Revista ARMONIA

Când rostim cuvântul “copil”, fiecare dintre noi – bunici, parinti sau copii la rândul nostru – simtim fiorul acela unic care ne patrunde fiinta ori de câte ori suntem tentati sa ne spunem în gând: ”ramâi ca un copil!” Aceasta sintagma s-a întiparit profund în registrele universului meu interior cu ocazia participarii, în urma cu patru ani, la un curs sustinut de catre un renumit doctor american: „atunci când dorim sa ne detasam de absolut toate problemele cotidiene, de grijile sau necazurile de care nu suntem ocoliti, avem la îndemâna cel mai minunat instrument – pur si simplu ramânem ca niste copii -, calea cea mai sigura de ne simti curati, sinceri, buni, plini de energie si fericiti pe deplin” – spusese Dr. Eric Pearl. Am mai amintit de acest episod în unul din articolele mele anterioare si o sa-l folosesc în continuare, ori de câte ori îmi va fi data bucuria de a vorbi despre copii.

Desi iubesc enorm aceste mici fapturi cu ochisori zglobii, cu zâmbete deschise, pline de sinceritate si voiosie în care ma regasesc de nenumarate ori, aici si acum nu voi vorbi despre copii, la modul general, ci voi încerca, în cuvinte putine, dar cu deplina sinceritate, sa ma apropii de universul unui copilas minunat care a venit pe lume ca o adevarata binecuvântare în familia unor prieteni de departe, la Phoenix, în însorita Arizona, în urma cu trei ani – la 19 mai 2009 – JANICE CURPAS.

Fiind departe de tara, de familie, de prieteni, zilele acestea am rasfoit câteva fotografii primite din toate colturile lumii de la persoane dragi sufletului meu. M-am oprit pentru câteva minute asupra unui colaj continând o sumedenie de fotografii ale Janicei, fetita Roxanei si a lui Octavian Curpas – scriitorul si neobositul jurnalist român din SUA care, în paralel cu activitatea din care-si asigura existenta, ne reprezinta cu pricepere si devotament pe continentul american si nu numai, în special prin editarea si coordonarea revistei românesti din Arizona, Phoenix Mission Magazine dar si în multe alte publicatii din tara si din diaspora.

Cu o fatuca inocenta, plina de lumina, am regasit-o pe micuta printesa a familiei Curpas în diverse ipostaze: de la seriozitate maxima, asemeni unei adevarate domnisoare „prinse cu treburi” importante carora trebuie sa le gaseasca rezolvarea, la cea contemplativa ce da impresia ca dragalasa copila mediteaza profund – poate la o povestioara sau o poezioara care a fascinat-o – sau într-o reala dezlantuire de voie buna, în fotografii în care râde din tot sufletelul demostrând, neîndoielnic, ca se bucura cu-adevarat de cea mai frumoasa perioada din viata unui om, anii copilariei. Cum de felul meu sunt o tipicara (zodia e de vina, iata scuza de care ma folosesc când mi se imputa acest defect, sic!) si am agenda aniversarilor tuturor celor dragi aproape, mi-am amintit imediat ca se apropie ziua de nastere a papusii ce-mi zâmbeste smechereste, de parca-mi spune: mai sunt câteva zile si împlinesc trei ani!

Folosesc acest prilej pentru a adresa fetitei cu ochii – luceferi si zâmbetul – izvor de apa vie, „La multi ani!” frumosi si buni, sa creasca mare si frumoasa, sa aiba sufletul plin de bucuria Luminii mereu si ocrotirea cereasca aproape, alaturi de Roxana si Tavi, umplându-le viata de soare si sufletele de bucurie! Sa ne traiti si voi, parinti fericiti si mândri de realizarile voastre, dintre care se distanteaza net cea mai mare dintre ele – copila cu suflet de floare, Janice – semnificatia biblica a numelui ei fiind „Dumnezeu este îndurator”!

si pentru ca sufletul de poet este mereu si-ntotdeauna puternic ancorat în lumea copilariei, nu pot sa închei altfel decât cu o dedicatie, ca de la copil la copil:

Copila cu suflet de floare de mai
si doi ochisori – vii luceferi
Stralucind luminosi, parca rupti din alai
De raze de soare dansând printre nuferi

Copila cuminte nascuta-n florar
Când râzi daruiesti, plin de viata,
Un zâmbet sublim. Peste versu-mi hoinar
Presari bobi de rou-aducând dimineata.

Dimineata sa-ti fie mereu în priviri
si-n suflet sa porti cu mândrie
Curcubee de gânduri, mereu fericiri,
Sa-ti dea Domnul pace si bucurie!

Sa cresti în credinta si sa-ti împlinesti
Destinul frumos, pe alei cu castani,
În Iubire Divina mereu sa traiesti
Janice, îti urez si în vers „La multi ani!”

