în Germania.
    Paradoxal, vietile lui Titi Filip si a lui nea Mitica se intersecteaza, dincolo de  granitele tarii, de mai multe ori. Se cunosc la Paris si se împrietenesc. Niciunul dintre ei nu avusese vreo meserie în România. De multe ori Titi, mai în gluma, mai în serios îi spunea amicului sau: Mai Mitica, daca am avea si noi o meserie….
    Parisul parca i-a adunat pe toti prietenii lui Mitica la un loc. Mai apoi, fiecare dintre ei si-a luat zborul spre directia trasata de linia  propriului destin… Dupa Paris, Mitica Sinu si Titi Filip se reîntâlnesc în Canada, la Montreal si Vancouver… 
      Când ceri bani si te trezesti cu… portocale!
    „Îmi amintesc de Titi când ne întâlneam toti prietenii, la Montreal. Când primea o scrisoare sarea în sus si cânta: Mi-a venit scrisoarea / Mi-a venit adresa! -, bucurându-se ca un copil” .
    El astepta o scrisoare anume, care pâna la urma a si sosit: avea o matusa la Montreal, dar nu-i stia adresa; sosise acum, odata cu scrisoarea. Fiecare emigrant încerca sa-si gaseasca drumul, cautând puncte de sprijin într-o tara în care nu cunostea pe nimeni. Însusi faptul de a sti ca ai o cunostinta, cât ar fi de îndepartata, cu care sa poti lua legatura atunci când ai nevoie, sau pur si simplu pentru a nu te simti atât de singur, conta foarte mult! Viata refugiatilor nu a fost niciodata nici simpla si nici usoara. În momentele în care disperarea pune stapânire pe tine, o vorba buna, un sfat, oricât de neînsemnat, valoreaza mai mult decât orice pe lume.
    Nichita Tomescu, avocatul bucurestean despre care povestise nea Mitica, când a aflat ca în sfârsit, Titi si-a gasit matusa i-a dat un sfat util: Auzi, când îi ceri bani, nu-i ceri pentru tine ci pentru prieteni. Spui ca ai mai multi si îi mai spui în ce situatie suntem… ca nu prea avem de lucru, ca o ducem greu…
    Bucuros ca îsi gasise matusa, oradeanul nostru, plin de speranta, îi face imediat o vizita. Era aproape sigur ca întâlnirea cu ruda sa îl va salva, îi va deschide o cale, poate chiar îi va da ceva bani… Când s-a întors, Dan Dinescu, un alt confrate, l-a întrebat: Mai,Titi, ai adus sau n-ai adus bani? V-am adus fiecaruia câte-o portocala –, a fost raspunsul lui Titi, în timp ce scotea niste portocale dintr-o plasa ponosita – stiti ce mi-a zis matusa? «Titi, eu fac orice pentru tine. Dar banii-s tare rari, si-aici» – si mi-a dat, spre consolare, câteva portocale…
    Dan Isacescu, românul care ajunsese în Franta într-o cutie fixata artistic între rotile unui tren, cel care statuse printre closarii din Paris pe malul Senei, foarte indignat, îi spusese: De ce le-ai luat? De ce nu i le-ai trântit în fata? În naivitatea lor, toti au crezut ca Titi va fi ajutat de acea matusa. Se înselasera însa si erau constienti de faptul ca nimeni altcineva, decât ei însisi se puteau ajuta: neamurile sunt neamuri, dar pâna la bani!
      Despre meserie cu mult umor
    Titi Filip era cel mai spiritual dintre prietenii cu care se înconjurase Mitica Sinu. Inteligent, agil si cu abilitate în vorbirea mai multor limbi straine – pentru ca  stia bine engleza, franceza, germana, maghiara si greaca – era de cele mai multe ori sarea si piperul întâlnirilor lor.
    Avea darul de a te scoate din starile mai putin placute si a te bine dispune atunci când erai catranit: “Când jucam la bursa, venea de multe ori si Titi si ma întreba: Mitica, ai facut ceva la bursa?- Da, am pierdut 7.000 de dolari – îi raspundeam, iar el ma corecta în momentul imediat urmator, spunându-mi: Mai, n-ai pierdut 7.000 de dolari, tu ai pierdut 7.000 de pui pane!”- râse Dumitru Sinu, amintindu-si ca tare îi mai placea sa manânce oradeanului!
    Pe vremea când muncea la taiat de lemne în padurile canadiene, împreuna cu Dumitru Sinu, Radu Bumbaru si Cornel Popa (acesta din urma fiind cel care cumparase o parcela de padure pentru defrisare si valorificarea lemnului), Titi, le zicea: Mai, eu vin cu voi la padure, dar sa nu ma lasati sa-mi tai piciorul!  Le dadea astfel de înteles ca el munceste, dar trebuie sa manânce bine, ca sa faca fata…
   Indiferent unde se muta, Dumitru Sinu continua sa tina legatura cu prietenii sai cu care vorbea la telefon ore în sir. Astazi îsi aminteste ca era deja în Arizona când   începuse sa-si adune la un loc toate amintirile, si-i destainuise lui Titi Filip într-o îndelunga convorbire telefonica, intentia de a scrie o carte a exilului.
    Daca vrei sa scrii ceva despre mine, atunci scrie ca «meseria» mea a fost aceea a unui «disperat», eu nu sunt ca Radu, un optimist. Poti mentiona si poezia pe care am scris-o la Vancouver: «La Vancouver în Canada / Ploua ziua, ploua noaptea / ploua, poate ma înec / Da-o dracului, ca plec! / Nu mai stati, români  flacai / Colindati lumea prin vai /Faceti ca si Decebal / Cu caruta sau pe cal». Si nu uita sa descrii zapada canadiana si nici cum dormeam toti sapte la Montreal într-o camera, sa nu uiti!
    Acea disperare a lui Titi era justificata, pentru ca el, performerul sportiv al unor vremuri trecute, baiatul de doctor, caruia nimic nu-i lipsise, se trezise într-o  lume noua, diferita de cea lasata acasa, în care, neavând o meserie era nevoit sa se descurce cum putea… Dar era harnic si nu se dadea la o parte atunci când era vorba de munca.
    Cum nu se putea sa se încheie o discutie cu nea Mitica decât pe un ton vesel, îi zise în finalul acelei convorbiri: Ia stai înca un pic sa-ti zic una de la Bihor si în secunda urmatoare a si început sa cânte cât îl tineau plamânii: «Cum dai mama laptele / Tri li li li li / Trei pitule, domnule! / Cum dai mama smântâna / Tri li li li li / Tot asa ca vecina! / Lasa-l mama si mai jos / Nu pot domnule, ca-i gros!»
    Sa tot ai un asemenea prieten, care sa nu te lase niciodata sa te-adâncesti în umbra gândurilor tale si sa-ti aduca mereu buna dispozitie! Dar viata cu cararile ei încurcate, uneori ne tine departe de cei pe care-i iubim, pentru ca-si urmeaza cursul firesc. Asa s-a întâmplat si cu Titi.
      O noua viata pe „continentul negru”!
    La Vancouver Titi Filip a întâlnit-o pe Elfy (Elfyca, pe numele întreg), o blonda foarte frumoasa, grecoaica, fiica unui capitan de vas. Pe lânga greaca, limba ei materna, Elfy vorbea limba engleza si franceza. Cunoscând bine limba greaca, având el un sarm aparte, lui Titi nu i-a fost greu s-o cucereasca pe frumoasa elena. Mai târziu, cei doi s-au casatorit. Se potriveau de minune, formând un cuplu de invidiat.
    Viata lui Titi s-a schimbat radical dupa casatorie, si-a modificat total traiectoria si prioritatile au fost altele. Au parasit Canada si s-au mutat într-o tara din Africa. Titi si-a gasit imediat un serviciu la primaria orasului în care s-au stabilit.
    Elfy i-a daruit mai apoi un copil, o fetita, careia i-au dat numele Ileana. „Fetita de-atunci – îmi spune Dumitru Sinu – astazi este femeie la casa ei, casatorita cu un grec, împreuna cu care s-a stabilit în Grecia”.
    Dar viata în Africa presupune anumite riscuri si nenorocirea a facut ca Elfy sa se îmbolnaveasca de tuberculoza si sa se stinga din viata, înainte de vreme, pe pamânt african.
    Odata cu plecarea din Canada, legatura dintre Titi Filip si Dumitru Sinu s-a întrerupt. Primea din când în când doar vesti despre evenimentele importante din viata lui Titi.
    Dupa înmormântarea sotiei sale, Titi i-a trimis lui nea Mitica o scrisoare în care îi relata ceea ce se întâmplase, încheind cu tristete: Mai, Mitica, un popa rus a oficiat înmormântarea si eu nu întelegeam nimic… Era frig… iar eu o tineam pe Ileana de mâna…De-atunci, Dumitru Sinu nu mai stie nimic de prietenul sau, sportivul pribeag pe trei continente…

Octavian Curpas

Doctorul Nae Cernaianu, bun prieten, traitor acum in Germania, imi trimite fotografia unui portret al lui, realizat recent din memorie de catre o pictorita din Romania… Il recunosc pe studentul de altadata si, pentru ca tabloul e bun, ma interesez cine e autorul. Si astfel fac cunostinta cu Serbana Dragoescu, o artista plastica remarcabila, care picteaza rar acum, pentru ca s-a dedicat artei tapiseriei.

“Am crezut ca pictura si tapiseria sint doua regine care nu pot sta pe acelas tron” marturiseste Serbana Dragoescu intr-o emisiune de televiziune consacrata ei. E adevarat ca pictura si tehnica tesutului presupun tehnici foarte diferite, dar ambele sunt in ultima instanta suporturi ale expresiei estetice, cerind inventivitate, deschidere spre experiment, disponibilitate ideatica. Din relatarea prietenului meu am inteles ca e vorba de un talent complex, liber de orice constringeri sau comenzi, imun la orice fel de compromisuri in viata si creatie.

Arta tapiseriei isi propune dobindirea independentei spatiale a genului. Serbana prefera formele dinamice, bogate in simboluri si semnificatii, cu elemente traditionale specifice , dar si alternative. Sinteza dintre frumoasele elemente folclorice si tendintele moderne caracterizeaza lucrarile majoritatii artistilor textilisti. In cazul Serbanei Dragoescu se adauga adesea surpriza unor compozitii inedite, a culorilor magnifice, aproape ireale. Si o tematica adesea nespecifica tapiseriei, conferindu-i un statut la granita dintre arte, dar nu marginal . In acest sens, creatoarea confera expresii vizuale unor texte din autori celebri din mai toate timpurile, cum ar fi Platon filosoful, regele David psalmistul, Eminescu si Appolinaire poetii, Borges scriitorul si altii.

Serbana Dragoescu este descendenta unei familii nobiliare romanesti cu puternice traditii artistice. In acest spirit de noblete, putem intelege un gest al ei, singular in vremurile noastre, donarea unei tapiserii de 11/3 metri Muzeului de Arta. A lucrat la tapiseria aceasta, intitulata “Punct” ( prima, expusa de noi in Revista ARMONIA), nu mai putin de noua ani !

Arta tapiseriei este in mare masura ornamentala, decorativa. La Serbana se adauga lirismul, o calda intimidate, fantezia neingradita. La limbajul artistic universal cu insemne si valori locale, ea adauga interactia cerebrala si emotionala care ii fac lucrarile inconfundabile.

Dr. DOREL SCHOR

NOTA: In portret,  prietenul  Nae Cernaianu

“Halloween” – O sarbatoare pagâna

Motto:

Când ai dat peste un adevar, n-ai voie sa-l tii pentru tine. Adevarul e ceva public. Ai datoria sa-l împarti cu toti.(Cugetari, D.I. Suchianu)

Tot ce-Mi da Tatal va ajunge la Mine; si pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara: caci M-am coborât din cer ca sa fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. (…) Isus a zis: Eu sunt calea, adevarul si viata.(Ioan, 6:37-38; 14:6)

Unul dintre apostolii Domnului Isus marturiseste la începutul scurtei sale epistole, de doar 25 de versete, ca a fost nevoit sa schimbe subiectul pe care ar fi dorit a-l scrie:

Preaiubitilor, pe când cautam cu tot dinadinsul sa va scriu despre mântuirea noastra de obste, m-am vazut silit sa va scriu ca sa va îndemn sa luptati pentru credinta care a fost data sfintilor o data pentru totdeauna. (Iuda, 3)

La semnalul de alarma tras de Laurentiu Dumitru în articolul sau Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie, în ALTERMEDIA.INFO si eu am fost nevoit sa nu trec cu vederea subiectul zilei.

