Revista ARMONIA

de Jianu liviu-Florian

 

Bunicul a fost inspector financiar. Bunica, casnica.

Intr-o vreme, au avut o gospodarie bogata intr-una din plasele Timisoarei. La Jamu Mare.

Cresteau pe langa casa porci, si vaci. Laptele, ca si belsugul vietii, era atat de abundent, incat, saturand si gurile flamande ale celor care veneau la poarta, si cereau, surplusul era dat la porci.

Dar cea mai frumoasa amintire a bunicului, din acea vreme, era legata de un caine. O catelusa. Alba, cu pete negre. Lunga, si cu picioare puternice, si scurte  Se pripasise intr-o buna zi in ograda lor.

Bunicul, vazand-o, a strigat: Lola! Si catelusa si-a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului. Lola i-a ramas numele.

Intelegea totul ca un om. Era suficient ca unul din stapani sa-si faca aparitia in curte, ca Lola venea intr-un suflet, isi ridica capul, si il privea in ochi, pentru a-i ghici dorintele.

Fereasca Dumnezeu sa dea un strain sa intre in curtea lor! Lola l-ar fi sfasiat pe loc. Era neagra in cerul gurii de rea cu cei veniti cu intentii necurate. Porcii, chiar, si vitele, ii stiau de frica. Si nu odata avusesera de-a face cu coltii ei, cand se incaierau, sau dadeau sa strice cate ceva prin ograda.

 

Intr-o buna zi, bunicul a plecat spre banca, cu servieta lui de piele maronie, cu doua inchizatori cu cheie, doldora de bani. in mana, sa predea la casierie o mare suma de bani. Deschizand poarta, Lola i s-a incurcat printre picioare, si a iesit si ea. Bunicul s-a bucurat ca nu este singur. Lola! Vino Lola cu mine! Si catelusa l-a privit in ochi, si a latrat bucuroasa, urmandu-l, cu codita ridicata ca un steag..

 

Ajuns in banca, bunicul s-a asezat la rand, la Casierie. La Casa i s-a cerut un act de la Directia Financiara. Si bunicul a plecat intr-un suflet la Financiar, sa  obtina acel act, si sa se reintoarca apoi sa predea banii.

 

Dupa un ceas si ceva, bunicul se reintorcea in banca, cand  brusc, si-a dat cu palma peste frunte. Servieta cu bani! Am lasat-o jos, langa casa, inainte de a pleca  la Financiar. Bunicul a plecat in goana catre banca.

Un functionar al bancii, zarindu-l de departe, a inceput sa strige disperat:

-         Domnul inspector! Domnule inspector!

-         Ce este? Ce s-a intamplat?

-         Veniti, va rog frumos, repede, la casierie, caci catelusa dumneavoastra parca e turbata! Nu se poate apropia nimeni de casierie! Si sunt atatia clienti la rand! Am incercat sa o indepartam, dar nu am reusit!

Bunicul s-a grabit, si intr-adevar, langa ghiseul de casa, era Lola. Si la zece -12 metru de ea  distanta, o multime de oameni astepta, neputincioasa, ca Lola sa le permita sa se apropie de ghiseu. Langa Lola, servieta cu bani a bunicului. Neatinsa. Cine ar fi putut sa o atinga, cu cel mai  darz cerber langa ea?

 

Asa era Lola.  Credinta la datorie.

 

Au urmat bombardamentele. Suflul unei bombe a lovit casa bunicilor. O parte din acoperis a fost smuls. Un colt de zid a cazut. Bunicii s-au refugiat in graba, luand cu ei numai hainele de schimb, si niste bani. In zorul plecarii, au uitat de Lola

Dupa o vreme, s-au reintors sa mai ia o parte din mobila de pret ramasa in casa.

Intrand in curte, au zarit-o, culcata pe pivnita, pe Lola. Mai traia.

Lola! A strigat bunicul. Si cainele a ridicat capul, si a privit fix in ochii stapanului, pentru a-i ghici dorintele. Dar trupul nu a mai avut putere sa si-l ridice.

Lola ramasese in curte, desi putea oricand sa plece prin ulucile gardului, sfaramate de suflul exploziei.. Ramasese sa-si astepte stapanii, si sa apere curtea, si casa. Fara mancare. Fara apa.

