web analytics
22
February , 2012
Wednesday

Revista ARMONIA

Portalul SALTMIN MEDIA – Un refugiu pentru minte si suflet.

Archive for December, 2010

Plugusorul sperantei

Posted by saltmin2010 On December - 31 - 2010 ADD COMMENTS

By Cristi Munteanu, antrenor de hochei pe gheata, Galati

Aho, aho frati hocheisti
Ia fiti veseli, nu fiti tristi
Langa noi va asezati
Plugusorul ascultati!
Anul care trece acum
Ne-a adus pe un nou drum,
Avem cu totii speranta
Ca vom face performanta
Vom bate din nou ciucanii
Le vom lua titlul si banii
Patinoarul va fi plin
Publicul va fi-n delir
Galeria va striga :
Dunarea-i echipa mea
Nu e vis, e realitate
Domnul le va da pe toate
In maini s-avem crose noi
Manati mai: haiiiiiiiiiiiiii

Noi suntem sportivi de soi
Avem talentul in noi
Ne-antrenam  cu staruinta
Pentru a noastra biruinta
Suntem vajnici luptatori
Doar suntem gladiatori
Vom lupta pentru Galati
Pentru club, parinti si frati
Si-o sa va mandriti cu noi
Veti avea din nou eroi
La multi ani cu sanatate!
Domnul ne fie aproape
In picioare ghete noi
Tintiti poarta mai flacai
Si strigati cu totii: haiiiiiiiiiii

In turnee vom pleca
Meciuri multe vom juca
Insa noi avem credinta
Si cu-a-noastra daruinta
Vrem sa-nvingem, sa marcam
Cu-adversarii  sa ne distram
Pe voi sa va bucuram
Nu vom merge la noroc
Cum fac altii pe la lot
Caci echipa noastra-i mare
Joaca hochei de valoare
Opriti  atacul flacai
Si bateti din crose: haiiiiiiiiii

Azi sunt mic, voi creste mare
Faima mea peste hotare
Se va duce in curand
NHL il am in gand.
Acum noi ne pregatim
Sa patinam cat mai fin
Avem casti, avem manusi
Suntem tineri, spiridusi!
Puneti frana  mai flacai
Si strigati cu totii: haiiiiiiiiiii

De urat putem ura
Dar cu totii am prefera
Sa facem ce am promis
Caci asa ne este scris
Sa vorbim mai putintel
Si sa facem  multicel
Iar acum la incheiere
Va uram un an de miere
Dulce-auriu sa fie
Sa v-aduca bogatie
Trageti  cu sete la poarta
Pucul s-ajunga in plasa
Ca sa facem iarasi roata
Mai strigati odata hai!
S-auda lumea de noi!
Haiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
La anul si la multi ani!

Share

INSTRAINAREA

Posted by saltmin2010 On December - 31 - 2010 ADD COMMENTS

de Mihai Stirbu     
      
I.Soarele amiezii, darnic in Basarabia anului 1936, lumina clar casele din piatra, gradinile oamenilor si viile dese din departare. Tanarul de statura potrivita, slabut dar bine facut, cu parul rar mai mult saten decat blond, trase-n piept aerul tare de acasa. De acasa! Inima-i batea grabita, fiindca lipsise vreo sapte ani, desi pe acele meleaguri se nascuse, intr-un sat mare din apropierea Nistrului, inaintea primului razboi mondial, in 1914.
Privi lung coasta blanda si padurea, cum ii spunea el palcului de copaci in care-i placea sa se piarda de dimineata pana seara, cand era mic. Viata-l rupsese de ai lui parca dintotdeauna si, dupa sapte ani adaugati la cei 14 petrecuti langa parinti in satul natal, anii copilariei parca n-ar fi existat. 
Privi imprejur, rascolit de sentimente confuze trezite de vederea satului, aparut nu prea departe.
Se revazu cu cateva ore mai inainte, cand plecase de la Iasi.
Tulburat, febril si surescitat, isi scosese din sifonier costumul cel bun de croiala nemteasca, primul si singurul costum de haine pe care-l avusese pana atunci, pantofii negri cu talpa groasa, camasa bleumarin cu gulerul bine scrobit si cravata eleganta cu dungi albastre. In geamantanul ieftin, cumparat cu o zi inainte de la unul dintre negustorii de pe Lapusneanu isi adunase tot avutul: o camasa, doua batiste, briciul, cateva caiete din timpul scolii, multe carti, un stilou, palaria  primita-n dar de ziua lui de la colegii de camera si diploma. Fusese clasat, dupa absolvirea Scolii Normale Vasile Lupu, al treilea dintre cei 94 de absolventi pe centru si primul pe scoala, cu media 8,37 la examenul de capacitate pentru invatatori.                               
Doamne, cum mai trecuse timpul! La varsta lui, multi inca nu zburasera de la cuib, el avusese un destin aparte, trecuse de la copilarie la maturitate deodata,  fara sa-si dea seama.
Se-ntreba ce-or  mai fi facand ai lui,  mama si  tata?
                                              
                                                ***                        
Pe drumul plin de praf, umbra i se proiecta ciudat din cauza borurilor late ale palariei. Visase de multe ori intoarcerea acasa. Cat fusese elev, mereu se inchipuise imbracat oraseneste ca acum, cu palarie, doar devenise cineva asemeni fostului sau dascal, salutat de toti, fiindca acum era si el domn.
Din fata, starnind colbul drumului uscat, aparu o caruta. Era badia Niculae, vecinul de peste drum.Vazandu-l, uita toate gandurile despre aparitia lui triumfala in postura de invatator in sat. Isi aminti: cu ani in urma, dupa ce sarea gardul in gradina vecinului, asemeni celorlalti copii, se-nfrupta din perele, intotdeauna, mai bune decit cele de acasa. Deodata incantat de revederea unui chip familiar, desi imbatranit cu ochii parca mai adanciti in orbite cu obrajii mai supti si parul carunt, cu duiosie si respect fata de varsta inaintata a carutasului, involuntar il saluta ca atunci cand era  mic:
- Saru’ mana, nene Niculae! Saru’ mana!
- Traiti!
- Ei, cum asa?!… Buna ziua! Nu ma mai cunosti, eu sunt Ionica a’ lui Gheorghe!
- Cum? Nu cred, baiatul lui este plecat printre straini. Tu esti, Ioane? Chiar tu? Te-ai facut domn, da’ sa stii, noi tot cu necazurile noastre… Stanjenit, ingaima:  oile nu-s ce au, da-s cam betege… si dadu bice cailor. Mai striga:
- Vezi ca tat-tu nu-i acasa.
Tanarul invatator se-ntoarse-n loc, urmarind cu privirea caruta hodorogita, plina cu canepa. Tresari. Dar mama, mama o sa-l recunoasca? Se linisti pe loc. Cum sa  nu, o mama nu-si uita niciodata copilul.
Ea cum o mai fi? Sanatoasa, sau spetita de muncile grele, fara ajutorul lui in gospodarie? Rasufla usurat, doar ii ramasesera surorile acasa si, era convins, o femeie este mai de folos decat un barbat.
Se apropie de biserica mare cu hramul la Sf. Mihail si Gavril, care-si ivea printre copaci turlele. In spate era cimitirul in care-si dormeau somnul vesnic inaintasii lui, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace. De cate ori nu se gandise la dansii, cand haladuise prin Iasul devenit orasul lui, mai ales cand trecea pe langa Mitropolie si Trei Ierarhi!
In centrul satului, deoparte si de cealalta a drumului pavat cu piatra de rau, casele negustorilor evrei, oameni de treaba care dadeau pe datorie, erau varuite in alb, cu aceiasi clopotei deasupra usii.
Ritmul batailor inimii i se accelera fara voie. Se apropia de ulita care ducea la casa parinteasca. Salcamii si stejarii cu frunze dese, gardurile, unele din piatra, scanduri sau nuiele impletite, de mirare, erau la fel ca inainte, numai ca parca mai mici.

