Revista ARMONIA

Franturi de ganduri si sentimente acum, la marea sa trecere…

In aceste momente si clipe, recunosc si marturisesc sincer ca mi-este foarte greu sa vorbesc despre Domnul Ioan Ion Diaconu la timpul trecut, despre omul pe care l-am cunoscut in toamna anului 1993, la sediul Societatii Romane de Radiodifuziune din Bucuresti, cand si unde eu, elev in clasa a 10-a, doream sa ma inscriu si sa particip la emisiunea radifonica si culturala „Cine stie castiga”, organizata, in fiecare duminica, de catre postul de radio Romania Cultural si unde Domnul Ioan Ion Diaconu era redactor si realizator. Si iata, in aceste imprejurari si conditii, de atunci incoace, am legat si am cultivat cu domnia sa si cu intreaga sa familie o prietenie frumoasa, de suflet, o colaborare cat se poate de fructuoasa, pana cand a iesit la pensie si, mai ales, pana cand a fost doborat de cumplita boala, care l-a si insotit, tot mai agresiva si mai violenta, l-a dus si condus pana la mormant…
Mai auzisem si pana atunci vocea inconfundabila si radiofonica a Domnului Ioan Ion Diaconu, in cadrul multor si a diferitelor emisiuni de radio, chiar aflasem si incepusem sa ma documentez, cu privire la activitatea si biografia sa, din care am retinut ca Domnul Ioan Ion Diaconu a fost realizatorul uneia dintre cele mai longevive si mai vibrante emisiuni de radio, “Memoria pamantului romanesc” (20 de ani de emisie neintrerupta). Totodata ca aportul, implicarea, activitatea, conduita sa morala si profesionala a fost si ramane un model de referinta pentru fostii colegi si pentru orice aspirant la acest domeniu profesional numit Radio. Daca ar fi sa mai retin cateva date biografice, voi spune ca Domnul Ioan Ion Diaconu s-a nascut la 6 octombrie anul 1937 in orasul Bals, jud. Olt, ca fiu al Mariei si al lui Ion Diaconu, preot al Bisericii Sfanta Parascheva din orasul Bals (fostul judet Romanati) si apoi cantaret bisericesc.

Urmeaza Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, din anul 1956 pana in anul 1959, cand este arestat si condamnat pentru atitudine subversiva impotriva oranduirii socialiste. Eliberat, isi reia studiile si termina facultatea in anul 1969. Intre timp s-a casatorit cu doamna Constanta – frumoasa si scumpa lui sotie, care i-a fost alaturi, dimpreuna cu cele doua fete si intreaga familie, pana la sfarsitul vietii sale pamantesti. Din anul 1968 este reporter, apoi redactor la Radiodifuziunea Romana. Intre anii 1969 si 1989 a realizat emisiunea “Memoria pamantului romanesc”. Dupa anul 1989 a realizat emisiunile “Antena Bucurestilor” si “Cine stie cistiga”, a colaborat la realizarea emisiunilor “Universitatea Radio”, “Amfiteatru Literar” si altele. In paralel cu activitatea din radio, a scris proza pentru copii si tineret. Prima lui carte “Cercelul domnitei” (1970), este o povestire cu tenta istorica, de educatie patriotica in spiritul vremii, dar alcatuita si compusa intr-un stil cald si curgator, valorificand limbajul oral in maniera lui Ion Creanga. “Povestea unui steag tricolor” (1981) evoca istoria (in buna parte reala) a unui steag mostenit de la sarbatoarea Marii Unirii din anul 1918.
In anul 1996 publica “Acea noapte sfanta. Inchis sub comunisti pentru Transilvania”, o carte de literatura-document, in care relateaza intamplarile dramatice prin care a trecut in anii detentiei. “Celula cu suflete” (1999), roman rezultat din acceasi experienta a detentiei comuniste, imbina memorialul cu unele episoade fictionale. Sunt prezentate ca intr-un film diferitele categorii de incarcerati politici, de la membri ai partidelor istorice la legionari, fiecare cu optiunile si argumentele sale. Textul este alert, dens si semnificativ, prin portretele memorabile ale personajelor descrise si situatiile dramatice surprinse cu mare sensibilitate si forta scriitoriceasca. A publicat in nenumarate ziare si reviste, din care amintim: „Magazin Istoric”, Revista „Steaua”, Revista si ziarul „Flacara”, Ramuri, „Scinteia Tineretului”, „Saptamana”, „Romania Literara”, „Romania Mare” si multe altele. Dupa o lupta lunga si crancena cu boala, s-a stins din viata, nascandu-se in viata cea vesnica, in locuinta sa din Bucuresti, in ziua de marti – 3 mai anul 2011. Trupul a fost despus la Capela Cimitirului Belu din Bucuresti, pe 4 mai, iar inmormantarea a avut loc in ziua de joi – 5 mai anul 2011, la cimitirul din comuna Jilava, judetul Ilfov.
Prin urmare, cugetand eu acum, in aceste momente la activitatea si (la) personalitatea foarte complexa si foarte completa a Domnului Ioan Ion Diaconu, ma gandesc la darul omului providential cu care l-a inzestrat Creatorul si Stapanul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – pe Care domnia sa l-a cinstit cu toata sinceritatea, dragostea si abnegatia!… Asa se explica si faptul ca foarte multe personalitati cultura si bisericesti, de cea mai inalta valoare si de cea mai rafinata clasa cum ar fi: Patriarhul de pie memorie Teoctist Arapasul, sau Mitropolitii: Nicolae Corneanu, Irineu Popa si regretatii Antonie Plamadeala si Nestor Vorncescu, ori scriitorii: Marin Preda, Eugen Barbu, Fanus Neagu, Dinu Sararu, Adrian Paunescu, Ion Baiesu, Liviu Grasoiu, Dan Verona sau Mihai Radulescu si foarte multi altii, l-a cunoscut, stimat, admira si apreciat, pentru caracteru, onestitatea, demnitatea si calitatea omului cat si pentru profesionalismul scriitorului si publicistului Ioan Ion Diaconu!…
M-as bucura sa stiu ca atat contemporanii cat si posteritatea ii vor acorda, totdeauna, cinstea, recunostinta si pretuirea cuvenita pentru tot ce a facut, pentru ceea ce a fost si a insemnat (sau ar trebui sa insemne) Ioan Ion Diaconu in constiinta si in memoria noastra colectiva, (a atator cititori, colaboratori, ascultatori si admiratori), care, ma rog lui Dumnezeu sa nu fie alterata si o spun aceasta cu mare infrigurare fiindca, din pacate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita binefacatorii si inaintasii nostri dar incerc, totusi, sa–mi fac un act de incurajare si de optimism si sa cred ca ori de cate ori va fi pomenit numele acesta va fi pronuntat cu veneratie si respect pentru tot binele pe care el l-a facut atator oameni si care fapte, suntem convinsi si siguri, ca sunt consemnate de catre Dumnezeu in Imparatia Sa cea cereasca si vesnica de care, ne rugam Lui, sa aiba, de aici inainte, parte!…
Eu cred ca luciditatea si dreapta lui socoteala ar fi fost de mare folos (si) acum dar, am convingerea ca felul sau de a fi si, mai ales, de a vedea lucrurile s-a transmis multora dintre cunoscutii, colaboratorii si colegii sai avandu-l, astfel, intre noi si, indeosebi, intru noi pentru care fapt ma rog ca Dumnezeu sa-i rasplateasca toata osteneala si daruirea de care a fost in stare si sunt convins ca nu va fi repede uitat, desi, de multe ori suferim de aceasta maladie – a nerecunostintei, fiindca aportul sau a fost foarte consistent, facandu-se, adeseori referire la el asa incat Domnul Ioan Ion Diaconu este si trebuie sa ramana in continuare, ca un far care, inca, mai lumineaza si va lumina foarte mult timp de acum incolo desi, probabil, sunt si dintr-aceia care ar dori sa-l stinga, sa fie stins ori sa-l retraga si sa ramana retras, insa acum, cand apele spiritului sau s-au retras, ele au lasat in urma, cristaline, slefuite de patima, suferinta si inteligenta, cateva sute de vorbe memorabile. Intelese in dozajul lor corect, uneori cu doza necesara de umor, alteori ramanand de-a dreptul contestabile, ele pot sa apere de amagitori, de prosti si ipocriti iar uneori (si) de excesul care sta la panda in fiecare dintre noi. Dar mai presus de orice ele sugereaza un lucru nespus de simplu si de greu de obtinut: ca a fi liber inseamna a gandi totul cu mintea ta. Pentru ca in acest caz chiar si eroarea, apartinandu-ti, este mai lesne suportabila. Cu atat mai mult in aceste vremuri in care lucrul cel mai teribil care ni s-a putut intampla a fost acela de a fi gresit (sau de a fi devenit victime), participand la erorile altora!…
Prin urmare, acum, in incheierea acestor simple dar sincere randuri de evocare a personalitatii Domnului Ioan Ion Diaconu, cred si nadajduiescca vom sti pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii asa cum se cuvine, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!… Si totusi, suntem incredintati de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune; caci „noi locului ne tinem, cum am fost asa ramanem”!…
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Vesnica sa-i fie pomenirea! Amin!
Cu aleasa pretuire si deosebita recunostinta,

Stelian Gombos

Nu demult, datorita dragostei de poezie, proza si frumos, am avut privilegiul de a cunoaste un om mare (asa cum îi numesc eu pe cei pe care îi admir si îmi folosesc drept exemple). Este Octavian Curpas, românul nostru de departe, dar mai degraba – de pretutindeni.