Zadarnic i-au dat bunicii apa si hrana. Lola nu mai avea putere sa manance. Zadarnic au chemat un veterinar.

Lola a murit intinsa deasupra pivnitei, privindu-si stapanii, pana ce ochiul dinspre cer nu a mai clipit.

Si i-am dat apa, domnule inspector! Au spus venicii. Si i-am dat mancare. Dar Lola nu manca decat din mana stapanilor.

 

La 91 de ani, a murit si bunicul. Departe de Jamu mare. In Craiova. Inaintea bunicii chiar, se poate ca prima fiinta care l-a intampinat sa fi fost un caine. Bunicul sa fi strigat: Lola! Si Lola sa-l fi privit fix in ochi, pentru a-i ghici cea mai mica dorinta.

 

31 mai 2011

 

 

Directorul Teatrului National din Bucuresti

 

Sunteti directorul Teatrului National din Bucuresti, stimate Fanus Neagu…

 

Înca…

 

Sunt bucuroasa ca am reusit sa ne întâlnim astazi, aici, chiar în incinta Teatrului, în biroul dumneavoastra. Îmi puteti spune ce înseamna aceasta functie pentru dumneavoastra si cu ce probleme va confruntati?

 

Probleme foarte mari nu am avut, doar ca, spun acum cu tristete, mi se încheie mandatul, împlinind trei ani si jumatate de când sunt director de teatru. Acum ma pregatesc sa predau mai departe stafeta, probabil bunului si vechiului meu prieten Ion Cojar, regizor de mare prestigiu, cunoscut atât la noi în tara, cât si în strainatate.

 

Cum s-a împletit activitatea de scriitor cu cea de director al primei institutii teatrale din România?

 

Usor nu a fost, dar am reusit sa cunosc o lume minunata, cea a teatrului, cu bulversari, drame, tragedii si, mai ales, cu premierele ei. Este o lume, pot spune, fabuloasa, pe care nu îmi pare rau ca am traversat-o, dimpotriva. Însa este o lume în care intri, dar într-o zi trebuie sa si iesi, caci daca te scufunzi în ea, intri în mlastinile desfatarii sau în mlastinile nimicului. Este ca orice strat social, fantastic, frumos de vazut, mai ales de la distanta, dar înlauntrul fenomenului vezi ca lucrurile nu stau chiar asa. Sper ca mi-am facut mai multi prieteni adevarati printre actori decât aveam înainte de a deveni director. Acum, dupa trei ani si jumatate, plec cu inima curata, în sensul ca am facut tot ce se putea face într-o perioada data. S-ar putea, si ar fi bine asa, ca regizorul Ion Cojar sa faca mult mai mult.

 

Ati împlinit, de curând, în 5 aprilie a. c., vârsta de 65 de ani. La multi ani, maestre! V-ati facut un bilant cu aceasta ocazie?

 

Nu. Nu-mi fac bilantul. Poate, numai uneori, când mi-e frica de moarte; sau alteori, când sunt cutremurat de îndoieli, spaime, dar întotdeauna am credinta ca mâine voi scrie mai bine si mai mult.

 

În perioada de directorat ati reusit sa mai scrieti literatura?

 

Am scris destul de mult. Am terminat un volum pe care l-am si predat la „Cartea Româneasca”. De fapt, as fi vrut sa-l predau Editurii „Porto-Franco”, dar, dupa cum stim, este prea saraca astazi, cum sunt si eu prea sarac; e o carte de povestiri numita O corabie spre Bethleem, de aproximativ 200 de pagini. Dupa ce am terminat acest volum am reluat o carte mai veche, o rescriu, iar în aceasta vara, pentru ca vara sunt mai lenes, voi scrie o piesa de teatru, nu voi dezvalui înca despre ce este vorba.

 

Sa ne întoarcem cu câtiva ani în urma, în perioada 1954-1956, când erati redactor la „Scânteia Tineretului” si colaborator la „Amfiteatru” si „Luceafarul”. Comparati, va rog, munca gazetareasca de atunci cu cea de astazi.

 

Astazi nu mai sunt gazetar, sunt director, redactor-sef la „Literatorul”; atunci eram doar un începator si un trepadus. Nu este acelasi lucru sa fii începator si director. Eram foarte tânar, fermecat de viitor, cu toate ca erau toate usile închise pentru mine si toate ulitele ferecate, dar credeam în viitor, stiam ca voi face lucruri bune si frumoase si trebuia sa muncesc mult pentru aceasta.

