În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declama?iune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani , un tân?r bine legat, cu studiile întrerupte ?i pus pe c?p?tuial?.
În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ata?az? de trupa lui de teatru . V?zând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, ?i iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaz? ca sufleor ?i copist la Teatrul Na?ional.
Soarta face ca acum s? se întâlneasc? cei doi mari scriitori, Caragiale ?i Mihai Eminescu.
Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vie?ii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultur?, aruncat prea devreme în vâltoarea vie?ii e pus fa?? în fa?? cu un tân?r pribeag, fugit de acas?, r?zvr?tit contra ?coalei ?i g?sind timp, între munci istovitoare, s?-?i înzestreze sufletul cu o comoar? de cuno?tin?e.
Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investe?te în ochii acestuia ca un tân?r de excep?ie. Eminescu îi ap?ruse frumos ca o scluptur? antic? sau ca un sfânt h?r?zit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternan?e de euforie ?i triste?e ce-i caracteriza vârsta adult?, r?mâne impresionat de personalitatea lui.,,E prea frumos s? fie adev?rat!” avea s? exclame Caragiale mai târziu, aducându-?i aminte de întâlnire.
?i lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a p?rut a fi a unui dandy îmbr?cat bine, cu multe cuno?tin?e literare, dar ?i un mare iubitor de teatru. Acum în aceast? sesiune teatral? dintre anii 1868 ?i 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egal? pasiune pentru literatur?.
Câte discu?ii s-au dep?nat între dân?ii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalt?, între dou? spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ?i de cultur?.
Caragiale a fost martor ?i la la plecarea lui Eminescu la Viena, înso?it de fratele s?u, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care s? ateste leg?turile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise ?i publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl laud? în ,,Direc?ia nou?”(1872), punându-l imediat dup? Alecsandri. S? fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?
În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucure?ti adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se gr?be?te s?-l cheme în redac?ie pe Caragiale, spunând c? un altul mai bun ca el nu exist? în tot Bucure?tiul. Se vede treaba c? Eminescu îi urm?rea mersul lui la ziarele „Claponul” ?i „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „Na?ional-liberarii” ?i „ Liberalii ?i conservatorii” nu au darul s? atrag? aten?ia ?efilor junimi?ti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrâna împreun? cu cei doi la ziar, ne-a l?sat cele mai pre?ioase amintiri despre atmosfera redac?ional? ?i despre prietenia dintre Eminescu ?i Caragiale. Cu „Roma învins?”, Caragiale p?trunde la Junimea. Cu talentul s?u scenic, a prezentat junimi?tilor piesa aproape jucat? de el, mimând, gesticulând ?i rostind ap?sat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei puseser? la cale s? scrie ?i o „ Gramatic?”, împ?r?indu-?i rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa ?i Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodat?. Ca s? înve?e de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gic?-contra” tratând drept moftangii pe Kant ?i pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adev?rate lec?ii de filozofie. Dup? ceasuri lungi în redac?ie ei se c?utau ?i prin ora?, izolându-se la nesfâr?ite taclale. Cei doi î?i câ?tigaser? întietatea ?i la Junimea, unde, cu toate c? erau cei mai tineri, î?i câ?tigaser? un adev?rat prestigiu prin precizia ?i fermitatea vederilor critice. Eminescu se mul?umea cu încuviin?area lui Maiorescu ?i se bucura de admira?ia mut? a lui Caragiale, „Las’ c-a t?cut ?i hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune c? „era o pl?cere nu numai pentru dân?ii ci ?i pentru oricine care vedea cum petrec împreun?.”
La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tr?gea mâ?a de coad?, l?sând beleaua mai mult pe Eminescu ?i Slavici.
Dup? ce a participat câtva timp la ?edin?ele Junimii din Bucure?ti, î?i schimba atitudinea dintrodat? ?i-l atac? ?i pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui ?i l-a publicat în revist?. ?ine conferin?e împotriva-i, de?i mai târziu l-a lingu?it prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” ?i n-a mai vrut s? aib? cu el decât rela?ii,, literare”.
