Revista ARMONIA

by Elena Buica – Toronto, Canada
www.phoenixmission.org

Prima senzatie pe care o ai ajungand la Marele Canion, “The Grand Canyon of the Colorado River”, cum e numit de americani, este aceea de incremenire si de uluire, ca si cand te-ai afla intr-o lume de pe alta planeta. Sunt trairi atat de rascolitoare, incat iti trebuie un timp oarecare pana sa se aseze simturile la locul lor, sa te poti regasi. Ce stiam din fotografii sau din filme, era o realitate abstracta care acum nu se potrivea cu ce vedeam la fata locului. Voiam sa imi notez impresiile “la cald” dar am ramas pentru multa vreme in nemiscare. Imi venea sa-mi frec ochii ca sa dau crezare ca exista cu adevarat ce vad acum, si nu este numai o inchipuire de-a mea care s-a desprins din lantul multora care imi populeaza adesea, creierul. Ne secase parca al graiului izvor. Bolboroseam cuvinte asezate cine mai stie de cand in capul nostu, si nu de putine ori interjectii care subliniau surpriza. “Mai, mai, mai! Stiam ca de obicei, ce vezi in fotografii nu se potriveste cu ce vezi pe viu, dar nici chiar asa!”, ”Neam de neamul nostru n-a calcat pe aici!”

Acest Mare Canion, cel mai mare din lume, marginit de doua culmi muntoase, denumite North Rim (malul de nord) si South Rim (malul de sud), este, de fapt, un defileu mai special, avand pe fundul lui raul Colorado, care a contribuit si el la sapaturi in adancime. Se afla intr-un urias parc frumos si bine ingrijit (Parcul National al Marelui Canion), cu hoteluri, restaurante, magazine cu suveniruri, un mic muzeu, cu pliante, machete, harti si multe informatii gratuite, printre care si un program cu ce poti vedea, in functie de numarul zilelor de sejur. A fost unul din primele parcuri nationale create in Statele Unite (in anul 1919). Am facut circuitul acestei zone cu autobuzele, puse si ele gratuit la dispozitia vizitatorilor. Soferii, avand si rolul de ghizi, de-a lungul traseului, vorbeau fara oprire si fara aerul de plictiseala dat de nenumaratele repetari. Opreau autobuzul in zonelele cele mai spectaculoase, amenajate pentru vizitatori.

Puteai cobori din autobuz la oricare din statiile de pe traseu (in fiecare autobuz gaseai harta cu traseul strabatut) si puteai sta cat iti poftea inima la admirat sau facut poze. Multi stateau doar 10 minute, pana la autobuzul urmator. Imaginea ce o ai in fata este cea a unei uriase caldari, de aproximativ 500 km, cu margini sinuoase. Aspectul unic al acestor locuri este dat de niste munti inversi, crescuti dedesubtul orizontului nostru, ridicandu-se parca din maruntaiele pamantului, oferindu-ne o perspectiva uluitoare.

Varfurile lor se afla la inaltimea la care se aflau picioarele noastre, pe platoul aflat la inaltimea de peste 2.000 de metri deasupra nivelului marii. Privesti infiorat de pe marginea prapastiei de 1.600 de metri, dar simturile noastre o percep ca fiind mult mai adanca. Cel mai bine vezi cu ajutorul telescoapelor asezate din loc in loc, pe marginile genunei. Prin ele prindeau contur mai clar vagauni, prapastii, culmi, munti, podisuri. Model creat in unul din muzeele stiintifice care explica eroziunea pamantului de-a lungul milioanelor de ani.

Straturile de roci taiate in trepte ca de un cutit bine ascutit, felurit colorate iti oferau o privire in istoria indepartata a pamantului. Ele sunt cele mai spectaculoase exemple de eroziune a milioanelor de ani masurarati in sapte varste geologice. La numai cativa pasi facuti pe margine, imaginea e diferita si te afli parca in fata unui caleidoscop care schimba prin nenumarate unghiuri mii si mii de fatete ce se succed in planuri ametitoare.

Un perete al muntelui taiat in linie dreapta acum iti lasa spatiu pentru a privi alt munte cu o alta taietura dreapta, ori in trepte, ori cu rotunjimi sau scari, cele mai multe cu infinite si complicate forme geometrice, caci fantezia naturii a intrecut orice inchipuire. Adancimea, serpuirea raului Colorado care-si aduna apele din mai multe raulete, miile de forme, planuri si axe in multe culori, fumurii, roz, alburii, galbui, maro, verde, caramiziu, mov, din care predomina rosu, toate nascute din neant, iti rascolesc intreaga fiinta, iti dau impresia de straniu, de nepamantesc, de ceva vecin cu nebunia. Parca iti vine sa incerci cu gandul cum ar fi sa te arunci in aceasta genune. Te infiori, te temi sa nu te cheme piaza-rea si iti muti privirea in alta parte. Acest tulburator si nefiresc peisaj zamislit de nemurire este in deplin contrast cu planul de la orizont in care ne aflam, o lume obisnuita, calma si nepasatoare la tot ce a fost odata cauza acestor vecinatati atat de dramatic zbuciumate.

Am facut intruna fotografii, asa cum fac toti vizitatorii, dar nu de putine ori, furati de ineditul peisajului, bagam de seama ca n-am mai facut poze cam demulta vreme, fiind total furati de peisaj. Multi corbi croncaneau sau pluteau in aer, netematori de oameni. Sunt cei mai vechi locuitori ai acestor locuri. Netematoare de oameni erau si celelalte vietuitoare. Respectul pentru maretia si frumusetea naturii, ca si regulile de comportament impuse si strict respectate, au facut ca aceste vietuitoare sa fie prietenoase cu vizitatorii.

Am hotarat pe loc sa petrecem noaptea acolo, desi nu eram pregatiti, dar parca nici nu eram pregtiti sa plecam. Mai aveam loc sa ne umplem sufletele cu ce ni se oferea. Am gasit o camera pe coltul hotelului, la parter, cu vedere spre canion. Ne-am sculat cu noaptea in cap ca sa vedem rasaritul de soare peste aceste minunatii ale lumii.

In zori, cand am tras perdeaua, sub fereastra noastra pastea un cerb. Niciodata nu am fost atat de aproape de o astfel de vietuitoare. Cand am iesit din camera, alti cerbi erau admirati de multa lume iesita afara pentru rasaritul soarelui. In mica statiune, (formata de cele cateva hoteluri de lux, precum si un camping) noaptea se lasa foarte repede, pe la ora 7:15. In Arizona nici nu se trece la orar de vara. La 7:30 este intuneric bezna ca sa creeze conditiile naturale pentru vietuitoarele zonei. Tibi, ginerele meu, a vrut sa se duca la masina sa ia ceva pe la 9 seara si, in timp ce mergea prin bezna, era sa cada peste un cerb care dormea pe iarba. Ziua, in amiaza mare, era sa calcam pe un liliac si pentru ca s-a speriat, s-a incurcat in hainele noastre.

Desi Marele Canion se afla in Arizona care este un imens desert, aici clima este total diferita. Este de fapt, un amestec de mai multe clime, de la cea a deserturilor, la cea a vegetatiei abundente, asa cum se vede pe fundul vagaunii. Acolo este un cuib de verdeata, udat de raul Colorado, numit “Gradinile indiene”, oaza naturala populata de indieni. Excursionistii mai curajosi fac drumul pana acolo pe jos, altii calare pe catari, pe cararea numita “Ingerul stralucitor”.

Dar muntele este destul de inselator si anual, haul acesta cere un tribut de 3-4 vieti omenesti, asa cum aflam din informatiile ce ni se ofera gratuit. Cand ii vedeam pe unii cat de aventurosi se duceau pe marginea prapastiei pentru o poza, ma gandeam ca numarul de 3-4 pe an nu e mare de loc. Dar Tibi, mucalit cum e el, ne-a amintit ca 3-4 pe an mor, dar ca 250 sunt salvati, deci sunt multi care isi risca inutil viata, ca acest tanar prins de noi in poza.

Am fi vrut sa mergem si pe partea cealalta la podul/pasarela in forma de potcoava, cu fundul de sticla asezat deasupra prapastiei. Dar pana acolo era drum lung si am fi avut nevoie de inca o zi. Dar nu am plecat fara sa aducem in gand cuvinte de multumire si de admiratie americanilor pentru felul cum isi primesc vizitatorii si cum stiu sa isi puna in lumina toate valorile lor. Ultimul cuvant a fost cel de ramas bun de la minunile naturii. Marele Canion a trecut undeva in topul celor mai frumoase vacante ale mele.

Dar daca lumea este o carte, cine nu calatoreste citeste doar o pagina din acea minunata carte, spunea Sfantul Augustin prin anii 370. Eu continui sa ‘citesc’ cu ravna aceasta carte.

by Octavian Curpas

Motto: „Ziua de azi este zi de har.”

Ne-am gandit oare, ca Muntele Maslinilor este aproape de noi in fiecare zi? De cate ori am cugetat pana acum, la faptul ca am putea avea acces in locul in care Domnul Isus Hristos Insusi Se intalnea cu Dumnezeu in orice dimineata? Ei bine, fie ca ne-am dat sau nu seama de aceasta posibilitate, cartea „In racoarea diminetii” scrisa de Petru Lascau ne conduce spre acel loc tainic al intalnirii cu Tatal.

Singur cu Dumnezeu

„In racoarea diminetii” este o adevarata calatorie spirituala ce are drept scop intarirea noastra nu doar in alergarea zilnica, dar si atunci cand trecem prin felurite incercari. De-a lungul a 55 de meditatii crestine, menite sa acopere toate saptamanile unui an, suntem purtati in cele mai diferite experiente ce marcheaza drumul crestinului catre Imparatia lui Dumnezeu. Pornind de la un verset biblic, Petru Lascau dezvolta, pe parcursul mai multor pagini, diferitele concepte si idei legate de intelesul cuvintelor Sfintelor Scripturi.

Conectand in mod armonios invatatura biblica la experienta personala si imbinand-o cu citate din diferiti teologi sau invatatori, autorul realizeaza un autentic manual de studiu, ce ne initiaza in taina intalnirii cu Dumnezeu. Printre titlurile meditatiilor din acest volum se numara „Armonia dragostei”, „Cum vorbim lui Dumnezeu”, „Glasul Domnului”, „Lumina si mantuirea mea”, „Maretia Domnului”, „Minunata noastra nadejde”, „Misiunea profetului”, „Painea cea adevarata”, etc.

Din martie pana in august 2001

Petru Lascau – autorul volumelor “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”, “Apostolii Domnului Isus”, “Familia patriarhilor”, „Semnatura iubirii” – ajunge in America in 1985 si se stabileste la Chicago. „Dupa 16 ani de locuit in Chicago, chemarea la o noua aventura a vietii ma lansa pe o noua orbita, de data aceasta la Phoenix, orasul din Valea Soarelui Arizonei”, ne marturiseste autorul chiar de la inceputul cartii „In racoarea diminetii”, referindu-se la experienta care a stat la baza scrierii acestei colectii de meditatii crestine. „Convulsiile unei asemenea schimbari au inceput in martie si au durat pana in august 2001. Sase luni de lupte cu mine insumi, cu presiunile celor ce voiau sa ma convinga sa raman si ale celor care ma asteptau, au lasat urme adanci in sufletul meu. Ma simteam deconectat afectiv de cei pe care ii lasam in urma, dar nu aveam inca stabilite legaturile cu cei la care plecam. Zilele se rostogoleau peste mine si viata mea parea cuprinsa de iuresul unui plonjon pe un tobogan alunecos”, continua acesta.

Totusi, dupa o jumatate de an in care se afla in cautarea unui raspuns din partea lui Dumnezeu cu privire la oportunitatea deciziei de a parasi Chicago, Petru Lascau intelege ca este voia Tatalui Ceresc sa mearga mai departe. Prin urmare, acesta ia decizia de a se muta la Phoenix, Arizona, unde de atunci, slujeste ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com).