Astazi stiu cum se face o revista, cum se face un ziar si cât de greu este sa scrii. Întâmplator, lucrez si cu generatia tânara, sunt niste tineri entuziasti si culti, poate mai culti decât pe vremea noastra, pentru ca epoca s-a deschis catre întreaga lume, s-a diversificat. În timpurile mele, trebuia sa fii mereu aplecat, nu subjugat, literaturii ruse – cea mare si celebra, clasica si dominatoare, pe care o voi iubi întotdeauna si toti, cred, o vor iubi; pentru ca m-a ajutat enorm. Îi amintesc pe Pasternak, Solohov, Evtusenko, Rasputin. Târziu, am patruns si în literatura occidentala, îndragostit fiind mereu de anglo-saxoni, apoi am patruns în literatura franceza si italiana, dar toate acestea cu mari sacrificii, cu întortocheri si zapaceli, mai ales pentru faptul ca am fost mereu un tip zanatec, împrastiat, neordonat, cu o cultura eclectica. A trebuit sa ma ordonez toata viata în tot ce am facut. Nu stiu daca este bine sau rau, dar cred ca uneori este bine sa fi si sarit într-o copca, dintr-o copca într-un fluviu, dintr-un fluviu într-un bloc-turn etc. Dar, în mod cert, ca un tânar sa poata razbi astazi, trebuie sa aiba o cultura temeinica.

 

Sa ne aducem aminte de debutul Dumneavoastra din 1954, produs în revista „Tânarul scriitor”, cu povestirea Dusman cu lumea.

 

În realitate, am debutat mai întâi, si sunt foarte mândru de acest lucru, la Galati, în ziarul local „Viata noua”, eram tare fascinat de plumb, de litera scrisa, de miracolul foii de ziar. Pot spune ca am întâlnit acolo niste oameni draguti, binevoitori. Tot în acea vreme era si un cenaclu literar vestit în Galati, o adevarata scoala de literatura, pe str. Gamulea, numit „13 iunie 1916”, pe care îl frecventam cu Tia Chiper, cu un mare prieten, doctorul Viorel Dumitriu, care a murit, cu Stefan Negrea, care a murit în închisoare, eu fiind, ma gândesc acum, unul din putinii supravietuitori. Eram niste tineri frumosi, entuziasti, plini de bucuria poeziei, a literaturii, de mirosul teilor de pe strada Domneasca, de frumoasa Dunare… Pacat ca la vârsta aceasta nu mai putem sa ne adunam cu totii, sa stam la un pahar de vin bun, ca odinioara, calatorind pe Dunare, între Braila si Galati…

 

Primul volum v-a aparut în 1959, Ningea în Baragan, retiparit, cu unele adaosuri, în 1964, sub titlul Cantonul parasit, volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Au urmat Somnul de la amiaza (1960) si Dincolo de nisipuri (1962). Se publica greu o carte?

 

Era foarte greu sa publici. În primul rând, pentru ca trebuia sa fii, într-o oarecare masura, proletcultist. În volumul meu de debut sunt doar doua povestiri bune, restul sunt niste chestii ratate, dar simteam ca zestrea primita de la parinti, de la stramosi, trebuia dezvoltata.

Am muncit din rasputeri sa scap de toate mizeriile proletcultismului.

 

Ce prietenii v-au marcat în viata?

 

Foarte multe. Nu pot sa amintesc decât putine nume, nu am avea spatiu pentru toate, am fost strâns legat de Nicolae Labis, Nichita Stanescu, Baiesu, Raicu, Cosasu, Grigore Hagiu s.a., a fost o generatie superba, care nu se va mai repeta. Generatie de mari poeti care, iata, dispare. De curând au murit marele prieten Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Cezar Baltag – prieteni de inima…

 

Ce înseamna sa primesti de atâtea ori Premiul Uniunii Scriitorilor?

 

Demult, sa primesti acest premiu însemna niste bani în plus. Prima data esti fermecat, te crezi chiar vrajitor, consideri ca ai primit totul, esti îndragostit de iele si ele de tine. Dar celelalte premii devin rutina. Premiile nu fac un scriitor, ci îl ajuta sa scrie alte carti. Ca scriitor, pot spune, nu o duc prea bine, dar nici foarte greu, dar ma gândesc la bietii tineri care abia încep sa scrie, cum se vor descurca ei?