Georgeta Resteman
Limassol, Cipru

Probabil ca niciodata, ca adulti, nu traim mai perfect si mai intens viata, ca atunci cand devenim parinti. Miracolul venirii pe lume al unui copil ne ajuta sa ne redescoperim radacinile, sa ne intelegem rostul, sa uitam abisurile, ridicandu-ne pe inaltimi. O astfel de experienta ce te desprinde de plamadeala cotidiana, facandu-te constient ca totul se naste, au trait-o de curand, si Octavian si Roxana Curpas. Pe 19 mai 2009, la ora 7.40 a.m, a vazut lumina zilei in Phoenix, Arizona, Janice, primul lor copil. Micuta, care a cantarit la nastere 3,01 kg si a masurat 47,6 cm, poarta un nume pe care parintii l-au ales atat pentru ca nu se intalneste foarte frecvent, cat si pentru ca are o semnificatie deosebita – “Dumnezeu este indurator”.

Octavian si Roxana Curpas sosesc in Surprise, Arizona, unde locuiesc si in prezent, la inceputul lui 2005 (in ianuarie, ea, in martie, el), iar cateva luni mai tarziu, pe 25 iunie, se unesc in legamantul casatoriei. Absolvent de jurnalism, poposit pe pamantul fagaduintei in 1997, dupa ce timp de trei ani lucrase ca redactor la un cotidian din Romania, Octavian Curpas alege pentru inceput California si reuseste sa se adapteze destul de usor stilului de viata de acolo si sa se integreze fara probleme. Din nefericire, imprejurarile sunt de asa natura, incat ajunge sa abandoneze scrisul, pentru ca prioritatile se dovedesc deja altele. Se scurg opt ani, suficient insa, ca Octavian sa isi dea seama ca adevarata sa menire este cea de ziarist si ca doar astfel isi poate umple golul din suflet. Asa se face ca din 2005, tatal lui Janice incepe colaborarea la diverse ziare si reviste de prestigiu ale diasporei romanesti. Realizeaza articole pe diverse teme si abordeaza o gama larga de subiecte, intr-o incercare reusita de a surprinde partea pozitiva a lucrurilor. Demonstreaza ca are talent, har si daruire, deschizandu-si drumul spre inima cititorilor prin stilul si inspiratia profund umane.

De altfel, Providenta se arata darnica atat cu Octavian, cat si cu Roxana, de profesie asistent dentar, iar surprizele din Surprise sunt dintre cele mai placute pentru ei. Inzestrati de viata cu putere de munca, inteligenta si perseverenta, acestia fac sa prospere si propriul business in domeniul imobiliar, inceput in acelasi an de gratie 2005. In tot acest puzzle exista insa, o singura piesa lipsa. Un copil…

Iata de ce, odata cu aparitia lui Janice, cuplul Curpas isi vede implinit un vis mai vechi. ,,Noi ne-am dorit dintotdeauna sa avem un copil”, spune Octavian, iar aceasta aspiratie pare sa prinda contur la inceputul anului trecut, cand Roxana afla ca este insarcinata. Din pacate, fericirea celor doi se stinge repede, pentru ca viata ne mai face cateodata, si farse, astfel ca in martie 2008, viitoarea mamica pierde sarcina. Desi tristi, dezamagiti si indurerati, Octavian si sotia sa nu inceteaza sa spere ca va veni un moment cand vor putea sa zambeasca din nou. Si asa se si intampla. Ziua de 19 mai 2009 le aduce bucuria si mandria de a fi parinti, dar si dovada vie a faptului ca Dumnezeu este indurator. Ar mai trebui punctat un lucru – ca nu ne mai ramane decat sa le dorim sa fie sanatosi, puternici, optimisti si sa isi creasca micuta in spiritul dragostei si al respectului pentru tot ceea ce inseamna valoare si adevar. Timpul tine cu ei, iar viitorul le apartine!

Corina Diamanta Lupu

“Finnish people visit libraries more than any other nationalities in the world”

Sofi Oksanen (born in 1977) is considered the greatest living novelist from Finland. Her books have been translated in 38 languages. She studied Dramaturgy at Helsinki’s Theatre Academy and Literature at the Jyvasklya University. She wrote her first novel, Stalin’s Cows, in 2003, which introduced the Finnish literary scene to her politically-charged work. In 2007 she wrote Purge as a commission for the Finnish National Theatre, and a year later she developed the work into what became a bestseller across Europe. Gifted with a natural ability to tell stories, Sofi kindly answered all of my questions accordingly:

Octavian CURPAS: You are currently on the top of many bestseller lists in the Nordic countries in Europe and your books have received attention from the international media. You have won numerous literary prizes, including Finland’s premier literary award, The Finlandia Award, and the biggest literary award in Nordic countries, The Nordic Council Literature Prize 2010. Also, you are the youngest author ever to win either one of these prestigious prizes. What is the key to your success?

Sofi OKSANEN: Writing.

Octavian CURPAS: What languages were spoken in your family, taking into consideration that your father was Finnish and your mother Estonian? How many languages do you speak?

Sofi OKSANEN: Finnish and Estonian. I speak English as well, some French and Swedish, and I can read the newspaper somewhat in German as well. English, French, German at school. Swedish as well, Swedish is compulsory.

Octavian CURPAS: I’ve read some findings which revealed that Finland has one of the lowest immigration rates in the world. What was it like to grow up in a mixed family in Finland?