M-a ajutat sa constientizez valoarea scrisului si sa îmbogatesc cu picul scrierii mele, literatura de peste hotare, poezia româneasca, vorba româneasca.

Astfel, din nimicia mea, din sufletul meu de om simplu, fara prea multe studii, plecat peste hotare de la o vârsta frageda, îmi permit sa scriu câteva cuvinte despre opera sa recenta si sa marturisesc ca ma regasesc, cu trairile mele, în cartea scrisa de Octavian, „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX”.

În câteva pagini a scris câteva vieti ale oamenilor, oameni simpli deveniti întrucâtva eroi ai limbii si traditiei românesti, iar pentru mine adevarate modele.

Întiparit în minte si în suflet îmi va ramâne si mie, Nea Mitica, cu toate întâmplarile traite de el: fiecare poveste captivanta citind-o, parca simti cum intri în ea fara sa îti dai seama, te identifici cu anumite personaje din cuprinsul povestirii. A scris vorbe de duh, a scris istorie si iubire de tara, dar a relevat si curajul de a lasa totul în urma, în cautarea unei vieti mai bune.

Cum bine spuneam, Octavian Curpas a descris vietile mai multor oameni în câteva pagini, deoarece Nea Mitica a fost mereu înconjurat de oameni minunati, dar totodata atât de diferiti. Totul este relatat cu atâta dragoste, încât simti cum te identifici nu numai cu personajele, ci si cu oamenii pe care Octavian Curpas, el însusi i-a întâlnit si cu care a depanat amintiri.

Dorul de tara, dragostea si focul de român ce îl purtam în suflet e atât de prezent în carte, încât nu poti sa nu fii cucerit. E o opera moderna din care nu lipseste dragostea de radacini semanata în suflete de catre stramosi.
Octavian aduce de foarte multe ori în prim plan istoria României si chiar a mai multor tari, poate si de aceea o consider pe lânga o poveste de viata, un pumn de amintiri si definitii de vieti omenesti, o învatatura si un mod de reîmprospatare a culturii.

Octavian subliniaza ca cei plecati nu au uitat ca sunt români, au purtat în suflete dragostea de Patrie si au transmis-o copiilor. Prin ei România dainuie si e prezenta în toate colturile lumii, si nu doar tara ca denumire, ci si cartile ei, istoria ei, sentimentele de prietenie ale românului, dragoste, chiar si nebunia lui.
Sunt mici si putine vorbele mele, dar cuprind în ele dragostea unui român de departe, cu sufletul mereu acasa fiind.

Admir inteligenta si spiritul etic cu care Octavian Curpas ne relateaza povestea unor oameni simpli si plini de curaj, oameni asemanatori, dar totodata cu povesti de viata diferite. Nea Mitica ne spune, prin condeiul lui Octavian Curpas, ca oriunde te-ai afla, în sufletul tau exista acel acasa, ca nu omul, ci locurile pe care el salasluieste se dau dupa el si ca nu exista granite nici pentru istorie, nici pentru traditie, nici pentru iubire si curaj.

Multumesc Octavian, pentru onoarea de a te fi cunoscut si pentru aceasta lucrare în care ne-ai scris pe noi, cei de departe, dar mereu cu sufletul acasa.

LUMINITA AMARIE
Paris, FRANTA

Stela COVACI

MOARTEA LUI NICOLAE LABIS

Nicolae Labis a fost initiatorul Miscarii de Rezistenta anticomunista în România. De aici avea sa i se traga moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate si executat la ordin. Poetul a supravietuit pâna pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenta Floreasca.

Perfid si cinic construita si dusa la îndeplinire din ordine nescrise, aceasta crima nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completa. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durata nelimitata în seifurile care ascund secrete murdare „de interes national”. Sa ucizi un viitor foarte mare poet al tarii, înzestrat cu daruri celeste, adapându-se cu lacomie din sevele pure ale acestui pamânt, brusc dumerit asupra jugului, minciunii si ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu si mereu la suprafata si, ca în basmele ezoterice, sângele tânar cere izbavirea.

Ma numar printre putinii martori care se mai afla în viata, colega de grupa, prietena si partasa la aceleasi framântari ale poetului în ultimul lui an de existenta – tumultuosul si sângerosul 1956, când doar pentru o clipa am trait iluzia libertatii.

Aceasta fericire m-a transformat în martor incomod si “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma si puterea lui de luptator. Am fost aleasa însa ca exemplu, arestata si condamnata, pentru ca am organizat sedinte “conspirative”, “contrarevolutionare”, la care a participat si poetul Nicolae Labis. Aceeasi soarta a avut-o si colegul si prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adapostea pe poetul fara locuinta si bani Nicolae Labis.

Campania de înfricosare prin santaj, schingiuire, condamnari fara drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberanta, încât ne-a amutit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 sotul meu, mi-a propus sa nu vorbim, sa îngropam în adâncul nostru aceasta cutremuratoare taina.

„Pasarea cu clont de rubin”

Familia poetului a stiut adevarul de la început. Rapus pe patul de la Spitalul de Urgenta, el le-a marturisit tatalui sau si câtorva prieteni apropiati ca a fost împins între vagoanele tramvaiului si ca-l cunostea pe executant. Singura marturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictata lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinta lui Nicolae Labis de o voce anonima, cu un usor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clara ca necrutatoarea „Pasare cu clont de rubin” a doctrinei comuniste s-a razbunat pentru nesupunerea lui si l-a strivit. Cu ironie amara trage speranta ca urmasii pajurei vor gasi prin tarâna urmele poetului Nicolae Labis, care “va ramâne o amintire frumoasa”.

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid si disperat, au ramas în manuscrisul original, taiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma sa plece demn, împins în abisul mortii de cei pe care i-a crezut ca au suflet si idealuri.

Ma voi rezuma în textul de fata doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hartuirea, lupta si solutia finala dintre poetul Nicolae Labis si organele Securitatii statului în toata ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânarul Labis, romantic revolutionar, cum se spunea pe atunci, încercând sa scrie în pas cu cerintele epocii, a înteles ca îndrumarea falsa si restrictiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenta scotocitoare, talentul debordant au declansat ura si invidia colegilor de la Scoala de Literatura (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei si altii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslasu, Gogu Radulescu, Mihai Gafita s.a.

Pentru ca Labis nu s-a supus, a refuzat obladuirea cuiva, consider ca, de atunci a început sa i se constituie dosarul de urmarire. Directorul Scolii de Literatura îl credea pe Labis „un ratacit” cu idei „daunatoare” si a creat în jurul lui o retea informativa dintre colegi, obligati, de spaima, din lasitate sau din dorinta de parvenire, sa scrie si sa depuna regulat note informative despre lecturile interzise, ideile razvratite si tot ce parea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil nastrusnic si generos. Concret, se perinda sanctiunile, tentativele de exmatriculare din scoala sau UTM, consemnarea la domiciliu, perchezitiile în camera de la camin, urmate de confiscarea cartilor interzise. A continuat interzicerea textelor si a prezentei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucuresti 1953. În marea lor ura si prostie, colegii si “victima” l-au pârât pentru „tentativa de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sanctiuni.

Cabala activistilor si lista neagra a lui Gogu Radulescu

Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labis se hotarâse sa termine cu „coproductiile” si sa porneasca pe drumul propriu, fara îndrumatori si închistari în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeste perioada Scolii de Literatura „Treapta limpezirii”. Citez: „În aceasta etapa m-am format prin lupta. Dogmatismul, birocratia, iata niste scorpii care circulau cu violenta pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi. dar nu m-am închinat cum, vai, au facut-o unii colegi nimerniciei”. Labis primeste riposte dure: La Plenara sectiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (sotul Veronicai Porumbacu) îi caracterizeaza poeziile ca dominate de „apasare si tristete lipsita de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuza de „asimilarea excesiva a unor poeti dintre cele doua razboaie (Ion Barbu si Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, sa-l învinuiasca de „snobism, evazionism, influente ale ideologiei burgheze, infiltratii liberaliste, slaba pregatire ideologica, lipsa de contact cu realitatea, precum si confuzii cu privire la raportul dintre libertate si îndrumare”.

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagma, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului asteptat si a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izoleaza, dar cel mai mult îl înspaimânta chemarile la ordin cu amenintari din partea Securitatii. Stia ca este trecut pe “lista neagra” întocmita de Gogu Radulescu (prezent în tribuna pâna în ultima zi a lui Ceausescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discutii sincere” cu tinerii scriitori, sa afle si sa informeze Securitatea ce idei dusmanoase îi framânta în taina.