 Dumnezeu a dat poruncile Sale ca sa fie învatate si respectate cu sfintenie.

 Dumnezeu a scris cu degetul Sau, în piatra, Tablele Legii (Exod, 20):

Sa nu ai alti dumnezei înafara de mine.

Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo înfatisare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pamânt, sau în apele mai de jos decât pamântul.

Sa nu te închini înaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos (…)

Sa nu iei în desert Numele Domnului Dumnezeului tau; caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel ce va lua în desert Numele Lui.

Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna închinata Domnului Dumnezeului tau: sa nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este în casa ta.Caci în sase zile a facut Domnul cerurile, pamântul si marea, si tot ce este în ele, iar în ziua a saptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o.

Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, pentru ca sa ti se lungeasca zilele în tara pe care ti-o da Domnul Dumnezeul tau.

Sa nu ucizi.

Sa nu preacurvesti.

Sa nu furi.

Sa nu marturisesti strâmb împotriva aproapelui tau.

Sa nu poftesti casa aproapelui tau; sa nu poftesti nevasta aproapelui tau, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici magarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tau.

Cel mai întelept om, Solomon, îsi încheie învatatura lasata urmasilor sai, cu aceste cuvinte:

Sa ascultam, dar, încheierea tuturor învataturilor: Teme-te de Dumnezeu si pazeste poruncile Lui. Aceasta este datoria oricarui om. Caci Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, si judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rau (Eclesiastul, 12:13-14)

Dupa cum întelege orice om cu discernamânt – obisnuit cu ce vrea Dumnezeu sa spuna în Cuvântul Sau – Dumnezeu pretinde ca numai Lui sa i ne închinam si sa-i aducem lauda. Si, omul,  trebuie sa traiasca o viata morala, dupa Cuvântul Sau .

Cum ar putea întelege cei care nu respecta aceste principii?

Sa ne venim în fire, sa venim la El cu pocainta si sa-i cerem iertare, în Numele lui Isus, singurul Mijlocitor între om si Dumnezeu.   Dumnezeu este credincios si drept ca sa ne ierte, daca incepem sa traim prin credinta si pocainta. (1 Timotei, 2:1-5; 1 Ioan 1: 7-10 si 2.1).

Dumnezeu este Duh si Lui trebuie sa ne închinam în Duh si în Adevar (Ioan, 4:23-24).

Toata închinarea si toata slava (gloria, lauda) i se cuvin doar lui Dumnezeu (Tatal, Fiul si Duhul Sfânt). AMIN!

TOATA INCHINAREA  SI TOATA ADORAREA TIE ITI DARUIESC, O,  DOMNUL MEU!

                                                        ***                                                                         ***

                                                                                                          ***

Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie

de Laurentiu Dumitru

CRESTINII NOSTRI mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine’s Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow’s Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint’s Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie. Americanii isi amintesc acum de mortii lor, celebreaza victoria lui Hristos asupra mortii si puterilor intunericului, rad de… rau si de moarte. Se considera, deci, ca este sarbatoare crestina chiar daca e importata, dupa toate probabilitatile, din paganismul celt (druid). Greu insa de convins un om rational ca aceasta sarbatoare ar avea duh crestinesc…

 Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, “ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele…”. Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.

 America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.

 De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea “Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?”, 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : “As vrea sa omor pe cineva…” Acesta este impactul sarbatorii !

 Ca si in anii precedenti si in acest an (2002 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror si cartile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.).

 Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica.

 Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim? Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea acestei false sarbatori si ca pe viitor o vor ocoli.

Dumitru Sinu împreuna cu domnul Rosetti, profesorul Ene, Titi Filip, Eugen Stefanescu si Radu Bumbaru se întâlnisera cu totii într-un restaurant din Vancouver, Canada, când s-a apropiat de ei un personaj destul de ciudat: blond, înalt, spelb si cu ochii înrositi, poate de la aburii alcoolului sau, cine stie, poate de la fumul de tigara ce învaluia ca într-un nor de ceata siluetele celor din jur. Dumitru Sinu ridica privirea si la fel de mirat ca si prietenii sai, asteapta ca strainul sa le spuna ceva: Vorbiti italiana? – a întrebat  necunoscutul, care se pare ca-i auzise vorbind si i se paruse ca dialogau în italiana. „Da!” – raspunse nea Mitica pentru ca învatase destul de bine aceasta limba de la italienii cu care lucra de o buna bucata de vreme. Afla astfel ca insul ce le întrerupsese discutiile era suedez, ca dorea sa comunice cu un italian pe nume Salvatore, care era si el în restaurant, si nu gasise pe nimeni care sa-i mijloceasca aceasta comunicare cu el. „Ai nimerit bine!” – îi spune Mitica si pleaca împreuna cu suedezul spre masa la care era italianul.
    „Salvatore!” – a exclamat Dumitru Sinu si dupa ce l-a ajutat pe suedez sa-si rezolve problema, l-a invitat la masa la care erau ceilalti români. De la prima vedere l-a simpatizat pe carismaticul italian.
De la Terra straniera  si Dorme Firenze la prietenie, nu e decât un pas!
    Îl placuse si Salvatore pentru ca italienii, ca de altfel orice alta natie îi apreciaza mult pe cei care le cunosc limba. Nea Mitica lucra cu italieni si prezenta  lui Salvatore nu facea altceva decât sa confirme faptul ca îi simpatiza si-i facea placere sa se cunoasca mai îndeaproape.
    Era din Taurianova, o localitate din Regio Calabria; multi dintre italienii pe care Dumitru Sinu îi cunostea, veneau din acea parte a Italiei. Stia el ca natia aceasta, de limba careia se îndragostise de-a binelea avea un har, cu care nu multi sunt înzestrati: stiau sa cânte frumos. Intuitiv parca, l-a provocat pe Salvatore, rugându-l sa cânte o melodie calabreza. „Când a început sa cânte Terra straniera, toti câti eram la masa am amutit. Salvatore avea o voce superba, de bariton veritabil. Timp de câteva minute în restaurant s-a facut o liniste prin care razbateau doar inflexiunile vocii lui minunate”. Le-a povestit comesenilor ca mai avea patru frati si toti aveau darul de a cânta. A interpretat apoi, impecabil, Dorme Firenze, reusind sa câstige imediat simpatia românilor cu care de-abia se cunoscuse.
    Ca multi alti emigranti, Salvatore Greco era în cautarea unui loc de munca. Dumitru Sinu, suflet mare si deschis spre a face bine, avea deja solutia: se gândise sa-l prezinte pe Salvatore managerului restaurantului la care lucra. I-a spus ca el îi va rezolva problema locului de munca, doar ca va trebui sa cânte. Adu-l mâine la lucru! – a fost raspunsul managerului, asa ca de a doua zi Salvatore Greco va lucra cu nea Mitica. „Vedeti? Mitica stie sa-i organizeze pe toti! – a exclamat domnul Rosetti, atunci când i-am spus lui Salvatore ca din ziua urmatoare va avea de lucru” -  povesteste prietenul meu, întorcându-se cu gândul în acele timpuri de care îsi amintea cu atâta placere.
    A doua zi au plecat împreuna la restaurantul la care mai lucrau înca multi italieni si Salvatore a fost angajat, fara nicio problema. Urma sa faca curatenie. Cânta Salvatore si la restaurant. Managerul era foarte multumit de el si îi spunea adesea lui nea Mitica: Mike, ce voce are Salvatore!
    „Îmi placeau italienii, aveam multi prieteni între ei, dar cu mâncarea lor nu ma împacam deloc: nu stiau sa faca decât macaroane si spaghetti” – zice nea Mitica. M-a uimit cu câta placere îmi povestea despre Salvatore si despre italienii  cu care lucrase si de care îl legau doar amintiri frumoase.
“M-am înteles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat prietenie pe viata!”
    Traind aproape de comunitatea de italieni, mai ales de cei din Calabria pentru care avea o afinitate deosebita, Dumitru Sinu era implicat, inevitabil, în vietile lor. Era partas la bucuriile sau necazurile, împlinirile sau neîmplinirile fiecaruia, asa cum se întâmpla între prieteni.
   De exemplu, tot la Vancouver, Canada, un coleg îl rugase sa mearga cu tatal lui sa sustina examenul de obtinere a cetateniei. Trebuia sa aiba doi martori care-l cunosteau.  În plus, italianul nu prea cunostea limba engleza, asa ca nea Mitica l-a pregatit anterior interviului, i-a tradus din  italiana în engleza tot ce avea de pregatit,  repetând cu el provinciile canadiene, sarbatorile lor specifice si alte particularitati ale acestei tari, posibile subiecte pentru acel examen. “Când am ajuns acolo, respectivul, la fiecare întrebare facea o pauza si se uita la mine, asteptând ca sa-i spun raspunsul. S-a cam bâlbâit, dar cu toate acestea i-au dat cetatenia. Nu acelasi lucru s-a întâmplat cu copiii sai, care nu stiau mai nimic despre Canada si carora, comisia de examinare le-a spus: Sunteti tineri, voi trebuie sa le învatati! – relateaza Dumitru Sinu – m-am înteles bine cu italienii, dar cu Salvatore am legat o prietenie pe viata!”.
    Cu Salvatore, relatia de prietenie a fost de exceptie: i-a cunoscut si parintii, a devenit, cu timpul, unul dintre cei mai buni prieteni ai sai, si acum, când discutam pe aceasta trema accentueaza: “Cu nicio natie nu te împrietenesti atât de repede ca si  cu italienii!”
    Mai târziu Salvatore s-a casatorit si a avut un fiu pe care l-a botezat Italo Romano Greco! Prietenia cu familia Greco a continuat si dupa casatoria lui Salvatore. Îi cunostea nea Mitica si sotia si stia totul despre ai lui: “Greco junior si-a luat de sotie o frumusete cubaneza care i-a daruit un copil superb, atât de frumos, încât toata lumea care-l vedea spunea ca are un zâmbet care te topeste”.
    Prietenia dintre Salvatore Greco  si Dumitru Sinu a fost trainica, ea s-a pastrat intacta si dupa ce viata fiecaruia dintre ei a urmat o alta traiectorie.
   Întâlnirea din toiul noptii cu un barman în Calabria
    În intervalul de timp în care a locuit în Franta, la Saint Gervais, Dumitru Sinu i-a facut o vizita lui Salvatore Greco, la el, în Calabria. A trebuit sa traverseze întreaga Italie pâna a ajuns la destinatie, însa a facut-o în numele uneia dintre cele mai frumoase prietenii din viata lui.
    Taurianova, localitatea din sudul Italiei unde vietuia Salvatore Greco apartine provinciei Regio Calabria, care se întinde pâna în vârful renumitei cizme italiene. Cu malurile scaldate de Marea Ionica – parte componenta a Mediteranei – la est si sud, si Marea Tireniana – un brat al bazinului vestic al aceleiasi Mediterane – în vest, despartita la nord de restul Italiei printr-o bariera naturala formata de Muntii Pollino, Calabria atrage pe tot parcursul anului turisti din toate colturile lumii. Dispune de nenumarate obiective turistice: temple antice care înca mai sunt în picioare pe dealurile din Cantanzaro, castele medievale, vestigii istorice, vechi bazilici, parcuri naturale cu specii rare de plante si arbori, locatii agroturistice minunate unde obiceiurile si traditiile calabreze sunt la ele acasa, hoteluri elegante si plaje minunate.
    Situata la 66 km nord-est  de capitala provinciei – orasul Regio Calabria – si 80 km sud-vest de Cantanzaro, Taurianova are în apropiere câteva localitati mai mici ce i se subordoneaza din punct de vedere administrativ: San Martino, Amato, Pegara si Donna Livia. Satul lui Salvatore de-atunci, astazi a ajuns un orasel dezvoltat, cu multe companii si obiective turistice. Cine a vizitat sudul Italiei si nu a ajuns în Calabria, e ca si cum n-ar fi vizitat nimic!
    “Am ajuns în satul lui Salvatore dimineata, pe la ora trei sau patru. Nu am vrut sa-l trezesc atât de devreme si mi-am amintit ca îmi spusese ca în sat la ei este un bar, la care tragea el de obicei. Stiam deja multe despre barmanul de-acolo. Asa ca m-am oprit la un pahar de vorba, iar când am intrat si l-am salutat, spunându-i pe nume, barmanul a exclamat: Tu esti Mike!  Salvatore mi-a povestit mult despre tine. – Dar mie, câte nu mi-a spus de tine!  – i-am zis italianului cu care am stat la taclale pâna la ziua, de parca ne-am fi cunoscut de-o viata. Italienii sunt singurii, dintre toate natiile, care te iau în brate din primul minut!”.
    Dumitru Sinu este mândru de faptul ca în vremea aceea, emigrantii  români de pe teritoriul nord american erau foarte respectati de toate comunitatile ce convietuiau aici: venisera legal, primisera viza si dadeau dovada de seriozitate în tot ce faceau, le placea munca, erau inteligenti si deosebit de prietenosi. Salvatore Greco a ramas cu acest respect pentru conationalii nostri si dupa ce s-a întors în Italia, când îi scria lui nea Mitica, marturisindu-i ca în virtutea prieteniei pe care i-o purta, într-un apartament din curtea casei sale adapostea mai multi români: Dar nu-s ca voi, Mike! – spunea nostalgic italianul.
      „E come noi, altri no sono!”
    „Ne-a vizitat Italo Romano Greco, fiul lui Salvatore chiar aici la Phoenix -  îmi spune nea Mitica – tatal sau îi daduse acest nume încarcat de simboluri! Era arhitect si venise la noi sa-si perfectioneze engleza”.
    Îi adusese o scrisoare de câteva pagini de la tatal sau, prin care acesta îl ruga pe Mitica Sinu sa scrie o carte despre viata lor din Vancouver: Caro Mike, îti trimit dedicatia,  cui adica sa dedici cartea, pentru ca în momentul în care ai dedicatia, cartea e pe jumatate scrisa!– spunea dragul meu prieten în rândurile sale. Si urma dedicatia scrisa cu majuscule: DEDICO A MIA MADRE QUESTA PICCOLA EPOPEEA  RURALE QUE CANTA LA BELEZZA DELLA MIA TERRA E IL DOLORE DE LA MIA GENTE. Salvatore stia povestea lui nea Mitica si-i sugera sa dedice cartea pe care dorise sa o scrie mamei sale, pe care n-o cunoscuse, o carte care sa ilustreze frumusetea pamântului si durerea vietii lui…
    „Dupa parerea lui Salvatore, cartea ce urma sa o scriu, trebuia neaparat dedicata tuturor celor din exil care au avut curajul sa treaca frontiera clandestin, care au lasat o mama si un tata, poate si o sotie, un copilas si o carte deschisa pe masa, si dintre care unii au ajuns la închisoare… Dupa cum spune Nicole, sotia mea, nu pot atipi nici astazi când se încalzeste perna. Si mai zicea Nicole atunci când citeam scrisoarea lui Salvatore: Dedic-o si celor care cânta sau au cântat fara sa astepte sa fie rugati sau platiti, si pune-i si pe stângaci, pentru ca si ei au probleme chiar si atunci când vor sa deschida o conserva…” – îmi spuse Dumitru Sinu. A continuat sa-mi vorbeasca despre întâlnirea cu baiatul lui Salvatore, pe care-l caracteriza ca fiind „un italo- romano-greco – simpatico, gentile, cu umor si cu o voce, nu chiar ca a tatalui sau, dar foarte apropiata”. Cu un spirit inconfundabil, baiatul lui Salvatore dezbatuse paragraf cu paragraf cu nea Mitica si doamna Nicole, continutul scrisorii tatalui sau. La un moment dat, când Salvatore venise cu ideea ca introducerea sa o faca doamna Nicole, iar dânsa se întreba contariata ce sa scrie despre sotul ei, care aprinde lumina de 30 de ori pe noapte si cu care nici macar nu doarme în aceeasi camera, Italo izbucneste în râs afirmând: Ma un pocco amore…si, si! Îi semana tare bine tatalui sau!
    Rândurile lui Salvatore l-au pus pe gânduri pe Dumitru Sinu. Într-adevar, viata lor în Vancouver fusese frumoasa, tumultuoasa, plina de amintiri de neuitat. Când erau împreuna, toti acei emigranti care faceau parte din cercul lor de prieteni, Salvatore spunea: E come noi, altri no sono! Nimeni nu era ca ei, cu certitudine!
    „Înainte sa moara, Salvatore mi-a dat un telefon: Eu plec! – mi-a spus –. Hai, Salvatore, noi nu murim asa usor! – i-am raspuns, pastrându-mi cumpatul. Simtea ca se duce… si asa a fost!” Apoi, Dumitru Sinu continua retoric: ”Ce este viata?!”
    Emotia ce-l stapânise în timp ce-mi povestea de Salvatore se puteau citi limpede pe fata lui  nea Mitica. „Când Beethoven simtise ca moartea i se apropie, se întrebase: Si asta-i tot?”- zice prietenul meu. Apoi, pe-un ton ridicat si ferm, încheie hotarât: „Asta-i tot, domnule!”