                                               ***
Firesc, primele lui amintiri erau legate de casa parinteasca. De fapt, in ograda erau doua cladiri. Intr-una locuia el cu mama, cu fratele si surorile mai mari, Marioara si Tudora, tata fiind prizonier intr-un lagar german. In cealalta casa, in care fusesera incartiruiti niste soldati rusi se ducea adeseori, fiindca-i ii dadeau zahar si-l aruncau in sus, spre marea lui satisfactie.
Rusii se purtau  frumos,  chiar cand facea pozne paguboase.
Avea vreo trei-patru ani cand, descult fiind, isi oprise fuga exact in covata in care ei isi plamadisera aluat pentru paine. Pedeapsa a fost simbolica, unul dintre ei il ridicase si-l lovise cu latul sabiei la fund, in gluma.
Se-ntreba daca mai erau copacii din livada. Da, se zareau pe deasupra casei coroanele celor doi meri care rodeau pe rand, unul intr-un an, celalalt in urmatorul. In acea livada, care era in dreapta casei si mai in spate, erau pruni si zarzari, printre care se aranjau straturi pentru ceapa si patrunjel.
Se apropie de poarta mare, pentru carute, facuta din scanduri lungi, batute-n cuie. Privind locurile familiare odata, caruta veche uitata in curte de ani de zile, casa, surase. 
Peste gard, era fantana. Se revazu cu ani in urma, aplecat peste ghizdul fantanii din piatra cu cumpana lunga, la capatul careia atarna ciutura grea din lemn, cu doagele napadite de muschi verde, fie vara fie iarna. Se oglindea in apa clara, tulburata de picaturile prelinse de pe ciutura, care desenau cercuri concentrice. Odata tipase privind in jos, adancul intunecat imitandu-l. Era tare incantat de ecou, credea ca nimeni nu mai stia ce fenomene ciudate se produceau acolo, in intuneric. Gandea ca-i va uimi pe toti cu descoperirea lui; ridicandu-se de deasupra fantanii, tresari deodata atent. Aparuse pe drum o fetita de vreo unsprezece ani, cu o basmaluta colorata. Purta o fusta lunga, creata si o bluza scurta de stamba cu maneci largi. Era una dintre putinele colege de la scoala, a carei prezenta o remarcase, dupa ce aflase despre tatal ei, ca fusese mosier. Fostul boier inca mai purta, ca semn al averilor de alta data, o manta din doc si o sapca alba.Tipic pentru acea categorie de oameni! Sotia lui purta, cand iesea prin sat, o fustita cadrilata din panza de casa, o camasa de in brodata cu cruciulite albe si negre. Isi infigea un pieptene din metal in par si era incaltata in ghete stramte, din piele de capra. Poate si situatia acelei familii scapatate, care-i aratase ca nimic nu se dovedea vesnic: nici bogatia, nici tineretea, nici frumusetea, il hotarase sa invete, singura modalitate de a-si asigura un trai bun.
Prin clasa a cincea primara, odata revenit de la scoala, se hotarase sa scrie la Rezina (resedinta de plasa) si la Orhei (resedinta judetului), sa intrebe ce-ar trebui sa faca pentru a putea invata mai departe.  Cu mintea de acum, se intreba cui ar fi trebuit sa expedieze scrisoarea si, cum ar fi explicat ce voia de fapt…
Nu scrisese, dar isi deschise odata sufletul in fata preotului satului, un om intelegator, adevarat pastor duhovnicesc. Hotaratoare pentru viitorul lui fusesera si vorbele unui invatator mai batran. Il vedea in fiecare dimineata pe terasa casei galbene, cu cerdac in stil brancovenesc, imbracat intotdeauna in costum national moldovenesc, asezat pe un scaun, mereu cu o carte in mana. Se obisnuise sa-l salute, fara a-l cunoaste. I se paruse firesc asa, omul inspira incredere, avea o figura  blanda si-l privea cu interes. Intr-o zi il observa la scoala, vorbind cu invatatorul lui rus, care cu respect pentru varsta mai inaintata, il informase ca Ionica avea tragere de inima pentru invatatura, era destept, insa pacat de el daca trebuia sa ramana acolo, in sat. In alta zi il vazuse la biserica, dar nu la slujba ca toti crestinii, il vazuse vorbind cu preotul.
Imediat dupa aceea, preotul il chema la dansul.
- Cum iti place cartea, mai baiete? il cercetase parintele, dupa ce-l invitase in odaia mare pentru oaspeti.
Baiatul era nedumerit si putin speriat.
- Pai cum sa-mi placa? Imi place sa citesc, lectiile sunt tare usoare si simt ca as putea face mai mult la scoala, numai ca…
- Nu stii cum, asa-i?
Era chiar in perioada in care se hotarase sa scrie la Rezina.
- Da.
La cateva zile dupa aceea, fu randul tatalui sau sa fie chemat de preot. De fata era si invatatorul. Ioan n-a stiut niciodata ce-or fi discutat ei acolo, insa seara auzise dinspre bucatarie franturi din dialogul parintilor. Tata iritat, o intreba pe mama si se intreba  si pe el insusi:
- Bine, sa zicem ca-l trimitem la Iasi. Bine! Dar eu, cu cine-o sa ma mai ajut la  treburi? Gradina,  cine-o s-o mai pazeasca ziua?
- Da’ las-o-ncolo de gradina, mai Gheorghe, ca nu ne-om imbogati noi de pe urma ei!  Altceva ma framanta. Daca pleaca la Iasi, va avea nevoie de bani multi. Dupa ce se gandi o clipa, rasufla greu: Da’ n-om fi  nici noi chiar asa calici!
- Nu Evdochio, insa eu ma gandesc la gospodaria noastra…
Mama ii pregati o legatura din panza de casa cu doua randuri de schimburi, mancare si ceva bani de cheltuiala. Cu noaptea-n cap, intr-o zi a lui septembrie 1928, insotit de mama merse la gara, cumpara biletul de tren Mateuti – Iasi. Ingrijorata in ultimul moment, gata sa cedeze impulsurilor greu de controlat ale inimii, mama l-ar fi oprit acasa, insa dorinta pentru binele lui se dovedi mai puternica.
 Il dadu in grija unei femei care mergea tot acolo, il saruta. O vazuse, dupa aceea, privind lung dupa trenul care gemea greu, luandu-si avant fara chef, parca. Privind prin geam casele, drumurile, padurile si oamenii, constata ca pareau altfel din  goana trenului. Altfel, dar baiatul isi invinse cu greu strangerea de inima pe care-o simtise cand lasase in urma gara mica, apoi trecand de satul vecin in care se ducea deseori. Doar cand trenul se puse din nou in miscare, realiza ce se intampla de fapt. Nu, nu putea cobori, locul lui nu mai avea sa fie pe acolo niciodata, pornise pe un drum fara intoarcere.
Odata ajuns la Iasi, privea lung peroanele lungi, forfota oamenilor grabiti            s-ajunga pe la casele lor, sau la cine-i astepta. Numai el se simtea mai singur decat oricine. Derutat, speriat chiar, se aseza pe o banca din fier forjat in fata garii, gandind intens, incercand sa-si domoleasca bataile grabite ale inimii. “Trebuie sa merg la Scoala Normala, trebuie sa aflu cum ajung acolo s-apoi, voi mai vedea!“ se incuraja, privind oamenii care treceau atat de nepasatori pe langa el. Cum, chiar nimeni nu vedea ca el nu era  decit un copil strain de acele locuri, si ca nu stia ce sa faca?! Cum, doar el traia intens clipele acelea, importante pentru viitorul sau?
 Intr-un tarziu, intreba cum se ajunge la scoala. Un tanar scund, dar binefacut, il masura din priviri din cap pana-n picioare si-l sfatui sa ia tramvaiul pe care scria Copou, s-apoi sa mai intrebe. Oarecum lamurit, o lua pe jos pe langa pe strada ingusta din fata garii tot inainte, o lua la dreapta urcand o panta abrupta, pana-n dreptul unei cladiri cu adevarat frumoase, pe fatada careia remarca inscrisul cu litere aurii: ,,Hotel Traian”. Doi barbati inalti, eleganti, discutau privind porumbeii care ciuguleau farmaturile de paine aruncate de copiii care-i fugareau, iar si iar. Auzi:
- Hotelul asta select este o bijuterie a arhitecturii;  stii de ce? Fiindca structura lui de rezistenta este realizata din metal de catre Effel, inginerul care a facut turnul din otel in capitala Frantei. Stiai?“ Celalalt barbat nu stia, dar Ionica era multumit ca aflase un fapt care, probabil, avea sa-l ridice in ochii viitorilor colegi.
Fara voie, entuziasmat de frumusetea cladirilor care-i apareau mereu in fata, lasa-n urma linia tramvaiului, apropiindu-se de o cladire imensa, cu turnuri si geamuri multe, dinspre care se auzea un cantec  de clopote, cunoscut lui de la scoala de acasa, “Hora Unirii“. Incantarea produsa de vederea ,,Palatului Culturii” ii fu sporita apoi de imaginea ,,Teatrului National” si-a multor altor cladiri. Insa, incet-incet, sentimentul de care era cuprins, lasa pe nesimtite locul ingrijorarii, odata cu lasarea intunericului.
Unde avea sa doarma la noapte? Crezuse ca se va culca la scoala, doar pentru asta ajunsese acolo; mereu isi inchipuise ca odata ajuns la Iasi, toate se vor aseza in matca fireasca, numai ca in realitate, Scoala Normala era departe. Dezamagit asa deodata, facu calea intoarsa spre gara. Acolo, asemeni altor calatori ocazionali se aseza pe un scaun, unde adormi, toropit de oboseala drumului, de noianul de noutati, de grija a ceea ce va fi a doua zi.
Dimineata, dupa ce manca din ce-i pregatise mama, urca-n tramvaiul despre care stia ca-l va duce la capatul calatoriei lui, care era de fapt inceputul unui destin, inceputul unei vieti ghidate de principii si reguli noi, cu totul straine de ceea ce traise pana atunci.
Era emotionat de prezenta in Iasi si, putin ingrijorat. Il astepta examenul de admitere la o institutie de invatamant de prestigiu din capitala Moldovei, iar el venea dintr-o zona tare vitregita, constient de pregatirea lui scolara precara fata de a iesenilor sau a celor din alte orase, care nu aveau acasa alta grija decat invatatul. Odata coborat din tramvai, intreba un baiat cam de varsta lui,  despre drumul spre Scoala Normala Vasile Lupu.
- Pai eu, tot acolo   merg si tot pentru examen!
Secretar al scolii era Jean Livescu, viitor rector al Universitatii Alexandru Ioan Cuza, care citi la poarta un anunt:
- Candidatii la concursul de admitere vor prezenta la secretariat cererea de inscriere, insotita de actele ce vor fi lasate secretarului. Dupa achitarea taxei de una suta lei, se vor intoarce la gazde sau acasa, urmand ca a doua zi, pe 16 septembrie, sa fie prezenti la scoala la orele 7,30 cu cele necesare pentru scris.“
Ioan simtea ca i se taiau picioarele. Cum adica ,,a doua zi”? Ce va face pana atunci? Pai, el crezuse ca va da examenul si, gata.
Fara a sti cum isi va petrece ziua, merse iar spre sala de asteptare a garii care, se pare, avea  sa-i fie domiciliul pentru un termen nedeterminat.
Urmand linia tramvaiului in sens invers, isi aminti ca dupa ce platise taxa ii mai ramasesera inca 50 de lei, si asta era o problema.
De la gara, linia tramvaiului trecea prin Piata Unirii, se ridica spre nord-est spre strada I. C. Bratianu, care trecea prin fata Spitalului Sf. Spiridon, apoi prin dreptul Palatului Tufli spre Copou, pana la Gradina Restaurant Vidrascu, de unde se intorcea. Nestiind de scurtatura pe la Rapa Galbena, merse pe linia tramvaiului.
In gangul dintre strada Lapusneanu si str. I. C. Bratianu era un santier. Un om asezat pe un scaun il masura din priviri si-l opri, il lamuri dupa aceea pentru ce. Dupa cizme, dedusese ca era basarabean, ca si dansul. Auzindu-l, ii veni inima la loc. Daca departe de casa, printre necunoscuti, m-a gasit un conational, inseamna ca lumea nu-i chiar asa mare, gandi.
Omul il iscodi voind sa afle din ce zona a Basarabiei se tragea, cum de ajunsese in Iasi, si evident unde mergea. Odata lamurit, auzind ca dupa ce platise taxa de inscriere la examen, nu-i ramasesera bani pentru o eventuala gazda, deveni sincer ingandurat. Avea in fata un baiat cuminte, si n-ar fi vrut sa-l stie dormind in gara, sau mai rau, pe strazi. Il invita sa ramana la el fiindca, fiind maistru pe santier, avea o camera locuibila in cladirea care tocmai se ridica. Practic, ii propuse sa manance ce mai avea el in bagaj, urmand ca dupa aceea sa termine, tot impreuna si rezervele lui. Intalnirea cu maistrul il facu pe baiat sa simta altfel prezenta sa in acel oras mare si strain, devenit pe neasteptate, ospitalier.
La examen, multime de copii, majoritatea mai mici decit el.Toti aveau emotii, insa, macar erau insotiti de parinti. El, neavand cu cine imparti grijile, fu calm. Linistit, scrise cateva pagini, raspunse intrebarilor  profesorilor din comisie si, pleca. Daca l-ar fi intrebat cineva de-i fusese greu, rezultatele urmand a fi anuntate prin posta pana pe intai octombrie, ar fi raspuns evaziv: “Mai mult asa, decit asa…“ 
Excluzand posibilitatea de a mai ramane in Iasi inca vreo doua saptamani pana la afisarea rezultatelor, se hotari sa plece acasa pe jos. Era o decizie importanta, voia s-o puna in practica, insa nu fara a-i multumi maistrului care-l gazduise. Strecurandu-se printre gramezi de moloz si caramizi imprastiate la tot pasul, trecu de niste schele metalice inalte. Lucratorii cu tichii din hartie de ziar, umpleau din caldari de tabla, mortarul.
- Unde-i nea’ Pascaru, maistrul?
Cand il vazu, maistrul cobori de undeva de la etaj. Se sterse cu o carpa, ii intinse mana si-l intreba:
- Cum a mers la examen? I-ai   dat gata  pe  ieseni?  Hai, nu te bosumfla, c-am glumit. Nu, serios, cum a decurs examenul, cand vei afla rezultatul?
- Stiu si eu… Cat m-am priceput, cat stiam de la scoala, am scris. Necazul e ca rezultatele vor fi afisate peste doua saptamani, eu trebuie sa plec acasa pe jos, fiindca banii nu-mi ajung pentru tren.
Omul il privi viclean-ironic, apoi dupa o clipa de gandire il sfatui:
- Bine, sa zicem c-o pornesti pe linia de cale ferata, sa zicem c-o sa te descurci cu mancarea, pentru dormit sunt padurile, dar ce-o sa faci de te-or opri jandarmii  pentru acte? Cred c-ar trebui sa mergi, mai intai la scoala, sa-ti ceri certificatul de nastere sau macar vreo  adeverinta.
- La scoala cui sa-i cer? Adica lasa, m-oi descurca eu.
- Bun. Noaptea asta dormi tot la mine, maine dimineata mergi la ,,Vasile Lupu’’.
Dimineata urmatoare urca tot pe jos dealul Copoului, efectiv infiorat la vederea zidurilor masive ale Universitatii. Privea  copacii gradinii Copou, in care poposise candva Eminescu, apoi casele boieresti de mana intai.
N-avea nici un zor si-si misca incet picioarele deprinse cu mersul pe jos; insa nu pe piatra cubica, ci mai mult pe pamantul gol sau pe iarba. In dreptul Gradinii Expozitiei, profita de desisul teilor boltiti peste strada lata, isi scoase cizmele dupa ce se asigurase ca nici un trecator nu-l vedea.
Apropiindu-se de scoala, strabatu aleea cunoscuta deja, marginita de-o parte si de cealalta de castani.
Cu o zi inainte fusese luat de valul celorlalti colegi spre clasa de examen, acum trebuia sa se descurce singur. In cabina portarului il lua in primire un baiat imbracat in uniforma maro, cu petlite aurii la guler, cu o banderola rosie pe mana stanga, pe care scria  “Elev de serviciu“.
- Buna ziua! Vreau sa vorbesc cu domnul director.
- Nu zau! Chiar cu directorul? Ce doresti, de fapt? Elevul de serviciu se simtea,  o persoana foarte insemnata si-l privea de sus.
- Care-i problema ta?
Ioan derutat, explica cu glasul tremurat:
- Am participat ieri la examen si, pentru a ma intoarce acasa imi sunt necesare actele, o adeverinta, ceva sa am pe drum.
- Asa da, numai ca domnul director nu-i in scoala. Poate te ajuta domnul subdirector. Hai sa te conduc.
In curtea mare a scolii se auzea o chitara. Intr-acolo mersera. Elevul de serviciu batu in usa o data, apoi inca o data. Sunetul strunelor se stinse, apoi in usa aparu silueta inalta a unui barbat intr-un costum elegant, cu camasa alba si papion.
-  Despre ce-i vorba, baiete?   
- Pai am dat ieri examen la  scoala dumneavoastra, n-am unde sta pana se anunta rezultatele si ca sa pot merge acasa pe jos, imi trebuie actele – spuse el dintr-o suflare.
Barbatul lasa ghitara deoparte si-l invita in holul mare de la intrare. Voia sa afle unde statuse pana atunci in Iasi, cum se descurcase cu masa si de unde se tragea. Auzind ca din judetul Orhei, il privi lung si, mai in gluma mai in serios ii zise:
- Da… Pai sa stii, pe jos vei ajunge, numai bine pe la Craciun!
Simtindu-se dezamagit, asta fiind realitatea, baiatul reactiona, neasteptat pentru subdirector, dar firesc pentru varsta si  situatia lui: izbucni  intr-un plans de nestapanit.
Profesorul Cortez, impresionat de lacrimile la care nu-si inchipuia ca se va ajunge, pe un ton deodata grav, incerca sa-l linisteasca:
- Stai, nu vezi c-am glumit? Cel mai bine ar fi sa-l astepti pe domnul director, sa vedem ce va spune dumnealui.
Fu luat din nou in primire de catre elevul de serviciu care-l conduse spre intrarea scolii. Inainte de a se aseza in hol, intreba timid:
- Cum se numeste domnul director, ce fel de om este?
Surprinzator, elevul devenise mai ingaduitor, dovedindu-se bine informat:
- Am auzit de la domnul subdirector ca d-l. Mitrea G. a ajuns in aceasta functie printr-un concurs de imprejurari, cel putin ciudat. Nimic de spus, este un cadru didactic de exceptie, a fost student la Facultatea de Stiinte a Universitatii din Iasi, si ce-i mai important, a facut studii de specialitate in Germania. Interesant este cum a fost numit aici ca director. Un pedagog – unul inalt, cu o fata de salahor, care dintr-un impuls de neexplicat s-a apucat cu de la sine putere sa-i tunda pe toti elevii din ultima clasa, chiar inaintea vacantei de iarna. Urmarea, elevii au facut un gest pe care nu stiu cum sa-l calific: l-au imobilizat pe pedagog si, la randul lor l-au tuns in fata intregului internat.
- Cum asa… Dar pedagogul nu-i tot un fel de profesor?
Adevarul este ca era putin ingrijorat. Vazuse uniforma impresionanta a elevului, cu petlite, si nu-si putea inchipui un altul asemeni lui in postura de frizer adhoc. Imaginea cea mai realista a prototipului de elev trebuia sa fie dupa mintea lui, a unui baiat stand disciplinat in banca, cu o carte sau un caiet in fata sau in sala de meditatii, facandu-si temele.
- Ce legatura are domnul director Mitrea  cu  acest fapt?
- Dupa incident Ministerul a intervenit, pentru ca nici pedagogul nici elevii nu fusesera pedepsiti, prin schimbarea directorului.
- Aha, deci atunci a fost numit d-l. Mitrea…
- Nu, atunci a fost numit un domn din Husi care n-a fost acceptat. Ministerul s-a oprit asupra d-lui Mitrea, care era  inspector  general  al invatamantului normal-primar.
Se apropiase subdirectorul care, dupa ce ascultase interesat un timp, interveni:
- A venit in scoala in martie 1925, numai ca, pe scurt, atmosfera nu-i era prielnica. Cu toate astea nu s-a sfiit nici un moment si, din prima zi il concedie pe pedagog si-i elimina pe elevii frizeri. A modernizat cantina, a construit anexele scolii, l-a numit secretar la biblioteca pe Jean Livescu.
- Cel care ne-a citit anuntul despre desfasurarea examenului de admitere!
Ioan ascultase atent, insa pe masura ce afla mai multe cu atat hotararea de a-i vorbi directorului scadea. Gandea: “Cum ii voi explica eu, ce vreau, unui om care a studiat in strainatate, care a fost inspector general – nu stia prea bine ce insemna aceasta functie care impunea prin sonoritate – eu, care am venit la scoala asta mare singur?“. Nu avu cand sa-si raspunda fiindca usa mare din lemn se deschise energic,  ivindu-se un om un om inalt, cu parul scurt, cu mustata neagra in furculita, impunatoare. Toti se ridicara in picioare si-l insotira la cabinet.
Din nou povesti cum de ajunsese acolo de peste Prut, dar si despre hotararea lui de a pleca pe jos spre casa. Directorul il privi lung, intorcandu-se apoi spre subdirector:
- Vezi, te rog, care-i situatia baiatului dar, fii discret.
Intelesese, va afla in curand daca a reusit sau nu. Numai ca dupa vreo zece minute cand reveni, subdirectorul cu o fata ca de gheata, de pe care nu se putea citi nimic, sopti ceva la ureche directorului.
Toate nelinistile, oboseala drumului dintr-un colt de tara pana acolo, noutatea orasului, a scolii, examenul insusi, cunostinta cu atatia oameni noi, se concentrasera, eliberandu-se dupa cateva clipe cand directorul se apropie si-l privi in ochi zambindu-i discret.
- Te felicit, baiete! Ai reusit la scoala noastra si fiind de-al nostru, de acum ai un regim special, vei fi bursier!
- Ce inseamna asta? reusi  sa  ingaime,  bucuros cum  nu-si amintea sa mai fi fost vreodata in viata lui de 14 ani.
- Asta inseamna ca vei locui in internat, vei manca la cantina scolii, iti vei face lectiile in salile noastre de meditatie si vei primi haine. Ma refer la uniforma, daca bineinteles, iti vei mentine bursa. Dar, cum vei fi invatator deci educator ai altor copii, stiind  efortul pe care l-ai facut pentru a reusi, nu cred sa ma dezamagesti si nici pe parintii tai. Urmarindu-i reactia, adauga:
- In noul context, nu-i obligatoriu sa mergi acasa, pana la inceperea cursurilor poti sta la Infirmerie. Acolo vei cunoaste alti elevi care prefera sa ramana, fiindca noi avem o livada cu mere si vie cu struguri care trebuie culesi. Daca vrei totusi sa te intorci, iti pot elibera o adeverinta…
- Nu, nu! Si acasa avem vie, avem livada. Numai ca… numai ca trebuie sa le comunic alor mei reusita.
Scrise acasa. Isi inchipuia bucuria mamei primind scrisoarea care-i anunta implinirea viselor comune, devenind elev al Scolii Normale din Iasi si-i banuia incantarea fireasca cu care-si va impartasi bucuria tuturor cunostintelor si neamurilor. Ce satisfactie vor trai invatatorul si preotul! Intr-un fel, lor le datora reusita. Surorile, desigur vor fi incantate iar tata, tata… va fi si el bucuros.    
                                                    