De pe piscurile sperantelor, in abisul disperarilor

Intelegem astfel, de la inceput, ca „In racoarea diminetii” isi are izvorul in experienta prefacerilor spirituale de anvergura, atunci cand trebuie sa lasi in urma realizarile acumulate de-a lungul unei perioade lungi de timp si totodata, trebuie sa te avanti in necunoscut. Chiar daca este vorba de slujire pastorala, situatia lui Petru Lascau este similara cu a oricaruia dintre noi, atunci cand ne aflam in valea marilor decizii de care depinde cursul ulterior al vietii noastre. Continuand cu experienta dureroasa a schimbarii, autorul spunea: „Fiecare zi avea meandrele ei, in curbe sinusoidale, urcand pe piscurile sperantelor, ca sa se naruiasca, apoi, in abisul disperarilor. Parca traiam din nou, durerile marilor dezradacinari de altadata, dar lipsite acum de incantarea explorarii noului continent si de bucuria evadarii din prizonieratul comunist. In locul mamei, plangand pe peronul garii din Oradea, ramaneau fratii mei, cu care am suferit si ne-am bucurat impreuna, timp de 16 ani.”

Atunci cand sfarsitul inseamna un nou inceput

Aceste cuvinte, involuntar, ne conduc prin strafulgerari ale memoriei, catre imaginile descrise de Petru Lascau in „Pasi spre lumina”. Intr-un fel sau altul, „In racoarea diminetii” nu reprezinta altceva decat un nou „pas spre lumina” in experienta autorului, inca o etapa de apropiere de Dumnezeu, inca un salt in necunoscutul acestei lumi, dincolo de care se afla Imparatia Cerurilor. Evocand imaginea mamei plangand pe un peron pustiu, ne identificam cu usurinta cu experienta autorului, gustand amarul despartirii de cei dragi, fie ei rude sau frati de credinta.

In esenta, orice despartire are o componenta dureroasa ce ne marcheaza, realizand insa, posibilitatea altoirii pe aceasta rana, a unei noi experiente. Tocmai de aceea, pe rana deschisa a desprinderii de cei dragi, a plecarii din mijlocul comunitatii pe care a servit-o un timp atat de indelungat, autorul planteaza pur si simplu, o colectie de meditatii si de cugetari menite sa-i intareasca si sa-i sustina pe toti cei care se impartasesc de suferinta separarii pentru o vreme, de cei iubiti.

„Painea mea sufleteasca”

„Merinde pentru sufletul trudit de spasmele acestei schimbari mi-a fost din nou, Cuvantul Sfintelor Scripturi. Dimineata de dimineata, inainte ca forfota zilei sa inceapa, ma furisam afara, pentru plimbare si rugaciune, ca apoi, in linistea biroului meu, sa meditez la cate un verset biblic, pe care mi-l oferea calendarul deschis pe masa de lucru. Asa s-au nascut aceste scurte meditatii, care poarta in ele nu doar painea mea sufleteasca pentru acele zile, dar au si o parte din atmosfera acelor framantari launtrice. Cugetarea mea la aceste cuvinte sfinte mi-a adus alinarea sufleteasca si incurajarea de a infrunta o noua zi.” Cu siguranta ca atunci cand ne deschidem sufletul inaintea Creatorului nostru la inceput de zi, vom putea sa gustam o astfel de experienta si sa fim inviorati de descoperirea Celui Prea Inalt.

„Adevarata noastra nadejde”

Prima meditatie cuprinsa in carte se numeste „Adevarata noastra nadejde” si nu intamplator, cel dintai articol face referinta la speranta pe care o avem cu privire la ceea ce Dumnezeu ne-a promis. Starea sufleteasca a autorului este descrisa in cuvinte clare, astfel: „Parcurg, la ora actuala, una dintre cele mai confuze perioade din viata mea. Sunt la un fel de intersectie si nu stiu incotro s-o iau. Pe de o parte, imi reprosez ca am intrat singur in aceasta ceata a nesigurantei, buimac si naiv, visator si dornic de nou. Pe cand mi se parea ca lumina de la capatul tunelului imi va aduce dezlegarea acestei sarade, am constat ca erau farurile unui tren. Astept impactul din moment in moment.”

Fara a da detalii, de altfel nenecesare, autorul contureaza esenta trairilor sale, care au un mare grad de generalitate, aplicandu-se oricarei persoane ce trece prin situatii similare. In astfel de momente, ne este mai usor sa cadem in disperare decat sa luam cuvintele Scripturii si pur si simplu, sa Il credem pe Dumnezeu pe cuvant. In acest sens, Petru Lascau ne ofera un bun exemplu ce se cere urmat, de a nadajdui in Dumnezeu si de a fi tari privind la El.

„Nu-mi ramane acum decat lauda”

In fond, orice incercare nu este decat un test al credintei, iar in acest sens, autorul spune: „Testul credintei mele este acum. Nu suferinta. Nu dificultatea. Nu confuzia. Ci asteptarea. Pot sa astept? Pot sta linistit? Pot oferi o sansa Domnului? Pot ingadui pe Domnul?” Astfel de intrebari se nasc in mintea fiecaruia dintre noi, atunci cand nu ne este clar incotro sa privim, de ce sa ne agatam, cand suntem incercati. Si fiindca nu gaseste nici o solutie aparenta la problemele cu care se confrunta, Petru Lascau se prinde cu toata puterea de cel din urma bastion de rezistenta al credintei, care este lauda lui Dumnezeu.

„La aceasta intersectie, nu-mi ramane decat lauda. Voi continua sa-L laud, chiar daca nu inteleg rostul lucrurilor si nici devenirea lor. Nu caut explicatii. Stiu ca nu le voi primi, cum nu le-a primit nici Iov. Dumnezeu nu este dator nimanui cu explicatii… Nu-mi ramane acum decat lauda… Imi voi imbarbata inima cu laudele Lui. Voi canta slava Sa. Imi voi ridica fruntea sus si voi aduce jertfe de lauda Dumnezeului meu. Nadajduiesc in Domnul, nadajduiesc impotriva oricarei nadejdi.”

„El este Domn al pacii”

Prin urmare, lauda lui Dumnezeu reprezinta primul lucru pe care il deprindem „In racoarea diminetii”, cand in taina si singuri, ne putem intalni cu Dumnezeu, invatand de la El cum sa pasim in necunoscutul ce sta inaintea noastra, pe care nu-l intelegem, nu-i vedem capatul, dar cu siguranta, la sfarsitul caruia ne asteapta chiar Dumnezeu.

Aceasta frumoasa marturie de credinta se impleteste armonios cu fiecare meditatie din cuprinsul volumului „In racoarea diminetii”. Cele mai mari opere au fost realizate in momentele de cumpana, de incertitudine si, uneori, chiar de indoiala. In laboratorul tainic al inimii omenesti, impresiile cauzate de experiente dificile se transforma sub actiunea harului divin, in capodopere sau cugetari ce raman ca invataminte valabile pentru viitor. Din registrul bogat al trairilor lui Petru Lascau consemnate in acest volum, un element central este conceptul pacii in Hristos. Astfel, autorul ne spune: „Isus nu ne promite o lume fara necazuri. Fara suferinte. Fara pierderi. Fara esecuri. Fara respingeri. Le vom avea din plin. Probabil ca mai multe decat altii. Dar putem avea pace in El si putem indrazni. Cand lumea nu ne va oferi pace, putem sa o avem in El. Ne adapostim in El ca intr-un turn tare, gustand din pacea Sa, asa cum lumea nu ne-o poate da. Ne putem ascunde in Stanca veacurilor, pana trece furtuna. Putem avea pace in El, atunci cand n-o mai avem nici macar in noi insine. El este Domn al pacii.”

„Numai noi si Dumnezeu”

Mai departe, comentand ideea de pace venita de la Dumnezeu, autorul ne spune: „Inaintea marilor batalii, Domnul iti ofera un Elim, loc de odihna si pace, cu finici si izvoare. Ai nevoie de pace inainte de a purta razboaiele Domnului. El este Domn al pacii.” Acest concept se uneste in mod armonios cu tema luminii si a iubirii. De fapt, adevarata pace se afla intr-o stransa legatura cu modul in care primim si daruim lumina, adica intelesul cuvintelor lui Dumnezeu si iubire, o motivatie sfanta, venita de la Isus Hristos.

Petru Lascau noteaza: „Caracter este ceea ce suntem cand ramanem singuri, cand nu ne vede nimeni. Ce facem cand nu avem spectatori. Cand suntem numai noi si Dumnezeu. Atunci se vede caracterul nostru. Omul pacatos se teme sa vina la lumina, sa nu i se vadeasca faptele. Se teme de transparenta. De aceea iubeste intunericul, confuzia, masca, aparentele. Lucrul acesta se cheama fariseism. Sa prezinti o fatada falsa, menita sa ascunda adevarul despre tine.”

„Numai Hristos poate face oameni noi”

Poate nimic nu este mai periculos pentru relatia noastra cu Dumnezeu decat aceasta forma de autoinselare numita fariseism, despre care autorul comenteaza: „Fariseismul creeaza o imagine neadevarata despre sine insusi. Tendinta naturala a fariseului este sa prezinte imagini cat mai pozitive, cat mai roz despre sine. Si de la acest sindrom al fariseismului putem ajunge imediat, la subiectul „formelor seci”. Cu siguranta ca atunci cand biserica pierde insemnatatea mesajului crestin, se ajunge la aceasta situatie, in care formele iau locul esentei.

In acest sens, Petru Lascau ne spune: „Produsul religiilor noastre este mai degraba, slujba sau serviciul, decat caracterul asemanator al lui Hristos. Si cand larma slujbei se ridica spre cer, Divinitatea Isi astupa urechile. Sarbatorile si slujbele, ritualurile si inchinarile nu pot sta alaturi de lipsa de caracter. Dreptatea si neprihanirea trebuie sa fie ape limpezi, care sa curga viu si etern de sub altarul religiilor noastre… educatia produce pacatosi cu diploma. Religia, pacatosi religiosi. Numai Hristos poate face oameni noi. Religia oamenilor nascuti din nou este o muzica placuta pentru cer, indiferent cu ce instrumente se canta.”

„Din moarte la viata”

Si astfel, trecem la o alta tema, ce ne poarta „Din moarte la viata”. Putem urmari experienta autorului, care spune: „Credinta si ascultarea ne trec din moarte la viata. Ma gandesc in dimineata aceasta de mai, cand ploaia de azi noapte a lasat binecuvantarea racorii sale peste padurea cu frunze fragede, la ziua glorioasa cand voi bate la randul meu, la portile vesniciei. E atata nostalgie si durere in acest gand, daca ii fixez punctul de referinta aici, intre acesti stejari ce-mi vor supravietui, aici printre florile padurii care vor rasari si in primavara viitoare. Privite insa din perspectiva vesniciei, nu va fi decat o calatorie intr-o lume a bucuriei pure, in prezenta Celui pe care L-am iubit si ascultat, spre marea si glorioasa intalnire cu El si toti cei dragi inainte mergatori. Si aceasta este fericita mea nadejde.”

„Razboiul lumilor”

Un alt fragment de meditatie cu invataminte deosebit de actuale pentru noi este cel intitulat „Razboiul lumilor”. Autorul ne atrage atentia asupra conflictului de natura spirituala ce se desfasoara la nivel planetar si astfel, noteaza: „Taberele sunt clar delimitate. O parte a societatii crede ca Dumnezeu exista si ne-a dat reguli de convietuire sociala, pe care trebuie sa le respectam; pe cand cealalta parte vede in credinta noastra religioasa un impediment major in calea progresului uman si mai ales, in calea libertatii individului. Aceste doua tabere sunt de fapt, doua sisteme total incompatibile din punct de vedere moral. Ele atrag fara discriminare, oameni de orice culoare, de orice statut social, de orice fundal etnic, crestini si evrei, barbati sau femei… Aceste lumi aflate in cursul lor spre o coliziune puternica produc ceea ce numim razboiul cultural.”