Sofi OKSANEN: Well attitudes towards immigrants are different in different parts of Finland and in different groups. We do have tolerant people as well.  And it’s totally different to live in Helsinki (more immigrants) than in other parts of Finland. Finnish people are not used to broken Finnish so any tone of accent gets attention. Education – if it’s not from Finnish schools – is not valued in general. So for an immigrant it’s pretty difficult to get a job, even if you come from the UK, the US or other Western-European countries.

Octavian CURPAS: Tell me about your books. I’ve recently learned that they have been translated into 38 languages. Tell me a few words about your first novel Stalin’s Cows. How long did it take you to write it?

Sofi OKSANEN: Two years. It’s about immigration in Finland, double-identities, second-generation immigration. It’s also a post-Gulag-novel.

Octavian CURPAS: What is different about the Scandinavian countries compared with the other countries in Europe?

Sofi OKSANEN: Western European countries are still very different from Eastern European countries, so one should make the comparison between Scandinavia vs.Eastern European countries and Scandinavia vs. Western European countries. In Scandinavia we have a high level of freedom of speech, only a little corruption, awareness of the environment, and the level of equality is better than in many countries.

Octavian CURPAS: Now, tell me some similarities and differences among the Scandinavian countries.

Sofi OKSANEN: Swedish, Norwegian and Danish belong to the same linguistic group.

Octavian CURPAS: Finland is like a step son to other Nordic countries – the language is so different and Finnish is not an official language in the Nordic Council (Swedish, Norwegian and Danish are).

Sofi OKSANEN: We share the same values though, like a high level of freedom of speech, equality and so on.

Octavian CURPAS: What is unique about Finland and Finnish people? What places are worth seeing in your country?

Sofi OKSANEN: I like Helsinki, the capital. Tourists usually enjoy Lapland. Four different seasons are an experience for some as well.

Octavian CURPAS: What kind of books does the average person in Finland read?

Sofi OKSANEN: Novels mostly. Lots of historical novels, more fiction than non-fiction, more domestic authors than translated. Finnish people do read. Finnish people visit libraries more than any other nationalities in the world.

Octavian CURPAS: What does it take to become a great writer?

Sofi OKSANEN: There’s no a single path for that. All authors are individuals.

Octavian CURPAS: Which states have you visited in the U.S.? Have you ever visited the Grand Canyon State? What comes into your mind when you think of Arizona?

Sofi OKSANEN: Arizona is a place on a children’s board game pretty popular in Finland or was when I was a child. No, I haven’t visited the Grand Canyon. I have visited NYC, Pittsburgh, Buffalo, Washington DC and some other cities.

Octavian CURPAS: You have recently visited Romania. Was it your first visit to this country? What’s your impressions of Romanian people?

Sofi OKSANEN: I do not like these questions because they, in and of themselves, are creating stereotypes. Romanians are people like all the people in the world. I’m concerned about the political situation in Romania; the country is heavily burdened with corruption and the tradition of corruption. The political world is heavily corrupted. People don’t vote because they don’t find it useful; it has no meaning. Twenty percent of the population voted in the presidential election and that 20 percent was quite an extreme 20 percent.

***
Sofi Oksanen’s interest in the post communist countries from Europe began many years ago. Being half Finnish and half Estonian, she has been brought up at the border of East and West. In 2009 she was declared Estonia’s “Person of the Year”. Sofi is probably the only writer from Western Europe that emphasizes the fact that Western Europe does not understand the history of Eastern Europe since it never experienced years of total government control over the people. Some of the unbelievable facts about those terrifying times are encompassed by the Scandinavian writer in her award-winning novel Purge, which appeared in nearly 40 different countries.

Octavian CURPAS:
Phoenix, Arizona
End of April, 2012

Franturi de ganduri si sentimente acum, la marea sa trecere…

In aceste momente si clipe, recunosc si marturisesc sincer ca mi-este foarte greu sa vorbesc despre Domnul Ioan Ion Diaconu la timpul trecut, despre omul pe care l-am cunoscut in toamna anului 1993, la sediul Societatii Romane de Radiodifuziune din Bucuresti, cand si unde eu, elev in clasa a 10-a, doream sa ma inscriu si sa particip la emisiunea radifonica si culturala „Cine stie castiga”, organizata, in fiecare duminica, de catre postul de radio Romania Cultural si unde Domnul Ioan Ion Diaconu era redactor si realizator. Si iata, in aceste imprejurari si conditii, de atunci incoace, am legat si am cultivat cu domnia sa si cu intreaga sa familie o prietenie frumoasa, de suflet, o colaborare cat se poate de fructuoasa, pana cand a iesit la pensie si, mai ales, pana cand a fost doborat de cumplita boala, care l-a si insotit, tot mai agresiva si mai violenta, l-a dus si condus pana la mormant…
Mai auzisem si pana atunci vocea inconfundabila si radiofonica a Domnului Ioan Ion Diaconu, in cadrul multor si a diferitelor emisiuni de radio, chiar aflasem si incepusem sa ma documentez, cu privire la activitatea si biografia sa, din care am retinut ca Domnul Ioan Ion Diaconu a fost realizatorul uneia dintre cele mai longevive si mai vibrante emisiuni de radio, “Memoria pamantului romanesc” (20 de ani de emisie neintrerupta). Totodata ca aportul, implicarea, activitatea, conduita sa morala si profesionala a fost si ramane un model de referinta pentru fostii colegi si pentru orice aspirant la acest domeniu profesional numit Radio. Daca ar fi sa mai retin cateva date biografice, voi spune ca Domnul Ioan Ion Diaconu s-a nascut la 6 octombrie anul 1937 in orasul Bals, jud. Olt, ca fiu al Mariei si al lui Ion Diaconu, preot al Bisericii Sfanta Parascheva din orasul Bals (fostul judet Romanati) si apoi cantaret bisericesc.