 Octavian Curpas

 Pastorul Richard Wurmbrand este una dintre personalitatile care si-au pus viata la dispozitia semenilor, asumându-si riscul de a suferi închisoarea, boala si, în cele din urma, exilul.

Articol preluat de pe http://www.richard-wurmbrand.ro/

Caracterul puternic l-a ajutat sa învinga tragediile prin care a trecut si sa le transforme în tot atâtea victorii. Dupa ce, în prima tinerete, a încercat experienta comunista, descoperirea credintei în Isus Hristos i-a aratat sensul existentei crestine si desertaciunea devastatoare a necredintei.

Firea vulcanica si constructiva l-a antrenat în gesturi si actiuni puternic contestatoare, într-o lupta pe viata si pe moarte împotriva comunismului identificat cu ateismul. A împartit Biblii ostasilor Armatei Rosii în timpul ocupatiei sovietice. A protestat în 1948, în timpul unei conferinte generale a cultelor din România, împotriva falsului ecumenism si a ipocriziei guvernului comunist, care încerca sa-si subordoneze slujitorii bisericilor si sa-i transforme pe credinciosi în unelte inconstiente ale ateismului de stat. ?i-a manifestat public dezacordul cu practicile comuniste si, în cele din urma, a fost arestat si condamnat în doua rânduri, în 1948 si 1959, acuzat întâi de „uneltire contra ordinii de stat“, apoi de „activitate intensa contra clasei muncitoare“.

Dupa 14 ani de închisoare a reusit sa emigreze în Occident, împreuna cu sotia si fiul (dupa ce Sabina Wurmbrand suferise ea însasi încarcerarea si munca fortata).

Ajuns în Occident, pastorul Wurmbrand abia ca îsi începea lupta împotriva comunismului, de asta data în conditiile libertatii depline. O libertate care putea fi folosita de oricine, în orice directie, fara nicio raspundere. Cu temperamentul unui „Pavel al Cortinei de Fier“ (cum l-a numit cineva), uneori cu duhul blândetii, alteori cu vehementa, i-a pus la stâlpul infamiei pe ateii îmbracati în haine de pacifisti si de adepti ai „coexistentei pasnice între sisteme“, demascându-le ipocrizia si, în acelasi timp, luptând pentru drepturile crestinilor ramasi sub opresiunea comunista. Tuturor celor care încercau sa-l denigreze si sa i se opuna le arata cicatricile care-i brazdau trupul, din timpul anchetelor si torturii.

A devenit un personaj legendar si un autor de carti cu tiraje uriase, care – toate – propovaduiau credinta crestina si Evanghelia dreptatii. El este cel care a facut cunoscuta si recunoscuta în Statele Unite si în lumea întreaga intensitatea represiunii comuniste din România, argumentând-o cu propriul destin.

La Memorialul Sighet, figura lui Richard Wurmbrand ocupa un loc meritat în sala dedicata martirilor. Prezent în sala Represiunea împotriva Bisericii, portretul sau priveste cu solidaritate crestina spre slujitorii altarelor care i-au fost alaturi în anii lungi de închisoare si care îi sunt si azi alaturi în amintire. Cei mai multi dintre ei au murit, dar pentru vizitatorii muzeului reprezinta exemple vii ale jertfei crestine.

Vizitele tot mai numeroase, mai ales ale tinerilor, sunt o promisiune ca memoria lor va fi celebrata mult în timp. Conferintele, prezentarile de carti si de filme – cum au fost cele din 2005, facute de Mihai Wurmbrand sub egida fundatiei Vocea Martirilor si a Forumului Civic Crestin – sunt momente de încarcatura si adeziune spirituala sau – de ce nu? – o garantie ca exemplul luptatorilor pentru libertate crestina este nu numai asigurat, ci si transformat într-un model capabil sa functioneze în viitoarele generatii.