Rugaciunea ca o provocare

Trecand in alt registru, autorul se ocupa de problematica rugaciunii si a dificultatilor cu care ne confruntam cand vrem sa ne adresam lui Dumnezeu: „In primul rand, rugaciunea pare sa fie un act nenatural. Cu toate ca omul a fost creat pentru partasie cu Creatorul Lui, pacatul a schimbat aceasta activitate naturala intr-o functiune nenaturala. Pacatul a tocit, a erodat aceasta dorinta originara a sufletului omenesc dupa partasie cu Dumnezeu. El a afectat cu precadere dimensiunile spirituale ale fiintei noastre… De aceea, rugaciunea devine o provocare deosebita pentru orice fiinta umana.”

In continuare, putem citi: „Rugaciunea este actiune prin faptul ca prin ea ajungem dincolo de spatiu si timp, la Dumnezeu. Daca nu vom vedea rugaciunea ca o astfel de actiune nu vom dezvolta acest obicei. Va trebui sa invingem acea parte din noi care ne spune ca rugaciunea este nenaturala.” Prin aceasta intelegem ca „rugaciunea trebuie sa fie un timp de conectare la vointa divina si acceptarea prin credinta a acesteia. Marii oameni ai rugaciunii au fost mai degraba, persoane care au stiut voia lui Dumnezeu decat oameni care L-au convins pe Dumnezeu sa faca voia lor.”

„Merita sa traim inaintea Lui”

Si astfel, ne indreptam gandurile catre „Timpul Domnului si timpul omului” – lucruri ce se afla intr-un contrast evident, dar care ne marcheaza in fiecare clipa. „Trebuie sa fii vesnic pentru a intelege vesnicia. Problema timpului nu poate fi patrunsa din spatele gratiilor prizonieratului nostru in timp. Traim cu regretele zilei de ieri si cu teama de maine intr-un prezent pe care nu-l stim fructifica. Grefati pe linia timpului, nu ne putem desprinde nici macar pentru o secunda sa ne privim viata dintr-o alta perspectiva.” Iata de ce, in continuare, „Dumnezeul nostru, netributar timpului, ne iarta pacatele trecutului, ne da un viitor si o nadejde si merita sa traim inaintea Lui, azi.”

„Exist prin El”

Nu in ultimul rand, este evocat „Motivul bucuriei mele”, prin care ne sunt redate impresiile autorului in fata spectacolului naturii, marturisindu-L pe Dumnezeu. In aceasta meditatie bazata pe Psalmul 28:7, autorul ne spune: „E o dimineata neasemuit de frumoasa de mai, cu racoare si soare luminos. M-am plimbat prin gradina, admirand florile, renascute parca dupa ploile de asta noapte. Iarba, de un verde intens, rade in soarele diminetii. E atata prospetime in aer si e atata pofta de viata, in toata natura. Pasarile se iau la intrecere in triluri. Parca simt si eu, prin vene un flux innoitor de viata si bucurie de a trai. Stiu acum ca e de la El, puterea si vigoarea fiintei mele. El, Domnul este taria, puterea, forta, energia si vitalitatea fiintei mele. Prin El, se tin toate lucrurile in intregul univers. Moleculele mele sunt laolalta din cauza Sa. Exist prin El.”

Ce Dumnezeu minunat avem! Dragostea Sa se descopera in natura, care este o sursa a vietii, dovada vie a faptului ca El ne poarta de grija. „Pana si mintile cele mai prozaice si lipsite de sensibilitate nu pot trece fara sa observe abundenta vietii din jurul lor, chiar daca ignora frumusetea ei. Plante si animale, pesti si pasari, gaze si fluturi intr-o varietate greu de imaginat. Plimbandu-ma doar in mica mea gradina, sunt fascinat de fiecare data de diversitatea formelor si a culorilor frunzelor si petalelor florilor. Dumnezeu parca S-a jucat la scara planetara cu milioane de forme si nuante, cu texturi si combinatii spatiale, diversificand si multiplicand la infinit totul, dintr-o abundenta divina de talent si resurse. Nu pot sa nu ma gandesc la harul Lui divin, atunci cand vad risipa frumusetii din cararea mea”, comenteaza Petru Lascau.

Inca o zi de har

Dar cu siguranta ca „Vremea este scurta”, fapt pentru care autorul spune: „Ma gandesc in dimineata aceasta la timpul scurt care mi-a mai ramas din viata mea. Zece, douazeci, treizeci de ani? Numai Domnul stie. Va trebui sa fac ceva cu ei, pentru El si pentru cei dragi ai mei. Vreau ca El sa-mi spuna ca L-am primit si L-am gasit in acesti ani putini ai peregrinarii mele prin lume. Ziua de azi este zi de har. Zi in care-L pot cunoaste pe Hristos. Ziua mantuirii mele.”

Dupa atatea ocazii petrecute „In racoarea diminetii”, nu putem decat sa fim intariti spiritual, pregatiti pentru confruntarea zilei ce va urma, cu influentele potrivnice din aceasta lume, avand speranta si increderea ca asemenea Domnului nostru Isus Hristos vom primi putere si ajutor, atunci cand vom avea nevoie. O lupta se castiga doar daca este temeinic pregatita si cu siguranta ca mesajul acestei carti sta in a ne indemna sa primim puterea lui Dumnezeu inainte de inceputul fiecarei zile. De ce toate acestea? Pentru ce un astfel de efort, care pentru multi ar parea absurd, fara sens? Ei bine, fiindca „drumul nostru spre atingerea potentialului maxim in chemarea pe care o avem de la Dumnezeu este un drum presarat adeseori cu insuccese, dezamagiri si infrangeri. Inaltarea noastra depinde de El si se petrece in ciuda tuturor caderilor noastre, cu conditia ca aceste caderi sa fie caderi pe genunchi.”

by Elena Buica
Toronto, Canada

Dupa cele zece saptamani petrecute in Romania, ajunsa acasa, nici n-am avut ragazul necesar adaptarii la diferenta celor sapte fuse orare, ca am plecat impreuna cu ai casei, de-a curmezisul Americii, adaugand inca alte trei fuse orare pana la Arizona. Dupa forfota romanilor, ca toti europenii aflati mereu in zorul treburilor, nu de putine ori agitati, gesticuland si vorbind tare, contactul cu calmul oamenilor de pe acest mare continent, mi s-a parut o binefacere.

In timpul calatoriei, printre gene, ma vedeam in cafeneaua/cofetarie clujeana “Tineretului” (cred ca era numele oficial) numita de toti, de fapt, “Arizona”, pe vremea cand era frecventata de literati, studenti si mai toata intelectualitatea orasului. Am pastrat multe amintiri frumoase de acolo, vizitand-o des, fiindca scoala la care profesam era la doi pasi de aceasta cafenea, aflata in plin centru, langa Libraria Universitatii. In acei ani ai tineretii, in aceasta cafenea, am visat prima data sa vizitez acest stat american. Intre aceasta dorinta si infaptuirea ei s-au scurs aproape 40 de ani. Faima statului Arizona cu capitala la Phoenix, a fost data de Marele Canyon de pe valea raului Colorado, dar si de desertul si muntii sai, precum si de indienii Apache si Navaro, cowboy si populatiile hispanice, locuitorii acestor locuri care au inspirat nenumarati artisti si cineasti.

Drumul acesta lung l-am facut cu popasuri, cu masina noastra, dar si cu avionul. Prima impresie a fost aceea a unui imens teritoriu sterp si nisipos, luat in stapanirea unui soare nemilos. Intinsul desert m-a trimis cu gandul la locurile pentru habitat cautate de cand e lumea lume si omul om pe pamant, acele locuri unde apa se intalneste cu pamantul. Apa, acest element fundamental din care suntem si noi facuti in proportie de 70%, trebuie sa fie la indemana omului pentru supravietuire, dar in Arizona, oamenii si-au ales sa traiasca pe un teren atat de lipsit de apa, asa cum puterea mintii mele nu reusea sa inteleaga. Intinderile lipsite de apa ni s-au infatisat in imagini parca nepamantesti, parca apartinand altei lumi, oferindu-ne multe imagini cu rani adanci si suferinte ale pamantului, dar si multe dovezi ale marii puteri de adaptare a omului. Din loc in loc apareau copacei pitici, jnepeni, ierburi perene, plante chircite, dar mai ales, o lume foarte felurita de cactusi care, mai ales pentru bastinasi, au servit ca hrana, din care faceau supe, mancaruri, tot felul de preparate interesante, gemuri – si tot cactusii le astamparau si setea.

Privind intinderile de cactusi si plante pitice, simti lupta eroica pentru supravietuire si iti vine sa iti strigi bucuria in fata negraitoarei dovezi ca viata este biruitoare. Cateva bogatii ale acestor locuri din Arizona, arama, bumbacul, vitele si citricele, au chemat oamenii din alte parti care au raspuns “prezent”. Au inceput sa isi fertilizeze terenurile, sa aduca apa de la distanta de mii de kilometri sau de la mari adancimi. Prin munca si pricepere, adaptandu-se treptat, au reusit sa faca adevarate oaze de verdeata si de frumusete care iti starnesc mare admiratie pentru ce poate face omul pe acest pamant. In aceste zone, viata se desfasoara in normalitate si in deplina frumusete. Aceste oaze pline de verdeata, flori, fantani arteziene si de dinamica vietii contrastau puternic cu pustiul arzator aflat, uneori, in imediata apropiere, iti dau senzatia de ireal. Locuitorii s-au adaptat si le place aici. O doamna nascuta pe aceste meleaguri, ne povestea ca a plecat pentru un an in Europa, la fiica ei, dar nu a putut sa suporte clima si s-a inapoiat dupa doua luni. Parca nu-mi venea sa cred, pentru ca acest teritoriu mi s-a parut foarte fierbinte. Abia dupa ce am stat acolo vreo saptamana am inteles mai bine ce spunea. Caldura fiind uscata, se poate suporta mai usor decat zilele zapusitoare din Toronto, unde esti indemnat sa fugi la adapost. Aici e soare tot timpul si te invita doar la o dulce leneveala, dar nu la stat in casa.

Printre primele obiective propuse pentru vizitat a fost localitatea Sedona. In drumul nostru ne-am oprit sa vizitam un castel al lui Montezuma, dar nu am avut mult timp de stat pe acolo, asa ca ne-am multumit cu imprejurimile lui. Acolo am gasit un lac, o fantana de fapt, intr-un loc ascuns, unde nu te-ai fi asteptat, o incredibila oaza de supravietuire pentru oamenii lui Montezuma. Acolo am vazut cum acei oameni isi faceau case in zidul vertical al muntelui. Am vazut, aflat si invatat multe. Am aflat ca intr-un teren atat de arid cum e cel din Arizona, locurile cu apa sunt considerate locuri sacre. Sunt locuri in care apa este sarbatorita pentru ca este atat de pretioasa. Viata acolo, depinde parca de toana zeilor locali care trimit picul de apa anual cand au ei chef, din care cauza rugaciunile si ceremoniile din jurul ideii de apa sunt parte din traditiile locale transmise cu grija din generatie in generatie.

Fantana Montezuma este si ea un fenomen deosebit. E o fantana fara fund in care vine apa zilnic, din strafundul pamantului. A fost creata printr-un accident al naturii acum 11.000 de ani. Apa vine din strafunduri si se scurge printr-o cascada in imediata apropriere a fintanii. Este caminul unor specii de animale si plante care nu se mai gasesc nicaieri pe toata planeta. De mii de ani a servit ca oaza pentru viata salbatica, dar si pentru oameni. Impresionant! De acolo am continuat calatoria spre Sedona. O alta minune a naturii.

Sedona, care atrage cam 3,5 milioane de turisti pe an, este asezata intr-o zona despre care se spune ca are puteri miraculoase cu darul de a insufla forta, de a intineri si de a stimula privitorul. Am stat cu ochii si asupra cerului de o mare limpezime sa vedem daca zarim vreun OZN, caci Sedona este celebra si pentru OZN-uri, locul preferat al extraterestrilor despre care s-au facut mai multe fotografii si s-au depus multe marturii. Este considerata zona aparitiei ingerilor si al vindecarilor miraculoase. Aici se desfasoara multe activitati paranormale. Zona dimprejur este deosebit de frumoasa. Am venit pe un drum si ne-am intors pe altul, ca sa putem cuprinde cu ochii cat mai multe imagini pe care le-am dus cu noi ca pe un dar al frumusetilor rarisime ale lumii. Rocile rosii sunt ca niste monumente. Faimoasele roci Belle Rock si Cathedral Rock sunt adevarate castele naturale capabile sa impresioneze si pe cei mai putin sensibili turisti.