Urmeaza Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti, din anul 1956 pana in anul 1959, cand este arestat si condamnat pentru atitudine subversiva impotriva oranduirii socialiste. Eliberat, isi reia studiile si termina facultatea in anul 1969. Intre timp s-a casatorit cu doamna Constanta – frumoasa si scumpa lui sotie, care i-a fost alaturi, dimpreuna cu cele doua fete si intreaga familie, pana la sfarsitul vietii sale pamantesti. Din anul 1968 este reporter, apoi redactor la Radiodifuziunea Romana. Intre anii 1969 si 1989 a realizat emisiunea “Memoria pamantului romanesc”. Dupa anul 1989 a realizat emisiunile “Antena Bucurestilor” si “Cine stie cistiga”, a colaborat la realizarea emisiunilor “Universitatea Radio”, “Amfiteatru Literar” si altele. In paralel cu activitatea din radio, a scris proza pentru copii si tineret. Prima lui carte “Cercelul domnitei” (1970), este o povestire cu tenta istorica, de educatie patriotica in spiritul vremii, dar alcatuita si compusa intr-un stil cald si curgator, valorificand limbajul oral in maniera lui Ion Creanga. “Povestea unui steag tricolor” (1981) evoca istoria (in buna parte reala) a unui steag mostenit de la sarbatoarea Marii Unirii din anul 1918.
In anul 1996 publica “Acea noapte sfanta. Inchis sub comunisti pentru Transilvania”, o carte de literatura-document, in care relateaza intamplarile dramatice prin care a trecut in anii detentiei. “Celula cu suflete” (1999), roman rezultat din acceasi experienta a detentiei comuniste, imbina memorialul cu unele episoade fictionale. Sunt prezentate ca intr-un film diferitele categorii de incarcerati politici, de la membri ai partidelor istorice la legionari, fiecare cu optiunile si argumentele sale. Textul este alert, dens si semnificativ, prin portretele memorabile ale personajelor descrise si situatiile dramatice surprinse cu mare sensibilitate si forta scriitoriceasca. A publicat in nenumarate ziare si reviste, din care amintim: „Magazin Istoric”, Revista „Steaua”, Revista si ziarul „Flacara”, Ramuri, „Scinteia Tineretului”, „Saptamana”, „Romania Literara”, „Romania Mare” si multe altele. Dupa o lupta lunga si crancena cu boala, s-a stins din viata, nascandu-se in viata cea vesnica, in locuinta sa din Bucuresti, in ziua de marti – 3 mai anul 2011. Trupul a fost despus la Capela Cimitirului Belu din Bucuresti, pe 4 mai, iar inmormantarea a avut loc in ziua de joi – 5 mai anul 2011, la cimitirul din comuna Jilava, judetul Ilfov.
Prin urmare, cugetand eu acum, in aceste momente la activitatea si (la) personalitatea foarte complexa si foarte completa a Domnului Ioan Ion Diaconu, ma gandesc la darul omului providential cu care l-a inzestrat Creatorul si Stapanul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos – pe Care domnia sa l-a cinstit cu toata sinceritatea, dragostea si abnegatia!… Asa se explica si faptul ca foarte multe personalitati cultura si bisericesti, de cea mai inalta valoare si de cea mai rafinata clasa cum ar fi: Patriarhul de pie memorie Teoctist Arapasul, sau Mitropolitii: Nicolae Corneanu, Irineu Popa si regretatii Antonie Plamadeala si Nestor Vorncescu, ori scriitorii: Marin Preda, Eugen Barbu, Fanus Neagu, Dinu Sararu, Adrian Paunescu, Ion Baiesu, Liviu Grasoiu, Dan Verona sau Mihai Radulescu si foarte multi altii, l-a cunoscut, stimat, admira si apreciat, pentru caracteru, onestitatea, demnitatea si calitatea omului cat si pentru profesionalismul scriitorului si publicistului Ioan Ion Diaconu!…
M-as bucura sa stiu ca atat contemporanii cat si posteritatea ii vor acorda, totdeauna, cinstea, recunostinta si pretuirea cuvenita pentru tot ce a facut, pentru ceea ce a fost si a insemnat (sau ar trebui sa insemne) Ioan Ion Diaconu in constiinta si in memoria noastra colectiva, (a atator cititori, colaboratori, ascultatori si admiratori), care, ma rog lui Dumnezeu sa nu fie alterata si o spun aceasta cu mare infrigurare fiindca, din pacate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita binefacatorii si inaintasii nostri dar incerc, totusi, sa–mi fac un act de incurajare si de optimism si sa cred ca ori de cate ori va fi pomenit numele acesta va fi pronuntat cu veneratie si respect pentru tot binele pe care el l-a facut atator oameni si care fapte, suntem convinsi si siguri, ca sunt consemnate de catre Dumnezeu in Imparatia Sa cea cereasca si vesnica de care, ne rugam Lui, sa aiba, de aici inainte, parte!…
Eu cred ca luciditatea si dreapta lui socoteala ar fi fost de mare folos (si) acum dar, am convingerea ca felul sau de a fi si, mai ales, de a vedea lucrurile s-a transmis multora dintre cunoscutii, colaboratorii si colegii sai avandu-l, astfel, intre noi si, indeosebi, intru noi pentru care fapt ma rog ca Dumnezeu sa-i rasplateasca toata osteneala si daruirea de care a fost in stare si sunt convins ca nu va fi repede uitat, desi, de multe ori suferim de aceasta maladie – a nerecunostintei, fiindca aportul sau a fost foarte consistent, facandu-se, adeseori referire la el asa incat Domnul Ioan Ion Diaconu este si trebuie sa ramana in continuare, ca un far care, inca, mai lumineaza si va lumina foarte mult timp de acum incolo desi, probabil, sunt si dintr-aceia care ar dori sa-l stinga, sa fie stins ori sa-l retraga si sa ramana retras, insa acum, cand apele spiritului sau s-au retras, ele au lasat in urma, cristaline, slefuite de patima, suferinta si inteligenta, cateva sute de vorbe memorabile. Intelese in dozajul lor corect, uneori cu doza necesara de umor, alteori ramanand de-a dreptul contestabile, ele pot sa apere de amagitori, de prosti si ipocriti iar uneori (si) de excesul care sta la panda in fiecare dintre noi. Dar mai presus de orice ele sugereaza un lucru nespus de simplu si de greu de obtinut: ca a fi liber inseamna a gandi totul cu mintea ta. Pentru ca in acest caz chiar si eroarea, apartinandu-ti, este mai lesne suportabila. Cu atat mai mult in aceste vremuri in care lucrul cel mai teribil care ni s-a putut intampla a fost acela de a fi gresit (sau de a fi devenit victime), participand la erorile altora!…
Prin urmare, acum, in incheierea acestor simple dar sincere randuri de evocare a personalitatii Domnului Ioan Ion Diaconu, cred si nadajduiescca vom sti pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii asa cum se cuvine, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!… Si totusi, suntem incredintati de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune; caci „noi locului ne tinem, cum am fost asa ramanem”!…
Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Vesnica sa-i fie pomenirea! Amin!
Cu aleasa pretuire si deosebita recunostinta,