„Labis a fost ales pentru a exemplifica urmarile posibile ale nesupunerii”, declara cu toata raspunderea ziaristul si apropiatul prieten pâna la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, aparute abia în anul 2005, dupa parerea mea, cea mai autentica, dezinteresata si bine informata consemnare dintre cele aparute pâna acum.

Presentimentul mortii

Pe parcursul anului 1956, cred ca prin vara, se muta de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fratii Raicu, D. Carabat, Gh. Margarit (sporadic mai dormea si pe la Ion Baesu sau Lucian Pintilie). Ceruse o camera de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeste. Colegul sau, mai în vârsta cu trei ani, Aurel Covaci, generos si ocrotitor, îi ofera sa împarta, ca între frati, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îsi împarteau bruma de mâncare, tigarile si paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele si hotarârile.

Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studenta la Sectia de Literatura si Critica Literara, anul III Filologie, am devenit prietena apropiata, confidenta, împartasindu-le durerile si bucuriile zi de zi. Am povestit în doua carti aparute – „Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, si în “Persecutia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se refera la acel anotimp zguduit de istorie, a carui amprenta a ramas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinta mea fagila, maturizând-o. Le voi relua curând în alta parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat si voi povesti cum, împotriva ratiunii lui salvatoare, destinul, adica propria lui structura spirituala, înfruntând “masina infernala”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domina si ne coplesesc. Aurel Covaci le cunostea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesabuinta, regretatul Laurentiu Ulici mi-a spus: „Poetul si-a regizat singur moartea”.

„E un streang în adâncul genunii Ce ma spânzura invers spre cer”

Voi încerca acum sa deslusesc semnificatia „noptilor de cosmar”, adica a trairilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai pastrat, din cele doua nopti esentiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 si 2 decembire 1956 – Ultima zi de nastere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, „Fondul Nicolae Labis”, la care nu am avut acces pâna recent, dupa cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitata niciodata sa onorez vreo festivitate dedicata poetului.

Din noaptea Sfântului Andrei s-au pastrat doar trei poezii ale cosmarului care acum devenise datina. Labis se asezase turceste peste patura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clatinându-se pe peretele varuit („Umbra mea îsi clatina/ Limpede var/ Vine ca o datina/ Noaptea de cosmar”).

Aurel Covaci se asaza, în pozitia lui Buda, în fata poetului si îsi deseneaza unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în carbune deasupra: „Omule, nu te supara, ca trece si asta”. Ca în transa, preluând cosmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al cosmarului, iscalit apoi de Nicolae Labis:

SONETUL COSMARULUI

Pricepem noi aceasta odihna chinuita

Când ne cuprinde vraja trairii efemere,

Când ni se aprinde totusi tacuta dinamita

Încatusata-n suflet, în creier si-n artere?

Când somnul, moarte-n uda uitarilor ne cere

Învie în tarâna cu seceta cumplita

Aceste clare vise, viclene temnicere,

Când chiar si suferinta e-n lume urgisita.

Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,

Sa strige ca nebunul: acela-i înteleptul.

Când nici macar la chinuri noi nu mai avem dreptul.

Ne zgârie atâtea satane reci pecetii

Deci: care-i vietuirea si care sunt peretii?

Deci: sufletele noastre ne sfâsie peretii?

(Desi a compus-o amicul meu intim Covaci, o iscalesc cu brio. N. Labis)

Foaia aceea a fost arestata si ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperata. S-a mai pastrat, bracuit, începutul celui de-al doilea sonet al cosmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în racla si în groapa.

Simteam în nara izul putreziciunii mele,

Dar auzeam tacerea cum sapa, cum tot sapa,

În moartea mea sa scoata comori de gând si stele.

O viziune a propriei morti, dar si a acelor tainice recuperari spirituale de dupa. Labis i-a transmis imaginea în transa poetica. A treia poezie, fara titlu, scrisa si compusa de Nicolae Labis, pe care Covaci o aproba doar prin iscalitura, este o marturie totala despre suferinta. Aici apare imaginea surprinzatoare a poetului sugrumat cu propria-i fasa de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii si cu picioarele invers, spre cer:

Ma doare tot: visul, cuvântul, somnul, viata si vântul.

Ma doare cel pe care îl iubesc. Bogat si sarac.

Ma doare haina, ma doare camasa,

Ma doare scutecul, ma doare fasa,

Fasa aceasta a fost prima funie

Ce m-a sugrumat, dar acum

E un streang în adâncul genunii

Ce ma spânzura invers spre cer.

“Pasarea cu clont de rubin” – manuscris

 

„Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul”

Semnificatia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia dupa descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscalite si datate de Nicolae Labis din cea de-a doua noapte de cosmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat dupa caracteristica foilor rupte dintr-o mapa de birou, dar, mai ales, ca multe sunt stenografiate total sau partial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea.

M-am gândit, emtionata, ca hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani si atâtea priviri scotocitoare, plus competenta si vigilenta “poetului print” Gheorghe Tomozei, care, stapân pe toata arhiva, nu a avut interesul sa se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a doua doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oara în forma tiparita. Doar câteva, scrise de mâna, au fost rupte din context si prezentate fara semnificatii în alte parti.

Le veti citi si veti întelege disperarea poetului, care, „îngrozit de temnicer”, „înainte de gol”, „înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adreseaza „omului de pe marginea patului”, care i-a însotit „nefericirea noptii de cosmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iades, lasa aceasta ultima chemare „nu scrisa, ci dictata”, tipând în van „ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredintat lui Covaci, poate cu rugamintea de a nu le face publice niciodata. E vorba despre poezia „Credo”, o viziune a omenirii lase si a puterii lui Satan pe pamântul patriei, data de Dumnezeu altar Poetului.

Despre simbolistica Spânzuratului din cartile de Tarot, explicata succint de doi mari scriitori ocultisti, sunt necesare explicatii:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer si capul atingând pamântul, adeptul liber si mânat de sacrificiu care dezvaluie oamenilor secretul zeilor si care pentru asta este amenintat cu moartea”.

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proza, zice despre Spânzurat: „Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul. O noua suferinta, mai mare decât poate provoca vreodata orice durere omeneasca.”.

Nicolae Labis spune totul despre el si despre epoca celui rau. Prin ultimele lui mesaje mi se confirma ceea ce aflasem: Nicolae Labis, structural, avea toate datele unui viitor mare initiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul sau de limba româna, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politica), discipol si apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Falticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumusetea, profunzimea si tâlcul folclorului strabun. Nicolae Labis are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostrita, care aminteste prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.

Scenarii si dovezi

Despre asa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, caruia i-a supravietuit pâna la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumatate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevarul, mai ales ca au ramas extrem de putine si verosimile documente. Serviciul kafkian al Securitatii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenti, chiar si din rândul scriitorilor, au împrastiat drept adevaruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima si cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative si întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:

1. Labis era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;

2. Labis a baut cu Covaci, iar în statie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i si ceasul de la mâna. Aceasta fapta ar avea doua explicatii: a) Covaci este banuit ca „scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labis pe linie contrarevolutionara, iar, daca nu i-a reusit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigatiilor lui Gh. Achisei si afirmatiei Margaretei Labis, studenta la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeasi fata; pare hilar daca nu s-ar fi comandat si un roman difuzat pe piata, scris de Gabriel Gafita. Protagonistii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios si gelos, îl ucide pe celalalt. Prost scrisa, cusuta cu ata alba, aceasta versiune nu a prins si nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext sa-l ciomageasca pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravietuia cu Petre Pandrea în aceeasi celula (mie mi-a relatat un martor din arest).

Dupa ce ne-au învatat minte si ne-au eliberat din închisoare conditionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodata, fiind pasibili de o noua pedeapsa, am pastrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labis, haituit de pazitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricosat si singur, amenintat cu moartea si cu interdictia. Imaginea acelei ultime nopti de decembrie, reci si cetoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima a altei revolutii, a scris: „În astfel de nopti/ În astfel de zile/ Umbla pe strazi cu umbre tiptile/ Poetii si tâhlarii”.

I-am recitat întreaga viata poeziile postume. Aurel Covaci îi imita si tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzator de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii românesti.

„Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”

În momentul de fata, ramasa în viata, sunt singura care a trait si a vazut cu ochii proprii grozavia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o alta floare de crin întrupându-se într-o zi cât altii în zece. Doar pentru cei de buna-credinta scriu atât cât stiu si, ca pe un desfasurator, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneste cu prietenul sau Portik Imre, venit la Bucuresti în delegatie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci si de raceala oamenilor care îi erau odata apropiati. Îi citeste o poezie dedicata siesi: „Sunt douazeci de ani si înca unul.”. Marturiseste ca foloseste cuvintele limbajului comun ca simboluri: „Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar s.a. au alta semnificatie decât cea obisnuita”.