Dupa parerea mea, cred ca am mai intalnit in Arizona si un alt loc cu puteri miraculoase. Intr-una din zile, trecand prin frumosul oras Tucson, cel de al doilea mare oras al Arizonei, sediul cunoscutei University of Arizona, situat la 180 km distanta spre sud fata de capitala Arizonei, Phoenix, am ajuns si la o veche biserica a misionarilor franciscani “Mission San Xavier del Bac” in localitatea Tohono O`Odham. Absolut impresionanta cladire, frumos pictata de pictori care au renovat si Capela Sixtina, de aceea este numita si Capela Sixtina a lumii noi. Biserica era inchisa, n-am putut intra, dar am fost rasplatiti de frumusetile care o inconjurau. Zeci si zeci de soiuri de cactusi, infloriti in culori vii, erau cultivati cu aleasa pricepere in curte si imprejurimi, pe care nu pridideam sa-i fotografiem.

Dar mai mult ca orice, ne-a tulburat un fenomen, pe care nu putem sa-l punem decat pe seama miracolelor. Langa biserica era un damb cu o cruce mare alba in varf. Andaluza, fiica mea, si Tibi, sotul ei, au urcat curiosi pe damb. Nu mica le-a fost surpriza sa gaseasca o grota in munte cu o imprejmuire cu gard, si o statuie a Fecioarei Maria, replica a celei aflate la Lourdes, Franta. Dealul oferea o frumoasa panorama a complexului bisericesc. Acolo au aflat ei ca si-a facut aparitia Fecioara Maria. Aceasta grota pastreaza o multime de icoane si cruci. Aici s-a petrecut un mister. In linistea deplina, atat Andaluza, cat si Tibi au auzit clar dincolo de grilajul de fier forjat, ca s-a produs un zgomot ca ciocnirea a doua sticle si aerul s-a umplut de un parfum cu totul deosebit. Au fost cuprinsi de un tulburator mister care se petrecea sub ochii lor. Au coborat albi la fata.

In drumul spre aceste locuri, am vizitat o rezervatie naturala, Picacho Peak. Ni se asterneau inaintea ochilor frumuseti ale zonei desertice cu alte valori decat cele cunoscute de noi, pe care abia acum le descopeream. Din loc in loc, erau amenajate spatii pentru odihna si recreere. “Nu sunt serpi care sa tulbure odihna vizitatorilor?” l-am intrebat noi pe paznic. “Se mai intampla cateodata sa vina cineva care sa se planga de prezenta cate unui sarpe, dar noi ne ducem si cu grija il mutam in alta parte”.

Capitala Arizonei, Phoenix, este un oras modern, plin de viata, care nu lasa cu nimic impresia c-a luat nastere de-a dreptul pe pustietati nimicite de soarele necrutator. Are patru milioane de locuitori impreuna cu localitatile suburbane, dar cu o rata de crestere vertiginoasa, si pentru ca s-au construit multe locuinte care au devenit acceptabile ca pret. Cladirile moderne isi etaleaza frumusetile in deplina armonie cu spatiile si cladirile invecinate. Frumusetea orasului este imbogatita de parcuri, gradini, fantani arteziene, spatii de joaca pentru copii si alte mijloace de recreere. In vecinatatea capitalei Phoenix ne-a atras si frumusetea casei si arhitectura iesita din comun a celebrului arhitect Frank Lloyd Wright. Portile si chiar semnele de circulatie din preajma erau facute in stilul naturii desertice, ca peste tot unde a intervenit mana omului in acest desert. In tesatura drumurilor noastre am poposit si la Flagstaff, ultimul oras inaite de Marele Canion. Aici ne-am petrecut doua ore intr-un magazin cu produse ale indienilor si nu am plecat cu mana goala.

Timp de o saptamana cat am petrecut in Arizona n-am putut sa cuprindem toate imaginile inedite, de-a dreptul fascinante. Din cand in cand am mai notat cate ceva deosebit. Palmierii, dar si alte plante au frunzele acoperite cu un strat subtire de ceara ca sa nu se deshidrateze. Sclipesc in bataia soarelui, oferindu-ti o imagine neobisnuita. Soarele si luna au alt traseu pe cer decat suntem obisnuiti sa vedem in zona in care traim. La amiaza, soarele straluceste deasupra capului si umbra noastra era aproape sub picioare. Si luna noua, mult mai mare decat o stim, ca o secere subtire, pe un cer incredibil de limpede, in amiaza zilei, am vazut-o deasupra capului nostru. In Arizona nu este nevoie sa schimbe ceasul pentru orarul de vara. Ziua este egala cu noaptea aproape tot anul. Seara se lasa brusc, la ora 7,13 apune soarele si peste un sfert de ora este intuneric deplin.

Impresia care ne-a insotit tot timpul si cu care am plecat, ca o concluzie, este aceea a unor aglomerari de imagini neobisnuite, ca in vise, despre care iti vine sa te intrebi daca le-am vazut cu ochii nostri sau numai aievea, dar care isi pastreaza forta vie de a te chema inapoi. Si ne gandim chiar sa raspundem acestei chemari daca ne va sta in putinta, caci sunt multe alte chemari carora le auzim glasul. Si nu putine sunt cele care ne striga cu glas tare.

Despre Alice Nastase se poate spune ca si-a inventat propria revista – “Tango”. Licentiata a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii Bucuresti, specializarea romana-spaniola, si a Facultatii de Psihosociologie si avand un masterat in reclama si publicitate, Alice Nastase isi face debutul in presa in 1997, la un cotidian de mare succes – „National”.

Anul 2001 ii aduce lui Alice Nastase o noua provocare – revista „Tabu”, pe care aceasta o incepe de la zero. La „Tabu”, Alice Nastase va munci timp de patru ani, in calitate de redactor-sef. 2005 este momentul cand Alice Nastase se decide pentru o schimbare majora in viata si in activitatea ei. Iar aceasta schimbare se numeste „Tango”, propria revista pentru femei, pe care de atunci, aceasta o conduce cu entuziasm si devotament. Alice Nastase este de asemenea, autoarea unui roman, “Noi suntem zeite” si al antologiei “Cele mai frumoase iubiri”.

Alaturi de Aurora Liiceanu, Alice Nastase semneaza si volumele – “Care pe care – femei si barbati” si „Dincolo de bine, dincoace de rau- Despre iubire”. Alice Nastase s-a nascut si a crescut la Ploiesti. In curand, aceasta va deveni pentru a treia oara, mama.

Pentru ca dragostea e un miracol in doi

- Cum a inceput “Tango”?

- „Tango” a inceput nu dintr-o ambitie, ci dintr-o disperare. Patronii mei de la „Tabu” m-au dat afara cand n-au mai avut nevoie de mine si cand au constatat ca sunt prea nesupusa pentru gustul lor. M-am trezit somera, cu un copil de trei ani si cu unul de zece luni. Mariajul meu nu prea mai mergea. Eram nefericita si am simtit nevoia sa fac ceva care sa schimbe totul, un gest nebunesc. O revista care sa nu semene cu nimic. O revista despre dragoste, in toate formele ei.

- De ce acest nume, ce poveste ascunde?

- „Tango” este o poveste de dragoste, este simbolul cuplului – pentru ca dragostea e un miracol in doi.

- Cui se adreseaza revista “Tango”, pentru cine a fost creata?

- „Tango” a fost creata pentru femei ca mine, care au curajul sa isi revendice dreptul la iubire, dreptul la sensibilitate, la forta si la slabiciune, deopotriva. Pentru femei atat de destepte, incat sa poata recunoaste ca sunt in stare de tampenii monstruoase. Pentru femei culte, oneste, curajoase.

„Tango” este o varianta profunda a lunarelor pentru femei

- Prin ce se remarca revista “Tango”, cu alte cuvinte, ce aduce nou publicatia al carei redactor-sef esti, fata de celelalte reviste pentru femei?

- „Tango” este revista cel mai bine scrisa de pe piata romaneasca si este o varianta profunda a lunarelor pentru femei. Nu vorbim doar despre rujuri si tocuri, ci despre tradare si regasire, despre minciunile barbatilor, despre lasitatile femeilor, despre sansele noastre de a ne intalni marea dragoste, despre obligatia de a fi fericiti…

- Esti redactor-sef al revistei „Tango” din 2005. Care a fost cea mai mare schimbare pe care ai remarcat-o in acesti patru ani care au trecut, din 2005 pana acum, in ceea ce priveste rolul femeii in societate?

- Lucrez inca din 2002 la o revista pentru femei, deci sunt destul de conectata la problemele femeii in societatea romaneasca. Dar as minti sa spun ca rolul femeii s-a schimbat in ultimii sapte ani. Femeile din Romania inca se lupta cu mentalitati paguboase, cu marginalizari, cu misoginism, femeile din Romania mai cauta inca soti cu bani si putere, femeile din Romania stau inca la coada pentru drepturi egale cu barbatii in politica sau in afaceri. Sau in presa, unde barbatii fac legea, patronii sunt barbati, bogatasii sunt barbati…

- Ce face exact, redactorul-sef al unei reviste pentru femei?

- La revista mea, redactorul-sef face de toate. Scrie, corecteaza, are intalniri, face interviuri, face planuri, face afaceri de presa, face PR, face publicitate. Dar asta pentru ca suntem o revista independenta, iar munca mea e mai grea ca a unui omolog care lucreaza intr-un trust. „Tango” e revista mea si e singura revista puternica si cunoscuta care nu s-a afiliat unui trust. Ne e greu, dar suntem unici. ?i liberi sa scriem ce vrem si sa muncim pana la epuizare…

„Ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste”

- Care este cea mai grea parte a muncii tale?

- Faptul ca ma lupt cu o concurenta cu multi bani, iar eu suplinesc prin valoare editoriala puterea manageriala.

- Care este cea mai mare rasplata a muncii tale?

- Cititorii mei. Am oameni care ma iubesc cu adevarat, care ar veni, daca i-as chema. Blogul meu, alice.revistatango.ro, e o dovada naucitoare ca oamenii ma citesc si se identifica valorilor promovate de revista mea.

- Care este viziunea ta pentru revista pe care o conduci?

- Viziunea mea pentru revista este viziunea mea de viata. Cred in dragoste, in autenticitate, in onoare. Cred in dreptul la fericire.

- Ai o rubrica preferata in revista „Tango”?

- „Tango” e tot un copil al meu. O iubesc in intregime, ii ingrijesc fiecare particica si o gandesc cu grija. Nu am rubrici preferate si ma straduiesc sa nu am rubrici mai bune si altele mai proaste.

Cartile „Tango”

- Ce sunt cartile „Tango”?

- La un moment dat, tot dintr-o disperare, pentru ca publicasem o carte de mare succes la o alta editura si am constatat ca nu voi primi niciodata drepturi de autor, pentru ca am semnat prosteste un contract absurd si pentru ca editura cu pricina nu-mi plateste nici drepturile derizorii de pe baza acelui contract, am decis sa fac propria editura de carte. Am publicat mai intai o carte a mea, „Noi suntem zeite- carte postala” si inca o carte unde sunt coautor alaturi de Aurora Liiceanu. Apoi si alte carti. Am reeditat „Panza de paianjen” a Cellei Serghi si cateva dintre cartile marii, fabuloasei Nina Cassian, care traieste acolo, in America. Sunt atat de mandra de colaborarea mea cu Nina Cassian, atat de fericita de intalnirea noastra, atat de onorata de posibilitatea de a-i raspandi cuvantul…

- Care dintre cartile „Tango” este cartea ta preferata?

- Iubesc, desigur, subiectiv, propriul meu roman, „Noi suntem zeite”, dar, cum spuneam, cartile Ninei Cassian, pe care o venerez, sunt cea mai mare mandrie a mea de editor.