Astazi, un prozator, ca sa traiasca decent, trebuie sa aiba un tata mosier sau fabricant, pentru ca proza este o osânda, nu o desfatare. Ca sa scrii 6-7 ore pe zi, sa citesti apoi 2-3 ore, trebuie sa fii rupt de realitate, de mizeriile cotidiene, sa nu-ti pese de nimic, doar sa scrii.

Cred ca, la ora actuala, literatura noastra este în pragul nenorocirii. Neajutata de stat, nu se mai poate descurca. Într-o tara mica, asa cum este România, într-o tara hartuita de toate neamurile închipuite din jur, literatura trebuie sa beneficieze de sprijinul statului. El neexistând, literatura nu mai rezista.

 

Dar revistele literare?

 

Nu sunt profet, sunt doar redactor-sef. Dezastruos viitor! Sigur, solutia la îndemâna este cea a sponsorizarilor. Dar banii se pare ca nu sunt dati în aceasta directie. Toata stima mea pentru echipa de fotbal din Galati care mi-e draga si felicitari celor ce o sprijina, dar are nevoie de ajutor în primul rând literatura.

Exista în Galati o editura si o revista „Porto-Fran­co” serioase, foarte puternice, care ar trebui sprijinite cu toate puterile, caci altfel se pot pierde.

Si ma gândesc acum, ca prima statuie a marelui nostru poet Mihai Eminescu a aparut în Galati, în acel minunat oras de negustori…

 

13 iunie, Bucuresti, Teatrul „Nottara”

 

Isus a zis: „Eu sunt Pastorul cel bun”

 

Meditatia din  Evanghelia dupa Ioan, 10:1-21 si Psalmul 23

de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com

 

Cum traiesti Psalmul 23, astazi?

Citeste ca  întrebare fiecare verset al Psalmului 23 (scris de imparatul David).

Domnul este Pastorul meu?

Nu voi duce lipsa de nimic?

El ma paste în pasuni verzi si ma duce la ape de odihna?

Îmi învioreaza sufletul si ma povatuieste pe carari drepte din pricina Numelui Sau?

Chiar daca ar fi sa umblu prin valea umbrei mortii, nu ma tem de nici un rau, caci Tu esti cu mine?

Toiagul si nuiaua Ta ma mângâie?

Tu îmi întinzi masa în fata potrivnicilor mei?

Îmi ungi capul cu untdelemn?

Si paharul meu este plin de da peste el?

Da, fericirea si îndurarea ma vor însoti în toate zilele vietii mele?

Si voi locui în Casa Domnului pâna la sfârsitul zilelor mele?

Doamne, multumesc ca ma înveti sa nu ma tem ca Tu esti cu mine. Este asa de usor sa ma tem. Ajuta-ma sa cred ce mi-ai spus prin Psalmul 23.

Cum te învioreaza Domnul astazi?

 

de Adrian Botez

SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE

de ce sa ne tot mâncam numai unii pe

altii – în lumea asta atât de înghesuita si

strâmta? – de ce sa nu înfulecam – cu

nadejde si pofta

mistica – din noi

însine?

 

atâta grasime de

lene avem în suflete – atâta

carne de vointa

nevoita – în toti muschii

constiintei – încât

ne-ar mai ajunge de

hrana – pentru înca o

viata

 

dar Dumnezeu ne asteapta

deocamdata – sa ne consumam

ce ne-a dat fiecaruia

aici

 

sa mâncam – deci – din noi

însine – cu smerenie si

luare-aminte – ca si cum

ne-am împartasi din carne de cer – ca si cum

ne-am sopti rugaciunea fierbinte – din

urma – fumegând

proaspata – cu toate aromele negustate ale

lumii de-apoi – ca si cum

deja am fi ajuns – printre

icoanele bisericii – sa

stralucim a sfintenie – plina de toata

amânata de milenii

lumina

***

 