Îl preocupa faptul ca a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal si a recitat poezii interzise. Vorbeste cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 si consecintele de la Facultatea de Filologie, arestari, excluderi. Se hotaraste: „Trebuie sa dispar pentru un timp din fata ochilor lor. Vreau sa dispar din Bucuresti, fara urma”. Hotaraste sa plece înainte de Sarbatori. Mai spune: „Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”. Portik a plecat.

7 si 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinta de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu ma întâlnesc cu el si-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a doua pachete de tigari Carpati. „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste”.

9 decembrie: Spre seara apare acasa devreme, avertizat de Aurel Covaci ca nu-i va mai oferi gazduire daca întârzie noptile. E foarte flamând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenteasca de pe Matei Voievod. Labis cere permisiunea sa comande o friptura pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îsi aminteste ca l-a vazut acolo si ca a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipos (Editura Universal Dalsi-2000), îsi aduce aminte ca în acea seara i-a soptit doar atât: „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste.”.

În drumul spre casa, cu exact cei 5 lei împrumutati de la mine cumpara o sticluta de un sfert din cea mai ieftina tuica populara. Nevoia de comunicare si alte aleanuri îl deturneaza spre localul Capsa, înca elegant, pastrând ceva din parfumul boemei de odinioara. Labis nu era beat, o afirma si altii, o declara si el la Urgenta. Gusta putin din tuica, nu avea bani nici macar de o cafea. Între timp, la o masa mai încolo, se asaza trei barbati si o femeie.

În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentati drept necunoscuti. Pe cel putin doi, Labis îi cunostea. Pe unul, înca din 1953, când a avut cu el o altercatie dura la festivitatea înmânarii premiului de stat poetului Alexandru Andritoiu. Acesta i-a spus lui Labis, cu ura, ca în viata sa nu va „pupa” premiul de stat. Labis se hotaraste sa-l bata, dar Aurel Covaci l-a sfatuit sa se fereasca de el, caci are meseria de „suflator”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grisa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean. Femeia, însotitoarea lui Grisa, pe nume Maria Polevoi, era o fosta dansatoare la Teatrul „Tanase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labis mi-a spus ca Nicolae Labis parea s-o fi cunocut si pe ea, dinainte. Polevoi Maria, nascuta la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucuresti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grisa si a lui Mary Polevoi sunt în multe privinte asemanatoare. Convingerea mea este ca si ei au avut rolurile lor, dar documentele esentiale lipsesc. Eu îi consider agenti, bazându-ma pe declaratiile lor confuze si contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurta vreme dupa moartea poetului.

Tramvaiul 13

Grisa Schwartszman, în acea noapte la Capsa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lasat ademenit de femeie si le-a oferit si lor din bruma lui de tuica. Mai mult, Labis nu a baut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelasi nume. Labis a vrut sa-si amaneteze ceasul „Pobeda”, ca sa-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reusit. Apoi, femeia îi propune sa se furiseze pe cai diferite si sa se întâlneasca în statia de tramvai Coltea, invitându-l peste noapte la ea.

În statia prost luminata, apare si filatorul Grisa. Mary îl recunoaste si asista de la o mica distanta cum poetul ezita, asteptând-o, sa ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din fata spitalului, face bucla si opreste usor în fata Muzeuluiui Sutu. Patru persoane asteapta sa urce, Labis e al treilea, dar tot mai sovaie. Când porneste tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labis pe gratarul dintre cele doua vagoane. Grisa striga ca cel cazut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozavia, spune ca îl cunostea pe poetul Nicolae Labis si roaga sa fie dus la spital.

Considerând ca victima este în stare de ebrietate, doi barbati (probabil martorii din statie) îl târasc pe propriile picioare, fortând fisura coloanei si împreuna cu femeia îl duc la camera de garda. Lasat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi si cu femeia mai departe, pâna ajung la Urgenta de pe Str. Arh. Mincu.

Înca erau la Coltea când poetul, constient, da numarul de telefon al lui Aurel Covaci, si Mary îl anunta în jurul orei 3 dimineata ca unul „Labes” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale asa-zisului accident. Îngrijorat ca nu a aparut înca la Covasna, Portik revine la Bucuresti, îl gaseste la Spitalul de Urgenta. Portarul îi sopteste: „Se spune ca era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl gaseste complet lucid si vorbind coerent. L-a întrebat daca a primit telegrama trimisa în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fata, Stela. Eu i-o dusesem la posta, într-adevar, dar telegrama nu a ajuns. Asa cum am aflat din dosarul meu de urmarire informativa, înca din 1956, printr-un ordin secret, corespondenta îmi era triata si partial oprita. În telegrama, poetul se scuza ca nu poate fi punctual la întâlnire, fara alte explicatii.

Maria Polevoi: „Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui”

Am sa extrag câteva fragmente esentiale, pentru stabilirea adevarului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labis din ziua revederii lor, cât si cele relatate de Maria Polevoi, aparuta la Spital pe la ora 3 p.m. si acceptând sa stea de vorba cu Portik circa doua ore, invitata la masa, la Restaurantul Kiseleff. Informatiile pe care le-am adunat o viata întreaga, insinuarile din anchetele speciale ale Securitatii ma determina sa le acord toata încrederea.

Labis catre Portik: „Nu, n-am fost beat. E adevarat ca am baut dupa-amiaza si în seara aceea, dar nici macar ametit n-am fost.”; “Nu am cazut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu aveam intentia sa iau tramvaiul din mers, fiindca trebuia sa vad mai întâi în ce tramvai si în ce vagon urca ea”.

Maria Polevoi îl zareste ajuns în statie, dar se razgândeste si se retrage în umbra. „Aveam multe motive ca nimeni sa nu ma vada cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmarit cu privirea, având de gând sa nu urc daca se urca el. Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-si drumul, în timp ce poetul disparuse”. Despre autorul faptei: „Sta putin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labis”.

Mariei Polevoi i-a fost frica toata viata sa pronunte numele celui care a executat atentatul. Poate ca, pâna la un moment dat, i-a fost complice. Cert este ca sensibilitatea ei de femeie (cine stie prin câte vicisitudini trecuta) angajata în MAI, fie chiar si într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, sa se prezinte la Uniunea Scriitorilor si sa stea de vorba cu Mihai Gafita (fost ofiter de securitate) si sa-i povesteasca despre cele vazute cu adevarat. În felul acesta, sunt informati în secret cei care aveau sarcina de partid sa-l supravegheze pe poetul Nicolae Labis: Marcel Breslasu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul noptii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de amenintare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înteles ca i-ar fi recunoscut vocea lui Grisa Schwartszman.

Pâna în 1978, fiinta aceasta a trait sub teroarea detinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva si-a amintit de ea si a încercat sa o determine sa spuna adevarul.

Satana si-a facut datoria

Cât despre Grisa, înca se mai poate realiza o investigatie competenta asupra celor doua procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor doua declaratii confuze si mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.

Concluzia a fost ca, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se urmatoarele: „Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel putin faptului încercarii sale de a se urca în vagon, urmeaza a se constata ca (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict si a pronunta ca atare încetarea procesului”.

Mihai Beniuc a avut sarcina grea. El a trebuit sa-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studentii înghesuiti pe coridoarele Urgentei. Nu pierdea nici un prilej sa-i mustre si sa-l dea de exemplu pe Labis. Îi avertiza la ce ducea faptul sa nu asculti de îndrumarea partidului. Acelasi lucru l-a declarat si Nicolae Ceausescu prin anii ’70, adresându-se unei delegatii de tineri scriitori, sfatuindu-i sa nu comita fapte nesabuite daca vor sa nu împartaseasca soarta poetului Labis.

A murit când furios, când sperând, parându-i rau si iubind cu ardoare viata si oamenii, implorând în ultimele ceasuri sa i se aduca ozon de pe culmile unde se adapa caprioara.

L-am revazut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbracat în costumul pe care si-l cumparase cu o luna înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasa mortuar. Mâna lui fina mi s-a parut ca o retine pe a mea. M-am înspaimântat, caci i se schimbase chipul. Avea fata Spânzuratului din Tarot si în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au bagat în loc câlti. Satana, clontul Pasarii cu clont de rubin, si-a facut datoria.

Avem dreptul sa stim si noi ce a stiut Securitatea

Mai stiu ca agentului Schwartszman Isac-Grisa, la scurta vreme dupa înmormântarea lui Nicolae Labis, i s-au aprobat actele de plecare definitiva din tara. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenta, în care poetul tragea sa moara, s-a transformat într-un obiectiv strategic, aparat strasnic sub supravegherea stricta a Securitatii române. Au instalat filtre discrete, au facut fotografii, au dat rapoarte – cred ca exista o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au ramas deschise. Si totusi, „numele lui Nicolae Labis este necunoscut în arhiva Securitatii”. Acesta a fost raspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI.

Stela COVACI

http://www.napocanews.ro

21 februarie 2012

Reaprindem Candela

de

Gabriel Teodor Gherasim, New-York

Pe 17 Februarie 2012 a avut loc la restaurantul romanesc Transilvania din New-York al treilea spectacol de redesteptare a memoriei pentru martirii artisti Ion si Doina Aldea Teodorovici din acest an.