Romulus Rusan

 Într-una din zilele în care m-am abatut pe la domnul Sinu pentru a gusta în liniste farmecul neîntrecutelor sale istorisiri despre oameni si întâmplarile lor adevarate, facând o retrospectiva asupra celor mai apropiati prieteni pe care i-a avut, exclama nostalgic: “Mi-e dor de toti, dar în special de Radu Bumbaru! Era un om calm, care nu se enerva niciodata, un oltean din neam de boieri care traiau mai mult în Franta, decât în tara. Citit, manierat, inginer de profesie, avea un sarm al sau si un suflet ales, care te facea sa te simti minunat în preajma lui”.
    Îmi place sa-i ascult povestirile, pentru ca are darul de a te face sa te întorci în timp si sa retraiesti alaturi de el, fiecare moment pe care-l descrie. Despre Radu Bumbaru îmi pomenise si la întâlnirile noastre anterioare, ori de câte ori îmi relata vreo întâmplare în care era implicat.
                            Poveste despre prietenie
   Radu Bumbaru si Dumitru Sinu s-au cunoscut la Paris dar n-au avut prea mare tangenta unul cu celalalt. S-au întâlnit de câteva ori si au avut de fiecare data doar un banal schimb de saluturi.
    Dupa ce a parasit Franta si a ajuns în Canada, fiind primul plecat din grupul sau de amici, Mitica Sinu le-a stârnit interesul pentru aceasta tara, spunându-le mereu: “Veniti încoace, e frumos aici!”- si unul câte unul, prietenii ramasi la Paris l-au urmat.
    De-abia în Canada s-a cimentat prietenia lui cu Radu, pentru ca drumurile lor s-au intersectat atât la Montreal cât si la Vancouver. Nu s-au dat la o parte de la munca si nu s-au sfiit nici sa taie lemne în padurile lui Cornel Popa si nici sa se avânte în construirea de vapoare la Halifax! Le-au încercat pe toate, au muncit si au trait momente inedite pe parcursul unei prietenii de care acum Dumitru Sinu îsi aminteste cu nostalgie.
    Mie mi-a relatat numai câteva instantanee cu Radu Bumbaru, pe care doar ascultându-le, mi-am dat seama ca relatia de prietenie dintre cei doi a fost deosebita.
       “Popa n-ai vrut sa te faci!”
    “Eram cu Radu Bumbaru si cu Nichita Tomescu la Montreal – începe nea Mitica povestirea – era acolo un restaurant românesc, ce se numea Silvia, la fel cu numele patroanei ce-l detinea”.
    Au intrat toti trei în acel restaurant si s-au asezat la o masa. La masa alaturata, stând de unul singur, un personaj inedit rostea ca pe o poezie, câteva cuvinte carora românasii nostri nu le întelegeau rostul: Popa n-ai vrut sa te faci! / Popa n-ai vrut sa te faci!
    Nichita Tomescu, cel mai îndraznet si tupeist din fire, ca doar era baiat de Bucuresti, îl întreaba zâmbind:  Pai de ce n-ai vrut, domnule, sa te faci popa? Parca trezit dintr-un vis, suparatul singuratic îi invita la masa lui spunand ospatarului: Adu-le dom’le, niste mititei si trei sticle de vin! – si începe sa le povesteasca celor trei despre viata sa: Tata m-a dus la scoala normala si mi-a spus sa ma fac popa! Eu în schimb am aflat ca în Canada, daca tai lemne, faci de zece ori mai mult decât orice popa!
    Si omul îsi revarsa amarul, indignat fiind de neîncrederea pe care parintii lui i-o aratasera: bineînteles ca nu se facuse popa si emigrase în Canada, iar acum, mama lui era în vizita, la el…  A trimis-o tata sa vada ce fac! Ei credeau ca eu ma ocup de droguri aici si nu puteau sa înteleaga ca fac atâtia bani taind lemne, pentru ca le tot trimiteam bani… Asa-i trebuia, daca n-a vrut sa se faca popa!
    Cei trei picasera tocmai bine, pentru ca asa se descarcase de povara acelor banuieli absurde, dar care-l afectasera. Le-a platit masa si nici n-a vrut sa auda, când ei s-au oferit sa-si achite consumatia. Mancasera, ciocnisera câteva pahare de vin si aflasera ca respectivul era un om asezat, care avea propria sa afacere si care trasese din greu pentru a realiza ceva. Era firesc sa fie suparat pe proprii lui parinti ca-l desconsiderau. Din când în când, neîmpacat si suparat foc, repeta: Auzi dom’le, tata a trimis-o pe mama la Montreal sa vada cu ce ma ocup!
    Patroana restaurantului în care se petrecuse aceasta întâmplare, plecase la un moment dat în Argentina sa studieze putin piata de-acolo. Dupa un timp sotul ei a vândut restaurantul si a plecat si el, urmându-si sotia si de atunci nimeni nu mai stia nimic de existenta lor. Se spune ca Silvia i-ar fi zis: Vino dom’le în Argentina, ca aici e nunta, pe când în Canada e înmormântare! – cred si eu, la cât sunt de petrecareti sud-americanii!
   Fiecare încerca sa se descurce cum putea mai bine. Traiau într-o lume libera în care aveai posibilitatea sa încerci orice afacere, important era ca banul sa iasa!
     O afacere îndrazneata: constructori de vapoare!
   Multi dintre românii care au emigrat au încercat sa-si cladeasca afaceri de tot felul. Unii au avut sansa sa reuseasca, altii au câstigat doar experienta, învatând ca nimic nu e usor si mai ales, ca nimic nu este la voia întâmplarii. Orice întreprinzi trebuie sa fie din start bine fundamentat, trebuiesc evaluate atât posibilitatile cât si implicatiile pe care le are afacerea în sine, indiferent daca aceasta este sau nu de anvergura; apoi este nevoie sa fie estimate rezultatele si doar în final, daca în urma unei analize financiare atente rezultatul da cu plus, cu profesionalism, cu prudenta si rigurozitate si nu în ultimul rând, cu o anumita doza de curaj, te poti încumeta sa demarezi afacerea propriu zisa. Daca este si putina sansa, atunci probabilitatea ca toate sa mearga bine este mult mai mare.
    Am dezbatut putin cu nea Mitica acest subiect pentru ca îmi povestise de o încercare a lui, împreuna cu Radu Bumbaru, de a construi vapoare la Halifax, în Canada. Radu era inginer de profesie, un baiat inteligent, istet si dornic de a realiza ceva palpabil în viata.
    Împreuna cu nea Mitica a avut curajul sa se apuce sa construiasca un vapor. Nu a fost simplu, însa ambitia si inteligenta tânarului inginer, sustinerea nemijlocita gasita în persoana prietenului sau, Dumitru Sinu, munca asidua si dorinta de a reusi i-au ajutat pe cei doi sa finalizeze proiectul. Radu Bumbaru însa, nu s-a multumit cu atât si a contractat înca doua sau trei astfel de proiecte, construind vapoare cu fonduri guvernamentale. Dar rezultatele nu au fost pe masura asteptarilor, ceea ce l-a determinat sa abandoneze acest gen de afacere.
    “N-am facut bani nici cu vapoarele, important este însa ca am încercat!”- zice Mitica Sinu. Apoi, adunându-si gândurile rasfirate de-a lungul timpului demult trecut, continua sa-mi povesteasca alte întâmplari care-i aminteau de Radu Bumbaru.
     “În sase luni ajung primarul Montreal-ului!”
    “Eram la Montreal cu Radu Bumbaru si alti prieteni – zice amicul meu – si unul dintre românii nostri de-acolo, pe nume Dan Dinescu, care tocmai sosise din Franta ne-a spus, foarte sigur pe sine: Daca în sase luni nu ajung primarul Montreal-ului puteti sa-mi spuneti cum vreti! – avea vise marete omul, nu gluma!” Probabil i se parea ca, daca ajunsese în Canada, lucrurile vor decurge de la sine, doar sa gândesti ceva si-i ca realizat! Dar nu era chiar asa.
    Între timp, Mitica si Radu Bumbaru merg sa lucreze la Vancouver, viata lor urmându-si cursul firesc, si uita si de aceasta afirmatie infantia si de Dinescu.
    Revenind dupa 12 ani la Montreal, Radu Bumbaru si Mitica Sinu merg într-o zi la un dealer (reprezentanta) de automobile, marca Peugeot, pentru ca Radu sa-si cumpere masina. Persoana cu care au luat legatura a observat ca nu sunt canadieni si i-a întrebat de ce nationalitate sunt. Aflând ca sunt români, le-a spus imediat: Stati putin asa! Am aici un salesman român! – si dupa câteva minute, omul a aparut însotit de Dan Dinescu. Trecusera 12 ani si tot nu ajunsese primarul Montrealului, ci doar un banal vânzator de autoturisme. Nu a vrut sa stea de vorba cu cei doi, probabil îi era rusine…
    “Pai de ce sa-i fie rusine? – exclama nea Mitica Sinu – Lucrezi unde poti!” Apoi îmi spune cât de idealisti sunt unii oameni care cred ca o data plecati din România li se deschid toate portile, ca au la îndemâna toate posibilitatile, fara sa faca nici cel mai mic efort. Eroare! Da, ai la îndemâna toate pârghiile care-ti ofera sansa sa îti fauresti o altfel de viata, sa te dezvolti, sa prosperi, sa înveti, dar calea este lunga si batatorita. Trebuie sa muncesti pentru asta, trebuie sa dai dovada de inteligenta, de seriozitate, de rigurozitate, de respect, în primul rând fata de tine însuti, apoi pentru munca si pentru cei din jur. Este o imagine falsa despre ascensiune pe care o au, nu numai idealistii model Dan Dinescu, care au ajuns deja în strainatate, ci culmea, chiar si cei care înca nu au plecat din tara dar cred întru totul în aceste false deziderate.
    “Sa-ti mai spun ceva! – întervine nea Mitica –. Când am fost în vizita în România l-am auzit pe un oarecare spunând: Numai sa ajung eu în Statele Unite sau în Canada, sa vezi ce departe ajung! În primul an fac milionul! L-am temperat, uitându-ma la el cu condescendenta: Las-o mai usor cu milionul. În primul an, nici nu stii unde te afli, desi ai impresia ca stii!”
    Radu Bumbaru nu era asa. Chiar daca era inginer, un om inteligent, vorbitor  excelent de engleza si franceza, nu i-a fost niciodata nici rusine, nici teama de munca. În Canada a taiat si lemne în padure, a construit si vapoare, dar a lucrat si în primarie, la Vancouver, si sa nu uitam, se tragea din neam boieresc, traise un timp la Paris dar era realist, respectuos si harnic. Nu s-a hranit niciodata cu himere.
      “Ce bine e sa fii…în bratele cuiva!”
    La Montreal, Radu Bumbaru cunoaste o canadianca de origine franceza, cu numele Louise – o fiinta romantica, sensibila si cu un suflet frumos si plin de caldura si dragoste pentru el. Înalt, brunet, chipes, destept si carismatic, cu alte cuvinte un barbat frumos, însa fara tragere de inima spre însuratoare, Radu Bumbaru nu se prea grabeste sa-i ceara mâna tinerei îndragostite nebuneste de el.
   “De multe ori o întâlneam pe Louise si-i vedeam stralucirea din ochi, care o trada atunci când îi vorbeam de Radu – îsi aminteste Dumitru Sinu –. Alteori, o auzeam cântând o frumoasa melodie frantuzeasca ce începea cam asa: Ce bine e sa fii în brate / În bratele cuiva… Îl iubea enorm si dupa o perioada de asteptare si sedimentare a simtamintelor ce-i stapâneau, fara îndoiala, pe amândoi, s-au casatorit”- zâmbi nea Mitica.
Louise Bumbaru traieste si acuma si locuieste la Montreal. Mitica si Nicole Sinu vorbesc cu ea mereu la telefon.
   Trei copii frumosi au avut Radu si Louise Bumbaru: Dinu, Doru si Stefan, carora, dupa cum e usor de observat, le-au dat nume pur românesti. Numai Stefan este casatorit, tot cu o canadianca de origine franceza si are trei copii. Baiatul cel mare, Dinu, pasionat de fotografie, a publicat o carte foarte interesanta, ce contine fotografii cu diferite tipuri de ferestre din toata lumea; cartea lui se pare ca s-a vândut foarte bine, a avut impact la publicul larg.
   “Radu Bumbaru ne-a vizitat si la Saint Gervais, în perioada în care ne reîntorsesem în Franta – spune Mitica Sinu – si dupa aceea a fost la noi si Dinu, baiatul lor cel mare, si le-a placut enorm peisajul de  acolo!”  Între cele doua familii se legase o prietenie trainica, în care pe prim plan erau puse sinceritatea si respectul si-n care falsitatea nu si-a facut niciodata cuib.
    De altfel, Radu avea un dar aparte prin care reusea sa-si atraga prietenii, sa mentina prieteniile si sa le faca durabile.   
Visul unui irlandez: “Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!“
   “Radu Bumbaru era un baiat simpatic. El râdea când eu ma enervam. Ma tot întreb cum de m-a acceptat în anturajul lui!”  Aveau o multime de prieteni în Canada, de diverse nationalitati, în compania carora se simteau întotdeauna minunat: unde era Radu Bumbaru, nu lipsea nici Dumitru Sinu!
    “Mai, Radule, de ce oamenii acestia s-au atasat de noi? – întreba nea Mitica adesea. Raspunsul lui Bumbaru venea sa confirme de fiecare data faptul ca era un sensibil: Mai, Mitica, atunci când îi iubesti, oamenii simt! Asa si este! Radu Bumbaru si Dumitru Sinu au iubit întotdeauna oamenii, au iubit frumosul din ei, au iubit viata cu toate bucuriile si greutatile ei si n-au uitat sa ramâna prieteni si sa-si pastreze omenia, iar cei care-i cunosteau cu-adevarat, nu se putea sa nu le caute compania.
 Un irlandez, din anturajul lor spunea; Daca ar fi sa ma mai nasc o data, m-as naste român!  “Fiindca noi iubeam cu o dragoste aparte si eram saritori, gata sa ajutam pe oricine avea nevoie, iubeam oamenii, din toata inima!”- adauga nostalgic prietenul meu.
    Radu era un om de un calm imperturbabil stiind sa-si valorifice foarte bine atuurile pe care le avea. “Era cel mai tacut om pe care l-am întâlnit – precizeaza nea Mitica – iar Nicolae, fiul meu, parca ar fi al lui Radu, nu al meu, ca prea e si el tacut. Omul acesta nu s-a certat în viata lui cu nimeni! ”
    De asta data, centrul de atentie al dialogului nostru fusese amintirea unui prieten la care a tinut enorm. A rememorat cu placere momente si episoade de viata ce i-au ramas întiparite în minte. Astazi, la cei 85 de ani ai sai, Mitica Sinu retraise timp de câteva ore scene de viata pe care nu le-a putut uita si care îl dusesera cu gândul cu multi ani în urma, când nimeni si nimic nu i-a putut opri pe el si pe Radu Bumbaru sa-si urmeze visele. Adunându-si gândurile rasfirate pe aripile prafuite ale timpului îmi spune cu vocea stapânita de o unda melancolica: “Ce frumoasa e cântarea aceea româneasca, Toate trec când vine vremea lor!”…