PROGRESIE ARITMETICA

 

tineri – oameni – chinuiti de

sexul lor – toti – trupuri nepotrivite cu

boala: Duhul – mereu mult mai

chircit – decât oricare dintre

zvârcolirile delirante (extravagante si

penibil acceptate – cu înghitituri de

maxima umilinta) – ale

trupului

 

tineri – oameni – cautând unde

nimic nu exista – sau

cel mult un spasm nocturn – tot mai

cetos si ambiguu sematic – si-apoi

iar – neantul întrebarii fara

buza de raspuns

 

carnea se supara aprig – de

atâtea sincope ale

simturilor si ale

pustiitei constiinte bolovanoase (poti

sa îneci – cu ea în sac – toti câinii din

ograda lumii) – carnea cade – cortina de lepra

în spatele careia

rânjeste – pedant si

triumfal – bonom suficient – scheletul

 

…scheletul

concluzia – ca miza ascunsa de seful

tripoului lumii – scheletul – concluzia care

de mult – se asteapta pe sine – într-un

joc masluit – de la-nceput – pâna la

sfârsit

 

…nu aplaudati – la iesirea din scena

trisorii

***

 

DOR DE STINGERE

Marelui Român – lui IOAN MICLAU

 

Doamne – stinge-ma undeva

între ape mari – cu tarmuri ametitor

departate – tarmuri pline de

lacrimi

 

stinge-ma – Doamne – sub un cer – care

sa-mi faca sufletul sa plânga de

bucuria înaltului – zborului

sufocarii cu mult mai larg si

mult mai departe

 

stinge-ma – Doamne – într-un

amurg în care – înca

nevazute – toate stelele sa-mi

cânte – toate izvoarele sa-mi

sopteasca – toti îngerii sa-mi

lumineze – despre o lume

în care durerile sfâsietoare si

nelamurite – sa se faca-prefaca – precum

soarta sfintilor – în bucurii

sfâsietoare si

atotlamurite

 

…Doamne – deasupra fluviilor

marilor si oceanelor – deasupra

tuturor cerurilor – bat clopotele – bat

noul ritm al inimii mele

sarmane – al inimii mele care a prins

curaj – a prins dor – necuprins

dor – sa se stinga – în

inima Ta

***

 

UN VAGABOND

 

vagabond – ducând în cârca o cocoasa:

rele gânduri – rele vremi – în traista strânse

…a fost om – e-o aratare lasa

trup de umbra – cu priviri prelinse

 

nu e sigur ca-i din lume – e vânat

nu-i doar singur: e pustiu de ce va fi

se-ncordeaza a pastra un loc curat

pe-unde pasu-i totdeauna sovai

 

când si-a frânt în’untru curcubeul?

când din jaruri stinsu-s-a cenusa?

asta stiu doar domnii cei de ceara

 

cei cu sufletul far’ de feresti ori usa:

l-au strivit – gonit din casa si din fire

de-si lasa si cer si soare-n parasire…

***

 

VREMURI FARA CEAS

 

pasari vremuiesc cu glasuri sure

vremea nu mai stie cum sa fie

vântul bate parca sta sa-njure

o lume livida – vinetie

 

asteptam sa fie iarna – -a câta oara ? -

urmele sa ni se stearga în zapezi

…cârd de gânduri – cârd de ciori coboara

facând întuneric bezna la namiezi

 

am uitat sa-ntorc vreun ceas sa mearga

stau la geam si-astept vreun om sa treaca:

nimeni nu s-arata – doar o barca

 

scârtâie-ntre nori prafosi ca o teleaga…

…Dumnezeul lumii e cenusa

n-a lasat pe nicaieri vreo usa

***

 

NEPUTINTE MISTICE

 

bat clopotele neputinta lumii

de-a-si duce-n linisti trai cuviincios

bat clopotele nestiinta lumii

de-a gasi-n ceasuri miezul cel gustos

 

degeaba plâng în batatura pomii

degeaba-si risipesc apele-argintii:

de peste tot se furiseaza domnii

vampirii-si tot ascut la luna dintii

 

ce nobila-i Gradina cu-a ei îngeri… -

de peste tot vin incendiatorii

de esti Hristos ori numai om – tot sângeri

 

culegi din praf preaînjosite glorii…

…drept în orbite îti înfig faclia

n-apuci sa-i vezi: îsi fac doar meseria

***

 

ATELIER EMBLEMATIC

de Dr. DOREL SCHOR

 