      ***
Primi un pat, cu toate cele necesare traiului acolo. Merse-n recunoastere prin cladirea mare a scolii, apoi prin curte si gradina, seara cazand istovit intr-un somn profund.
La infirmerie statea mai mult noaptea, fiindca munca la culesul merelor, la cositul si stransul strugurilor brumati din vie, il acapara. Traia intr-o stare de beatitudine continua, incercand sa-si inchipuie viitorul apropiat de elev si, mai indepartat, de invatator..
Dupa inceperea scolii, primi un pat in dormitorul celor de clasa a – I – a. Nu intampina greutati la asimilarea notiunilor si a cunostintelor noi, insa mereu la “Limba romana“ nu se simtea in largul lui, probabil din cauza ca ultimului sau invatator rus din Mateuti, nu i se putea cere prea mult la acest capitol. Cand timpul era urat – ploua fiind  septembrie – citea carti de la biblioteca. Clasicii francezi, rusi, marile romane ale secolului XIX  si contemporane ii devenira cunoscute, fiindca-i placea sa evadeze din realitate in acea lume mirifica a cartilor. Simtea ca pentru a face fata noii posturi trebuia sa se autoinstruiasca, sa citeasca.
Urmare a scrisorii trimise acasa in prima zi de scoala,  pe neasteptate tatal sau, ingandurat si plin de griji ca mai intotdeauna, il vizita. Numai ca acolo, intr-un loc in care nu era in largul lui, se simtea nesigur pe el, stanjenit, marcat de imensitatea cladirii in care fiul sau isi castigase un loc fara nici un ajutor din partea lui. Ii intinsese lucrurile pe care mama le considerase indispensabile unui elev intern: schimburi curate, cearsafuri, servete, ciorapi si mancare.
Auzind de bursa, barbatul oftase usurat. Incerca totusi, de mai multe, ori sa-i spuna ceva. Neindraznind pana la urma, mohorat de sfiiciunea care-l incurca, pleca la gara dupa ce vazu scoala si ferma. Ioan il insotise, ghicind ca tata l-ar fi vrut intors la Mateuti,  dar   n-o putuse spune fiindca  sclipirea din ochii lui pe cand  ii arata salile de clasa ii anulase, inainte de a-l incepe, discursul pregatit inca din tren.
In acea zi baiatul fu tulburat, nu era obisnuit cu tata in postura de om stanjenit,  nesigur pe el. Si  asta-l marca, chiar daca  recunostea,  nu avea o mare afectiune fata dansul, fapt explicabil fiindca lipsise mult din copilaria lui cat fusese prizonier.
Il privea pe cand urca in tren. Fara a fi batran la cei nici patruzeci de ani, ii starnea niste sentimente greu de definit. Si-l inchipuia in razboi in fata gloantelor, poate infricosat dar imbarbatat de comandanti, infrangandu-si teama atacand sau tinand piept inamicilor, manuind armele de foc si baioneta. Ii era tare greu sa alature acea imagine barbatului care ducea acasa esecul suferit in fata propriului copil.
Cand plecase de la Mateuti era sigur ca-l va readuce acasa, dar la Iasi nici nu indraznise sa pomeneasca despre intentia lui.
     