Stelian Gombos

Sofi Oksanen, nascuta în 1977 în Finlanda, este considerata cea mai importanta nuvelista, în viata, din Finlanda. Cartile ei au fost traduse în 38 de limbi. A studiat dramaturgia la Academia de Teatru din Helsinki si literatura la universitatea din orasul natal, Jyväskylä. Prima ei carte, „Vacile lui Stalin” a scris-o în 2003, nuvela care a propulsat-o pe scena literara a Finlandei. De asemenea a scris romanul „Purificare”, pentru a fi pus în scena de catre Teatrul National Finlandez. Un an mai târziu a dezvoltat aceasta lucrare, devenita bestseller în Europa. Înzestrata cu abilitatea nativa de-a povesti, Sofi a avut amabilitatea sa-mi raspunda, în mod degajat, la câteva întrebari:

În momentul de fata esti în topul mai multor liste de bestseller din tarile nordice ale Europei, iar cartile tale au fost remarcate de mass-media internationala. Ai dobândit mai multe premii de anvergura, cum ar fi „The Finlandia Award” si „Premiul Comitetului de Literatura” din tarile nordice, în 2012. În acelasi timp, esti cel mai tânar autor care obtine astfel de premii. Care este cheia acestui succes?

Scrisul.

Ce limba se vorbea în familia ta, tatal tau fiind finlandez, iar mama estona? Apropo, câte limbi cunosti?

Finlandeza si estona. Vorbesc limba engleza, de asemenea, putina franceza si suedeza si pot sa citesc ziarul în limba germana. Engleza, franceza si germana le-am învatat la scoala. De asemenea, si suedeza, care este obligatorie.

Am citit câteva statistici care dezvaluiau faptul ca Finlanda are una dintre cele mai joase rate de emigrare din lume. Cum a fost sa cresti într-o familie mixta în Finlanda?

Atitudinea fata de emigranti difera în diverse parti ale tarii si în diferite cercuri. Avem si oameni toleranti. Si este total diferit sa locuiesti în Helsinki, unde sunt mai multi emigranti decât în alte parti ale tarii. Findandezii nu sunt obisnuiti cu finlandeza stâlcita, asa ca orice accent atrage atentia.

Care este atitudinea finlandezilor fata de educatie?