Interpretand magistral un compendium de cantece, si poezii in cinstea artistilor basarabeni care au redesteptat constiinta neamului romanesc dintre Nistru si Tisa pentru totdeauna, copilul lui Doina si Ion, un artist desavarsit el insusi, Cristofor Aldea Teodorovici, a venit cu un ansamblu de cantareti, muzicieni si actori, care au tinut spectatorii captivati si emotionati de la inceputul pana la sfarsitul spectacolului.

Mentionam pe Adriana Rusu, solista de muzica usoara cu un bogat palmares de piese inregistrate cu artisti din Moldova si Romania, si cu turnee in diverse tari din Europa pana in Orientul Indepartat. Cu o voce puternica, melodica si duioasa in acelasi timp, a abordat cu succes piese din repertoriul sotilor Aldea Teodorovici, cat si din compozitiile Sofiei Rotaru, si din repertoriul propriu.
Dorel Burlacu, dirijor si pianist de valoare, colaborator si solist cu diverse grupuri prestigioase muzicale, variind de la cele din Moldova, si Romania, la cele din Polonia sau Germania, si-a adus aportul la interpretarea si aranjamentul muzical al pieselor regretatilor Ion si Doina, reusind atat ca sa pastreze fidel nuantele originale ale pieselor, cat si ca sa le accentueze fin cu proprile sale armonii.

Gheoghe Postoronca, chitaristul din acest ansamblu, a adus un acompaniament de mare valoare pieselor. Cu experienta vasta in festivale internationale de muzica usoara, a conlucrat cu success la piese de forta ale artistilor din Moldova, Romania, Norvegia si Irlanda si a sintetizat armonios acompaniamentul pieselor din cadrul acestui spectacolul.

O intercalare foarte reusita a avut loc intre piesele muzicale inspirate din repertoriul sotilor Aldea Teodorovici, cat si a altor cantautori de valoare romani pe de-o parte, si poeziile romanesti recitate cand tandru, cand cu umor, cand cu pasiune sau cu tristete de catre actorul Nicolae Jelescu. Maestrul Jelescu este directorul Teatrului Poetic “Alexei Mateevici” din Chisinau, un apropiat admirator si colaborator al regretatului Grigore Vieru, si care a insumat intr-un interviu anterior urmatorul dictum, ilustrand de fapt foarte bine efectul avut asupra audientei din sala: “Atat cat spune o poezie, nu spune un roman intreg.”
Si intr-adevar multe romane n-au spus ceea ce versurile rostite fluid si sagalnic, sau grav si miscator de catre Maestrul Jelescu au spus.

Voci din eternul romanesc, ale poetilor Mihai Eminescu, Dumitru Matcovschi, Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Grigore Vieru, Ion si Doina Aldea Teodorovici, Lucian Blaga (ca sa enumeran numai cativa), au intrat in fiintele spectatorilor si au reaprins candela spiritului romanesc din intreaga audienta.

Sufletul acestui spectacol este desigur cantaretul Cristofor Aldea Teodorovici. Venind dintr-o familie unde bunicii au stiut gulagul rusesc siberian, si parintii au stiut Poduri de Flori pentru romanii dintre Nistru si Tisa, Cristofor a incantat sala cu vocea calda, melodica, sincera, experta in a reda vocea parintilor pierduti prematur, dar tot asa de prezenti ca si spectatorii acestui spectacol omagial lor. Impreuna am cantat cu el si cu ei, sotii Aldea Teodorovici, “rasai ca graul cel verde, ca lacrima,” “doua lacrimi gemene, Chisinau si Bucuresti, bucurii asemene, pe dragi plaiuri romanesti,” sau “la zidirea soarelui se stie, cerul a
muncit o vesnicie, noi muncind intocmai ne-am ales cu, ne-am ales cu domnul Eminescu,” si “bate un clopot ca o chemare, la Capriana in miros de criniste, iar de la Putna, sfanta si mare, dangat de aur, raspunde in liniste.”

Pe durata spectacolului, o candela firava a luminat portretul lui Ion si Doina, un tribut bine meritat celor doi artisti care au fost primele solii de romanism si au coalizat milioane de oameni care au spus, dupa 50 de ani de falsificare ruseasca, un adevar demn de “imparatul este gol”: “Suntem romani in Basarabia si vorbim romaneste!”
Pentru cei avizati asupra evenimentelor de redesteptare nationala dintre Nistru si Prut de dupa caderea comunismului, Ion si Doina Aldea Teodorovici sunt la fel ca Mihai Eminescu: mereu eterni si mereu actuali.

De aceea acest spectacol, vazut cu aceeasi admiratie deja la Paris, Washington DC, sau New-York, este o experienta inegalabila de romanism frumos, elevat si purificator, care trebuie propagat si in continuare in toate colturile din lume ale exilului romanesc.

Sub titlul atotcuprinzator: “Dragostea ce misca sori si stele”, acest spectacol de exceptie a fost pregatit printr-o colaborara stralucita intre guvernul Republicii Moldova, Asociatia “Doua Inimi Gemene”, “Moldova for Democracy and Development,” Departamentul Pentru Romanii de Pretutindeni si ale foruri ale guvernului Romaniei.
Mai mult, Guvernul Republicii Moldova, printr-o decizie mult necesara si salutara pentru asanarea societatii romanesti din Basarabia cu “Siberii de ghiata”, a declarat anul 2012, drept Anul International Ion si Doina Aldea Teodorovici.
Fie ca acest spectacol sa fie de bun augur pentru comemorarea celor doi soti al caror motto era: “Cu ajutorul artistului Dumnezeu comunica cu oamenii.

Numai Cultura si Credinta ar fii in stare sa opreasca procesul bestializarii societatii.” Prin cantecul lor, fie pe malul Nistrului ocupat de armatele rusesti pana in ziua de azi, fie in Chisinau sau in Bucuresti, unde lumea ii adora cu inimile deschise, Ion si Doina Aldea Teodorovici ne-au lasat mostenire dragostea si reverenta fata de limba, stramosii, tricolorul si civilizatia culturii daco-romanesti. Asteptam ca spiritul si exemplul sotilor Aldea Teodorovici sa ne conduca si noua pasii, in continuare, inspre adevarul identitatii noastre ca oameni, ca urmasi si ca promotori ai valorilor neamului romanesc.
Iar pentru cei care doresc ca sa impartaseasca momentele acestui spectacol sublim de redesteptare nationala romaneasca in zona lor, Asociatia Moldova pentru Democratie si Dezvoltare le sta la dispozitie pentru facilitarea de turnee.

Contact AMPDD: www.amdd.us
Email: dorian@amdd.us sau Email: aldeateodorovici@gmail.com

Ion DUMITRU

IOAN CHIRILA

* 27 decembrie 1931 Crasnaseni, judetul Falciu (Vaslui)

† 21 ianuarie 2012 München

Sâmbata, 21 ianuarie, orele 22:10, la spitalul Großadern din München, în urma unui atac de cord, s-a stins din viata Ioan Chirila, combatant cunoscut în exilul român, participant – alaturi de Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu si Teodor Ciochina – la actiunea anticomunista de la Legatia Româna din Berna, Elvetia, 14-16 februarie 1955. Alte detalii vor fi posibile pe parcurs. În cazuri de urgenta cei interesati se pot adresa fiului, Ioan Chirila Jr., e-mail: jc@sputnik-film.de

Cu permisiunea si cu toata compasiunea alaturi de familia îndoiliata, a fiului – Ioan Chirila jr., fiicei – Natalia Kober, sorei – Maria Cosma si a celor apropiati,

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aibe în paza!

Ion Dumitru,

München

ANEXA I:

Ion CHIRILA – scurta biografie

Ioan CHIRILA, s-a nascut la 27 decembri 1931, în satul Crasnaseni, judetul Falciu (actualmente Vaslui). Tatal, Ioan CHIRILA (nascut în 1905 la Crasnaseni, comuna Tatareni, judetul Falciu, a fost preot ortodox la Crasnaseni si Leoesti si a facut doi ani de detentie la canal (între 1951-1953) si mai apoi alti trei ani de închisoare, ca anticomunist. Mama sa, Natalia CHIRILA (nascuta DRAGOI, în 1900 la Husi, judetul Falciu), a fost învatatoare la Crasnaseni, com. Tatareni. Ioan CHIRILA jr. a facut scoala primara si elementara la Crasnaseni si în Husi, apoi liceul la Liceul „Cuza Voda” din Husi, trecând mai târziu la Scoala “Profesionala Economica”, tot din Husi, pe care a absolvit-în 1950 cu succes. În anii 1949 si 1950 a fost parte componenta de frunte a organizatiei de lupta anticomunista, în ilegalitate “Cruciada alba”, cu sediul la Iasi, condusa de Dr. Niculescu.