      ***
Primul an de scoala trecu relativ repede.
Atentia la ore, dupa amiezele petrecute cu incordarea sporita in salile de meditatii, lucrul intens in livada, contactul cu alt gen de discipline de invatamant, severitatea profesorilor, il acaparara total.
Carnetul de calatorie C. F. R. cu  50 % reducere ii usurase mult efortul banesc pentru deplasari. Cand, in vacanta mare se hotari sa ajunga acasa, merse la gradina   s-o pazeasca dupa vechiul obicei, dar  numai mama vazuse ca luase cu el teancuri de carti, imprumutate de la invatatorul si preotul  batran.
Fratele mai mare Anton fiind incorporat, tata ii amintea prea des ca el ramasese singurul sprijin pe care-l mai avea in gospodarie, ca probabil va trebui sa ramana acolo! Din cauza asta, Ioan nu dormea noaptea, se trezea la  gandul ca-n septembrie, cand profesorii vor striga catalogul la litera S, cineva va raspunde “absent“ o data, de doua, de trei ori… pana va fi exmatriculat.
Dar cu visurile lui cum ramanea? La o adica, putea pazi gradina si adapa caii, chiar dupa terminarea scolii… Nu?  Pai nu, in nici un caz!
Cam fara voia lui tata, mama ii pregatise bagajele si-l conduse iar la gara. Ioan simtise o bucurie imensa cand trenul se puse in miscare, dar si o strangere de inima cand il zarise in spatele mamei care-i facea semne cu mana, pe tata cu un chip impietrit, de pe care nu se putea citi nimic. Si el ii facea semne de drum bun.
Revederea Iasului, orasul care-l adoptase, il bucura. Cunostea bine drumul pana-n Copou, iar cladirea mare a scolii parea proaspat varuita, anume pentru el. Copacii de pe marginea aleii, cu frunzele stand sa rugineasca sub bruma toamnei, frematau odihnitor.
Isi lasa bagajele pe pat si fugi in livada. Nevazut de nimeni, mangaie cu privirea crengile nucilor tineri. Tacut se aseza sub pomul lui, copacul cu crengile torsionate la fel ca ale unui mar de acasa, sub care se refugia duminica c-o carte in mana, cand era cald afara si soarele il facea sa iasa din monotonia salii de meditatii.
In clasa a doua se simti atras mai mult de matematica si de fizica, mai ales datorita profesorului Vasile T., un dascal inzestrat cu har. Avea sa-i ramana in minte pentru totdeauna lectia despre ,,Propagarea caldurii prin metale”, pentru ca in final, la fixarea cunostintelor predate, profesorul intrebase:
- In viata de zi cu zi, aveti idee la ce v-ar putea fi de folos aceste notiuni?
Imediat isi aminti cum aprindea mama focul. Ridica mana:
- Asa, datorita faptului ca prin unele materiale caldura se propaga mai greu sau deloc in timp scurt, vom sti sa construim  si sa folosim instrumente sau obiecte casnice, de umblat in foc, cu manere din materiale rele conducatoare de caldura!
In acea zi, in catalogul clasei, in dreptul numelui sau, la rubrica pentru fizica fu trecut primul lui 10, datorita caruia il indragise pe profesorul T. Profesorul aflase ca provenea din Basarabia, unde limba romana avusese de suferit, il remarcase si-l urmarea in mod deosebit. Cand le aduse tezele corectate, tinu sa-l atentioneze:
- Mai baiete, sa stii ca tu, pe cat de bine raspunzi la oral, pe atat de prost te exprimi in scris.
Simti ca i se taiara picioarele:
- Te voi ajuta eu, daca doresti cu adevarat, sa te corectezi. La fiecare ora de fizica voi sublinia cate un pasaj din manual, pe care-l vei copia atent intr-un caiet. Te voi corecta si-ti voi atrage atentia asupra greselilor.
In fiecare zi dupa aceea, dupa ce-si termina temele, indiferent de oboseala, se retragea in sala de meditatii sa copie pasajele o data, de doua ori, pana cand considera ca se apropiase cel mai mult de forma originala.
Prin clasa a treia, tata ii scrise de cateva ori, cerandu-i obsedant sa revina acasa.
Raspunse, numai ca pentru el insusi:
- Trebuie sa-i fie intr-adevar greu, dar cale de intoarcere, eu n-am.  Sa las totul balta acum, cu trei ani inainte de absolvire? Nu, nu se poate!
 Deja stia ca erau multi elevi care ramaneau permanent acolo. Inaintea vacantei de Craciun se inscrise la elevul de serviciu pe lista internistilor pentru urmatorii ani. Isi motiva lui insusi decizia: ,,Mama ma va intelege cu siguranta, tata ma va ierta pentru ca in final va fi  mandru  de mine!”
Toti cei de pe lista fura chemati la director, pentru analizarea fiecarui caz in parte. Pe el, directorul Titus H. il opri in cabinet.
- Ce se intampla, de ce nu vrei sa mergi la ai tai?
Ii povesti cum ajunsese acolo, ca se simtea la scoala ca la el acasa, iar tata il voia inapoi in sat. Directorul il asculta cu atentie, si-i destainui cu o voce grava:
- Nu intentionam sa-ti spun, dar dupa ce te-am ascultat, m-am convis ca trebuie sa stii. Tocmai a sosit o telegrama de la el, imi cere actele  si retragerea ta din scoala.
Baiatul inlemnise de spaima.
- Si-i veti da ascultare? Va  rog sa intelegeti, nu plec dupa atatia ani de scoala, doar sa lucrez pamantul sau sa pazesc vacile, acum.  Sincer, cred ca  pot mai mult.
- Bine, ramai aici pe timpul vacantei si daca va sosi tatal tau, ii voi vorbi eu.
N-avea sa afle decit dupa multi ani, ca parintele sau sosise la Iasi, sa-i retraga personal actele. Profesorul remarcase de cum il vazuse pe barbatul chel cu cizme in picioare, ca avea in mana un geamantan gol, dupa cat de usor il purta. Aflandu-i numele de la elevul de serviciu, deduse ca era expeditorul telegramei de saptamana trecuta.
Ii stranse mana, ii arata un scaun apoi iesi din birou, nu pentru ca ar fi avut vreo treaba ci pentru a-l lasa sa se obisnuiasca cu acea incapere, speculand influenta pe care o exercitau asupra lui fotografiile promotiilor anterioare de absolventi.Dupa vreo zece minute reveni in birou, tacut cu un catalog in mana. Frunzari catalogul, oprindu-se la  ultimele pagini. Ca pentru el, vorbi incet:
- A scazut numarul candidatilor pentru ocuparea locurilor in scoala noastra, din cauza crizei economice. Dar la noi inca mai vin elevi buni, pentru ca  le putem asigura intretinerea completa, ca la liceele militare.
Musafirul nu-si gasea locul pe scaun, se foia intr-una, voind sa spuna ceva. Trebui sa astepte.
- Eu m-am nascut tot la tara, tatal meu era invatator si m-a trimis la studii in Germania. M-a prins acolo inceputul razboiului, am fost internat intr-un lagar de prizonieri.
Barbatul facu ochii mari:
- M-am nascut in acelasi an. Cativa ani mi i-am petrecut si eu intr-un lagar german!
Directorului ii sclipira ochii. Se ridica de la  birou  si-si trase un scaun aproape.
La vreo ora dupa aceea, directorul ii strangea mana musafirului si-l conducea pana la casuta portarului, unde elevul de serviciu se intreba nedumerit:
- Omul acesta pleaca cu valiza tot goala, fara sa-si fi vazut  fiul! Ciudat….