„Ma adresez deja, femeilor din diaspora”

- Care crezi ca este cel mai mare beneficiu pe care il aduce revista „Tango”, cititoarelor?

- Indemnul si impulsul de a fi ele insele, de a-si cere dreptul la dragoste si la fericire.

- Cum este primita revista „Tango” de cititoare?

- Cu dragoste, cu foarte multa dragoste. ?i cu recunostinta.

- Ce gen de articole vor aparea in numerele viitoare, ti-ai propus unele schimbari, de exemplu, sa te adresezi si femeilor din diaspora?

- Ma adresez deja, femeilor din diaspora, site-ul nostru, www.revistatango.ro are multe cititoare si in afara tarii. Colega mea, Simona Catrina, scriitoare cu un condei fabulos, cea mai draga prietena a mea din toate timpurile, traieste in Canada si scrie de acolo pentru „Tango”. Amalia Nita, o alta colega draga si foarte talentata, locuieste in Chicago. Mihaela Burda, guest-star al revistei mele, locuieste in Anglia. Evident ca multe dintre tematicile lumii in care ele traiesc ajung in paginile revistei noastre. Versiunea noastra de pe site este o parte din revista noastra si, in plus, un continut online special creat. Comenzi ale revistei se pot face si online, asa cum se pot face online si comenzi pentru carti.

- Ce reviste pentru femei citesti?

- Doar „Tango”, din scoarta in scoarta. Pe restul le rasfoiesc, fiindca ma plictisesc.

« Tot ce fac, fac la nivel profesionist »

- Ce planuri de viitor ai?

- Voi reedita si alte carti ale Ninei Cassian, cateva dintre cartile sale pentru copii si jurnalul sau, fabulosul si controversatul sau jurnal, „Memoria ca zestre”. Voi scrie o carte a mea, un proiect de carte online cu ilustratii ale barbatului langa care traiesc, care este unul dintre cei mai buni fotografi din Romania, Paul Buciuta de la studioul „Artista”. Colaboram de mai bine de patru ani, dar suntem impreuna de la inceputul anului acesta, insa „Tango” am facut-o impreuna de la inceput, chiar si cand nu ne interesam unul pe celalalt ca barbat si femeie. Ca editor si fotograf, insa, ne-am interesat reciproc dintotdeauna.

- Cum iti petreci timpul liber?

- Am copiii, revista, cartile, dragostea mea… Nu am timp liber, nu sunt niciodata singura si nici nu as vrea.

- Ce hobby-uri ai?

- Nu am hobby-uri, tot ce fac, fac la nivel profesionist. Citesc, scriu, ma ocup de revista si de editura, fac copii minunati…

- Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititoarelor noastre?

- Le-as ruga sa se intrebe, onest, daca sunt fericite. ?i daca nu sunt, sa isi schimbe viata. Pentru ca nu traim decat o singura data.

Motto: „lacrima/ unui vis/ si/ visul/ unei lacrimi.” („Poezie”)

„Poezia mi-a fost un tovaras de drum care m-a insotit din primii ani de viata, un prieten foarte drag fara de care existenta nu ar fi atat de frumoasa si nici atat de complicata” spune poeta Cornelia Balan Pop, cunoscuta sub pseudonimul literar Corina Petrescu. „Dar, ce este si ce inseamna poezia pentru mine ? Am definit-o, aproape involuntar,in cateva dintre versurile mele. Poezia este una dintre rarele posibilitati de a pastra clipa, ba chiar de a o reinventa. Este o unitate infima, o monada. Este analiza de sange la zi. Este refugiu si binecuvantare si blestem. Este strigat de bucurie si hohot de plans. Este apa si foc. Este perla din scoica de mare. Un ciob de oglinda. Este speranta si regret. E deznadejde si bucurie si lacrimi si vis. E viatain viata. E viata si moarte. E chin si izbanda. E clipire de gene. E val, furtuna si raza de soare”, afirma aceasta.

Premiul I la Festivalul International „Lucian Blaga”

Copil unic, Cornelia Balan Pop a crescutintr-o familie formata din oameni cu mare atractie fata de muzica, poezie, dans, o familie cu un imens respect pentru arta, pentru frumos. Acasa a auzit rostindu-se multe versuri – de exemplu,in timp ce gatea sau spala, mamaii recita din poemele lui George Cosbuc. Tatal, ofiter de profesie, un om deosebit, foarte disciplinatin tot ceea ce facea si foarte sever, a educat-oin stil spartan. Desi nu a laduat-o niciodata, se mandrea cu fiecare realizare a ei, oricat de mica. Tot el a fost si cel dintai cititor al versurilor viitoarei poete, versuri compusein primii ani de scoala. Inainte de ea, nimeni din familie nu mai scrisese poezie, de aceea Cornelia Balan Pop nu a visat niciodata sa ajunga poeta si mai mult, o poeta cunoscuta, ci doar sa urmeze o carieraininvatamant. Licentiata a Facultatii de Filologie la Universitatea Babes Bolyai din Cluj-Napoca, ea sustine ca poezia ainsotit-oin multe momente din viata, dar nu s-a impusin aceeasi masura ca siindeletnicirea de profesor, din care si-a faurit un adevarat crez.

Cornelia Balan Pop scrie de dragul de a scrie si traieste cu certitudinea ca versurile sale se adreseazain mare parte cititorului de rand si mai apoi criticului (contemporan), de aceea si-ar dori ca stihurile sa-i fie lecturate de cat mai multa lume. „In ceea ce priveste contributia mea la dezvoltarea poeziei romanesti, daca ar fi sa cern, asindrazni sa spun ca am cateva texte frumoasein vers clasic, cateva acrostihuri, cateva texte umoristice si cateva creatii mai scurte, pseudo-haiku-uri care au prins la cititori. Impresiile acestora si ale catorva critici literari, precum si promtitudinea cu care am primit semnale pozitive din partea cititorului obisnuit si din partea specialistilor, din partea redactorilor de reviste literare, m-au convins ca poezia aceasta ar putea avea un rol pozitivin contextul poeziei romanesti”, spune poeta.

De curand, Cornelia Balan Pop a obtinut loculintai la Festivalul International „Lucian Blaga”, de la Alba Iulia, unde a participat cu ciclul „Creion” din cartea cu acelasi nume. Poeta s-a nascut pe 10 martie 1955, la Dej,in judetul Cluj.

A traduce si a scrie poezie

„Cornelia Balan Pop s-a afirmat maiintai ca traducatoare de poezie din siin limba franceza, mai nou si din maghiara, semnatura ei regasindu-sein “Poesis”, “Nord Literar” si “Citadela”, „Tribuna noastra” (Canada), „Agora literara”. A tradus poezie, nuvela, roman, texte filozofice, etc.”, spune Ioan Nistorin prefata la volumul „Creion”, cea mai recenta creatie a autoarei. „Lista “tradusilor””, continua acesta „este remarcabila (autori din Franta, Canada, SUA, Belgia, Ungaria, Romania: Yves Broussard, Jean-Max Tixier, Jacques Lovichi, Dominique Sorrente, Fernando Pessoa, Marcel Moreau, Denis Emorine, Philippe Jaccottet, Marie-Christine Masset, Daniel Leuwers, Jean Pierre Védrines, Bernard Mazo, Marise Rossi, Edmond Jabès, Alain Grandbois, Gérard Bayo, Charles Beausoleil, François Charron, Alexandre Voisard, François Dumont, Albert Roseau, Pierre Reverdy, Georges Henein, Dominique Grandmond, Alain Suied, Richard Rognet, Thierry Dimanche, José Gabriel Valdivia, Andrea Moorhead, Waldermar Deona, Henri Meschonnic, François Ewald, André Hughetto, Anne Hébert, Antoine Tudal, Arnault, Gérard Blua, Eugène Guillevic, Léo Lubéit, Thierry Herbin, Patricia Holz, Serge Bec, Yves Vicciani, Paulina Popa, Lucian Blaga, George Bacovia, Nichita Stanescu, Felician Pop, Aurel Pop, Ion Bala, Gaal Aron) si s-a concretizatin doua aparitii editoriale: „Un creion pentru curcubeu” de Dominique Sorrente (Editura Princeps Edit, Iasi, 2008) si versiuneain franceza a volumului „Scrisori catre onia snaider” de Paulina Popa (Editura Paula, Deva, 2006)”.

Ca autoare, Corina Petrescu debuteazain 2001, cu volumul de versuri ”Pentru ca tu existi” , aparut la editura „Timpul”, Resita. Au urmat antologiile colective: «Cuvinte din Nord, I», editura „Solstitiu”, Satu Mare, 2003, «Cuvinte din Nord, II», aparutein 2004 la aceeasi editura si «Ce enigmatica esti, femeie! », editura „3D”, Drobeta-Turnu Severin, 2008. Volumul «Creion» a vazut lumina tiparuluiin anul 2009, la editura „Citadela”, Satu Mare, avand lansarea la Centrul de Creatie din aceeasi urbe.

“Creion”

Vorbind despre volumul „Creion”, poeta spune: „”Creion” este prima mea carte scrisain stil modern. Versurile din acest ciclu sunt, dupa parerea multora, niste pseudohaiku-uri. Nu a fostin intentia mea sa folosesc aceasta forma literara care pare foarte simpla, desiin realitate nu e deloc asa. Dar pentru mine, creatia literara este o idee de moment, pe care o transcriu pe hartie. Rar revin asupra textului, pentru ca nu cred ca as putea modifica ceva atunci cand acel „fulger” a trecut. ?i nuimi impun o anumita structura si nici o anumita forma, decatin acrostihuri.”

„Creion” include mai multe cicluri: „Apartenenta”, „Monade”, „Creion”, „Poveri de zapada”, „Spatiul scrierii: albul paginii mele”, precum si poeme de sine statoare. Facand referire la temele si motivele din volumul „Creion”, Ioan Nistor spunea ca acestea „sunt din sfera omenescului din noi. Voi pomeni doar cateva: singuratatea, durerea, aspiratia. Registrele dominante apartin liricii intimiste, altele se combinain acelasi poem, cum seintampla cu satira si duiosia.”

„Ars poetica”

„Am gustatintotdeauna poezia profunda, textele careiti spun ceva si care au darul de a te opri pentru o clipain loc, acelea cu care ramaiin gand si dupa ce aiinchis cartea si dupa ce o puiin biblioteca, aceea la care revii dupa cateva saptamani, luni, chiar ani.” In lumina acestor ganduri, autoarea traseazain „Ars poetica”, principalele linii ale liricii sale – o lirica moderna,in care zapezile aduc nota de mister si vorbesc despre un univers poetic prin excelenta subiectiv. Eul liric este clar definit, iar evocarea anotimpurilor sugereaza intrareain universalitate si dorinta de a atinge prin scris, perfectiunea. „Zapezile acestea/ Ningintotdeauna/ In chip poetic./ Nu ramane decat/ Sa trec puntea/ Anotimpurilor/ ?i sa le deznod.”

„O sansa pentru poezie” se remarca prin totala transparenta, prin concentrare, prin spiritualitate. Ramanemin cotidian,in lumea obisnuita, conditia poetului fiind redata simplu, prin starea de a izbuti libertatea si de a depasi obstacolele. „?i daca scrii/ ?i daca ai curajul/ Sa intri-n prapastie/ Cu capulinainte/ ?i daca potiintinde mana/ Celui ce-ti striga:/ „Mai scrie acum!”/ ?i daca tasnesti/ Izbutind libertatea/ (O alta efemera prapastie)/ Atunci/ Propriul tau vertij poate deveni/ O sansa pentru cuvant.”

„Poezia dospeste undeva,in sufletul meu.