În prima decada a lunii iulie 1950, a fost emis de catre Securitatea locala, ordinul de arestare a anticomunistului Ioan Chirila si a lui Dumitru Ochiu, bun prieten si luptator în aceasi cauza. Pe data de 31 iulie 1950, împreuna au parasit satul natal si în noaptea de 6 august.1950, au trecut frontiera, în Iugoslavia, unde s-au predat autoritatilor jugoslave, fiind arestati si tinuti timp de 3 luni în închisoarea de la Zrenianin. În aceasta teribila închisoare l-au întâlnit pe Oliviu Beldeanu, cu care s-au împrietenit, iar dupa eliberare, au fost dusi în orasul Vârset, pentru 4 saptamâni, dupa care am fost repartizati la lucru în diferite orase din Serbia.

Pe data de 1 septembrie 1951, împreuna cu Oliviu Beldeanu au reusit sa ajunga la Triest, unde au ramas în lagarul de refugiati „Gezuite”, pâna în octombrie 1953, când au reusit sa traverseze frontierele Triest-Italia, Italia-Austria si Austria-Germania, ajungând la München.

În decembrie 1953, împreuna cu Oliviu Beldeanu, a fost înrolat în trupele auxiliare franceze de la Konstanz – Germania, lânga granita cu Elvetia, de unde, dupa pregatiri minutioase, în noaptea de 14 februarie 1955, la ora 24, împreuna cu Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu si Dumitru Ochiu, au ocupat legatia comunista româna din Berna, Elvetia.

Dupa 48 de ore de clarificari, tratative si asigurari din partea autoritatilor elvetiene, ca vor fi judecati în Elvetia si nu vor fi extradati în România (Republica Populara Româna) – cum cerea guvernul comunist de la Bucuesti – fiind acceptata conditia de recunoastere a actiunii lor pasnice ca una cu caracter de protest contra îndreptarii ideii comuniste spre dictatura si totalitarism în R.P.R., s-au predat autoritatilor elvetiene.

În iunie 1956 a avut loc Procesul de la Berna, si dupa doua saptamâni, la 21 iunie 1956, s-a dat verdictul, Ioan Chirila fiind condamnat la 2 ani si 6 luni. Dupa 20 de luni de închisoare, pe data de 16 octombrie 1956, a fost eliberat si expulzat în Germania, tara în care îi fusese acordat azilul politic. În România, a fost condamnat în lipsa – la moarte -, prin sentinta penala Nr. 202 din 31 octombrie 1959, pronuntata de Tribunalul Militar al Regiunei a II-a Militara – Colegiul de Fond, în dosarul penal Nr. 2898/1959 si deciziei penale Nr. 527 din 4 noiembrie 1959, pronuntata de Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar în dosarul penal 521/1959. În martie 1957 a plecat în Spania, locuind la Madrid, pâna în ianuarie 1960, rastimp în care s-a casatorit cu Cocuta, fiind cununati de scriitorul Vintila Horia si sotia acestuia. Ulterior, bolnava de cancer, Cocuta a decedat.

Din prima decada a anului 1960, s-a stabilit în München, R.F. Germania, în calitate de cetatean român cu statut de refugiat politic recunoscut, unde s-a recasatorit cu Edith, si a devenit tata a doi copii. A fost succesiv unul dintre membri activi din comitetele Asociatiei Românilor Liberi din R.F.G. si Berlinul Occidental, ai Actiunii Crestin Sociale Române din Germania, s.a., însotind si ajutând -dupa puteri – pe noii refugiati la autoritatie locale pentru efectuarea diverselor formalitati, în cautarea de lucru, locuinta s.a. si în nenumarate cazuri oferindu-le, pentru scurte perioade, gazduire în propria locuinta. A lucrat ca receptioner la diverse hoteluri din localitate pâna la pensionarea prematura, pe motive de sanatate. Ulterior, beneficiind de o pensie minora, a trait modest si tot mai retras de tumutul învrajbirilor fratricide din ultimii ani de exil si din cei ai numitei “tranzitii” care a avut loc în tara.

Dupa gratierea condamnarii la moarte si clarificarea statutului de luptator anticomunist, reprimind pasaportul românesc, s-a bucurat însfârsit de sansa de a-si putea vizita locurile natale, sora si rudele ramase în viata, fiind unul dintre ultimii exilati politici care si-a putut revedea Patria. A trait în continuare, ca rezident român – cu sejur permanent – la München.

ANEXA II. (2 Februarie 2012)

 

La 14-16 februarie a.c., se împlinesc 57 de ani de când a avut loc actiunea de la Berna, al carei rasunet s-a bucurat de o ampla si diversa ilustrare în luarile de pozitii, în mass-media si mijloacele de informare din acea vreme, în lumea întreaga.

 

Pentru informarea dumneavoastra redau mai jos, un fragment dintr-o relatare a unuia dintre numeroasele publicatii din exil care au salutat aceasta actiune. Citez:

„I. Cine sunt cei patru dela Berna?

Seful grupului si initiatorul actiunii, Oliviu Beldeanu s-a nascut la 16 Februarie 1924 la Dej, familia sa se trage însa din Maramures. Dupa ce a terminat liceul la Cluj, s-a prezentat voluntar pe front, la o unitate de transmisiuni în Crimea. A urmat apoi cursurile Scoalei de ofiteri de rezerva de Infanterie la Ineu-Arad, devenind ocotenent în rezerva. Dupa razboi, a studiat Artele Frumoase la Cluj, activând totodata în Tineretul National-?aranist. Mai târziu, a colaborat la ziarul „Ardealul”, care aparea la Bucuresti sub conducerea lui I. Anton Muresanu. Arestat de securitatea din Oradea, dar sub nume fals, reuseste sa fuga în Jugoslavia, în 1948. Pe când se afla înca în închisoarea din Oradea, era condamnat „în lipsa“ sub adevaratul sau nume. Jugoslavii îl retin pe Beldeanu pâna în 1951 când reuseste sa fuga la Triest, unde organizeaza si conduce „Asociatia Românilor Liberi“. Împreuna cu un grup de prieteni, vine în decembrie 1953 la München. Pleaca apoi în Baden-Würtemberg. Timp de un an de zile lucreaza la pictarea unei biserici…

Ion Chirila s-a nascut la 27 Septembrie 1931 la Crasnaseni, în Jud. Falciu. Elev al Liceului din Husi, Chirila este pus de responsabilul utemist sa spioneze pe colegul sau Dumitru Ochiu (nascut la Husi, în 1930). Se înroleaza în acelas grup de rezistenta din care facea parte si Ochiu… Participa cu accesta la actiuni de sabotaj… Fug împreuna în Jugoslavia, în 1950. Tot împreuna sunt si la Berna…

Cel mai tânar din grup, Soare Codrescu s-a nascut la 16 Noiembrie 1932 la Maluri, în judetul Severin. De meserie sofer mecanic, Soare Codrescu a fost pâna-n 1951, soldat granicier. A trecuit în Jugoslavia înarmat… Constituiti în grup de soc, acesti patru compatrioti au trecut la actiune fara sugestia si fara sprijinul nimanui.

Un singur Front

Temerara actiune dela Berna a avut darul sa mobilizeze pe toti cei cu simtire româneasca, fara nicio deosebire de apartenenta politica. Românii din America, în frunte cu dl. Sofron Fechete, presedintele Uniunii si Ligii, au lansat liste de subscriptie si au constituit comitete pentru apararea celor dela Berna. La fel s-a întâmplat în Anglia, Franta, în Spania, în Italia, în Turcia, în Grecia… Este locul sa subliniem aci admirabila comportare a Grecilor din România si a Elvetienilor din România care au tinut, si de data aceasta, sa se declare solidari cu noi. Mesagii de simpatie si ajutoare sosesc de pretutindeni, dela prietenii României si dela luptatorii pentru cauza libertatii. Avocati de seama, din toate tarile, s-au înscris ca aparatrori la proces… Pentru cauza româneasca si acea a tuturor popoarelor tradate si vândute în procente, cei patru baieti viteji dela Berna au facut un serviciu de nepretuit. Ei au reusit sa strânga într-un singur front, cu fata la acelas dusman, pe toti Românii si pe toti combatantii anticomunisti.”/…/

(Citat din articolul „Dupa evenimentele dela Berna”, Stindardul, Anul II, Nr. 18/19 Aprilie/Mai 1955, p. 3)

 

Parte din vasta Bibliografie ce poate fi consultata:

Laurence Wilkinson, No Fruit More Bitter, Heinemann, London 1958;

Magda Neuweiler, Zwischen Galgen und Kreuz – Das Leben des rumänischen Freiheitskämpfers Oliviu Beldeanu;

Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul Literar, Bucuresti 1999

Stejarel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul – Atacul asupraa Legatiei RPR de la Berna (februarie 1955). Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Polirom, Bucuresti 2003

Lavinia IANCU

Dupa cum am mentionat în relatarea anterioara din jurnalul meu, acum am sa va povestesc putin despre partea birocratica si conditia speciala a românilor care sunt aici, si a celor care vor sa vina la munca în Marea Britanie. Se pare ca au aparut unele schimbari în ceea ce priveste „tratamentul” acordat cetatenilor români si bulgari, si anume ca de acum înainte cei care aplica pentru „blue card” (adica drept de munca permanent) trebuie sa dovedeasca cu acte solide ca au lucrat o perioada de timp pe piata de munca britanica. Iata ce informatii (mai) oficiale ni se dau despre acest „blue card”:

 Blue Card UK – Ce este Cardul Albastru?