                                               ***
Timpul trecea repede la scoala. Sambata dupa amiaza, se plimba pe strazile batrane ale Iasului care pastrau memoria oamenilor de cultura trecatori sau adoptati de oras, incepand cu casa-castel a lui Sadoveanu, fosta a lui Kogalniceanu. Mai jos de Universitate stia de existenta Casei Pogor, leaganul “Junimistilor“ iar ceva mai sus, primul invatator roman, Gh. Asachi, isi facuse o casa mare. Toparceanu locuise in apropiere intr-o casuta care, ii placea sa creada, il inspirase cand scrisese “Balada chiriasului grabit“.
Uneori,  isi petrecea timpul doar cu gandurile proprii in biblioteca sau in sala de lectura. Odata, pe cand cauta prin vrafurile de carti un volum de Cosbuc, observase printre zecile de elevi o domnisoara insotita de director, care preocupata, frunzarea periodicele asezate  pe colectii, dupa anii aparitiei. El se cufunda in lectura fara a mai sti ce se intampla in jur. Dupa vreo doua ore de lectura intensa, voia sa lase cartea deoparte insa privind in stanga, o revazu pe domnisoara. In lumina care navalea prin ferestrele mari, conturul capului ei parea aureolat. Se-ntreba daca o mai vazuse vreodata. Parca da, insa nu era sigur. Isi lasa ochii pe carte dar, dupa cateva clipe iar privi pe geam. Fata era acolo si parea ca-l privea,  la randul ei deodata curioasa. El lasa ochii in jos. Da, isi amintea, o vazuse cu domnul director mai inainte! Printre gene, cu capul usor inclinat o privea din cand in cand, ca intr-un joc in care parea sa se fi prins si ea.
Era primavara. La 17 ani simtea imbolduri pe care nu si le putea explica. Sub soarele deodata binevoitor, privea lung prin livada crengile cu mugurii stand sa explodeze. Vazand coltul firav al ierbii, tot sufletul ii fremata de bucuria trezirii la viata a intregii firi. Ar fi vrut sa le strige tuturor ca, uite, a venit primavara e timpul sa se  schimbe ceva. O buburuza naucita de atata lumina, abia trezita la viata i se aseza pe mana. O ridica, sufla usor asupra ei apoi o lasa sa zboare, luata de o rafala de vant. Era frumoasa viata, iubea copacii, plantele si toate  gazele  primaverii!
Pe-nserat, cand revenea spre dormitor dupa plimbarea zilnica, pe aleea cu castani zari o fata.. Era frumoasa, intr-adevar frumoasa! Parul blond inchis ii era strans cu o panglica ingusta, avea ochi albastri adanci, si vadea distinctie in orice miscare! Era, cu siguranta, cea mai frumoasa fata pe care-o vazuse vreodata. Numai ca ea culegea din praf foile ravasite de vant ale unui ziar, “Timpul“, necajita de rafalele care le imprastiase pana departe. Fara a-si da seama cine era pagubasul din cauza  intunericului, prinse foile zburatoare si se-ntoarse spre fata. Surpriza-l facu sa nu spuna nimic in prima clipa.
Fata zambi si-i multumi, se-nclina  si-si spuse numele.
- Multumesc ! Eu ma numesc Iustinica H. si sunt eleva, in anul III la “Liceul Oltea Doamna“. Fiind ieseanca, locuiesc cu parintii chiar aici.
- Aa, erai ieri in biblioteca noastra, acum m-am lamurit. Eu… sunt de departe, tocmai din Basarabia si voi trece  in  anul IV.

                                               ***

A fost inceputul unei prietenii de bun augur pentru el. Pe parcursul vacantei mari preferase sa ramana la scoala, lucrand in campul de experiente, in livada si vie, iar seara se plimba pe aleea  cu  tei  intalnind-o, uneori. Ii povesti aventurile  de elev internist, dar starnindu-i curiozitatea pentru romanii de dincolo de Prut, care-si pastrasera identitatea nationala, in ciuda conditiilor istorice de care nimeni nu mai putea fi invinuit atunci. Ea asculta atenta. Fara intentia declarata de-a se lauda, ii spuse in treacat ca promovase prima din clasa. Atunci il strafulgera un gand:
- Oare eu  n-as putea fi premiant?
Urmarea, in clasa a IV-a, a promovat al doilea, fiind dupa aceea, mereu primul, cu exceptia clasei a saptea, cand fu al patrulea.
Ca o recunoastere a constiinciozitatii lui, fu numit sef al laboratorului de fizico-chimice, al campului de experiente si al muzeului de stiintele naturii.
In ultimul an de scoala, de ziua lui, colegii ii facura cadou o palarie de fetru, asortata costumului de croiala nemteasca, pe care si-l cumparase datorita economiilor pe care le putuse face, nefiind mofturos si multumindu-se cu ce primea de la cantina scolii. De altfel, un viitor invatator trebuia sa impuna in fata elevilor si prin tinuta, de aceea cheltuiala nu-i paruse inutila.
Sfarsitul vietii de elev il facu sa se gandeasca serios la viitor, fiindca  multi invatatori ramasesera fara posturi. Intoarcerea acasa era exclusa, nu invatase timp de opt ani doar pentru a prasi sau a lucra la vie, de asta era constient.
Dupa Examenul de  capacitate pentru invatatori, parca plutea. Pentru o clipa se revazu la acasa Mateuti, pe cand voia sa scrie la Orhei. Isi aminti interventia pe langa parinti a preotului batran si-a invatatorului, se revazu sosind la Iasi. N-avea cum uita primul 10 la fizica, ambitia de a se numara printre premianti. Directorul H., om de suflet, avea sa-i ramana in minte ca o figura luminoasa pentru ca-i  deschisese ochii spre lume. Realiza ca toate erau de domeniul trecutului, fusesera doar primele pagini intoarse ale vietii lui, in care lasase niste insemnari scrise cu majuscule. Personalitatea lui era adaptabila conditiilor de moment, structura lui sufleteasca, sau chiar insasi viata il instruise asa, de aceea colegii de scoala ii fusesera doar colegi, fara sa fi legat cu vreo unul dintre ei o prietenie stransa.
Izbanda o sarbatori singur, colindand incantat Iasul, zidirea de suflet, care nu mai avea taine pentru el. Strazile batrane ii pareau mai largi, oamenii mai binevoitori, tramvaiele electrice mai putin zgomotoase. A doua zi, dupa ce colinda din nou Iasul pe jos, cumpara de la un negustor din strada Lapusneanu un geamantan mare.

        II.

In curte, cineva trebaluia in fata bucatariei de vara, aproape de beci. Mama! Sub influenta primului imbold, vru s-o strige, dar renunta.  Deschise incetisor poarta, insa o inchise imediat. Un caine voinic, negru si stufos, spulbera surpriza pe care i-o pregatise mamei. Voia sa se strecoare neauzit si, din spate sa-i acopere ochii cu palmele. Savurand surpriza, avea s-o intrebe:
- Ghici, cine-i? incantat apoi de bucuria revederii. Dar cainele se ineca latrand furios, muscand in gol.
- Cutu-cutu, fii cuminte! Eu sunt de-al casei uratule! Adevarat, tu nici nu existai cand am plecat eu de aici.
Femeia se ridicase de deasupra covatelei in care spala rufe, isi sterse mainile de sortul din panza de casa, privind spre poarta.
- Mars, mancate-ar lupii! Nu-ti fie frica domnule, numai gura-i de el, ca nu musca!
- Mama, dar sunt eu, Ionica!
Femeia nu auzi. Legase cainele care se zbatea furios in lant, langa  cusca, si  privind  spre  poarta  se-ntreba: “Ce-o fi vrand domnul asta, doar noi ne-am platit toate  darile si,  a  postas  nu seamana“. Incet s-apropie; omul nu plecase. Pe cine cauta oare?
- Mama, nu ma mai cunosti? Sunt Ionica, mama draga!
Femeia-si duse mana la gura, apoi la ochi ca atunci cand soarele era prea puternic, privi peste poarta, o trase in laturi si se ridica pe varfuri sa-si imbratiseze baiatul. Avea obrajii ridati, umeziti de lacrimi. Il  saruta,  gasindu-si greu cuvintele:
- Mai baiete, mai Ionica! Zapacita de surpriza neasteptata baiguia, incurcandu-se si ducandu-si mereu mana la gura si la ochi. Cum de ne-ai lasat, cui ne-ai lasat?… Da, bine c-ai venit sanatos! Nu-ti este foame? Cum a fost la scoala, ai devenit invatator? N-ai fost bolnav acolo, printre straini? Ce-or sa se mai bucure surorile tale… si tata-tu cand te-o vedea! Hai sa-ti dau sa mananci ceva !

      ***
Isi amintea, cu sapte ani inainte isi ajutase baiatul, sfatuita de preot si de unul dintre invatatorii din sat, sa ia drumul Iasului, la Scoala Normala. Numai ea stia ca-si reprosase,  poate de sute de ori ca-si incurajase copilul sa plece singur in necunoscut, sa faca ceea ce ei ii era strain si ascuns. Se intrebase mereu: Ce avea sa invete la scoala, avea sa retina tot ce scria in miile de pagini ale cartilor din biblioteci, cum avea sa inteleaga ce scria acolo?
Dar baiatul reusise si acum ii crestea inima. Ea nu-si dorise niciodata sa invete, poate ca fratele ei, fost ofiter in armata rusa, dar baiatul izbandise cu adevarat! Cu ce sacrificii!
Numai ca stia, baiatul ei se rupsese definitiv de dansa, de ai ei, de ai lui.

          ***
Parca-l vedea imediat dupa ce-l nascuse, mic cu pumnisorii stransi si ochii inchisi, purtand semnul celor din neamul sotului ei: alunita de la baza nasului. Cand soarta hotarase ca barbatul sa-i plece la razboi, il insotise pana la Odesa, purtandu-si copilul mai mult in brate si acolo il scaldase in mare.
Fusese un copil nici mai cuminte, nici mai poznas decat altii insa n-avea cum sa uite ca de multe ori il surprinsese cazut pe ganduri, asezat pe prispa cu coatele pe genunchi si capul intre palme. Il intreba, sigura fiind ca va avea timp in tot restul vietii sa-si rezolve singur situatiile in care soarta-l va arunca:
- La ce te gandesti Ionica?
- La nimic, mama.
De fapt el nu stia cum sa explice ca nu intelegea de ce zburau doar pasarile, de ce era atat de frumos vara, de ce-i placea atat de mult padurea, de ce joaca-l atragea ca si pe ceilalti copii.
Ii placuse sa mearga la scoala sa-nvete. In primele clase avusese ca invatatoare o domnisoara, proaspat absolventa a Scolii Normale, datorita careia invatase usor. In clasele mai mari ii luase locul un invatator rus, preocupat mai mult de gospodarie. Nu-i prea era gandul la a face scoala serioasa, stia toata lumea. Pe el il striga “Mai Ione!“. Vorbea ruseste cu preotul din sat. Asta fusese un alt mister pentru el: de ce unii oameni din sat vorbeau ruseste, desi traiau in Romania si, de ce  Basarabia, nu  doar  Moldova s-atat?!
Se lamurise oarecum, abia la Scoala Normala.
In anul 1812, cand Napoleon incepuse campania impotriva Rusiei, guvernul tarist incheiase la 28 mai pacea de la Bucuresti, prin care ii revenea partea de est a Moldovei dintre Nistru si Prut,  pe  care-a anexat-o sub denumirea de Basarabia. Mai inainte, ,,Basarabia” se numea doar o mica parte din sudul Moldovei, la nord de Delta Dunarii, intre Nistru si Marea Neagra, cu cetatile Chilia si Cetatea Alba – tinutul Bugeacului.    In mai 1812 Poarta Otomana smulgea Moldovei jumatate din teritoriul sau, oferindu-l Rusiei ca recompensa pentru acceptarea conditiilor de pace. Dupa 1812, tranzactiile intre Poarta Otomana, Rusia tarista si Imperiul Habsburgic, au continuat. Prin pacea de la Adrianopol din 14 septembrie  1829,   incheiata  in  urma  razboiului ruso-turc, Rusia a anexat si Delta Dunarii, cu Insula Serpilor, frontiera fiind stabilita pe bratul Sfantu’ Gheorghe. Aceasta situatie s-a mentinut pana in 1856 cand, dupa razboiul Chinei, prin  tratatul de la  Paris  s-au restituit Principatului Moldovei atat Delta Dunarii cat si cele trei judete din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul, Bolgrad, insa prin tratatul de la Berlin, incheiat in urma razboiului din 1877-1878, cele trei judete din sudul Basarabiei sunt din nou incorporate la Rusia, situatie mentinuta pana in anul 1918, cand el avea doar patru ani. Prin acelasi tratat Dobrogea, stravechi teritoriu romanesc cotropit de turci in 1417, revenise la patria mama.           
Sederea in casa parintilor, dupa ce colindase locurile familiare pe cand fusese copil, discutiile prelungite cu preotul, cu invatatorul rus, cu toti cunoscutii, nu o spunea, dar nu-i priisera. Era obisnuit din scoala sa faca mereu ceva, si tata, lucru de mirare, parca se sfiia sa-i mai ceara ajutorul la treburile gospodariei.
Simtea ca nu-i mai era locul acolo.