In viziunea Corinei Petrescu, poezia este “latenta sinucidere/in timp;/ cap plecat pe/ propriul umar,/ bolovan atarnand/ de funia sinucigasului…/ descatusare…/ dureroasa povara;/ duminica uneori;/ fantana a singuratatii,/ gand spre ceea ce ar fi putut fi,/ rar de tot,/ o zi de maine;/ cer albastru de adanc,/ poarta/ spre neuitare,/ spre libertatea/ de aimpiedica timpul sa curga/ cu nonsalanta/ unui fulg de nea/ ratacit/ si/ fara rost” („Poezia”). Prin marea putere de abstractizare de care da dovada, stilul Corinei Petrescu aminteste de cel al lui Nichita Stanescu si Ion Barbu. Iata o definitie a poeziei,in viziunea celui dintîi: „…poezia nu este lacrima/ ea este insusi plansul,/ plansul unui ochi neinventat,/ lacrima ochiului/ celui care trebuie sa fie frumos,/ lacrima celui care trebuie sa fie fericit.”

Firul comun al stihurilor Corinei Petrescu si ale lui Nichita Stanescu este marcat de acelasi dramatism al afirmatiilor, ce tine de realism, de aceeasi complexitate a trairilor. “Poezia e dor dupa ziua de ieri si spaima fata de ziua de maine”, afirma poeta. „Este clipaincremenitain timp sau zbor cu iuteala de fulger. E imposibil si posibil. Este bir. ?i dar. ?i ofranda. Este ura si capcana a pasiunii. E dimineata si noapte. E regasire si ratacire. Este cantec si piatra. ?iinca ceva: cel mai importantin poezie este ca ea sa nu se identifice cu o barieraintre creator si cititor, ci sa fie o punte de legaturaintre oameni. Nuimi aleg temele si,in general, nu scriu. Poezia se scriein mintea mea aproape singura si dospeste undeva,in sufletul meu”, marturiseste aceasta.

Intre „Impas” si „Destin”

„Am certitudinea ca as fi putut face mult mai mult(e)in viata. E adevarat ce se spune ca niciodata nu e prea tarziu. Uneori e doar…imposibil! Cand ajungi la acest adevar al trecerii, cand realizezi ca eternitatea nu tine de semantica vietii, canditi dai seama ca ai fi pututincepe atatea si atatea drumuri si ca nu ai apucat sa o faci, nu te simti prea confortabil. ?i e foarte greu sa recunosti ca la greu, de cele mai multe ori, ramai singur”, declara Corina Petrescu. In acest sens, poemul „Impas” se detaseaza prin nota nostalgica, dand impresia de mister, de „spiritintemnitatin lucruri”, cum spune Nichita Stanescu. ?i aceasta pentru cain viziunea poetei, fiecareinceput este identic cu un altul, astfel ca viata este vazuta ca spatiuinchis, cainchisoare, motiv consacratin literatura contemporana de Dostoievski,in romanul „Crima si pedeapsa”: „O noua pagina/ o noua zi/ ale carei culori/ inevitabil/ ar trebui schimbate…/ O noua zi/ la fel de/ veche…”

Asemenea lui Nichita Stanescu, Corina Petrescu pune un foarte mare accent,in versurile sale, pe vizual. In poezia „Destin” de exemplu, imaginea clepsidrelor „uitatein nemiscare;/ sticle/in care/ nisipul/ curge numai/ o/ singura/ data/ si numai/intr-un/ singur/ sens” aminteste de picturile lui Salvador Dali. Poetaintelege, la fel ca si Nichita Stanescu,in „Cu o usoara nostalgie”, zadarnicia luptei cu timpul. Clepsiderele Corinei Petrescu sunt la acesta clipe „mari ca niste lacuri/ de campie/ … Oraisi punea o coroana de nori, liliachie.” Dincolo de tenta trista,insa nu dramatica, specifica ambelor poezii, finalul, desi identic ca forma – o interogatie retorica – difera ca mesaj. Daca Nichita Stanescu spune: „?i-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gandule ?”, ceea ce denota neputinta si regret, Corina Petrescu are intuitiaintoarcerii spre Divinitate, singurain masura sa gaseasca o solutie la orice neliniste si durere: „Unde e mana/ Ta, Doamne,/ sa le maiintorci/ din candin cand/ aceste uitate/ si totusi,/ cat deinsemnate/ clepsidre?”

„Cantec si ruga fierbinte”

In „Nimicnicie”, poeta se afla „în cautarea nepretuitei chei/ a izbavirii”, a acelei pietre filosofale din poemul „Cu o usoara nostalgie” al lui Nichita Stanescu. Dezamagirea, tristetea, durerea, amaraciunea culmineaza „într-o disperare fatalista”. „Inspre amurg,/ viata,/ continuu balans/intre bine si nebine,/ se uitain piata de vechituri/ dupa un toiag/in care sa-si alinte aniiin plus/intr-o disperare fatalista.” In „Sens interzis”, imaginea este de-a dreptul socanta – „Pustiul din mine/ nimeni nu stie cu exactitate/ cand a venit si cand a plecat” – sugerand drama creatorului, a omului neînteles, sfartecat de framantari interioare, dornic de a cunoaste absolutul, dar neputinciosin fata vietii. Despre aceeasiinsingurare, despre cautari, despre setea de cunoastere si imposibilitatea implinirii, Corina Petrescu discuta pe larg,in poemul „Geografia existentei”. „In haine de calatorie/ alergam mereu/in cautarea luminii de la/ capatul unui tunel/ inexistent./ Parere,/ iluzie,/ dorinta,/ taram/ spre care/ nu ne putemimpiedica/ sa neindreptam din ziuain care s-a auzit/ primul strigat./ Atractie fatala/ spre un spatiu/ neconventional./ Cantec si ruga fierbinte/in aceleasi/ haine de calatorie/ pe care le purtam neîncetat/ de la rasarit spre apus./ Doua lumanari dantelate/ si, dincolo de stele,/ o singura stea,/ doar una.”

„Apus de soarein oglinda fantanii”

Odata cu poezia naturii, Corina Petrescu ne invita sa patrundemintr-un nou univers, romantic prin esenta,in care elementele cosmice si terestre se aflaintr-o perfecta armonie. In „Instantaneu”, antiteza dintre imaginile calme din debutul poemului, menite sa sugereze vesnicia naturii, si versul final evoca din nou, nelinistea, anxietatea, imposibilitatea de a accepta stereotipiile. „Stele galbene/ se odihnesc pe umarul noptii,/ frunze sfioaseintarziatein muguri,/ fluturein petale de magnolia,/ apus de soarein oglinda fantanii,/ vaietul marii tanjind dimineti,/ o muzica rebelainvaluie totul.”

Referindu-se la volumul „Creion”, Ioan Nistor spunea: „Corina Petrescu ne supune acum atentiei un nou volum, pe care si-l intituleaza arghezian „Creion”,in care autoareain cea mai mare parteisi ia ragazul de a zabovi gratios langa imagini, spre a le surprinde poeticitatea.” Un exemplu elocvent de poeticain imagini este si „Trecere”. „Numai nuferi albi/ miscandu-se/ ireversibil/in oglinda timpului.” Cadrul este feeric, senin, paradisiac, de basm, iar detaliile sunt precise. In „Primavara” – „vant/ zburand/ printre papadii” – sauin „Melc” – „roua/ sclipind/in dimineti/ si dare” – oriin „Mai” – „ninge cu papadii/ lumina/ si ti-e bine/ ai oprit pentru putin/ timpulin loc” -descrierile sunt estetice,in nuante luminoase, elevate, rafinate si subtile.

„Frunza canta singura”

In poezia erotica, autoarea „refuza extremismul verbal al unui erotism contaminat de bolile vulgului, resimtindu-l ca trecator, superficial si capabil sa degradeze fiinta. Devenirea fiintei presupune si rafinamentul artei de a iubi, sentimentul acesta, asezat inclusiv sub razele spiritului, nu doar sub cele ale carnalului,inalta fiinta. Un poem carpit cu slove desucheate, pare sa ne spuna poeta, ar suna ca o repriza de maneleintr-o catedrala. Ca atare,in ogorul poemului ea nu admite expresia buruienoasa pe care o taie pana curge sange. Chiar daca,in plan artistic, libertatea nelimitata e calea, contand doar textul, mai putin morala si moralitatea viziunii”, scrie Ioan Nistor.

Stihurile de dragoste ale Corinei Petrescu au la baza sugestia. Evitand referirile directe, aceasta dispune de capacitatea de a reda prin instantanee, o iubire marcataintotdeauna, de durerea despartirii. „Frunza canta/ singura/ fara tine/ si/ fara vant.” („Minune”) Autoarea nu traieste acea dragoste ce sta sub semnul casatoriei si implicit, al statorniciei. Erotismul Corinei Petrescu include deceptia si dezamagirea ca aspecte ce tin de normalitatea relatiei barbat-femeie. Chiar dacaisi doreste sa experimenteze statornicia, poetaintelege ca singuratatea si dorul raman un dat pentru ea. In „Dor” – „Neatins buchet/ de liliac/in nopti de/ septembrie” – siin „Inca dor” – „Ai batut/ la porti/ si erau/ ale singuratatii” – aceasta accepta cu o intelepciune resemnata infrangerea in iubire, redand prin elemente din natura ce dau impresia de tablou, propriile trairi interioare.

Dragostea nu este o imagine luminoasain poemele Corinei Petrescu. Fidelitatea este o trasatura proprie doar poetei, care tanjeste sa seintoarca si sa retraiasca momentele fericite, ce se dovedesc a fi acum, hrana pentru gand si suflet. Prezenta apei, a elementului fluid denota, la fel ca si natura, starea sufleteasca a autoarei, iar senzatia de sete coplesitoare sugereaza ideea de gol interior, de singuratate. „Mi-e sete uneori,/ o sete navalnica,/ nebuna,/ si atunci/ maintorc sa mai sorb o data/ minunea/ din causul palmelor tale/ am baut candva/ si-mi este dor/ sa fac din apa/ Fantana/in care doi banuti,/ zbor de porumbei,/ii amintesc apei sa cante.” („Daca”)

„Vers”

„Autoarea volumului „Creion” are credinta ca adauga un pilon liric la echilibrul lumii”, afirma Ioan Nistor. „Dupa numeroase tsunami ale uratului”, completeaza acesta, „o astfel de infuzie este bine venita. Volumul se impune prin febrilitatea cautarii unui timbru dezinvolt, autoarea captandu-si izvoarele de pe versantul realului,isi aduna discret materialul de inspiratiein albia unui torent. Inspirate, cu originale si memorabile expresii, suntemincrezatori ca poeziei pe care o scrie Corina Petrescu i se va distinge tot mai clar rasunetul viguros, distinct, prin adaugarea unor noi “creioane””. Pana la aparitia acestora, nu ne ramane decat sa mai lecturam cu aceeasi bucurie estetica, un „Vers”: „Numai ingerii/ au invatat/ sa zboare/inainte chiar/ de a fi fost/ingeri.”

In vara lui 2002, poeta si eseista Camelia Tripon participa la Palatul Culturii din Targu Mures, la lansarea atlasului „Hartile adevarului”. Intr-o sala plina pana la refuz, aceasta ia cuvantul si se pronunta plina de curaj, in apararea valorilor trecutului neamului nostru. Mesajul ei profund si spontan are atunci, puterea de a impresiona si a inspira o asistenta numeroasa, care ii apreciaza in mod pozitiv si cu discernamant, interventia. Camelia Tripon s-a nascut pe 4 august 1957, la Braila – “Orasul cu salcami” al lui Mihail Sebastian – intr-o familie de intelectuali. Tatal – doctor in agronomie, dar si poet si publicist, iar mama, o pasionata de beletristica, autoare, in anii ‘80, a doua romane – ii asigura Cameliei Tripon o educatie solida. Alaturi de dascalii minunati pe care ii are la gimnaziu si liceu, parintii ii insufla viitoarei poete si prozatoare, dragostea pentru istorie si literatura. Printre eseurile si poemele scrise de Camelia Tripon se numara „Sa ne pretuim stramosii”, „La izvoarele Milcovului”, „Imbratisarea Basarabiei”, „O lacrima pe cer”, „Prima ninsoare”, „Ce-i omul?”. De profesie inginer chimist, Camelia Tripon este casatorita cu Conf. Dr. Ing. Avram Tripon si locuieste la Targu Mures.

Primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”

- Cum a aparat Camelia Tripon trecutul, in vara lui 2002?