 Octavian Curpas

Iata ce spunea CLADIU SAFTOIU (fost consilier prezidentialo-basist, la Cotroceni!), în seara de 27 octombrie 2011, în emisiunea lui Mihai Gâdea, Sinteza zilei, pe la orele 22,30:

„ (…)Sa nu credeti ca a fost întâmplatoare interventia domniei sale (n.mea: Traian Basescu), prin iunie, iulie, alaturi de Ion Cristoiu, când i s-a pus o întrebare servita referitoare la rolul lui Antonescu si al Regelui Mihai. Se stie de multa vreme ca România este o tara impredictibila în Uniunea Europeana. CANCELARIILE, MARILE CERCURI CARE DECID ÎN ACEASTA LUME, CUM AR FI GRUPUL BILDERBERG, STIU UN UN LUCRU: ROMÂNIA NU ESTE UN PARTENER PREDICTIBIL ÎN UE, TOCMAI PENTRU CA ESTE CONDUSA DE POLITICIENI, IAR CLASA POLITICA ROMÂNEASCA ESTE UNA DINTRE CELE MAI CORUPTE DIN UNIUNE. ATUNCI SE PUNE PE TAPET SI ÎN DISCUTII DESTUL DE SOFISTICATE, DAR DISCRETE, IDEEA DE REVENIRE A CASELOR REGALE ÎN TARILE FOSTE COMUNISTE” .

…Celebrul Grup Bilderberg/TRILATERALA (prin care se planuieste, azi, reducerea populatiei terestre, de la 7,5 miliarde, la…240 de milioane!) , în care Nicolae Ceausescu a refuzat sa intre – dupa cum ne informeaza spionul Stelian Octavian Andronic: „<<In 1971, înainte de constituirea Trilateralei, în 1973, cineva care facea parte si din serviciile secrete, si membru al Grupului Bilderberg, a încercat sa-l racoleze pe Ceausescu. Nu pot sa dezvalui identitatea acestuia, dar este o persoana foarte cunoscuta pe plan mondial>>, ne spune fostul spion. <<Reactia lui Ceausescu a fost categoric împotriva. Daca ar fi fost de acord, soarta lui si a României, poate, ar fi fost cu totul alta. El a fost lichidat, exclus de pe scena istoriei, chiar de catre Trilaterala. Informatiile noastre au fost clare: în ianuarie 1989, reprezentantii Trilateralei, America – Henry Kissinger, Europa – Valéry Giscard d’Estaing, si Asia – Yasuhiro Nakasone, s-au întâlnit la Moscova, cu Mihail Gorbaciov. Dupa care Gorbaciov, la ultima întâlnire cu Ceausescu, i-a spus: <<NE VEDEM ÎN DECEMBRIE… DACA NE MAI VEDEM!>>“…!!! – www.philadelphia.com.ro

…Eu, personal, sunt PENTRU Monarhie în România – DAR NU STRAINA, NU IMPUSA PRIN JOCURI POLITICO-ECONOMICE (ticaloase si meschine, teribil de…omenesti!) dinafara: prin COROANA ROMÂNIEI, s-ar reda demnitatea DIVINA Neamului Românesc. Am iesi, probabil, dintre manele, tiganism organic si golanismo-mârlanism…!

…Poate s-or mai gasi, daca nu Musatini, macar ceva Cantemiresti, ori chiar Movilesti… – ori Basarabi, ori Brâncoveni, ori chiar Corvinesti…fie si ceva Ghiculesti sau Cantacuzini „post-fanarioti”, daca nu e-ncotro!…pentru o încoronare, cu folos românesc „de obste”!

…Eu stiu bine „cât îi poate rânza” familiei HOHENZOLLERN-SIEGMARINGEN si câta dragoste de România poate avea ea:

1- CAROL I a concesionat strainilor pâna si laptele din tâta mamelor valahe (sa nu uitam nici scandaloasa „afacere Stroussberg” [1] – nici înstrainarea pamântului românesc, catre liftele venetice si pagâne, fapt care a determinat explozia verbului eminescian: „Si cum vin cu drum de fier, Toate cântecele pier, /Sboara paserile toate /De neagra strainatate. /Numai umbra spinului /La usa crestinului. /Isi desbraca tara sânul, /Codrul, frate cu Românul,/ De secure se tot pleaca /Si isvoarele îi seaca! /Sarac în tara saraca!//Cine-au îndragit strainii /Mânca-i-ar inima cânii, /Mânca-i-ar casa pustia /Si neamul nemernicia. //Stefane, Maria Ta, /Tu la Putna nu mai sta, /Las’ Arhimandritului /Toata grija schitului, /Lasa grija Sfintilor /In sama parintilor, /Clopotele sa le traga /Ziua-ntreaga, noaptea-ntreaga, / Doar s-a-ndura Dumnezeu /Ca sa-ti mântui neamul tau! /Tu te-nalta din mormânt /Sa te-aud din corn sunând /Si Moldova adunând. /De-i suna din corn o data, /Ai s-aduni Moldova toata, /De-i suna de doua ori /Iti vin codri-n ajutor, /De-i suna a treia oara /Toti dusmanii or sa piara /Din hotara în hotara, /Indragi-i-ar ciorile /Si spânzuratorile!”)

…si cu atât mai putin sa uitam faptul ca, tot Carol I, a facut oficiul de „curea de transmisie” benevola, între „metrul” mason de la Sinaia si „executantii” austro-români din Bucuresti, atunci când s-a pus problema „azvârlirii peste bord” a lui MIHAI EMINESCU!)…;

2-FERDINAND I, asa-zis „Întregitorul” n-a „miscat în front”, în fata Reginei Maria-consoarta, care, daca s-a re-întregit ceva, prin România noastra (si …„S-A”…cel putin, teritorial – cu mult mai putin, însa, SPIRITUAL! – de aici si remarca lui CZC: „O tara e atât de mare, cât de mare îi este Neamului Ei – CREDINTA ÎN DUHUL DUMNEZEIESC!”), aceasta s-a realizat nu prin „rege”, ci prin amantii ei si prin oamenii politici, responsabili si patrioti, de atunci – tip Ionel I.C. Bratianu (culmea: pro-german!), Alexandru Marghiloman – si, surpriza! – masonul Alexandru Vaida-Voievod, n. 27 februarie1872, Olpret, azi Bobâlna – d. 19 martie1950, Sibiu („proeminentul politician român din Austro-Ungaria citeste declara?ia de auto-determinare în Parlamentul maghiar al Austro-Ungariei din Budapesta”)¹[2], care îi afla pe George Clemenceau (n. 28 septembrie1841 – d. 24 noiembrie1929 – … seful Masoneriei din acele vremuri teribile!) si pe Lloyd George, cum s-ar zice, „în toane bune”, la Paris… – si obtine (ce ironie a sortii: TOT „pe servetel”, cum a fost, apoi, pierduta pentru normalitate, România, la Ialta!) …cam tot ce s-a numit, apoi, „România Mare” – adica, ROMÂNIA NORMALA!

3-CAROL AL II-LEA este supranumit, extrem de graitor, „regele asasin”: nu doar ca instaureaza un regim autoritaristo-dictatorial (dimpreuna cu ELENA LUPESCU/WOLF si banda ei israelito-plutocratica!), ci inaugureaza terorismul politic, în România – macelarind (cu acord de la Hitler, amicul lui! – …sa faca bine sa taca toti latraii de pseudo-istorici, care neaga atât „tandretea” dintre Carol al II-lea si Hitler, cât si pe aceea dintre Stalin si Mihai I!) o întreaga generatie de tineri auto-jertfitori pentru patrie – si singurii AUTENTICI ANTI-BOLSEVICI: generatia formata în Scoala de Eroi, SCOALA DE DEMNITATE ROMÂNEASCA, a lui Corneliu Zelea Codreanu!

4-MIHAI I, care s-a „remarcat” printr-o fapta unica, în analele razboiului al II-lea mondial (tineretea nu poate fi scuza pentru ticalosie!): nu doar ca l-a arestat pe seful „de facto” al Armatei Române (sub influenta nefasta a „sfetnicului” mason Mocsony-Stârcea!), pe MARESALUL ION ANTONESCU, cel care, pe de o parte, ducea tratative ONORABILE de iesire a României din razboi (nu „capitulari” fara conditii si invazii, „cu noaptea-n cap!), pe de alta, organiza, pe linia Focsani-Namoloasa-Galati, dar si pe crestele Carpatilor – REZISTENTA ANTI-BOLSEVICA A ARMATEI REGALE A ROMÂNIEI!!!!) – dar l-a si predat comunistilor si, prin ei – rusilor/SOVIETICILOR, de la Moscova… – …determinând, astfel, un fals proces, încheiat cu „executarea” (de fapt, ASASINAREA!) Maresalului Patriot!

…Pâna si „seniorul” plecat, de curând, la Ceruri, ION DIACONESCU, stia despre „complotul DUDA”, care ferfeniteste, de tot (daca mai era ce…!), demnitatea „de drept si de fapt” a familiei regale, de azi, a României (istoricul Armatei Române, MIRCEA DOGARU, vorbeste, insistent si cu documentele „pe masa”, despre o „impostura regala”: regele Mihai I s-ar numi, spune dl MIRCEA DOGARU – „Cetateanul MIHAI ARGESANU” – si, prin argumentele dlui DOGARU, se fac tot mai multe atacuri, tot mai vehemente si mai deschise, la adresa lui Mihai I… – la care acesta nu raspunde nu dintr-un exces de…”eleganta regal-princiara”, ci pentru ca, se pare, nu are cum se apara de Adevar [3]!!!):

„ (…)Printul Nicolae are azi 26 de ani. Este fiul Principesei Elena, cea de-a doua fiica a Regelui Mihai. S-a nascut la 1 aprilie 1985 la Geneva, Nicholas Michael de Roumanie Medforth – Mills. Tatal sau, Robert Medforth – Mills, a fost profesor si oficial ONU. Parintii sai au divortat în 1991, dupa opt ani de la casatorie. Tatal sau a murit în 2002. Nicolae are o sora mai mica, Elisabeta Karina. Potrivit Normelor Fundamentale ale Familiei Regale, semnate de Regele Mihai la 30 decembrie 1997, PRINTUL NICOLAE ESTE ABIA PE A TREIA POZITIE A SUCCESIUNII LA TRON, DUPA PRINCIPESA MARGARETA SI MAMA SA, PRINCIPESA ELENA. (…)Si noi, dupa vizita aia a Regelui (n. mea: de Paste, 1992), ajunsesem la convingerea ca asta e solutia. Copilul ala avea vreo opt – zece ani, asa ceva. În vreo zece ani devine major. (n.red.: Dupa paranteza cu vizita de Pasti, revine la scrisoarea grupului monarhist. Se petrecea în primavara lui 1997.) Astia propusesera pe un neamt. Eu n-am vrut sa semnez. Regele a transmis ca a primit scrisoarea. A zis ca atunci când va veni el de Craciun în România vom sta de vorba asupra solutiei la problema asta. El a venit de Craciun (în realitate, a venit în vara lui 1997 – n.r.), dar vad ca nu ma cheama. La o reuniune, la Palatul Elisabeta i-am spus: Majestate, ati promis ca de Craciun veti sta de vorba, Da, aveti dreptate, zice, mâine ati putea? Si am fost si am avut o convorbire cu Regele. Si ne-am înfundat tocmai la problema asta cu succesiunea. Zice, am vazut propunerea voastra cu printul neamt, si ca el (Regele – n.r.) propune… (…)Dar cine n-a fost de acord cu Nicolae? Ei s-au consultat, Regele cu Regina, cu familia, sau a luat Regele singur hotarârea?
Nu, toata era opera familiei. CÂND I-AM PROPUS PE NICOLAE…, A ZIS, NU, CA NU STIE NICI ROMÂNESTE… DAR, ZIC, PARCA MARGARETA STIE ROMÂNESTE? SI E FATA DE 30 DE ANI… SI-MI ADUC AMINTE, STÂND DE VORBA, CA A VENIT REGINA…
Când stateati de vorba cu Regele?
Da. Si a venit Regina: Cât stati aicea? S-a facut coada afara! (Tonul cu care blândul Diaconescu reda cuvintele Reginei este greu de descris. Ca un ordin suierat, rostit cu un amestec de furie si dispret. De altminteri, se pare ca Regina ar fi facut ceea ce se numeste “o scena“. Ar fi patruns ca o vijelie în cabinet, trântind usile de perete. Ar fi strigat furioasa, suficient de tare cât sa auda si alti participanti la receptie si batând cu bastonul în podea, “CA DIACONESCU ÎNCEARCA SA-L CONVINGA PE REGE S-O ÎNDEPARTEZE PE MARGARETA DE LA TRON. SA FACA BINE SA-L LASE ÎN PACE CA REGELE DEJA A HOTARÂT!”)
Dumneavoastra erati singur cu Regele într-o camera?
Da.
Si a intrat peste dumneavoastra?
Deci asa s-a creat un curent pro-monarhic, dar cu solutia asta, Margareta.
Pe Margareta…
Da“ – cf. Adrian Patrusca/Horia Tabacu, Cum si-a taiat Monarhia craca de sub tron, în EVZ.RO, 29 august 2011 – interviu luat, acasa, liderului taranist Ion Diaconescu.