Share

Ligia SEMAN – un itinerar al vietii si cartii crestine

Posted by saltmin2010 On December - 31 - 2010 ADD COMMENTS

Marturii si  marturisiri

Poeta si romanciera hunedoreanca Ligia Seman a debutat literar in cenaclul „Lucian Blaga” al tineretului indrumat de subsemnatul intre 1974- 1995.  Provenind dintr-o familie  traumatizata, la un moment dat a  plecat din cenaclu, (si bine a facut), mergand la biserica penticostala din orasul Hunedoara.  I-am pretuit talentul, pe atunci scria doar poezie, una tensionata de starile abisale, de suferinte psihice  refulate prin scrisul literar, alegoric, narativ, poetizant uneori.
Cum eu eram supravegheat de „ organe”, care imi reprosau ca „ agiti spiritele tinerilor”, mi-a spus ca e mai bine pentru ea si pentru calea ei, a vietii ei. Ulterior s-a casatorit (Seman), si are doua fete, ne intalnim uneori si vorbim una- alta. I-am girat cu placere doua intalniri cu public, una la liceul unde ea preda  un curs de evanghelizare (?) , la „ concurenta” cu preotul ortodox, alta la o lansare ampla cu public larg, cititori din biserici si persoane cu dizabilitati. Am elogiat si atunci, pe merit, alaturi de pastorul Gligor Hada, vechi prieten al meu si al familiei mele pentecostale.
La revolutie, am obtinut acte din sediul securitatii locale, cu „ tabele de tineri elevi infestati religiosi”, note informative pe care directorii erau obligati sa le dea la partid… Ligia era si ea printre acestea. M-au acuzat ca eu am trimis-o (?!) la pocaiti, deoarece si eu sunt fiu de pastor pentecostal…Nu i-am spus, ca sa nu ii otravesc copilaria. Un lucru e clar : Ligia scrie pentru a se mantui prin scris, in felul ei…Secretul este A CREDE si a nu marturisi mincinos, stramb, cu voie ori fara voie.
A publicat in tara cel putin  trei romane de factura crestina, neoprotestanta., avand sprijin la editurile de resort din Oradea si altele.Romanele ei sunt oarecum didactice, cu multe trimiteri biblice, deci au caracter formativ, apostolic, oarecum. Dupa 1989, avand studii teologice baptiste, a fost profesoara de religie in invatamantul hunedorean. „Nemeritat de ingrata a fost soarta” literara a Ligiei Seman, mai ales anii adolescentei. Romanul „ Funiile dragostei”, debut oradean, cuprinde 300 de pagini de naratie moderna, intesata de citate biblice, intr-o epica structuralista moralizatoare- didactica. Cartea evoca memorabil si dramatic anchete securistice in randul studentimii unui oras din vestul tarii si consecintele asupra unor destine. Personajele sunt concis creionate, tensiunea starilor deseori exploziva. Catarsic, dar si initiatic, acest prim roman al ei a fost excelent salutat de cititorii din tara si strainatate.

Modernitatea travaliului epic se intrepatrunde cu apelurile (recursurile) la Noul Testament. Capitolele sunt intrepatrunse, modulare, cu insertii psalmice, cronologic, amintind tehnica cinematografica (montajul eseistic); memoria  este ceea ce psihanalistii numesc „ regresiune in memorie”, telepatie auto- indusa, uneori  voalata de „falsa memorie”, datorata frustrarilor, este zguduita de trauma psihica a Sistemului activistic- securistic, vizand individul si masificarea lui in societatea docila, robotizanta. Supravietuirea este de fapt subvietuire, iar efectul este „ handicapul constiintei”, stergerea – sau spalarea- memoriei – creierului, de fapt paranoizarea prin inregimentare, schizofrenizarea.Unica solutie este credinta in divinitate si iubirea  de aproapele in sens crestin. Ligia Seman cea  din poeziile dintai, terifiate si sindromice ale unei patologii a alienarii individului in societatea „ multilateral dezvoltata”, a optat pentru roman insa substanta prozei ei a ramas lirica. Dupa evenimentele din 1989, suntem debusolati si singuri, chiar daca nu am fost indoctrinati, cum generatia ei e salvata de „timp” si schimbarea socanta” – Provincia Corvina nr. 3, 1997.

Fin psiholog al personalitatii decazute dar si a colectivitatii ce devine complice, prin lasitate si instrainare  sinelui, – conform relatiei patologice sadomasochiste, victima- calau, Ligia Seman (foto) controleaza ingenios constructia romanesca, situatiile ce se succeda si culmineaza in desfasurarea dramatica pe care o numim stigmatica. Ceea ce in anii adolescentei Ligiei era inflamabil in metafore ca intr-un „delir controlat”, subtextual, s-a deschis in romanele ei ca o ramificare semantica pe verticala unui arbore ancestral, revigurat de aerul tare al Libertatii de exprimare si de confesiune. In ambele romane, personajele – cheie sunt urmarite de implacabilul unui determinism ateu, in care instanta divina intervine pedepsitor- justitiar si uneori iertator. In vidul tenebros al ateismului, entitatea umana se va surpa, opturarea constiintei (sinelui) conducand la autodistrugere. Ligia Seman scrie romanul continuu al acestei dileme existentiale si vocatia ei teosofica este o chemare  si un efect sublim al vindecarii. De la bantuire spre mantuire, am spune. Drumul vietii ei este „magic” unul al scrierilor ei cu verva evanghelica. Sunt convins ca ea va finaliza ceea ce a inceput, efectul exorcizant si catarsic al scrisului ei – se transfera terminologic in teoria moderna a literaturii.

Criza comunicarii s-a adancit, aparenht paradoxal, deoarece o  criminala inductie dinspre profanul devenit seismic ca un siaj ce se amplifica  -  feed back -  (nu am spus placebo!), criza candva resimtita dramatic in orasul  sarac de pe dealul Hunedoarei,  este evocata indraznet si cu har narativ,  prin perfidia unor forte ocultate si disimulate in „salvatorii neamului” ce s-au reincarnat (impielitat) dupa lovitura  cripto-comunista  din 1989 si imediat  – inocularea diversoponista a ideii ca” toata natiunea este vinovata” de totalitarismul acum prabusit, aparent agonic, dar stihial activ si oricand gata sa revina.  Aceasta umbra planeaza cumva in romanele ei.

Dupa debutul  Ligiei  Seman, tacerea anumitor medii literare in jurul primului roman, era complice „handicapului constiintei” pe care Ligia Seman il va relua in  romanul ulterior, cvasi-alegoric si cu accente autobiografice. Am avut bucuria fostului ei mentor literar de a o prezenta publicului, in acea sala unde erau si cativa asistenti in suferinta, unii in carucioare cu rotile. Puternicul suflu evanghelic al literaturii Ligiei Seman grevat pe un talent innascut si intarit de conduita  proprie si  experimentul  misionaristic  al propriei ei vieti, al familiei si prietenilor,  pot fi garantia unui traseu modern – modern- apostolic in care implicarea ferventa a scriitorului in societate este modelatoare. Am evocat in doua carti de memorialistica ale mele. Poate e monstruos, insa AZI se stie ca „ revolutia” a fost facuta de unii din securitate si altii din serviciile secrte ale Armatei, laolalta cu activistii de teapa lui Iliescu- Brucan Bruckhar),  Petre Roman (Neulander), gen. Militaru, Guse, etc.  si o cohorta intreaga de altii. Cui ii mai pasa ca personajele obsedante ale Ligiei, ale noastre, s-au metamorfozat  cameleonic, ca niste ventriloci ai Raului? Istoria o scriu mereu cei care tradeaza chiar cauza pe care, vezi Doamne, o pledeaza demagogic. Iar VRAJBA este cheia succesului distrugerii Fiintei nationale…
Reluand acest text dupa cativa ani, spre a-l semnala dlui Octavian Curpas, adaug ceva poate semnificativ:  ii cunosc efortul de a  fi primita in USR, numai ca stiu foarte bine ca exista o atmosfera complicata in acest sens, daca nu chiar o retinere fata de literatura religioasa a confesiunilor netraditionale din Romania. Un alt motiv al retinerii este presiunea multora de a intra in USR pentru „avantajul” de primi un procent la pensie, din fondul fostei Uniuni; numai ca sunt preferati doar cei care au cotizat ani multi la fostul Fond Literar. Poate astea nu sunt relevante, insa pentru mine, sunt, deoarece fac parte din viata mea (literara). Ligia va confirma calitatile de scriitoare, indiferent de incercarile vietii ei, traumatizante, ca a multor romani.

Eugen Evu, academician, membru al USR din Romania.
*Articol aparut in Revista Agero si in Romanian Vip


Share

LUCIA OLARU NENATI

Posted by saltmin2010 On December - 31 - 2010 ADD COMMENTS

Lucia Olaru Nenati este, dincolo de orice consideratie, o personalitate complexa, unica in peisajul cultural botosanean al timpului nostru. Poeta de mare si recunoscut talent, ale carei creatii au aparut in cele mai importante reviste literare din tara si nu numai, in antologii de poezie romaneasca si in aproape douazeci de volume, critic si istoric literar, autoare, printre altele, a unei carti, fundamentale pentru cunoasterea fenomenului cultural botosanean din perioada interbelica „Arcade septentrionale” aparuta in anul 2008 in Editura Academiei, eminescolog de renume national, muzeograf pasionat, de numele caruia se leaga inceputurile reconsiderarii muzeistice a lui Mihai Eminescu la Ipotesti, jurnalist prolific, autor a catorva mii de articole publicate in presa locala si in zeci de ziare din tara si strainatate, interpret vocal de autentica sensibilitate, autoare a trei C.D.-uri in care readuce, pentru iubitorii de muzica, melodii cunoscute si cantate de Eminescu, talmaceste si transpune in registru liric poeziile poetului national si acum, la sfarsitul unui nou an, ne ofera cateva dintre cele mai frumoase colinde de Craciun.