- Vara lui 2002, mai precis 10 iulie, a fost momentul in care pentru prima data, am luat cuvantul in Palatul Culturii din Targu Mures pentru a apara valorile trecutului de orgoliul local. Exista o perceptie, uneori, gresita: „noi, cei dintr-o zona, suntem mai buni”, perceptie care poate denatura istoria. Asa s-a intamplat la lansarea atlasului „Hartile adevarului”, cand un profesor de istorie si-a exprimat nemultumirea fata de faptul ca „Bucurestiul nu apreciaza descalecatul lui Radu din Fagaras”. De fapt, el a fost explicat de Hasdeu, care-l considera pe Radu ca fiind urmasul unor boieri din Oltenia care au stapanit Tara Fagarasului. Descalecatele, ca si atestatele, sunt o forma de a elimina istoria veche si chiar preistoria din mentalul colectiv si a rezuma trecutul doar la cateva sute de ani, inscrise accidental pe un document. Am aparat trecutul, explicand ca Radu Negru este pastrat prin denumiri de cartiere (de exemplu in Braila), cat si ca toponime (Negru Voda, Neagra, Negresti), cand se manifesta drept origine a neamului din pamantul negru al tarii (concept intalnit si la egipteni, dar si in Biblie, unde „Adam” vine de la „adamah”, care inseamna „pamant rosu”). Da, a fost un moment in care mesajul meu a impresionat o sala arhiplina.

- La scurt timp dupa aceea, a urmat debutul tau. Vorbeste-ne despre acest moment.

- In acea perioada mi se rupea inima de cuvintele grele scrise de A. I. intr-o revista, atat despre originea unor termeni, cat si despre opera unor poeti cum este George Cosbuc -despre a carui poezie „El Zorab”, individul spusese ca este o copie a uneia germane, paradoxal mai buna. Si asta pentru a scoate in evidenta ca la noi, termenii „cal” si „calaret” vin de la romani, iar nobletea este confirmata si de particula „von” din numele autorului german. Pare o fortare, deoarece A.I. ar fi trebuit sa stie ca in Romania, calul era cunoscut inca din neolitic, asa ca poetul nostru nu avea nevoie de nobletea si lirica unui german, ca sa scrie „El Zorab”. Dupa multe incercari esuate, scrisori si conversatii cu domnul Marian Oprea, directorul publicatiei, care nu a luat atitudine, am cerut sprijinul doamnei jurnaliste Mariana Cristescu. Speram sa o conving sa scrie, sa faca o manifestare pentru apararea valorilor noastre. Domnia sa a descoperit in scrisoarea adresata lui Marian Oprea si in cele doua eseuri ale mele ceva ce a facut-o sa ia decizia sa mi le publice. Asa se face ca in 9 noiembrie 2002, a aparut in pagina de „Cultura si arta” a ziarului „Cuvantul liber”, primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”. Totusi, adevaratul debut a fost in 2 mai 2002, in volumul de grup „Viitorul ne preocupa” cu eseul „Ne preocupa viitorul familiei si al tarii”.

„Sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene”

- Pasiunea ta pentru istorie are radacini adanci. Cum si de la ce a inceput ?

- Este dificil sa spun ca ea se datoreaza doar unor profesori minunati, cum au fost doamna Dumbrava Agata, in gimnaziu si domnul Nicolae Oprescu, in liceu. As spune mai degraba, ca in sufletul nostru exista o neliniste de a ne cunoaste originile; este motivul pentru care arheologii si antropologii cauta in sol relicve, iar astronomii, in Univers. Nu pot spune ca sunt o pasionata de istorie, mai degraba imi place sa caut raspunsuri la ceea ce ma preocupa; unele sunt idei filozofice, religioase, uneori sunt de ordin biologic sau geologic, dar totul se intrepatrunde si devine un fel de arheologie lingvistica, deci un fel de studiu interdisciplinar. Le sunt recunoscatoare dascalilor mei care m-au instruit cu pasiune si exigenta, dar si tatalui meu – un iubitor de poezie si literatura. In anii ‘70, tata a venit cu informatia ca limba romana se apropie mai mult de sanscrita decat de latina. Tata mi-a vorbit de „Ramayana” si „Mahabharata”, inainte de a invata sa scriu. Am scris in acest sens – si va invit sa il cititi – eseul „Gandul”. Insa ceea ce ma impresioneaza este acea cunoastere superioara a inaintasilor pe care aparent ii credem primitivi, in comparatie cu utilizatorii de tehnici moderne; sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene acum sase, zece mii de ani, cuvinte care s-au pastrat in sanscrita, ca un document de referinta.

„Noi inca mai avem sansa de a exista”

- In eseul “Sperante”, afirmi: „Atata timp cat va mai exista o voce care sa ne aminteasca de adevaratele noastre traditii inca mai existam.” Cum crezi ca se mai pot pastra traditiile in contextul transformarilor actuale care au loc in societatea romaneasca?

- Vedeti, ideea nu-mi apartie, ea este darul facut de Craciun de o intamplare fericita, cand intrand intr-o librarie, am cumparat cartea „Limbile Paradisului” de Maurice Olender; in ea exista un citat din J.M. Michaelis, care afirma in 1759: „Limbajul este deci, un fel de arhiva unde descoperirile omenesti sunt la adapost de cele mai suparatoare accidente; arhiva pe care flacarile n-ar putea s-o mistuie si care nu ar putea sa piara decit o data cu naruirea totala a natiunii.” De aici vine si ideea ca atata timp cat printre noi mai exista o singura persoana care este constienta de valoare limbii materne (aceasta arhiva a neamului) si ia atitudine, noi inca mai avem sansa de a exista si de a nu ne dizolva in neantul vremurilor. Un rol deosebit il joaca bunicii si parintii, care ar trebui sa invete sa le transmita urmasilor din arhiva vietii lor – de la obisnuintele alimentare la respectul fata de stramosii apropiati, bunici, strabunici, apoi incet, se ajunge la trecutul tarii si al neamului. Pentru mine, de exemplu, e importanta pretuirea cartilor, sa para neatinse dupa ce le citesc – si cred ca acest respect imi vine de la dictionarele imbracate ale tatalui meu si de la cartile daruite de mama si mamaia. Am observat ca si cartile citite de fiul meu, unele de mai multe ori, par noi. Sunt convinsa ca scrisul va deveni o traditie in familia noastra; daca acum nu se manifesta, totusi in gimnaziu, fiul meu a inceput sa scrie si sa-si impresioneze profesoara de limba romana cu o compunere libera la olimpiada, asa cum am facut si eu la varsta lui. Sper sa transmit mai departe si cusutul artistic, ajurul, punctul romanesc, punctul evreiesc (cusut de mama pe o jacheta din stofa alba cu matase neagra). In acest periplu printre termeni din traditia noastra, se poate enumera si macrameul, la care mama a fost priceputa inca din scoala primara. Reinvierea traditiei nu inseamna doar portul popular, ci ar insemna sa invatam semnificatia fiecarui motiv stilizat de pe ie. Ar fi momentul ca femeile sa se mandreasca si cu zestrea familiei, aceea de a sti sa coasa si chiar sa pastreze un obiect al copilariei lor. Produsele din magazinele de lux nu le vor oferi radacini; vor fi doar niste flori taiate intr-o vaza de cristal, cand ar putea fi o floare din gradina tarii care in final, rodeste si lasa in urma ei, semintele trecutului.

„Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii”

- „Cred in Eminescu. Traiesc dorul lui de tara binecuvantata de Dumnezeu.”, spui in eseul „Mai am un singur dor”. Ai scris de asemenea, „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, in care te referi la poezia „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”. Are sens sa mai fim optimisti atunci cand ne gandim la viitorul Romaniei, ca tara binecuvantata de Dumnezeu?

- Cred in viitorul tarii si implicit, al intregului Glob Pamantesc.

Am avut un vis prin care mi se oferea o alegere – „ca de pe un pod, sa cobor prin intuneric si noroi; am sovait si atunci, am descoperit ca de pe pod se poate trece usor pe un drum asfaltat.” Visul mi-a reamintit ca trebuie sa caut increderea in lumina si nu tenebrele pline de pesimism; solutia a fost eseul „Fara frica spre lumina”. Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii, prin care oamenii vor deveni mai buni, si credinta va avea o conotatie fireasca, fara frica si fara sa mai fie folosita ca un troc: „Ma rog, sunt credincios, deci Dumnezeu trebuie sa-mi dea ceva in schimbul efortului facut”. Am inteles ca in viata este mai valoroasa ideea de a face bine (iar daca nu poti, nu face rau) decat a-mi etala credinta in manifestari publice si tot timpul sa cer ceva. Eu cred ca Dumnezeu stie mai bine decat mine care ne este calea; de aceea eu doar multumesc si ii sfatuiesc si pe altii sa spuna :”Faca-se Voia Ta!”

Asta insemna ca in sufletul lor sa fie mai multa dorinta de cunoastere, decat de imbogatire. Amintiti-va de sfatul lui Iisus, de a ne aduna comori in ceruri. Calea este alegerea noastra; daca dorim sa invatam sa fim buni si sa traim in armonie cu natura si cu Dumnezeu, calea va fi usoara si fara suferinte mari.

„Oare noua epoca este antiromaneasa?”

- „Stefan cel Mare si Sfant e in noi”, se intituleaza un alt eseu semnat de tine. Pornind de aici, te invit sa vorbim despre ideea de unitate si armonie nationala. Mai pun pret romanii azi, pe asa ceva?

- In contexul actual, in care sentimentul pozitiv fata de locul si poporul din care provii este condamnat ca un act de sacrilegiu, iubirea de tara devine o taina a inimilor noastre, unde judecatorii neamului nu pot ajunge. Glia stramoseasca este plina de sangele inaintasilor nostri. In Braila, este o vorba – „cine bea apa din Dunare nu mai pleaca”. Plecarea nu se leaga de loc, ci de stare; eu practic, de 20 de ani m-am rupt fizic de Braila, dar spiritual, niciodata. Altfel spus, „sangele apa nu se face” si cred ca despre acest lucru pot vorbi mai bine, romanii din diaspora; unii din ei au trait situatia cand un copil, desi nascut departe de tara, este atras de glia stramoseasca. Chiar daca aparent nu se manifesta, acel concept legat de umbra stramosilor din „Musatin si codru” a lui Mihai Eminescu este mereu prezent. Ajungi sa crezi in viitor, oricat de dezamagit ai fi, atunci cand auzi de exemplu, ca un copil a afirmat ca „parca n-am facut agricultura pana in sec. VI, daca „plug” provine din slava”, iar altul alege istoria la capacitate, spunand ca-i mai importanta decat geografia, pe care o invata cu aceeasi placere, din proprie initiativa. Barbatii adevarati exista; ei sunt cei obisnuiti de mii de ani sa apere fruntaliile tarii (atunci erau persii, azi sunt cei stapaniti de lacomie si setea de putere). Sentimentul unitatii se afla in inimile tuturor, chiar daca aparent, nu se manifesta; el a fost scris cu sangele stramosilor.

-Cum crezi ca s-ar putea educa la tanara generatie patriotismul si dragostea pentru valorile nationale?