…Aceste lucruri le spune Ion Diaconescu si într-o scrisoare, publicata în cartea sa, Dupa Revolutie, Ed. Nemira, 2003: „Prin primavara anului 1997, am primit o scrisoare adresata regelui, redactata de un comitet promonarhic constituit initial în jurul lui Corneliu Coposu în timpul vietii acestuia si mi se cerea sa semnez scrisoarea ca succesor al lui Coposu . Printre membrii comitetului respectiv îmi amintesc de Dan Grigore, Alexandru Paleologu si Doina Cornea. Autorii scrisorii erau preocupati tot de problema succesiunii la tron si-i propuneau Regelui sa se conduca dupa statutul Regelui Carol I. Acest statut, pornind de la faptul ca Regele Carol I n-avea mostenitori directi de sex barbatesc, a prevazut ca acesta sa mearga în Germania, la fratele sau mai mare, din Casa de Hohenzolern Sigmaringen si sa adopte pe al doilea nascut al acestuia care a devenit mostenitor si viitorul Rege Ferdinand. Eu am considerat însa aceasta formula depasita, trecusera patru generatii de atunci si formula nu avea nici o sustinere în opinia publica româneasca. În schimb, dupa vizita familiei regale din 1992, la care participase si micul print Nicolae, copilul uneia dintre fiicele Regelui, se crease un foarte puternic val de simpatie în favoarea acestuia si toate cercurile monarhiste îl considerau drept posibil mostenitor al tronului. Dupa ce le-am prezentat argumentele pentru aceasta solutie, autorii scrisorii au fost de acord cu formula sustinuta de mine si au convenit sa modifice scrisoarea în acest sens, propunând ca solutie principala nominalizarea micului print ca mostenitor al tronului, mentinându-se în subsidiar si solutia lor initiala privind aplicarea statutului Regelui Carol I. Scrisoarea astfel modificata a fost semnata de mine si predata initiatorilor, pentru a fi înmânata Regelui”.

…Cunosc (ceea ce putini cunosc, azi, în România!) si scrisoarea lui CEZAR LAZAROVICI, din Tel Aviv, catre ideologul/liderul spiritual post-codrenist al Miscarii Legionare, FAUST BRADESCU – scrisoare în care originea asa-zisilor „regi valahi” , din veacurile XIX-XX se lamureste, definitiv : „Noi (n.n.: evreii si masonii)V-AM ADUS ÎN TARA UN MARE REGE, DINTR-O VENERABILA FAMILIE DE EVREI, dar voi nu ati meritat aceasta cinste. Porcilor!”

…Si uite ce se-apuca sa „clocotesca” nastrusnicii de masoni „bilderbergieni”, cu sef de filiala valaha MUGUR ISARESCU (acum, abia, pricep cum a reusit nu prea inteligentul evreu Mihai I nu doar SA SE ÎNTÂLNEASCA (înainte de a face asta cu Parlamentul!) – cu dl MUGUR ISARESCU! – …dar, si pe la mijlocul discursului de 800 de cuvinte, din Parlamentul României, sa alature (grozav de…„fratern”!) Academia Româna de…BANCA NATIONALA: „Îsi fac datoria fata de tara institutii CA ACADEMIA SI BANCA NATIONALA, desi vremurile de azi nu au respectul cuvenit fata de ierahia valorilor din societatea românesca”. Mai, sa fie: VITELUL DE AUR, pururi, pus GARDIAN AL DUHULUI!!!

…Domnilor “vraci ai Lumii”, masoni nenorociti! Voua nu v-a pasat si nu va pasa si nu va va pasa, macar o clipa, de nenorocirea Neamului Valah! Voi, “bilderbergienilor”, puteati sa decideti Monarhia, în România, înca din 1989! Dar acum, când “puneti pe tapet si în discutii destul de sofisticate, dar discrete, IDEEA DE REVENIRE A CASELOR REGALE ÎN TARILE FOSTE COMUNISTE” – o faceti NUMAI cu gândul la faptul ca o monarhie straina (hoasca de “regina a României”, Ana de Bourbon-Parma, nu binevoieste sa stie si sa vorbeasca O BOABA macar, din limba valaha: când i-a luat interviu Eugenia Voda, a vorbit EXCLUSIV în franceza: asa de tare ne iubesc acesti “hop-în-tol”, cu le ziceau taranii, în veacul al XIX-lea! – …nici fetele Majestatii Sale nu cunosc valaha, probabil tot din aceeasi…”prea multa dragoste de tara, ce da pe dinafara”! – …pur si simplu, LE PUT SI VALAHA, DAR SI VALAHII!!!) – …da, cu ajutorul unei monarhii straine de orice înseamna Duh Românesc, veti putea, “bilderbergienilor trilaterali”, sa jefuiti si ce-a mai ramas prin tara… – …PÂNA LA DISPARITIA ROMÂNIEI…ca ROMÂNIE A ROMÂNILOR/Urmasi ai TRACILOR SI A MARTIRILOR VOIEVOZI! “Bilderbergienii” nu mai au nevoie de un Golan Imprevizibil (“România este o tara impredictibila în Uniunea Europeana” – zice “goarna” de Claudiu Saftoiu…), precum si precât de Golan este si mai poate, înca, sa fie TRAIAN BASESCU – ci de un “hot lacom, prins în/cu TOATE haturile” apartenentei de/la… “FAMIGLIA” (regalitatea a devenit, din GARANTA LUI DUMNEZEU, pentru prosperitatea Neamului VALAH, cum era sub Sfintii Musatini, Cei PURURI Îngenunchiati în BISERICA LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL! – o MAFIE INTERNATIONALA, suprapusa peste/identificata cu Iudeo-Masoneria MONDIALIST-CAMATAREASCA!), la CLOACA MASONICO-BÂLCEANA A EUROPEI! Nici macar sa nu îndrazneasca A MIMA “Majestatea Sa” MIHAI I nesupunerea… – fata de “verisorii” lui mondialisti (“de vitrina-de vitrina”, regisorii astia “iluministi/illuminati”, dusi de zgarda ori de lantug, de catre “bilderbergieni” – …dar “majestuoasa si preagratioasa” Elisabeta a II-a a Angliei, “verisoara” lui Mihai I… – ESTE ÎN FRUNTEA TOPULUI CELOR MAI BOGATI OAMENI DIN LUME!), cei pusi pe crima si jaf si genocid si…terracid!!!

…Ar mai fi ceva (subliniat, discret, si în interviul luat regretatului lider taranist, ION DIACONESCU): regele Mihai I nici nu mai are autoritate, în clanul sau evreiesco-tiganesc: “(…)Mai vârstnica principesa Margareta face cunostinta, bineînteles întâmplator, cu un actor aratos si cu zece ani mai tânar. Focul se aprinde. Sentimentele nu tin seama de vârsta si nu pleaca urechea la suspiciuni, cum ar fi pedigriul junelui Duda, al carui tata a fost secretar PCR, a detinut functii în PSD si, colac peste, ca sa zicem asa, pupaza, mai era si bun prieten cu Ion Iliescu. Degeaba a bombanit batrânul Rege, n-a avut spor în fata femeilor. Dupa doi ani de curte, casatoria e gata. Radu Duda devine print. La sfârsitul lui 2007, REGELE TRECE PESTE LEGEA SALICA SI O DESEMNEAZA PE PRINCIPESA MARGARETA DREPT MOSTENITOARE A TRONULUI. PRINTUL NICOLAE ESTE SCOS DIN JOC. DUPA DECESUL REGELUI, DUDA VA DEVENI PRINT CONSORT. ADEVARATUL CONDUCATOR AL CASEI REGALE A ROMÂNIEI. Trecusera 60 de ani de la abdicarea din 1947.

Într-un articol din revista Caminul Românesc care apare la Geneva, Nicolette Franck, autoare a mai multor carti despre viata Regelui, afirma ca DUDA A FOST INFILTRAT ÎN FAMILIA REGALA DE SERVICIILE SECRETE LA ORDINUL LUI ILIESCU. Presa publica un document incendiar care provine din biroul fostului prim-secretar PCR Iasi: UN TABEL CU NUME DE PERSOANE SI DATELE LA CARE PCR A APROBAT CA ACESTEA SA DEVINA PERSOANE DE SPRIJIN PENTRU SECURITATE. PE LISTA, RADU DUDA, ACTOR LA TEATRUL NATIONAL DIN IASI, PENTRU CARE PCR DADUSE APROBARE SA DEVINA PERSOANA DE SPRIJIN A SECURITATII LA 9.03.1986. Seful Securitatii Iasi, Constantin Ciurlacu, sustinea în 2006 ca lista este reala. Noul Print respinge indignat toate acuzatiile de colaborare cu Securitatea. De altfel, va si obtine o patalama corespunzatoare de la CNSAS, în ciuda vociferarilor lui Mircea Dinescu.
Din toamna lui 2002, legaturile sale cu PSD se oficializeaza: devine emisar pentru integrare euroatlantica al guvernului Nastase. Se molipseste de apetitul pentru afaceri dubioase si implica Familia Regala în scandalul fregatelor britanice, pentru achizitionarea de la fier vechi a carora, spune presa, s-ar fi dat o mita de 7 milioane de lire sterline. Schimbarea de putere din 2004 nu înseamna o schimbare si pentru Duda. El ramâne emisar al guvernului DA, gratie puntilor trainice care leaga PSD de PNL.
Estimp, Regele Mihai dispare tot mai mult de pe scena publica. Imaginea sa se topeste. Prezentele sale devin tot mai decorative. În toate ocaziile, ceremonii, sarbatori, singurul care vorbeste pentru Familia Regala este Printul Duda. Pe treptele decaderii, Regele Mihai îi acorda lui Adrian Nastase, seful ginerelui, titlul de “Omul Anului 2003″ oferit de tabloidul VIP! LOVITURA DE GRATIE PENTRU CASA REGALA VINE ÎN 2008, CÂND PRINTUL DUDA, SOTUL VIITOAREI REGINE A ROMÂNIEI, ÎSI ANUNTA CANDIDATURA LA PRESEDINTIA TARII. Batrânul Rege, depasit de situatie, accepta cu jumatate de gura situatia penibila în care a fost pus: “Nu este un lucru obisnuit pentru un membru al Casei Regale. Dar viata ne-a pus în fata multor situatii neobisnuite, pe care am reusit sa le trecem cu bine”. TOTUL S-A TERMINAT: CASA REGALA A ROMÂNIEI RECUNOASTE REPUBLICA IMPUSA DE TANCURILE SOVIETICE! Dupa aceasta a doua abdicare a Regelui, printul-candidat, cotat cu 3% în sondaje, se retrage grabnic din competitie. MANEVRA DE ANIHILARE SI COMPROMITERE A REUSIT! Mai mult, PRIN PRESTATIA SA ÎN CAMPANIA ELECTORALA, DUDA ATRAGE CASA REGALA ÎN BATALIA POLITICA. O SCOATE DIN NEUTRALITATE SI O POZITIONEAZA PE ESICHIER, CEEA CE REPREZINTA ULTIMUL GRAD DE ÎNJOSIRE A COROANEI.