Nu este de trecut cu vederea faptul ca aceasta laborioasa activitate, pe multiple planuri, cu realizari de inalta tinuta pe fiecare dintre acestea, a insemnat o munca asidua, necontenita, mii de ore de studiu in biblioteci si arhive, de cele mai multe ori departe de Botosani, in marile centre culturale ale tarii si deplasari oriunde ceva interesant putea folosi proiectelor asupra carora lucra sau celor de perspectiva, fara a se izola, nici un moment, in turnul de fildes. Paralel cu activitatea de creatie a fost muzeograf, director al Teatrului pentru copii si tineret “Vasilache” si apoi a Teatrului “Mihai Eminescu”, director al cotidianului local “Gazeta de Botosani”, lector universitar, a calatorit in numeroase tari, cel mai adesea in Canada si Germania unde sunt casatorite cele doua fiice ale sale, si unde a prezentat, in cercuri intelectuale selecte, cultura si civilizatia romaneasca si desigur, a avut o viata de familie, ca oricare dintre noi, de obligatiile careia nu s-a putut deroba.

Cum a putut sa faca atat de multe, sa fie performanta in tot ce a intreprins, sa fie plecata si totusi atat de prezenta aici, acasa, este o intrebare careia Lucia Olaru Nenati ii stie, credem, cel mai bine raspunsul. In ce ne priveste, credem ca avem de a face cu o personalitate de un tip special, dotata si inzestrata cu calitati pe care nu multi le poseda. Muzele i-au fost, cu siguranta, aproape, atunci cand s-a nascut, inzestrand-o cu aproape tot ceea ce un om isi poate dori. Raportandu-ne la mitologia greaca, in care talentul si aptitudinile intelectuale sunt harazite pamantenilor de cele noua muze, credem ca s-au intrecut sa o inzestreze cu harul lor Caliope, muza poeziei epice si a elocintei, Clio, muza istoriei, Thalia, muza artei dramatice si nu in cele din urma Euterpe, muza poeziei lirice si a muzicii. In privinta elocintei, putini au verbul, lejeritatea discursului si a digresiunilor de care dispune Lucia Olaru Nenati. Fara harul cu care a inzestrat-o Clio, n-ar fi putut sa faca ceea ce a facut la Ipotesti si nici sa scrie acea exceptionala carte despre cultura nordului  la care ne-am referit, dupa cum, poezia si muzica, pe care le-a cultivat cu dragoste si pasiune, nu i-ar fi fost atat de aproape, insemnand, poate, modul ei cel mai firesc de a se manifesta, daca Euterpe nu i-ar fi destinat sa se realizeze si in ceste domenii.

Prin urmare, chiar daca si-ar fi propus sa ramana numai poeta, n-ar fi putut face asta pana la sfarsit, pentru ca muzele nu se opresc intamplator asupra muritorilor, alegandu-i doar pe aceia care le pot duce menirea pana la capat. Constienta sau nu de acest lucru, Lucia Olaru Nenati a inteles ca trebuie sa mearga pe drumul greu al creatiei, sfidand greutatile, ignorand adversitatile, nebagand in seama zambetele ironice si rautatile, uneori abia mascate ale celor care, mai degraba, ar fi trebuit sa o apere, pentru a aduce la suprafata ceva ce vine din interiorul ei si este, poate, dictat de sus si prin urmare, de neevitat.

Poate, unii se vor intreba, de ce am considerat ca Thalia, a fost si ea, una dintre muzele care au dat contur personalitatii Luciei Olaru Nenati. Credem acest lucru, pentru ca nu intamplator a condus destinele a doua teatre, iar maniera in care-si rosteste poemele inregistrate pe C.D.-ul cu colinde de Craciun, dovedeste ca, in persoana sa, omul de teatru, chiar daca nu i-a fost dat sa fie pe scena, exista, in deplinatatea lui.
Dincolo de aceste sincere ganduri, nu cred ca mai este de spus ceva. Poate, de pus o intrebare: cand o s-o vedem pe Lucia Olaru Nenati si in postura de pictorita?

Gheorghe MEDIAN

Share

Spovedanie de An Nou

Posted by saltmin2010 On December - 30 - 2010 ADD COMMENTS

Dintr-o Carte, preot bland,
Sa-mi citesti tainele toate,
Eu ma spovedesc, in gand,
Ca nu fac decat pacate –

Si ne trece prea curand,
Taina vietii maculate,
Eu raman, la cozi, la rand,
Ca sa cumpar doar pacate…

Pe un vers, sa-mi vindeti, iar,
Din pacate spovedite…
Toate- s ale mele, doar…
Si cu mine, rastignite…

Vine Anul Nou si Sfant,
Eu recit in mine, frate,
Cand te bucuri de cuvant,
Eu ma bucur de pacate…

Si le strang la mine-n gand,
Si in gand, ti le spun toate,
Cand din Carte citesti bland,
Preot frate, nepacate …

Fericiti cei ce nu stiu,
Fericiti cei ce n-au spus,
Ca pacatul este viu,
Fara Unul doar – Iisus…

Jianu Liviu-Florian

Share

Amintiri, realizari si perspective, la final de 2010, cu Daniel Ganea (Phoenix, Arizona), actor roman la Hollywood

Posted by saltmin2010 On December - 30 - 2010 ADD COMMENTS

By Alina Ilioi

Te-as ruga sa ne povestesti putin despre copilaria ta.
M-am nascut in anul 1972 la 29 iulie, in orasul Cluj-Napoca. Am copilarit la Cluj si mergeam foarte mult la bunici si la alte rude de la Brasov, mama fiind brasoveanca. Pot sa spun din toata inima ca perioada copilariei si a adolescentei a fost cea mai frumoasa perioada din viata mea, care nu se poate uita niciodata. Si acum viata este destul de frumoasa, dar parca atunci avea o culoare deosebita.

Ai vrea sa ne spui cate ceva si despre familia ta?
Suntem in viata cinci frati, dintre care eu si cel mai mic, impreuna cu parintii, suntem in S. U. A. Sora cea mare locuieste de multa vreme in Austria, celalalt frate este la Londra si mai am unul, care este in Romania. El este cel mai fericit, nu-i prea place strainatatea si, totodata, fiind multumit de toate cadourile trimise de noi, ne transmite mereu ca, pana o tinem asa, treaba e buna…
La Cluj, fiind, la un moment dat, foarte indragostit, m-am casatorit de tanar cu Anita. Suntem casatoriti de 19 ani, ne bucuram de o viata frumoasa impreuna, avem 2 baieti – pe Jacob si pe Joseph. Lui Jacob ii place mult baschetul, joaca in echipa de baschet din orasul in care locuim acum, iar lui Joseph ii place actoria: el ma urmeaza pe mine. Anita lucreaza in domeniul medical.

Cum ai hotarat sa pleci din Romania?
Terminasem scoala la Cluj, si ma apucasem, prin ani ’90 de actorie si model. Imi placea mult arta, eram o fiinta cu adevarat visatoare si foarte romantica. Pentru mine actoria inseamna modul de a ma exprima. Indiferent de natura personajului pe care il am de interpretat, incerc sa caut esentele. Si cele mai bune sunt cele gasite in viata noastra, pentru ca fiecare suntem inzestrati cu bune sau rele.. Nu apucasem sa fac multe in Cluj, deoarece parasisem Romania foarte de tanar, cand aveam doar 20 de ani. Stiam ca plec si nu am sa ma mai intorc, poate, niciodata, altfel decat in vizita. Si asa a fost. Plecasem sa imi implinesc visul. Cum spuneam, eram foarte visator. Iubesc foarte mult Clujul si Tara, si simt ca ma leaga ceva acolo care nu se poate uita niciodata, oriunde as fi pe aceasta planeta. Dar, cum spuneam, a trebuit sa mi implinesc visul, si multumesc lui Dumnezeu care m-a ajutat. Ii sunt foarte recunoscator caci, daca El nu ma ajuta, nu puteam reusi singur, pentru ca nu a fost usor. Si nici chiar acum nu este usor, dimpotriva, este destul de greu. Important este insa, pentru a-ti implini visul, sa-ti placa munca, chiar daca ai de infruntat greutati.