Cardul Albastru este un certificat de inregistrare oferit de Home Office. Daca sunteti posesorul acestui card aveti dreptul sa munciti în orice sector ca angajat, fara restrictiile care se aplica în mod normal românilor si bulgarilor.

 Cardul Albastru se elibereaza în urmatoarele cazuri:

 1. Daca ati muncit în UK ca Employed (Angajat) si ati avut Work Permit pentru minim un an de zile si puteti dovedi acest fapt cu acte.

2. Daca ati fost student în UK pentru un an de zile, ati avut Card Galben si nu ati depasit cele 20 de ore de munca pe saptamâna.

3. Daca ati fost Aupair (adica ati efectuat o munca în casa precum cea de nanny – bona la copii, house cleaner – curatenie, îngrijire batrâni, etc. n.a.) în UK pentru un an de zile minim, cu viza si puteti aduce scrisori de referinta de la familia pentru care ati lucrat.

4. Daca sotul/sotia are Card Galben ca Self Employed. Cardul Albastru nu se elibereaza daca sunteti deja Self Employed si aveti Cardul Galben, nu se elibereaza nici dupa un an de Self Employed si nu se elibereaza daca nu întruniti una din conditiile de mai sus.

 Singura organizatie din UK care va poate elibera Cardul Albastru este Home Office.

 Pâna recent, puteai aplica pentru blue card mult mai usor, dar din pacate conditiile sunt din ce în ce mai stricte pentru cei care vor sa aplice pentru acest NINO (National Insurance Number). Cred ca va aduceti aminte citind filele jurnalului meu… ca de când am sosit în aceasta tara ma „lupt” cu acest NINO! Prima aplicatie (cerere) mi-a fost refuzata pe motiv ca nu am putut oferi suficiente acte care sa demonstreze ca muncesc. Daca va amintiti, în primele file de jurnal am explicat ca este foarte greu sa gasesti pe cineva care sa îti dea de lucru legal, adica o companie care sa te angajeze fara acest NINO… Eu zic ca e aproape imposibil de gasit! De ce? Am va sa explic imediat.

Lupta cu NINO continua

Daca printr-o minune reusesti sa gasesti o companie care sa fie de acord cu statutul special pe care românii îl au si sa te recruteze fara acest NINO, firma angajatoare trebuie sa aplice pentru tine pentru obtinerea acestui card cu numar. Si anume… are de prezentat tot felul  de situatii contabile, acte constitutive ale societatii… etc. si pe deasupra sa demonstreze ca nu au gasit pe nimeni mai bun de lucru în toata Londra si ca au fost nevoiti sa îl aduca pe „românas” special de pe „Plaiul Mioritic”! Sic! Iar pe lânga toate aceste acte se spune ca trebuie sa si garanteze pentru tine cu o anumita suma de bani… cel putin asa îmi relata prietena cu care locuiesc si cei de la salonul unde mi-am facut voluntariatul (exeprienta în munca britanica!). Deci, pare-se ca este aproape imposibil de gasit o companie care sa vrea sa faca toate astea pentru un viitor angajat… pe care de fapt nu îl cunoaste decât spontan. La orice interviu mergi te întreaba de NINO, iar la interviul pentru obtinerea acestuia, te întreaba ce acte ai care sa dovedeasca angajarea ta în munca si salariul pe care îl iei. E un cerc vicios mizerabil, croit pentru cetatenii cu statut „special”, românii si bulgarii, de fapt si ei membrisori ai ilustrei Uniuni Europene! Si asta din… ianuarie 2007! E ca un lat care se strânge din ce în ce mai mult creând o situatie contradictorie si foarte frustranta. Si culmea, dupa ce ca se obtine atât de greu acest NINO, care e un card cu numar pe baza caruia poti muncii, trebuie sa platesti si o taxa zilnica de 2-5 lire, care se poate plati lunar, trimestrial… s.a.m.d. Oricum nimic pe lumea asta nu este gratuit, dar atunci tot nu înteleg de ce ne îngreuneaza situatia? De fapt se încearca cu orice pret sa te descurajeze si sa te împiedice sa ramâi! Punct!

 Un „bun samaritean” speriat…

De când am venit în tara vremii schimbatoare, pe lânga statutul de turist pe care l-am avut uneori, mai trebuie sa trec si prin alte încercari grele ale vietii, experiente care sa ma ajute sa ma maturizez. Asa ca, dupa ce l-am cunoscut pe seful prietenei mele – „bunul samaritean” – cel care s-a oferit sa ma ajute cu obtinerea acestui NINO, am simtit gustul dezamagirii, desi, datorita lui am reusit sa ajung în faza de a avea dovada de adresa si cont bancar în United Kingdom… pentru ca unde locuiesc este o camera subînchiriata, ceea ce nu face dovada adresei, ba chiar este un act ilegal. Singura solutie era sa ma mut cu chirie în alta parte, dar de una singura cheltuielile sunt mult prea mari mai ales daca nu ai un venit constant.

 Dupa experientele cu munca de voluntariat si cautatul unui loc de munca… tot acest „bun samarintean” s-a oferit initial sa aplice pentru mine în obtinerea NINO si sa deschida o afacere în domeniul cosmeticii de care sa ma ocup doar eu, dar… cred ca s-a speriat bietul om când a aflat în ce consta procedura de aplicare… Problema este ca mie nu mi-a spus ca s-a speriat, sau ca nu mai vrea sa colaboram, ca sa spun asa, ci mi-a comunicat ca doreste sa îi dau timp de analiza a situatiei si… timpul trecea, situatia era analizata, dar fara a ma informa si pe mine de eventualul progres/regres sau stagnare a situatiei, ca sa ma anunte într-un final ca… pleaca în concediu pentru sase saptamâni, timp în care eu eram cu aplicatia refuzata… nu aveam servici, adica eram pe nicaieri. Asa ca, dupa o scurta conversatie, avuta cu dânsul via internet am hotarât sa închei legatura cu „bunul samaritean” care nu cred ca era neaparat rau intentionat în ultima faza, ci mai degraba confuz, speriat si lipsit de idei. Dar pe mine m-a costat naivitate a mea si aceasta ratacire a lui, sapte saptamâni de amânare. Desi de multe ori în viata, drumul e pavat cu bune intentii, totusi se întâmpla sa ai parte de si dezamagiri, dar în final realizez ca toate astea ma ajuta sa ma dezvolt, sa ma cunosc si de ce nu… sa câstig si mai multa experienta.   

Construirea unei identitati de lucru

 Iata-ma, deci, din nou de una singura, pe forte proprii, în marea jungla londoneza. Si dupa ce am „pierdut” vremea asteptând un semn care nu a mai venit, din partea „bunului samaritean”… m-am pus de una singura pe treaba. Si asa se face ca am pus mâna pe telefon si m-am programat din nou la un interviu pentru obtinerea acestui NINO blestemat. Am început sa adun recomandari, si anume, prima a fost de la prietena cu care locuiesc pe care o cosmetizez din când în când, a doua de la vecinii cu care împartim apartamentul, ca deh… sunt bona la sfârsit de saptamâna pentru copii lor, unul de patru ani, iar cel mic, respectiv de patru luni, ceea ce e pe undeva adevarat, caci doar am grija foarte des de copiii lor. A treia recomandare a venit din partea unor cunstinte care au o firma de curatenie. Asa ca adunând orele de lucru de la „toate aceste slujbe pe care le prestez” am întocmit cele patruzeci de ore de munca pe saptamâna. Si fiind PFA (Persoana Fizica Autorizata), ca altfel nu se poate – si nu ai alte variante la alegere dupa cum spuneam mai sus – trebuia sa emit facturi pentru serviciile prestate care sa-mi justifice salariul, pentru ca la interviul pentru NINO au nevoie sa se vada ca muncesti si ca te poti întretine singura. Dar marea problema este ca sunt PFA neînregistrat înca, pentru ca nu poti sa te înregistrezi numai dupa ce ai acel nenorocit de NINO. Cum spuneam mai sus despre cercul vicios…

Luptându-ma cu morile de vânt!