In urma cu niste ani, doua pictorite entuziaste din Natania, Liana Gross si Dita Liron, au infiintat un studio de lucru la care au mai invitat citiva artisti. Probabil pentru ca se afla pe o strada la numarul 6 si din cauza ca acesta era si numarul initial al pictorilor care si-au impartit spatiul atelierului, numele a ramas “Studio 6″. Cei care s-au perindat prin aceasta “cooperativa artistica” au participat la expozitii individuale sau comune, in tara si peste hotare, au editat cataloage si albume sau carti de arta…

 

 

 

Dar nucleul solid si permanent l-au alcatuit patru pictori, la cele doua initiatoare adaugindu-se Eduard Grossman si Rozi Shaham. Intimplarea face ca studioul , oaza de creatie originala, sa devina emblematic pentru ceea ce este Israelul. Pentru ca Liana Gross , nascuta la Dubrovnik, in Croatia, a ajuns la virsta tinara, Rosalind (Rozi) Shaham a venit din Canada, Eduard Grossman a imigrat de prin Uralii Rusiei, iar Dita Liron e sabra, nascuta adica in tara. Acest aspect interesant se adauga caracterului pluralist al echipei, conceptelor variate, al fiecaruia, experientei profesionale individuale.

 

 

 

Bogatia mijloacelor de exprimare permite artistilor dezvoltarea personalitatii fiecaruia in contextual unei colaborari rodnice.

Eduard Grossman creaza o lume fascinanta in care magia culorilor este predominanta. La formatia sa clasica, suplimenteaza lumina mediteraniana si bogatia cromatica a postimpresionismului. El renunta la dogme si canoane, permitind abstractului interpretari asociative, metafore plastice, o imbinare creativa a realului si imaginarului.

Liana Gross picteaza cu sensibilitate si lirism, notiuni care se impletesc surprinzator dar armonios, cu energia unor tuse curajoase, cu senzatii intense si dinamice. Putem descifra uneori in lucrarile ei drame neconsumate sau simboluri temporale, paradoxuri si aluzii la problemele acute ale lumii contemporane.

 

Dita Liron si-a gasit, fara indoiala, un stil personal… Ea picteaza peisajele cu un unic concept al spatiului, desfiintind limitele si continuindu-l catre infinit. Isi gasesc loc, in pinzele ei, intr-o atractiva simbioza, realismul si abstractul, culorile calde, emotiile, simbolurile, lumina, corpul uman,ciclurile naturii, infinitul…

 

 

 

Rozi Shaham e si ea o impatimita a naturii, careia ii subliniaza simplitatea dar si unicitatea, prin culori vibrante.

Tablourile ei sint compozitii libere in care se regaseste realitatea inconjuratoare. Lumea ei este subiectiva, dar pictorita o comunica privitorului ca pe o invitatie la meditatie si iubirea frumosului.

 

 

 

 

 

 

 

de Jianu liviu-Florian

 

Intr-o buna zi, a plecat de acasa, la Oradea,  si n-a mai venit.

Sotia lui, Maria, este de o frumusete tulburatoare. I-am vazut chipul la o expozitie a femeilor parasite, si, desi casatorit, m-am indragostit de ea. De privirea ochilor ei negri, de ciuta. As fi vrut sa aflu povestea vietii ei. Cum a suportat  singuratatea, o viata. Cum a tresarit la fiecare zgomot al usii, sau la bataia vantului, ploii, sau ninsorii in ferestre, crezand, pentru cateva  clipe, ca este sotul ei, Dumitru.  Dar expozitia femeilor parasite nu ofera vizitatorilor decat fotografia victimei. Numele. Maria. Data la care a fost parasita. Si atat.

Si totusi, mai era un amanunt care mi-a spus ca femeia nu s-a recasatorit. Casa. Casa lor comuna. La intrarea ei, femeia a pus  doua fotografii. A ei, si a sotului. Fara indoiala, daca s-ar fi recasatorit, pe frontonul casei ar fi ramas una singura. Dar au ramas amandoua. Categoric, femeia nu s-a recasatorit.

La 70 de ani, Maria a  murit. Eu cred ca a murit visand reintalnirea cu sotul. Care n-a mai revenit

In tot acest timp, am trecut de multe ori pe strada lor. Privind si reprivind fotografia Mariei. Sotul  nu s-a mai intors acasa. Stiu sigur ca nu s-a mai intors. Daca ar fi revenit, ar fi pus langa fotografia Mariei o floare.