Ba penultimul! Anul trecut, Regele participa la parada de 9 mai de la Moscova. Însotit, bineînteles de Radu Duda, îmbracat în ofiter. Moscova a învins din nou!” – cf. Adrian Patrusca, Manevrele prin care Duda a pus mâna pe Casa Regala a României, luni, 29 August 2011.

Sau, în acelasi ziar: “Actorul Radu Duda o cunoaste pe Principesa Margareta, cu 10 ani mai în vârsta decât el, în 1994 si se casatoresc în 1996, cu toata opozitia Regelui. Nicolette Frank, apropiata a Regelui Mihai, scrie în revista “Caminul Românesc” de la Geneva ca Duda a fost infiltrat de serviciile secrete în Casa Regala la ordinul lui Iliescu.

Atitudinea lui Ion Iliescu fata de Casa Regala se schimba radical dupa casatoria lui Radu Duda cu Margareta. Viitorul print consort ajunge reprezentant al guvernului Nastase. Numele sau este implicat într-un mare scandal de presa, legat de o presupusa mita de 7 milioane de lire sterline care s-ar fi platit pentru achi­zitionarea celor doua fregate scoase din uz de marina britanica”.

…Deci, cine îsi vrea o “duda” drept rege…n-are decât sa fie regalist/monarhist (în sensul dat acestor vorbe, azi, de catre snobii care îsi dau peste cap, ochii cei crocodile-lacramosi…si se prefac ca n-au mai vazut, în viata lor, o fiinta mai supraterestru de inteligenta, înteleapta, buna si distinsa, decât…“Majestatea Sa Regele Mihai”…!).

…Eu, mai putin impresionabil decât “trombonistii” si decât toti “fripturistii” si fariseii – mi-as dori un VOIEVOD-CIOBAN, cu HARUL MARTIRIULUI DE/PENTRU NEAM… – un MUSATIN, un BASARAB ori BRÂNCOVEAN [4]…cei care, “cu sângele lor, au spalat pacatele noastre”!!!

…Daca asa stau lucrurile cu “infiltrarea lui Radu Duda”, ca “om al lui Iliescu” – sa ne mai mire, oare, “schimbarea cu 180 de grade” a atitudinii lui Iliescu, fata de…”FAMIGLIA…regala” – din 1990 pâna în 1992 …si, de la nunta lui Duda cu Margareta, “sa te tii, pânza, sa nu te rupi”…?! Guvernul Adrian Nastase propune, guvernul Tariceanu dispune…”Proiectul, intiat de Guvernul Nastase si însusit de Cabinetul Tariceanu,  prevede ca Regele Mihai urma sa primeasca 30 de milioane de euro, în schimbul castelelor Peles, Pelisor si Foisor, precum si pentru celelalte bunuri din inventarul acestora.
Dupa ce a trecut de Parlament, Legea despagubirilor pentru Rege a fost declarata integral neconstitutionala, de catre judecatorii Curtii Constitutionale. ACUM, CABINETUL TARICEANU A GASIT  MODALITATEA PRIN CARE SA FENTEZE ACEASTA DECIZIE”- cf. Cristina Trefas si Maria Manoliu, art. Statul va da regelui Mihai tot 30 de milioane euro pentru palate, în gândul.ro, 11 noiembrie 2005 (…“Gândul” este, si azi, dupa 6 ani, tot ziarul C.T.P.-ului – care a devenit, peste noapte… adorator “rrromeoliano-julietesc” al… Casei Regale! – cf. art. Regatul pentru un magar, 25 octombrie 2011! – …stie ce stie sinistrul, “cacealmistul” … – dar teribil de informatul personaj infernalo-malefic, de melodrama dâmboviteana!).

…“Bilderbergienii” vor nu doar sa-si “recupereze” …nu împrumuturile, CI CAMETELE!!! – ..ci, pur si simplu, sa schimbe geografia Europei, în asa fel încât unele state, precum este, în primul rând, România – SA DISPARA, PUR SI SIMPLU SI FARA NICIO ZARVA!!!

…Datele “recoltate” de la recensamânt m-au lamurit pe deplin: DA, ISRAELUL CENTRALIZEAZA TOATE INFORMATIILE/BILANT DESPRE VALORILE STATULUI ACTUAL ROMÂNESC (ceea ce noi, în 21 de ani de “democratie sinucigasa”, prin guvernanti tradatori si bicisnici, N-AM “TENTAT” NICIO CLIPA, MACAR!), PENTRU A-SI INSTALA, PE LOCUL ROMÂNIEI, NOUL LOR STAT-RAI/”CANAAN”, fagaduit lor de…SATAN!!! – …si, culmea! – fara vreo urma de…”problema arabeasca”, prin jur…!

…Iata de ce, eu personal, nu vreau, în egala masura, nici “pedelei”, nici “basesti”…niciun soi de MÂRLANO-GOLANO-TRADATORI!!!- …DAR NICI ASA-ZISI “HOHENZOLLERNI”…: evrei “nobili” si, mai cu seama… brigando-aventurieri, de renume (si NARAV, parsiv si statornic, precum RÂIA!) europeano-criminalo-mondialist!!!

…De ce? PENTRU CA-S, SI UNII, SI ALTII, RUDE (MORALE!) MULT PREA DE-APROAPE (…apropiate de MOARTEA NEAMULUI meu…)!!!

…TOT VISEZ SI TOT VOI VISA, PÂNA-OI MURI, NISTE CALAUZE SFINTE (…nu niste cazaturi tradatoare, nemernice, MÂRLANCE ori SNOABE! – TOT AIA: DISPRETUITOARE, DE MOARTE! – ALE PAMÂNTULUI CARE I-A PRIMIT/GAZDUIT!!! – …cazaturi cu cautaturi închiondorate, de ucigasi!), PENTRU SFÂNTUL NEAM AL VALAHILOR…!!!

…Tot se va-ndura (cândva – CU CERTITUDINE!) Hristos-Dumnezeu, ca sa se mântuie Neamul meu cel atât de vechi, de nobil si de umilit întru viforele istoriei… – Neam de MARTIRI, de CRUCIFICATI/RASTIGNITI (…precum ION VODA Armanul, precum „craisorii” CLOSCA si HOREA si TUDOR si…!), CUMPLIT DE DEMNI…!!!

prof. dr. Adrian Botez

NOTE:

1- AFACEREA STROUSSBERG a fost un puternic scandal politico-financiar privind concesionarea constructiei liniei ferate Roman – Bucuresti – Vârciorova consortiului prusian condus de Heinrich Strousberg, un antreprenor german. Neregulile descoperite ulterior în contract si conditiile în care s-a realizat concesionarea au provocat un puternic tumult în societatea vremii, aducând importante prejudicii statului român.

Henri Bethel Stroussberg, supranumit in secolul al 19-lea “regele cailor ferate” din Europa, a primit in 1868 din partea statului roman concesionarea pe 99 de ani a liniei ferate pe distanta Roman-Bucuresti-Varciorova, in lungime de 914,8 kilometri, pe care urma sa o construiasca intr-un rastimp de cinci ani. Istoria acestei afaceri pare izbitor de asemanatoare cu cea a constructiei autostrazii Transilvania, incredintata fara licitatiile cerute de lege de catre Guvernul Adrian Nastase, Grupului american de inginerie si constructii Bechtel, socotit cel mai puternic realizator de cai rutiere din lume. Cu alte cuvinte regele neincoronat al constructiilor de autostrazi al acestui secol.

In 1866, Printul Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, agreat de numeroase Curti monarhice europene, este ales printr-un plebiscit domnitor al Romaniei. La 10 Mai in acelasi an, cu prilejul depunerii juramantului in fata Parlamentului, el tine o cuvantare, in care isi expune propriul sau program de transformare a tarii intr-un stat european, subliniind intre altele cerinta esentiala pentru atingerea acestui tel, anume existenta unei retele de cai ferate. El spunea: “E cel mai bun mijloc de a activa productia, de a favoriza traficul si de a favoriza raspandirea luminilor”. Fara indoiala, avea perfecta dreptate, insa problema era faptul ca Romania traversa o criza financiara, datorata imprumuturilor contractate in strainatate de regimul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, situatie penibila care a contribuit in final la abdicarea acestuia, fortata de partidele liberal si conservator care dominau Parlamentul.

La venirea pe tron a Principelui Carol I, Romania nu dispunea decat de linia Bucuresti-Giurgiu, care facilita legaturile cu Europa Occidentala pe calea ferata, conectata la cea fluviala cu navele pe Dunare. Proiectul princiar de a inzestra Romania cu o retea feroviara aparea generos si atragator pentru populatie si partidele politice, care l-au salutat cu entuziasm, parand o initiativa de bun simt a sefului statului. Nu se stia insa ca, in spatele acestui program, se afla interesul major al noului suveran de a capata recunoasterea sa ca domnitor al Romaniei de catre marile puteri europene, indeosebi Imperiul Otoman. Prusia, al carei cuvant era ascultat fara nazuri de Poarta Otomana trebuia sa fie contactata prima. Caci, ca la biliard, pentru ca Romania sa capete ce dorea, adica firmanul de investitura a noului domnitor din partea Turciei, precum si recunoasterea perpetuarii unirii celor doua principate Muntenia si Moldova, demersurile diplomatice necesare se cereau incepute nu la Istanbul, ci la Berlin. Iar la Berlin, una din conditiile secrete impuse Romaniei contra serviciilor diplomatice a fost ca drumurile de fier necesare tarii sa fie concesionarea unei companii prusace. Evident, afacerea aparea foarte convenabila ca idee politica. Atat Prusia, cat si Romania aveau de castigat. Prusia primea bani, iar Romania dobandea o infrastructura moderna.

Pana aici, toate bune. Numai ca, la sfarsitul secolului 19, ca si la inceputul celui de al 21-lea, orice concesiune publica din Romania trebuia facuta, conform Constitutiei, doar pe baza unor licitatii. Guvernul s-a conformat legii si a deschis o licitatie internationala, la care s-au angajat o companie spaniola si cateva companii austriece. DAR, INAINTE CA ACESTEA SA INTRE IN COMPETITIE, CAROL I A IMPINS GUVERNULUI, DESCHIS, UN CONCURENT-SURPRIZA, ANUME CONSORTIUL PRUSAC B.H. STROUSSBERG, LA CARE PARTICIPAU CU ACTIUNI PERSONAJE MARCANTE DIN MAREA NOBILIME GERMANA, PRINTRE CARE PRINTUL HUGO DE HOHENLOHE, DUCE DE UJEST SI PRINTUL CAROL ANTON DE HOHENZOLERN-SIGMARINGEN, TATAL NOULUI DOMNITOR AL ROMANIEI. DE ALTFEL, ACESTA A RECOMANDAT FIULUI SAU CONSORTIUL B.H. STROUSSBERG “CA O GARANTIE IMPOTRIVA INTRIGILOR IMORALE”.