Caragiale era un,,graeculus” înfig?re? ?i foarte agil. Observând c? nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie ?i pe Slavici în proz?, el se axeaz? pe comedie, continuând pe Alecsandri, sf?tuit ?i de Eminescu, care v?zuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic ?i cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desf??ura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, d?râm?tor de valori, indiferent la moral?, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste m?sur? în puterile lui, Caragiale nu se putea s? nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alt? talie etic? ?i artistic?.
Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras ni?te acte compromi??toare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu ?i i le-a dat ,,andrisantului”. Dup? opt zile de absen?? din redac?ie, Caragiale este numit inspector ?colar cu 800 de lei pe lun? de c?tre „andrisant”.
Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din prim?vara anului 1878 pân? la mijlocul anului 1881, când a trebuit s? p?r?seasc? redac?ia, silit din motive pe care numai el le cunoa?te. Istoriografia literar? ne vorbe?te ?i de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibil? r?mâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adic? Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucure?ti. Femeia era frumoas? ?i atr?gea aten?ia b?rba?ilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Ric? Venturiano. Ocazia se ive?te tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor ?colar pe jude?ele Neam?-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-?i g?se?te consolare în casa femeii fie la Târgu-Neam?, fie la Ia?i. Cei doi au între?inut ?i o coresponden??, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. ?i nici Veronica nu le-a p?strat pe-ale lui. Dac? le p?stra poate posteritatea avea s? cunoasc? mult mai multe taine din rela?ia lor.
Numit revizor ?colar pe circumscrip?ia Neam?-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaz? pe Veronica Micle, cu aten?iile lui de amorez ?i ve?tile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critic? pe Mihai fa?? de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de sup?rare cu poetul. Scipione B?descu îl pune în gard? pe Eminescu despre leg?turile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neam?, leg?turi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei ?i l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a dest?inuit ?i ea secretul despre ,,boala” lui, ,,p?cat” pentru care Eminescu o iart?. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fa?? de Caragiale.Se spune c? chiar ar fi vrut s?-l împu?te cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.
Nu l-a iertat îns? niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa ?i i-a cerut s? restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scen? dur? se întâmpl? chiar într-una din ?edin?ele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Cr?ciun, când cei doi scriitori se ceart? ca la u?a cortului, ,,dimpotriv? Eminescu ?i Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).
Veronica nu era disponibil? s? fac?,, prostia” de a se îndr?gosti de Caragiale, Junimi?tii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceast? dihonie, pentru a-l desp?r?i pe poet de femeia iubit?, mai ales c? Eminescu îi propusese c?s?toria. Titu Maiorescu merge mai departe ?i insinueaz? o intriga specific? lui Caragiale cum c? dramaturgul ,,i-a în?irat pe to?i prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care ?i el în?u?i”.
Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare c?tre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce p?cat c? nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ?i via?a l-a tentat cu toate pref?c?toriile ?i bunurile ei: a fost s?rac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil ?i o fi fost iubit, niciodat? nu ?i-a uitat menirea, pe care cel ce l-a z?mislit se pare c? i-a suflat-o la ureche, dup? ce l-a g?tit, zicându-i, cu un picior în spate:„„du-te s? fii trivial!”
La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, str?bate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a f?cut poetului.
Cu toat? bârfa lumii, Eminescu a fost al?turi de Veronica pân? la sfâr?itul vie?ii. O fotografie, descoperit? recent, îl arat? pe Eminescu lânga femeia iubit? ie?ind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-?i da ob?tescul sfâr?it. Iar zeflemistul Caragiale în fa?? dueleaz? cu actorul ?tefan Iulian, departe de fostul s?u prieten din tinere?e.

ION IONESCU BUCOVU 27 februarie 2012