Aaa! Sa întelegeti de ce spun ca cei de aici nu sunt cu nimic mai destepti decât noi, doar ca în pasaportul lor scrie „British” si nu „Român”. Aici facturile se fac în felul urmator: se cumpara de la un magazin gen librarie, papetarie, metalo-chimice… name it, un „Invoice Book” (facturier) care daca nimeresti sa aiba serie bine, daca nu se poate si fara. Si completezi frumos facturi de alde „De la, pentru X”,  „Emis în data Y”, „S-au prestat servicii  pe perioada Z”. Atât, nimic mai mult, nici o explicatie! Pot fi orice fel de servicii prestate. Si mai vorbesc de ai nostri ca fac fraude si spalare de bani! I-auzi! Doar ca… aici se merge foarte mult pe încredere, fiind considerat ca esti de buna credinta si ca nu ai de gând sa faci infractiuni. Asa cred ca se explica faptul ca unii români pe unde merg în lume fac tot felul de ilegalitati de gen financiar. Nu cred ca e greu sa le faci daca te duce capul, daca nu esti controlat, ai înclinatii spre asa ceva sau constiinta-ti lipseste cu desavârsire si nu ai frica de Dumnezeu…

 Dupa toate aceste facturi întocmite, recomandari adunate si restul actelor, puse toate frumos în ordine… m-am prezentat la interviul cu numarul 2 pentru alocarea blestematului de NINO. Am nimerit la un barbat de culoare (cum majoritatea din birou erau, adica 5 din 7) care chiar de la început mi-a creat sentimentul ca vrea cu orice pret sa ma expedieze cât mai repede posibil. Chiar daca eu încercam sa-i explic de ce am venit, ce fac, ce vreau sa fac pe viitor, domnia sa ma tot întreba daca am alte acte… Asa ca mi-a retezat orice speranta de reusita! Dar totusi m-am comportat natural si firesc si i-am spus ca nu ma dau batuta… Am iesit de la interviu cu un gust amar si cu o oarecare nedumerire, fara însa a fi rasista sau rautacioasa. Pur si simplu nu întelegeam si nici acum nu reusesc sa înteleg de ce accepta, cu sutele, emigranti din tari precum Bangladesh, Sri Lanka, Congo, Pakistan, Afganistan, India si… lista poate continua mult si bine!? Chiar britanicii au spus cu jumatate de gura ca majoritatea celor care au participat la revoltele din luna august 2011 din Londra si alte orase ale Marii Britanii, au fost persoane de culoare. Ba chiar le era teama autoritatilor sa actioneze mai în forta fata de atacurile protestatarilor sa nu fie cumva acuzati de rasism. Si atunci vin si pun întrebarea de ce îi accepta în continuare si le ofera ajutor desi vin si se înmultesc rapid (pentru ca fiecare familie are cel putin 3 copii). De ce, noi românii, membrii ai Uniunii Europene, suntem tratati în felul acesta? Inferior si discriminant!

 În fine, dupa câteva zile de asteptare am primit raspunsul. Negativ din pacate! Asa ca si aplicatia a doua pentru a primi NINO mi-a fost refuzata. Dupa câteva zile în care am avut o stare destul de deprimata… m-am „îmbarbatat” (ca deh, „înfemeiat” nu se poate zice!) si mi-am propus sa nu renunt. Am sa lupt sa gasesc solutia pentru a primi acest numar blestemat. Si abia dupa ce voi epuiza toate variantele posibile (si desigur legale) am sa ma declar batuta. Cred ca aici intervine încapatânarea de care scrie în zodiac la cei nascuti în Zodia Racului.

O luminita la capatul tunelului…

Apropo,am uitat exact ce era mai frumos din toata povestea asta. Am primit un telefon în urma cu o saptamâna si jumatate de la o doamna care mi-a vorbit pe un ton foarte civilizat si care mi-a spus ca avea numarul meu de telefon de la proprietara unui salon de coafura unde mi-am lasat datele în cazul ca vrea sa îsi deschida si o parte de cosmetica. Respectiva patroana e amica „bunului samaritean” si… dânsa s-a gândit sa-i dea numarul meu de telefon acestei doamne care m-a sunat sa se intereseza daca lucrez si daca mai sunt interesata de un job în domeniul cosmeticii. Desigur, am raspuns! Asa ca m-a invitat la un interviu unde am dat chiar si o proba practica. Mi s-a comunicat, mai apoi, ca le-a placut foarte mult de mine. Vorbesc la plural pentru ca mai era si o alta doamna acolo, la interviu. De altfel si mie mi-a placut foarte mult. Salonul e chiar în centru, în zona 1, unde se afla multe birouri. Salonul e micut, dar foarte cochet. Mi s-a spus ca voi lucra doar eu pe partea de cosmetica, fapt ce ma încânta foarte mult. As fi astfel în elementul meu si as putea întradevar sa arat ce stiu. Am simtit ca proprietara este deschisa la propunerile pe care le am. Ea si cu doamna care m-a intervievat ar fi colegele mele pe partea de coafura. Suntem de vârste apropiate toate. Problema e ca acum salonul este în redecorare si dânsele merg doar odata sau de doua ori pe saptamâna la munca. Asta, pâna la mijlocul lunii septembrie cand se preconizeaza ca se va deschide. Mi-au mai spus ca o sa am o perioada de proba de o luna, pentru a arata ceea ce stiu, iar munca mea va fi platita. Am sa fac tot posibilul sa le arat ca merita sa lucreze cu mine. Deci una calda una rece… ca asa e viata!

 Strategia celor trei variante

 Totusi stresant pentru mine este faptul ca nu am înca acte si patroana asteapta sa primesc numarul acela mult dorit. I-am povestit despre supliciile îndurate pâna atunci pentru obtinearea NINO. Daca nu l-am primit înca, mai am trei variante si am sa le încerc pe toate pâna epuizez orice cale fiabila. Prima ar fi sa merg pe mâna unei agentii – contra cost, bineînteles –  care se ocupa cu problemele de emigrare, de obtinerea NINO… si de alte greutati pe care nu le pot rezolva noii veniti. Cred ca aceasta varianta o voi aplica. Voi merge la începutul saptamânii viiitoare sa discut cu ei despre tot ce implica obtinearea NINO.

  A doua a varianta o aplic doar daca nu reusesc nici a treia oara sa obtin acest NINO, (nici cu ajutorul agentiei!). Am sa încerc sa o conving pe proprietara acestui salon la care voi începe sa muncesc sa aplice pentru mine ca firma. Dar tare mi-e teama ca se va speria când o sa vada în ce consta  procedura de aplicare pentru un posibil angajat. Si tot în cadrul discutiei cu proprietara salonului voi mentiona ca as putea lucra la negru daca pe ea nu o deranjeaza, pt ca oarecum situatia ma împinge si spre varianta asta.

 A treia varianta ar fi sa ma înscriu la colegiu pentru un an de zile – contra cost desigur – si atunci voi primi automat yellow card-ul cu statutul de student, iar dupa un an de studentie în tara lor, zice-se… ca pot aplica pentru blue card. Acest yellow card de student îti da (si) dreptul de a munci douazeci de ore pe saptamâna si a-ti plati taxele ca orice angajat si nu ca PFA. Oricum pâna nu epuizez toate caile de atac nu am sa ma las batuta, asta e clar, ca doar nu am venit aici numai sa cheltui banii si sa fac vesnic pe turista… caci înca nu am câstigat potul cel mare la euroloteria britanica… Asa ca mai trebuie sa si muncesc!

 Cam acestea fiind spuse, cred ca e timpul sa închei „mica” mea epistola, însa nu înainte de a va povesti pe unde am de gând sa mai merg saptamâna viitoare (poate!), asta pentru ca nu costa nimic intrarea, din câte stiu eu. Asa deci… ar fi de vazut: Galeria Nationala si câteva muzee, precum British Museum, casa unde a murit Freddie Mercury (am gasit adresa pe internet si am cautat-o pe harta unde vine), apoi cartierul Notting Hill si Portobello Road, locul unde s-a turnat filmul cu acelasi nume, cu Julia Roberts si Hugh Grant. Am auzit ca au chiar si un carnival cu acest nume care se tine prin aceste locuri. Asta daca nu costa nimic… în afara de transportul prin oras. De ce sa nu profit deocamdata de viata de turist? Asta bineînteles daca si vremea îmi permite, pentru ca în ultima saptamâna am avut parte de vreme specifica britanica as spune, adica zilnic ploaie, nori gri si urâti…Va doresc sa aveti parte de un sfârsit de vara minunat. Aaa… si o rugaminte! Sa mai cititi din când în când pe internet „Jurnal Londonez” (1,2,3,4,5,6… si ce va urma) scris de mine!

Lavinia IANCU

Londra, UK

sfârsit de august 2011

NOTA REDACTIEI: Întârzierea publicarii nu ne apartine, a ajuns abia acum la noi, pe caile de transmitere indirecte !

Cârdei V. Mariana

 

De-ai fi trait iubite,
ce bine ne-ar fi fost,
copila noastra are
in viata al ei rost.

Ne amintim de tine
si inca regretam,
ai plecat prea devreme
dar noi nu te uitam!

In ziua asta draga
te-am fi aniversat
a 70-a oara
si te-am fi adorat.

Noi te avem in minte
asa cum tu erai,
ne amintim fervoarea
cu care ne iubeai.

Ai fost iubitul, tatal
si ti-ai iubit parintii,
dar le-ai ascuns pe toate
intr-un ungher al mintii.

Ai ratacit cararea,
te-ai imbatat cu vise
si ai parasit viata,
sorocul nu venise…

Azi iti dedic iubirea
ce inca dainuieste
si ma mai rog la Domnul
pentru iertarea ta,
sa iti deschida poarta
cetatii strajuite,
sa-ti dea loc de odihna-n
Imparatia Sa.