Stroussberg vine la Bucuresti si semneaza cu statul roman contractul de concesionare pe 99 de ani a caii ferate si de executare a lucrarilor necesare. H.B. Stroussberg s-a angajat sa stranga banii necesari lucrarilor, pe care Romania nu-i avea, emitand obligatiuni plasate pe piata europeana, cu dobanzi garantate de Guvernul de la Bucuresti. DOMNITORUL CAROL I FACE O A DOUA GRESEALA, PATRONAND AFACEREA, ASOCIINDU-SE CU AMBRONN, SAMBELANUL TATALUI SAU, PE CARE L-A NUMIT, DE ALTFEL, SI CONSILIER AL CASEI SALE PRINCIARE, IAR IN PLUS, REPREZENTANT AL STATULUI ROMAN. TOT CONSILIER ERA SI BANCHERUL BERLINEZ GERSON BLEICHRODER, ACESTA PRELUAND DREPTURILE CONSORTIULUI STROUSSBERG, CONTRA INTERESELOR ROMANIEI.

Legea concesionarii Stroussberg este publicata în Monitorul Oficial din 22 septembrie si prevedea constructia urmatoarelor linii ferate:

• 1. Roman – Marasesti – Tecuci, cu ramificatia Tecuci – Bârlad

• 2. Galati – Braila – Buzau – Ploiesti – Bucuresti

• 3. Bucuresti – Pitesti – Slatina – Craiova – Turnu Severin – Vârciorova

• Dupa terminarea constructiilor acestor linii guvernul român putea cere si constructia liniei Buzau – Focsani – Marasesti.

Costul pe kilometru al retelei feroviare urma sa fie de 270.000 lei aur, adica un total de 247.000.000 lei pentru lungimea magistralei de 914,8 km., inclusiv întregul inventar fix si mobil.

Consortiul putea emite obligatiuni pentru formarea capitalului necesar, asigurate de fondul cailor ferate, cu dobânzi garantate de stat. Obligatiunile aduceau dobânzi de 7,5% pe an si erau emise de purtator. Un prim conflict a aparut în momentul când domnitorul Carol I a propus numirea prusacului Ambronn în functia de comisar al statului român, pentru a supraveghea emisia de obligatiuni. Ambronn era un apropiat al lui Strousberg, ceea ce putea considera un dezavantaj pentru statul român. Numirea era si ilegala, caci un strain nu putea fi numit în pozitia de comisar-controlor din partea statului român.

Durata concesiunii era de 90 ani si se socotea de la terminarea primei linii Roman – Galati, iar tot inventarul si exploatarea liniei aveau sa treaca în patrimoniul statului. De asemenea, terenul necesar liniilor era cedat de stat consortiului, în mod gratuit, dar acesta trebuia sa asigure transportul gratuit al postei si sa permita statului instalarea de fire de telegraf pe stâlpii companiei, de-a lungul liniilor.

Lucrarile au inceput, insa timp de cativa ani, pana in 1871, H.B. Stroussberg contruise doar doua tronsoane de cale ferata intr-o maniera deplorabila, Bucuresti-Braila si Galati-Roman, dar lasand multe intreruperi, astfel incat traseul nu putea fi utilizat in intregime. Presa de opozitie, ca si parlamentarii liberali, au inceput o campanie de denuntare a modului in care consortiul prusac proiectase si executase calea ferata, incriminand fara nici o ocolire pe Carol I ca a patronat “o foarte murdara afacere”. Scandalul a izbucnit violent cand s-au aflat o multime de amanunte ascunse de guvernul conservator care-l sprijinea pe domnitor.

Intre altele, a fost dat pe fata faptul ca H.B. Stroussberg santaja guvernul cu sistarea lucrarilor pana nu i se vor avansa patru milioane de taleri-aur, ceea ce era practic o escrocherie, facuta la fel si in Rusia de catre prusac, cu putin timp inainte. Mai mult, din presa austriaca s-a aflat ca B.H. Stroussberg recrutase deja 6000 de muncitori prusaci care urmau sa-i inlocuiasca pe lucratorii romani, in pofida prevederilor contractuale ce stipulau ca mana de lucru trebuia asigurata pe plan local. In fine, s-a vazut ca valoarea pe kilometru de cale ferata impusa de firma prusaca era de cateva ori mai mare decat cea oferita de firmele spaniola si austriece, eliminate din competitie in mod abuziv.

TOATE ACESTEA AU TRANSFORMAT O AFACERE COMERCIALA INTR-UNA POLITICA, AJUNGANDU-SE PANA ACOLO INCAT LUI CAROL I SA I SE CEARA ABDICAREA, CAND S-A DOVEDIT CA AMBRONN, PROTEJATUL REGELUI, SE FACUSE NEVAZUT, IAR BANII ESCROCATI ROMANIEI FUSESERA IMPARTITI INTRE NOBILII PROTECTORI PRUSACI AI LUI STROUSSBERG. Finalul scandalului cu tenta internationala a plutit intr-o maniera nebuloasa. Stroussberg a fost obligat chiar de cancelarul prusac Bismarck sa plateasca Romaniei 6 milioane de franci, iar ministrilor de la Bucuresti chemati in judecata de Opozitia parlamentara pentru neglijenta in dauna statului li s-au retras acuzatiile, Kaiserul german insusi l-a absolvit pe Carol I de responsabilitati, ceea ce i-a dat aripi regelui sa declare: “Domnii de la Berlin ar vrea sa trateze Romania ca pe Egipt”. Totul s-a incheiat definitiv in ianuarie 1889, cand statul roman a rascumparat de la concesionari liniile ferate, devenind proprietarul acestora. Din acel moment, reteaua de cai ferate a fost extinsa de CFR, culminand cu realizarea podurilor de peste Dunare de catre Saligny, lucrare considerata la acea vreme cea mai mare si mai moderna din Europa.

Referinte:

1) http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Afacerea_Strousberg

2- “În perioada României Mari, o figura proeminenta a fost primul-ministru Alexandru Vaida-Voievod, încadrat în loja “Ernest Renan”, alaturi de Traian Vuia, Mihai Serban s.a.

El (n.mea: Alexandru Vaida-Voievod) a obtinut, datorita discutiilor cu omologii sai masoni, premierii britanic si francez, Lloyd George si Georges Clemenceau, acceptul unor importante revendicari teritoriale românesti, inclusiv Basarabia” – cf. Ziare.com

3 - „În ceea ce-l priveste pe numitul Mihai, „voievod de Alba Iulia“, care nu a fost rege, pentru ca tatal sau, Carol II, nu a abdicat niciodata, el a renuntat, la 30 decembrie 1947, „pentru mine si pentru urmasii mei la tron, renuntând pentru mine si pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat…“. În consecinta, Mihai a devenit CETATEANUL MIHAI ARGESANU, nume sub care a vizitat familia Ceau­sescu în secret de trei ori, obti­nând retragerea lui Valentin (amantul Margaretei, fiica sa) de la Oxford si sistarea pro­cesului privind furtul celor 42 de tablouri din patrimoniul national. El a pierdut, astfel, dreptul de a aspira la calitatea de sef al Casei Regale române, calitate detinuta de regele en titre Carol II si care, la moa­r­tea acestuia (4 aprilie 1953), nu putea fi revendicata decât de printul legitim Carol Mircea Grigore (recunoscut prin deciziile irevocabile ale tribunalelor din Lisabona si Paris în 1955, 1957 si 1963). Abdicând, Mihai a pierdut si dreptul la utilizarea tuturor titlurilor amintite, titluri pe care a reînceput sa le utilizeze astazi, ilegal, deoarece nu a redevenit rege.

Prin urmare, în 1948, la Ate­na, nu „M.S. Regele Mihai I“ sau „A.S.R. Mihai al Ro­mâniei“ s-a casatorit cu prin­tesa Anne de Bourbon-Par­ma, ci cetateanul Mihai Argesanu. Drept consecinta, atât numita Anne de Bourbon-Parma, cât si fiicele sale utilizeaza ilegal titlurile de „M.S. Regina“, respectiv „A.S.R. Printesa“, la care nu au dreptul. Cu atât mai mult sotul Margaretei Duda, Radu Duda, comite un fals de identitate utilizând titlul de „A.S.R. Printul“, fals demon­strat de revista „Royalty“ în cadrul procesului pentru im­pos­tura pierdut de el la Londra în octombrie 2006. Acest titlu i l-ar putea oferi Mihai doar daca ar redeveni rege, iar România – regat, ori Fürst-ul Casei de Hohenzollern-Sig­maringen, daca ar deveni „îm­parat“ sau „rege“ al Ger­maniei.

Nefiind cazul, atragem atentia membrilor celor doua Camere ale Parlamentului Ro­mâ­niei ca atât România, cât si Germania fiind republici, im­postura trebuie sa înceteze, numita familie Argesanu-Du­da sa intre în legalitate, vino­vatii – pedepsiti conform Co­dului Penal si toate drepturile si privilegiile obtinute ilegal, prin „uzurpare de calitati ofi­ciale“ si „fals privind identi­tatea“ de catre cei mentionati – retrase! Aceasta pentru ca Ro­­mânia aspira la recu­noasterea sa ca „stat de drept“ – cf. Senator Nicolae IORGA, Liderul Grupului Parlamentar P.R.M., din Senatul României.

4- „Plenipotentiarul venetian la Tarigrad, Andrea Memno, a fost de fata în 15 august 1714, la scena executiei lui Constantin Brâncoveanu Voda si a membrilor familiei sale ucisi din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa catre dogele Venetiei, plenipotentiarul sau raporteaza astfel:

Duminica 15 august de dimineata, s-a taiat capul batrânului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui si unui boier care-i era vistier.

Iata cum s-a facut:

Înca de dimineata Sultanul Ahmed se puse într-un caic împaratesc si veni la seraiul zis foisorul Jalikiacs pe canalul Marii Negre, în fata careia era o mica piata, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru baieti ai lui si pe vistierul Vacarescu, i-au pus în genunchi unul lânga altul la oarecare departare, un gâde le-a scos caciulile din cap si Sultanul i-a mustrat facându-i haini. Apoi le detera voie a face o scurta rugaciune.

Înainte de a se ridica securea asupra capului lor fura întrebati daca voiesc sa se faca turci si atunci vor fi iertati. Glasul cel înabusit de credinta al batrânului Brâncoveanu rasuna si zise înspaimântat de aceasta insulta:

<<Fiii mei, fiii mei! Iata, toate avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem înca si sufletele! Stati tare, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte; priviti la Hristos Mântuitorul nostru, câte a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare în aceasta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta pravoslavnica pentru viata si pentru lumea aceasta!Aduceti-va aminte de Sfântul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici îmbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos, ca nu sunt vrednice muncile si nevoile aceste de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dara, o dulcii mei fii,cu sângele nostru sa spalam pacatele noastre!>>

La aceste cuvinte, Ahmed se facu ca un leu turbat si porunci sa li se taie capetele. Gâdele înfiorator, ridica securea si capul marelui vistier Enache Vacarescu se rostogoli pe pamânt. Apoi se începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridica securea la capul feciorului celui mai tânar al domnului, Beizadea Mateias, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaima; sarmanul copilas, vazând atâta sânge de la fratii lui si de la Vacarescu, se ruga de Sultan sa-l ierte, fagaduindu-i ca se va face turc. Însa parintele sau, Domnul, al carui cap cazu în urma, înfrunta pe fiul sau si zise: “Mai bine sa mori în legea crestineasca, decât sa te faci pagân, lepadându-te de Iisus Hristos pentru a trai câtiva ani mai mult pe pamânt!

Copilasul asculta si ridicând capul, cu glas îngeresc zise gâdelui: “Vreau sa mor crestin. Loveste!”

În urma ucise si pe Brâncoveanu.

O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremura când va scriu Excelenta. Ceea ce am vazut … Ma întreb: putut-a fi de fata cineva sa nu fi plâns, vazând capul nevinovatului Mateias tânar tinerel, rostogolindu-se pe jos, lânga capul parintelui sau care se apropiase de-al copilului … parea a-l îmbratisa…

Gâdele stropit de sângele crestinesc, face un salut Sultanului Ahmed si se retrage. Sultanul însotit de plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridica sa plece. Vazându-ma cu ochii înlacrimati spuse Sultanul ca regreta acum ceea ce a savârsit…” – cf. Arsenie Boca, Cararea Împaratiei, cap. 2: Razboiul nevazut.