Tii legatura cu cei din Tara?
In ce priveste Tara, ma alatur celor care sunt plecati si spun din toata inima ca sunt gata sa ajut Tara cu orice imi sta in putinta si oricand e nevoie. Chiar fusesem cu sotia anul trecut in vizita prin Tara. Ne am simtit foarte bine, fuseseram invitati la Sighetu Marmatiei, sa asistam la datini, traditii romanesti. Am fost invitat de doamna primar sa ramanem si la spectacolele din sala, sa realizam impreuna un spectacol romano-american, cu traditii romanesti si „tricuri” din Hollywood. Apoi ne-au uimit mult manastirile si traditiile locale. Si mancarea a fost nemaipomenit de buna. Am petrecut extraordinar, am uitat de orice. Imi amintesc mereu de Cimitirul Vesel. A fost superb. Cei cu organizarea au fost foarte primitori, explicandu-ne totul, pana si ce inseamna bataia clopotelor singure, de bunavoie, dupa ce ele sunt oprite total de dansii. (Este putin infricosator… dar e ok). Cei care sunt interesati, vor putea gasi in scurt timp pe youtube, facebook, etc. filmul intitulat „Vizita facuta de Daniel Ganea la Cimitirul Vesel Romania”. Intentionam sa mergem din nou, la anul, in vizita, daca nu ne va sufoca prea tare munca.
La ce ai lucrat in ultimul timp?
Anul acesta am avut privilegiul sa lucrez la mai multe reclame, printari si in cinci filme importante pe care le-a facut Hollywoodul. Ele vor putea fi vizionate in viitorul apropiat la cinematografe sau pe unele site-uri ca: youtube, IMDB, flixter, face book, twitter etc. Se intituleaza: „King’s Man”, eu avand, aici, rolul de mafiot; „Love a la carte”, de producatorul si directorul Tim MC Spaden, eu interpretand rolul Doctorului; „Star Trek”, comedie de Lara Huston, in care am rolul ofiterului Sulu. Alt film se cheama „Everything must go”, regizat de directorul Dan Rush, starul principal fiind Will Ferrell, care la ora actuala este unul dintre cei mai buni actori comedieni ai Hollywoodului. Eu am rolul de vecin al lui. Filmul trebuie sa apara pe marile ecrane de aici si, in difuzare internationala, prin 2011. Apoi, am avut privilegiul de a fi contactat de catre casting directorul din Los Angeles, de la „It’a a Laugh Production”, fiind selectionat pentru a juca in episodul 4, alaturi de tanara adolescenta, iubita de majoritatea: Hannah Montana (Miley Cyrus). A fost o experienta placuta de a lucra (juca) impreuna cu dansa. Este o fata superba. Am avut ocazia sa-l intalnesc si pe tatal ei, Billy Ray Cyrus, si pe bunica ei, la KT LA Studio Hollywood NR. 9 pe set (scena de filmare). Agentia mea si eu, personal, nu solicitaseram niciodata acest rol, pentru ca nu ma gandeam ca mi-ar fi potrivit, din cauza diferentei de varsta etc. Dupa ce mi-am validat acceptul si am fost scrinuit (verificat) a doua oara, in totalitate, pentru rolul respectiv, ma imprietenisem si mai mult cu casting directorul si ma gandisem oarecum sa imi permit sa-l intreb de ce am fost eu distribuit in rolul acesta, pentru ca nu ma asteptam la asa ceva. In Los Angeles, la Hollywood, este foarte mare profesionalism. Directorii sunt foarte ocupati si duri, daca ai spus un cuvant nepotrivit, vorba romanului nostru, ai pus-o de mamaliga cu Hollywoodul. Am stiut asta, dar mi-am zis ca acum e momentul sa-l intreb, daca nu, cred ca am sa plesnesc. M-am gandit ca, daca aflu adevarul, o sa incerc sa intrebuintez metoda aceea si la alte roluri, pentru a le putea lua. Nu aveam de la cine sa aflu, decat de la dansul si numai atunci. Asa am si facut. L-am intrebat, si mi-a raspuns respectuos, zicandu-mi: „Ceea ce ne-a facut sa te sunam pentru rolul acesta si sa il iei dintre sutele de actori care au aplicat pentru acest rol este zambetul real de pe fata ta”. Sunt o fiinta care nu poate sa planga din orice, dar cand am auzit acele cuvinte, mi-au jucat lacrimile in ochi. Si mi-am zis: am mai invatat o lectie si am s-o impartasesc cu oricine voi putea. Toti avem un zambet frumos pe fata noastra, pentru ca asa am fost creati, dar depinde de noi cum il dam si daca vrem sa-l impartasim cu cei din jurul nostru. Trebuie sa ne gandim ca am fost creati si pentru bucuria celor din jurul nostru, nu numai pentru noi insine. Sa nu ne fie greu sa dam un zambet adevarat, acel zambet al tau poate aduce fericire unei inimi posomorate si implinirea zilei cuiva din apropierea ta.

Ce iti place sa faci in timpul liber?
Locuind in una dintre cele mai calde regiuni ale pamantului, Arizona, vara imi place sa-mi petrec timpul langa apa (piscine, Ocean, facand croaziere). La fel, imi place sa admir natura, imi plac drumetiile la munte (Grand Canion, Flagstaff, Sequoia, CA etc.), merg iarna la schi, cu familia. Obisnuiesc sa fac vizite pe la prieteni si rude, frecventez restaurante de seara, cazinouri, particip la jocuri, Disneyland California etc. Si, desigur, merg la Biserica.

Ce hobby-uri ai?
Ascult muzica, dansez, joc fotbal, baschet, biliard, cu prieteni, si copii. Imi place si sa stau sa meditez.

Ce recomandare ai dori sa le faci celor care intentioneaza sa devina actori?
Inainte de a incepe aceasta profesie, sa fie foarte siguri ca aceasta este singura pasiune din viata lor. Este o profesie frumoasa, dar nu poti sa iti permiti sa o inseli, pentru ca risti sa te insele ea pe tine.

Ai un mesaj pentru cititorii nostri?
Le multumesc tuturor pentru interesul de a citi aceste randuri, in special clujenilor mei, si sper sa fi fost de folos. Mi-ar face mare placere, pe viitor, sa ne intalnim personal. Pana atunci, le doresc tuturor mult noroc, sanatate si binecuvantarea lui Dumnezeu sa se reverse peste toti. Si pentru ca suntem in preajma sarbatorilor de iarna, le urez tuturor „Sarbatori fericite” (Nasterea lui Christos sa ne fie de folos) si traditionalul „LA MULTI ANI!
Cu drag si respect, Daniel Ganea

Share

SCRISOARE DIN BANGKOK: FRONTIERE CELESTE ?I TERESTRE

Posted by saltmin2010 On December - 30 - 2010 ADD COMMENTS

Vizita papei Benedict XVI si construirea Catedralei mantuirii neamului, langa Palatul lui Nicolae Ceausescu, vor delimita si armoniza frontierele celeste si terestre ale tuturor romanilor. Cerul fireste n-are limite, granite, dar cine se uita la realitatea pamanteana, vede umbrele frontierelor celeste si nori sumbrii, ca la slavii de sud, unde acelasi neam cu aceiasi limba, croatii catolici se razboiesc cu fratii lor, sarbii ortodocsi. Conflictul religios dintre israeliti, suniti si siiti in Orientul Apropiat si Mijlociu este fara sfarsit. Musulamnii vor chiar sa interzica arabilor crestini sa-l pomeneasca in liturghie pe Alah. Marile conflictele sunt religioase, tot asa cum aliantele durabile, credibile sunt numai ale partenerilor de aceiasi credinta.
 
Romania este de jure in mai toate organizatiile occidentale. Moldovenii, cu toate ca au un Mitropolit moscovit, isi doresc, ca si valahi din Serbia, aceiasi orientare, dar asta nu schimba faptul ca greco-pravoslavnicii au o alta viziune decat occidentali asupra lunii, vietii, mantuirii. Singura lor oportunitate de a iesi in lume a fost vizita generoasa a papei Ioan Paul II, care a accepat toate conditiile de la Bucuresti stiind ca are de a face cu latini izolati si traumatizati de la Marea Schisma, in Gradina Maicii Domnului. Dar oferta, mana intinsa a Romei a ramas pana acum fara raspuns.
 
Revolutia din 1989, democratia, economia de piata, societatea civila sunt Forme fara fond. Ati mintit poporul (si pe occidentali) cu televizorul!  La Revolutie, reformistii filorusi i-au inlocuit pe nationalisti olteni. O alternativa proocidentala crdibila nu exiata fara Biserica unita cu Roma interzisa de ortodocsi. Mimarea apusului cu reforme pe hartie si ajutorul maghiarilor (Tökes), evreiilor (Brucan), regelui (Mihai), grecilor (Tariceaanu), armenilor (Vosganian), masonilor, tiganilor a esuat. Nu numai Presedintele Frantei cand il vede pe omologul sau roman o ia la fuga. Creditul greco-ortodocsilor a scazut in ultimele doua decenii atat de dramatic, ca si ei se intreba pe buna dreptate daca mai merita maimutarea, acceptarea umilintelor si a mofturilor din vest. N-ar fi mai buna o dictatura sanatoasa a legi, decat o democratie bolnava, se intreaba nu numai Corneliu Vadim Tudor.
 
Clasa politica moldo-valaha se legitimeaza mereu cu am primt ordin de la Constantinopol, Berlin, Moscova, FMI, UE, fara sa ascunda ca este azi in pectore adepta modelului pravoslavnic, autoritar si autocefal a lui Putin. China mandarinilor rosii, India castelor fara de scapare si Rusia supusilor lui Putin au succese si nu sunt democratice, adepte ale economiei de piata si nu intretin nici macar parazitii societatii civile. Pe de alta parte modelului Made in SUA sau cel vesteuropean a pierdut din atractivitatea din timpul Razboiului rece, pentru ca nu mai face fata drepturilor handicapatilor, imigrantilor, femeilor, somerilor, pensionarilor. In fond lipseste acum elanul marelui proiect al refacerea unitatii crestine. In locul lui, a unitatii dintre ortodocsi si occidentali s-a instaurat o dictatura a relativitatii paralizanta si un sentiment general de jena generat de pierderea unei mari sanse istorice.
 
In ciuda tuturora, romanii se folosesc de libertatea de miscare din Europa. In cinci ani ei au trimis acasa 35 miliarde de euro. 30 de miliarde de euro ofera UE pentru modernizarea Romaniei, din acestia s-a folosit numai 1,5 miliarde de euro. 2009 FMI a pus la dispozitie 20 de miliarde de euro pentru a preintampina criza. De bine de rau occientalii ii sprijina pe romani, oricum ei nu mai pot parasii tabara UE/FMI/NATO pentru ca s-ar prabusi in gol: dezmembrarea tarii, mizerie materiala, convulsii sociale, dictatura. De aceea singura lor speranta este in Biserica si in vizita papei Benedict XVI. Pentru ca fara un dialog in vederea Unirii, nu ca in anul 1700 sub patronaj nesincer austriac, maghiar si adversitate pe fata greco-pravoslavnica, ci ca in anul 2011 cu toate drepturile si indatoririle unui stat crestin cu frontiere celeste si terestre garantate de Roma si lumea occidentala, din care va face parte nu numai de jure ca pana acum, ci si de facto, model pentru toate tarile din Balcani.
 
Prof. Dr. Viorel Roman
consilier academic la Universitatea din Bremen
Bangkok
decembrie  2010

Share

Recent Comments

SALTMIN MEDIA is a Romanian-American Portal in Hickory, NC. Our purpose is not only to publish important news and original articles, but to have a different perspective over the spiritual and moral values; to promote respect for Biblical and cultural values and to live according to the spiritual values of real Christianity. We want to be Salt and Light and to offer guidance and taste, to stop the moral entropy of our age and to show the way to those who are searching for it.

Recent Comments

Isus te cauta acum

On Nov-23-2010
Reported by George Danciu

Codul Învierii la Tolstoi

On Jan-29-2011
Reported by George Danciu

INTERVIU CU DARIE DUCAN

On Jul-23-2011
Reported by Editor

ZESTREA DE MOTIVE FLORALE A ROMANIEI

On Aug-8-2011
Reported by Editor

Un roman cu cheie initiatica

On Oct-5-2011
Reported by Editor

INTERVIU CU TATIANA STEFAN

On Nov-14-2011
Reported by Editor

Laurence Lemoine of France

On Jan-29-2012
Reported by Editor

NINGE

On Feb-9-2012
Reported by Editor

VIATA SI MATRIOSA

On Feb-19-2012
Reported by Editor

Interviu cu Ana BLANDIANA

On Dec-13-2010
Reported by saltmin2010

Amiaza în Spania

On Mar-13-2010
Reported by John

EMINESCU SI DRAGOSTEA

On Jan-13-2011
Reported by saltmin2010