- Afara de componenta interioara, un rol important il joaca educatia din familie si vocatia dascalilor; din pacate, ceea ce am observat in ultimii douazeci de ani, ma intristeaza. Promovarea Halloween-ului in scoli de catre profesori, chiar obligandu-i pe copii sa participe si ignorarea unor zile precum 24 ianuarie (Unirea din 1859, ziua formarii natiunii romane), mi se pare grava. Profesorii romani ar trebui sa invete din grija plina de responsabilitate a dascalilor maghiari pentru instruirea copiilor si modul cum ii incurajeaza pe elevi sa pastreze traditia: de la mandria purtarii costumului popular, pana la deprinderi practice, specifice traditiei lor. Este dureros sa vezi in aceeasi scoala, copii care invata sa-si pastreze traditia si invatatoare romance care se rezuma doar la lipitul unor desene decupate. Pe vremea comunistilor, invatatoarea mea ne-a cerut sa coasem, sa tesem, a organizat recitari succesive de versuri in ziua Unirii, ziua Mamei, ziua Eroilor, ne-a invatat cantece patriotice, ne-a adus instructor de dansuri populare. Oare noua epoca este antiromaneasa? Dascalii de azi nu au avut modele, s-au nascut orfani?… Dar si orfanii gasesc exemple de urmat, in colegi si vecini. Eu inca mai cred in valorile familiei si in implicarea dascalilor si sper ca vor apare in societatea noastra oameni plini de vocatie, care vor constientiza ca Dumnezeu ne-a daruit o tara minunata, pe care noi trebuie sa o pretuim si sa o lasam urmasilor nostri plina de ganduri si fapte pozitive, sa cladim o imagine frumoasa, asa cum facem atunci cand ne construim/aranjam caminul/cuibul nostru. Si poate cel mai important lucru ar fi ca unii romani sa devina crestini cu adevarat, adica sa renunte la invidie. Bunastarea materiala nu este un pacat; ea trebuie incurajata si laudata cand este obtinuta cinstit, si cei care o poseda manifesta decenta. Nu in ultimul rand, sa ne gandim ca Eminescu, prin versurile si scrierile sale, este o dovada vie de iubitor de neam si tara.

„Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor”

- Ai primit si critici pentru ceea ce sustii, ai intampinat rezistenta?

- Am primit critici pentru un eseu publicat in martie 2003, iar raspunsul meu a fost un alt eseu – „E din ce in ce mai bine” – in care afirmam: „Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor; ne vine uneori greu sa credem ca si altii, chiar de alte confesiuni si din alte religii sunt animati de dorinta de pace.” De asemenea, a deranjat mesajul din „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, atragand vorbe grele la adresa poporului nostru, dar care a atras si mai mult pe cei care cred in neamul nostru si care spera in refacerea si inaltarea lui. Din fericire, demersurile mele mai mult sau mai putin modeste de a aduce din exilul etimologic unii termeni au fost intelese si eu sper ca intr-o zi, vor aparea adevarati lingvisti, care vor reusi sa demonstreze ceea ce eu doar am sugerat, generand noi ipoteze.

„Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc”

- Stiu ca ti-ai dorit foarte mult sa ii cunosti pe romanii din Diaspora. In ce s-a concretizat acest vis al tau?

- Inca din anii ‘90, afirmatiile domnului dr. Napoleon Savescu mi-au trezit dorinta de a contribui cu explicatii legate de limba si civilizatia dezvoltata in spatiul carpato-dunarean.

In 2004, am ajuns la Congresul International de Dacologie. Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc (prin limba, indiferent de etnie). Mi s-a oferit sansa de a putea comunica virtual si fizic cu romanii din diaspora. La inceput, au fost cei din Consiliul Mondial Roman, in 2004, la Vatra Dornei. Acolo, am luat atitudine in fata discursului plin de venin si dezbinator a unei persoane din Basarabia, incercand sa readuc la armonie si unitate – actiune sustinuta apoi de domnul general Mircea Chelaru si de senatorul Vladut Nisipeanu, presedintele Ligii Internationale a Romanilor. Astfel, prin intermediul Congreselor de Dacologie si ulterior, prin eseurile publicate, limba romana a devenit calea de comunicare cu romani din Germania, Australia, Canada sau Statele Unite. Ea, limba, este cea care ne apropie si ne uneste; cu gandul putem fi mereu in Romania, chiar daca fizic, unii sunt la mii de kilometri. De asemenea, sper ca unele informatii din ceea ce scriu sa ajunga prin intermediul romanilor din diaspora la prietenii/cetatenii din tarile in care acestia traiesc. Sunt convinsa de exemplu, ca anglosaxonilor le-ar place ipoteza prin care traditia si limba lor se apropie ca vechime de a noastra (si de scrierea de la Tartaria Prin asemanare, prin ceea ce ne leaga – limba indoeuropeana sau altfel spus, prin spatiul eurasiatic in care vietuim de milenii, ne putem afirma; nu prin ideea de a fi mai cu mot decat altii, ci alaturi de altii. Am fost si mai suntem niste privilegiati, traind intr-o zona cu temperaturi moderate si cu un relief variat. Pentru acestea ar trebui sa-i multumim lui Dumnezeu si sa nu uitam sa pastram, chiar sa refacem ecosistemul afectat si, uneori, distrus de defrisari, exploatari miniere de suprafata, etc. Daca nu invatam nimic din greselile facute, atunci ne condamnam viitorul neamului, iar romanii din diaspora nu vor mai putea spune ca „ acolo sunt radacinile mele.”

«Cititul este un leac minunat pentru suflet»

- Ce planuri de viitor ai?

- Sa invat sa inteleg cat mai mult, iar din cand in cand, sa pot darui din ce am adunat.

- Cum iti petreci timpul liber?

- Imi place sa urc, vara, pe crestele muntilor. Am fost in Retezat, Fagaras, Piatra Craiului, Bucegi, Ciucas, Caliman si mi-as dori sa pot sa ajung in Alpi. In rest, timpul liber il petrec printre ganduri si carti.

- Ce hobby-uri ai?

- Iubesc florile si imi place sa le inmultesc, sa vad cum dintr-o frunza se formeaza o planta care infloreste.

- Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?

- As indrazni sa va rog sa aveti incredere in voi, iar cand aveti probleme, va sugerez sa cititi. Cititul este un leac minunat pentru suflet; daca reusesti sa te concentrezi asupra a ceea ce citesti, timpul fuge usor, sufletul incet-incet, se vindeca si ochii se lumineaza. Iubiti florile; sunt atat de minunate, doar sunt “rupte din rai”. Ganditi constructiv, alegeti armonia si astfel ajutati tara, oriunde ati trai – prin ganduri pozitive si prin voi insiva. Fiti buni si incercati sa aveti o viata normala/armonioasa.

by Madalina Corina Diaconu
Washington D.C.

S-au implinit 550 de ani de atestare documentara a Bucurestiului! Domnitorul Vlad Tepes a fost primul care a mentionat Bucurestiul intr-un document semnat la data de 20 septembrie 1459, dedicat unor mici feudali.Timp de o saptamina, zi de zi, seara de seara, bucurestenii au petrecut si au mers la spectacole de teatru, concerte in aer liber si defilari. Zilele Bucurestiului au debutat pe data de 12 septembrie, cu o parada a costumelor de epoca pe bulevardul Unirii, cu un Carnaval al Copiilor in parcul Herastrau, cu fanfara si bataile cu flori de “la sosea” si cu numeroase expozitii dedicate acestei aniversari.

Seara zilei de 12 septembrie a fost incununata in Piata Constitutiei, cu un spectacol care a aratat, in termeni metaforici, geneza Bucurestiului. Evenimentul a fost organizat de ARCUB.

Muzeul Literaturii Romane a gazduit o expozitie de pictura si grafica, Galeria Municipiului Bucuresti a prezentat o expozitie de pictura, decoratiuni interioare si arta fotografica, Muzeul Taranului Roman a adapostit Gala Filmului – Bucurestiul Interzis, Muzeul Municipiului Bucuresti a organizat in colaborare cu Ministerul Administratiei si Internelor, simpozionul cu tema “550 de ani de la atestarea documentara a orasului Bucuresti”, iar la data de 18 septembrie a lansat colita filatelica aniversars „Bucuresti 550”. Expozitia “Ctitorii ale domnitorilor romani in Cetatea de Scaun a Bucurestilor” a fost amenajata in Pasajul Universitatii, Biblioteca Metropolitana a gazduit simpozionul international “Cartea – Romania – Europa”, iar Sala de Marmura de la Cercul Militar a pregatit o expozitie de tablouri cu licitatie.

ATRCN a pregatit o prezentare de moda realizata de creatori romani, care a avut loc la Teatrul de vara din Herastrau, pe 15 septembrie. Holul Primariei Municipiului Bucuresti, in perioada 15-20 septembrie, a fost gazda expozitiei de pictura Vitalie Butescu. Arcul de Triumf a fost deschis vizitatorilor intre 18 si 20 septembrie cu expozitia “Legiunea Romana din Italia in timpul primului Razboi Mondial”.

In noaptea dintre 19 si 20 septembrie, “Noaptea alba a Bucurestilor”, 12 muzee si institutii au avut portile deschise pina la orele 3 dimineata: Muzeul George Enescu, Muzeul National de Arta al Romaniei, Muzeul de Geologie, Muzeul National de Istorie, Muzeul Literaturii Romane, Muzeul Municipiului Bucuresti, Muzeul de Arta Vasile Grigore, Muzeul Hartilor Vechi, Muzeul National de Arta Contemporana, Palatul Curtea Veche, Observatorul Astronomic, Muzeul Militar National.
Teatrele bucurestene au pus in scena spectacole gratuite in zilele de 19 si 20 septembrie:
Teatrul Bulandra – Richard al III-lea se interzice
Teatrul Bulandra –A douasprezecea noapte
Teatrul Nottara – Doi pe o banca
Teatrul ODEON – Pyram si Thisbe
Teatrul Mic + Se joaca pe gaura cheii
Teatrul de Comedie –Domnisoara Iulia
Teatrul de Comedie – Sunt un orb, Poker
Teatrul Tandarica –Cenusareasa, Pacala
Teatrul Ion Creanga–Palaa cu surprize
Teatrul evreiesc de stat –Care de as cu valet
Teatrul C. Tanase–Nimic despre papagali

Teatrul Excelsior –Vacanta vesela
Teatrul Metropolis –Zaruri si carti
Teatrul Masca – Gardienii se intorc, Prostia omeneasca
Opera Comica pentru Copii –Balul Ispavnicesei.
Toata saptamina, 12-20 septembrie, Centrul Istoric al Bucurestiului a fost din nou in prim plan, ca inima a manifestarilor culturale. A debutaa cu festivalul organizatiilor non-profit “ONG Fest” si cu tirgul de arta, urmate pe Strada Carada de spectacole Art Show, Comedy Show, Cutia Istoriei, de mini recitaluri ale unor solisti romani, organizate cu ajutorul Fundatiei Culturale ARTEX, in colaborare cu Scoala de Arta a Municipiului Bucuresti.
Centrul de Conservare si Valorificare a Traditiei si Creatiei Populare al Municipiului Bucuresti a organizat zilnic in aceasta perioada, in Piata Constitutiei, un Tirg de Mesteri Populari, prezentind astfel obiceiurile populare romanesti si imagini de alta data.

Asociatia Tinerilor din Romania pentru Cultura si Normalitate s-au alaturat Zilelor Bucurestiului cu un program cultural, finantat din fonduri proprii. Ulita Traditiei si Mestesugului, Fanfara Studentilor de la Conservator in Parcul Herastrau, Next Generation Pop Simphony (Vlad Mirita, Acapella, Nico, Sistem, Alex, Smiley, Elena Gheorghe, Orchestra simfonica, dirijor Daniel Jinga), Spectacol de dansuri de societate, Spectacol Nicolae Voiculet (Folktronica) la Teatrul de vara Herastrau.

Alte programele artistice au fost organizate de CCVTC in Piata Constitutiei: Seara Romaneasca si Spectacol de minoritati (turco-tatari, rromi, germani, rusi si lipoveni italieni, polonezi, aromani si germani)
Regia Autonoma de Transport Bucuresti, care a implinita frumoasa virsta de 100 de ani de existenta, a organizat pe 19 septembrie, incepind cu ora 10:00, Caravana Timpului: o parada de la tramvaiele cu cai la cele mai noi tramvaie produse la RATB-URAC.

Pentru iubitorii de jazz, ARCUB a prezentat pe 19 septembrie in Piata George Enescu, un concert “Florin Niculescu cvintet”, iar Soprana Angela Gheorghiu si cunoscutul tenor Vlad Mirita au sustinut la rindul lor, in aceeasi seara, un concert de inalta tinuta artistica, pe scena din Piata Constitutiei, manifestare realizata de Institutul pentru Dezvoltare Durabila.

O saptamina care s-a vrut intr-adevar aniversara si prin care organizatorii si participantii s-au intrecut pe ei insisi. La multi ani Bucuresti!