Daca nu provine de la scolile finlandeze, nu este apreciata, în general. Prin urmare, pentru un emigrant este destul de dificil sa obtina un job mai bun, chiar daca vine din Statele Unite, Anglia sau alte tari vest-europene.

Am aflat recent ca romanele tale au fost traduse în 38 de limbi. Spune-mi, te rog, ceva despre prima ta carte, „Vacile lui Stalin”. Cât timp ti-a luat sa o scrii?

Mi-a luat doi ani sa o scriu. Cartea este despre emigratie în Finlanda, dubla identitate, a doua generatie de emigranti. De asemenea, este o nuvela „post Gulag”.

Prin ce se diferentiaza tarile scandinave de celelalte tari din Europa?

Tarile din Europa de Vest sunt diferite de cele din Europa de Est, asa ca se poate face o comparatie între Scandinavia si tarile est-europene si Scandinavia si tarile vest-europene. În Scandinavia, noi avem mare libertate de exprimare, nivel de coruptie scazut, constientizare a nevoii de protectie a mediului înconjurator, iar nivelul de „egalitate” este mai mare decât în multe alte tari.

Te rog acum sa-mi spui câteva asemanari si diferente între tarile scandinave.

Suedia, Norvegia si Danemarca apartin aceluiasi grup lingvistic. Finlanda este ca o fiica vitrega a tarilor nordice. Finlandeza este o limba foarte diferita si nu e o limba oficiala în Consiliul Nordic (spre deosebire de suedeza, norvegiana si daneza). Cu toate acestea, împartasim aceleasi valori, cum ar fi: nivel înalt de libertate de exprimare, egalitate etc.

Ce anume este unic în Finlanda si la finlandezi? Ce locuri merita vazute în tara ta?

Îmi place Helsinki, capitala tarii. Turistii, de obicei aleg Lapland. De asemenea, unii turisti se bucura de faptul ca avem patru anotimpuri.

Ce fel de carti citeste de obicei omul de rând din Finlanda?

Cel mai mult romane. Multe romane pe teme istorice, mai mult de fictiune decât non-fiction, si mai mult scrise de autori indigeni decât de autori tradusi. Finlandezii citesc. Finlandezii viziteaza bibliotecile mai mult decât orice alta nationalitate din lume.

Ce anume presupune sa devii un scriitor de succes?

Nu exista nicio „carare” pentru aceasta. Toti autorii sunt diferiti.

Ce state ai vizitat în Statele Unite? Ai vizitat Statul Marelui Canion? Ce anume îti vine în minte când te gândesti la Arizona?

Arizona este un loc pe tabla de joc a copiilor . Este foarte popular în Finlanda sau cel putin a fost, când eram copil. Nu am vizitat Arizona, înca. Am vizitat New York City, Pittsburgh, Buffalo, Washington D. C. si alte câteva orase.

Recent, ai vizitat România. A fost prima ta vizita în aceasta tara? Cu ce impresii ai ramas despre români?

Românii sunt oameni ca toti oamenii din lume. Îmi da de gândit însa situatia politica din România, o tara marcata de coruptie si cu traditie de coruptie. Lumea politica este corupta „la greu”. Oamenii nu voteaza, pentru ca gasesc ca e inutil sa voteze. Votul nu are nicio însemnatate. Doar 20% din populatie a votat la alegerile prezidentiale si acel 20% este mult spus.

Interesul Sofiei Oksanen pentru tarile postcomuniste din Europa a început cu multi ani în urma. Fiind jumatate finlandeza si jumatate estona, ea s-a situat undeva la granita dintre Vest si Est. În anul 2009 a fost declarata „Persoana anului” în Estonia. Sofi Oksanen este, probabil, singura scriitoare din Vestul Europei care accentueaza faptul ca Europa de Vest nu întelege istoria Europei de Est pentru ca nu a experimentat anii de guvernare totalitara. Evidente incredibile despre acele timpuri odioase sunt descrise de catre scriitoarea scandinava în romanul ei de succes „Purificare”, care a aparut în aproape 40 de tari.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

Entrevista realizada por Octavian Curpas

Nació en París, Francia en 1969. Ya a la edad de 12 sueña con convertirse en un periodista. A los 16 años, participó en Nueva York “All bicentenario” de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Representó a la juventud francesa, después de ganar un concurso organizado por la Embajada de EE.UU, en París. Unos años más tarde, su sueño de convertirse en una periodista, se hizo realidad. Su nombre es Laurence Lemoine. Estudió Ciencias Políticas en París VIII, habla cuatro idiomas y tiene un profundo interés en los asuntos globales. Laurence ha viajado a muchos países donde vivió, trabajando para la prensa impresa, tanto en radio como en televisión. De Oriente Medio a África, donde se entrevistó con Yasser Arafat, pasando por el Caribe, donde trabajó para una emisora de radio, Laurence Lemoine ha cubierto todas las áreas del periodismo y de la comunicación.

Pregunta: Usted nació en París. ¿Puede usted decirme más acerca de su familia?