Dar flori am pus numai eu. Ghiocei, salcie, tamaioare, trandafiri, sau garoafe.

Trecand pe strada  lor, priveam fotografia Mariei, si ma gandeam: A cui este azi, casa lor? Tot acest timp, de cand a fost parasita, pana la moartea ei, o vedeam pe Maria singura, asteptand. intoarcerea barbatului ei.

Intr-o buna zi, pe frontonul casei lor, langa fotografiile celor doi, a mai aparut una. Un chip cu ochii  de ciuta ai Mariei, si privirea darza si blanda a sotului ei, Dumitru. Violeta, se numea noua parasita. M-am indragostit  de ea. Am inteles imediat ca Maria nu a ramas singura, dupa disparitia sotului. Cei doi au avut o fiica. Pe Violeta. Care sau a fost parasita, sau a parasit pe cineva. Altfel, expozitia femeilor parasite nu i-ar fi pus fotografia aici.

Trec uneori pe langa casa lor comuna. Las, uneori, cate un fir de iarba, la casa Mariei, a lui Dumitru, si a Violetei. Si ma bucur. Acum sunt toti trei,  impreuna. Colonel Marinescu Dumitru, cazut in 1945, pe frontul de vest, la Oradea. Sotia lui. Maria. Ochi de ciuta. Si Violeta, cu ochii de ciuta ai mamei, si privirea darza, si blanda, a tatalui ei.

De multe ori, langa piatra alba a casei, pe care sunt scrise numele lor, sunt asezate, de o mana pe care as vrea sa o sarut, candele si flori..

 

 

30 mai 2011

 

Orasul Saint-Gervais face parte din departamentul francez Haute-Savoie, situat in regiunea Ron-Alpi, la granita cu Elvetia si Italia, un oras spa, construit la rascrucea dintre secole, cu un patrimoniu bogat in cladiri traditionale, biserica in stil baroc si zone pietonale. Hotelul Le Regina, de aproape 100 de ani, situat in centrul orasului St. Gervais, este in apropierea restaurantelor, a magazinelor, a telescaunului si a statiei de autobuz.
Statiunea este situata la altitudinea de 850 m, in inima zonei Evasion Mont-Blanc cu 445 km de pista de schi. Cea mai inalta partie porneste de la 2350 m altitudine. Aici gasim 65 km de partii deservite de 27 instalatii de transport pe cablu, care fac legatura cu celelalte statiuni din regiune. Snowborderii se pot bucura de zapada in snowpark, iar copiii au la dispozitie cursuri individuale de schi.
Apa termala din Mont-Blanc iriga baile termale de peste 200 de ani. Datorita beneficiilor sale terapeutice, Saint-Gervais este singura statiune balneara de altitudine din Alpi.
Cu cladirile sale de la inceputul secolului trecut, caracterizate de eleganta acelei epoci, St. Gervais ofera vizitatorilor o panorama de vis cu bogatia unei naturi luxuriante prin prezenta maiestuoasa a muntelui Mont-Blanc, cel mai inalt varf din Alpi si din Europa de Vest, cu inaltimea de aproximativ 4810 m.
Unul dintre mijloacele de transport in comun este tramvaiul, care ofera posibilitatea de deplasare pe parcursul intregului an, fiind o necesitate pentru toti vizitatorii din zona.
Saint-Gervais pune la dispozitie o piscina acoperita, un patinoar – gazda clubului de hochei pe gheata Mont Blanc, care ofera sansa de a incerca unul dintre sporturile olimpice de iarna – curling-ul.
In timpul verii, St. Gervais se transforma dintr-o statiune a zapezii in una cu peisaje alpine, paduri, pajisti cu flori si animale salbatice. Parcul Merlet este unul favorit al iubitorilor de animale, cu 20 de hectare de peisaje naturale, neatinse, inclusiv cascade. Gasim aici trasee impresionante pentru drumetii, calarie sau ciclism montan. Se pot practica de asemenea tenisul, golful, tirul cu arcul, zborul cu parapanta si alpinismul. Este permis pescuitul si scaldatul in lacurile cu apa cristalina de munte.
Saint Gervais nu este atat de izolat de agitatia lumii moderne cum ar parea. Aeroportul  din Geneva este doar la o ora distanta, iar la poalele muntelui gasim gara Le Fayet.

Tatiana Scurtu-Munteanu