Respuesta: Yo soy la más joven (con un hermano gemelo), de una familia cristiana de seis hijos. He recibido una educación muy estricta, pero mis padres nos dieron lo mejor para ser feliz en la vida: el amor, la confianza en sí mismo, la capacidad de adaptación y la independencia.

P: ¿Qué le llevó a ese interés por el periodismo? ¿Qué despertó su interés ? ¿Hubo alguien en su vida en ese momento que le inspiró para convertirse en una periodista?

R: Cuando yo era una pre-adolescente en los años 80, las noticias sólo hablaban de Oriente Medio (Líbano en el 82 con la invasión de Israel; el conflicto Israel/Palestino con bombas, rehenes, secuestros; Irán en el 81, etc.) Fué entonces, cuando empecé a leer los periódicos y escuchar la radio. Yo estaba fascinada por todos estos temas y quería entender algo (cosa en realidad imposible). Yo quería ser periodista para conocer y descubrir el mundo y tocar yo misma la realidad, sin intermediarios entre el evento y yo. Yo quería vivir en directo lo que estaba sucediendo en el mundo. Era claro y natural que debía ser periodista. Entonces empecé a prepararme. Por ejemplo, cuando yo tenía 15 o 16 años, grababa los boletines de información general de France-Info en mi habitación, escribía todo esto en un papel y luego lo repetía con el mismo tono profesional. Unos años más tarde, despertaba bastante gente con mis noticias y entrevistas!

P: ¿Se considera afortunada?

R: Debo decir que en general fuí muy afortunada en mi vida, no sólo porque nací en un país hermoso y tranquilo (Francia) y una buena familia, sino porque también yo estaba en el lugar correcto en el momento adecuado, pero a menudo digo que “la suerte” es, como los tomates, se cultiva !. Yo quería ser periodista, porque para mí era una manera de vivir varias vidas a la vez! Informar sobre otros países o personas, es para mí una manera de aprender un montón! También es una especie de poder, porque lo que decimos y la forma en la cual lo hacemos, es importante y puede influir en la gente. Es por eso que también es una gran responsabilidad y una profesión seria.

P: En 1986 ganó un concurso para el Bicentenario de la Estatua de la Libertad en Nueva York. ¿Cómo fué?

R: Uno de los mejores momentos de mi vida fue en 1986 cuando representé a la juventud francesa en Nueva York para la reapertura de la Estatua de la Libertad con Nancy Reagan. Yo estaba allí porque gané un concurso, gracias a mi padre. Me ayudó mucho redactando un hermoso poema sobre la libertad y aún, hoy en día, le estoy muy agradecida. Fué increíble para mí ! Conocí a muchas personalidades en ese país y yo era una VIP ! Sólo tenía 16 años en ese momento!. La lectura del poema frente a las cámaras de televisión y fotógrafos fué fácil , afortunadamente yo no soy tímida !

P: ¿Cómo este evento influyó en su decisión de convertirse en una periodista?

R: Un año más tarde, pasé una semana en la estación de radio RTL , con todos los periodistas y reporteros. Ví todo sobre las noticias y el periodismo durante esa semana, y más que nunca, estaba claro para mí que sería periodista, pero aún era demasiado joven para empezar !

P: Háblame de las habilidades y aptitudes naturales necesarias para ser un periodista …

R: En cuanto a las habilidades, yo diría la curiosidad, en el más amplio sentido de la palabra. En mi caso, mis amigos y mi familia siempre me decían que tenía el “cáncer de la curiosidad” ! El periodista debe estar abierto y dispuesto a comprender y explicar todo. No podemos ser tímidos, debemos atrevernos a hacer preguntas que pueden avergonzar a la gente, especialmente a los políticos ! Yo era conocida en ese momento por hacer entrevistas XXXXXXX! A menudo, era como una batalla de palabras entre mis entrevistados y yo.

P: Cuando usted estaba en el Líbano, tenía la intención de regresar a París para un Master en Periodismo?

R: Líbano fue mi primera experiencia como periodista. Yo era muy joven (20 años), y un poco novata. Fue durante la guerra con Siria (la “Guerra de Liberación”). El padre del actual dictador, Haffez Al Assad quería matar a los cristianos Libaneses. Para mí, el “espectáculo” fue increíble, pero he aprendido mucho sobre la gente y su capacidad para ser bueno o malo y para adaptarse a situaciones extremas. Era mejor que ir a la universidad , porque era la vida real y concreta. Tuve suerte porque conocí al General Michel Aoun, Primer Ministro en ese momento. Esa entrevista me dió una cierta notoriedad ya que lo que dijo fué un poco embarazoso para Francia y François Mitterrand (el Presidente Francés en ese momento) tuvo que reaccionar oficialmente. Periodistas de todo el mundo hablaron de esa entrevista ! Unos meses más tarde, aconsejado por mi colega y amigo cristiano Malard (Francia 3/CNN), me fui a Túnez, la sede de la OLP para entrevistar a Yasser Arafat.

P: ¿Cómo fue la entrevista, de dos horas, con Yasser Arafat en Túnez. ¿En qué año fue?

R: “Yo estaba fascinada por ese hombre y quería entrevistarle. Pasé dos horas con él en plena noche. … Por razones de seguridad, la OLP no decía “Nos vemos en tal sitio a tal hora.” Tuve que quedarme en mi hotel y varios de sus colegas vinieron a por mí, y con los ojos vendados me llevaron a una casa. Una vez allí, por supuesto, me quitaron la venda de los ojos. Debo decir que fué muy exótico para mí ! Fue un momento muy interesante en 1990, cuando Yasser Arafat comenzó a dejar de ser un terrorista para ser un hombre de estado, teniendo contactos directos pero secretos con los Israelies. Le hice muchas preguntas, y al final, él bromeó y me preguntó si quería casarme con el! En la prensa francesa, esa entrevista tuvo mucho éxito, pero yo disfruté de mi estancia en Túnez, la reunión con Arafat, y las muchas horas que pasé con sus consejeros para hablar sobre ese conflicto tan importante.

P: En una de nuestras conversaciones, usted ha mencionado que trabajaba para “Radio Mont Blanc”, cerca de Ginebra durante seis años. Además, durante ese tiempo, usted trabajó para una televisión (Canal C) haciendo entrevistas políticas.

R: Me encontré con un periodista francés bien conocido (Jean-Pierre Elkabbach) para preguntarle cómo planear mi carrera como periodista. Él me dijo que primero, tenía que salir de París, trabajar en provincia para aprender y ser un poco más madura (tenía 21 años de edad). Explicó que eso era la mejor escuela para una joven periodista, y es verdad ! Así que me fuí a la Alta Saboya (cerca de Chamonix y Ginebra) y comencé en la Radio Mont Blanc. También tuve un programa mensual en la televisión “Canal C”, con entrevistas a políticos y personajes famosos, pero sólo para hablar de su vida privada. Después de eso me decidí a salir de Francia de nuevo. Me encanta Francia pero vivir en diferentes países me ha dado la posibilidad de ver las cosas desde diferentes ángulos y enriquecerme culturalmente.

P: Usted ha trabajado en Haití, en una estación de radio que necesitaba un periodista francés. ¿Ha trabajado sobre el l terreno o en el estudio?

R:. “Radio Vision 2000″ de Port-au-Prince estaba buscando a una periodista francesa para encargarse de la información y de la formación de sus periodistas Cuando llegué allí, me dí aún mas cuenta, si cabe, la suerte de haber nacido en un país libre donde uno tiene todo lo que quiere. Trabajé sobre el terreno y en el estudio durante un año. No fue fácil, pero aprendí mucho cada día. Haití es un país fascinante y siempre está en mi corazón. También estoy agradecida a Haití porque es donde conocí a mi marido ! Llegó a Puerto Príncipe para una semana de vacaciones a casa de un amigo diplomático. Ahora es el padre de mi hija de 11 años, Anouck, y de mi hijo Álvaro de 8. Es abogado de negocios y hemos vivido en Londres, París, Valencia (donde nació), Banjul (Gambia África del Oeste) y en Lisboa, Portugal. En Gambia, un país pequeño, muy bonito y bueno para un primer contacto con África), dí a luz a mi hijo en un hospital público. Fue mi elección, porque la atención médica fué realizada por un excelente equipo de médicos cubanos . Fue gracioso porque el nacimiento de mi hija, se llevó a cabo en el mejor hospital privado y moderno de Valencia, con la mejor tecnologia, pero preferí el de Banju,l con los médicos cubanos en ese hospital público muy pobre, pero al menos, con nombre elegante: El Royal Victoria Hospital ! En medio de la cesárea, se fue la electricidad !. Después del nacimiento de mi segundo hijo empecé a editar y publicar guías turísticas. La primera fue sobre Gambia, después , publiqué algunas en España, y la última sobre Saint-Gervais Mont Blanc, Francia.

P: ¿Por qué Saint-Gervais?

R: Saint Gervais Mont Blanc es un sitio mag-ní-fi-co para las vacaciones, para el esquí o el senderismo. Conocía esa ciudad porque había estado varias veces cuando era periodista en Radio Mont Blanc. Hacer una guía de turismo también fue para mí una buena excusa para volver!

P: ¿Dónde vive usted ahora y qué van a hacer ahora?

R: Actualmente, vivo en España, en Valencia, una hermosa ciudad en el Mediterráneo. Trabajo con la empresa Americana Relìv (www.reliv.com). Produce y vende suplementos alimentarios naturales excelentes. Un día ví a mi mamá tomar esos batidos y me interesaron esos productos. Siempre me han interesado los temas de nutrición y salud. En Europa, muchas personas toman suplementos porque realmente mejoran la salud. También hacemos frente a una crisis de salud muy seria en Europa. Nuestra comida de hoy, no tiene suficientes vitaminas y fitonutrientes. Al privar a nuestro cuerpo de nutrientes esenciales sustituyéndolos por alimentos procesados y productos químicos, somos vulnerables a la fatiga, alergias y todo tipo de enfermedades y disfunciones. Ahora sabemos que los suplementos dietéticos pueden colmar esta brecha nutricional. Estos productos proporcionan niveles óptimos de nutrientes, y Reliv es una empresa a un alto nivel. El verano pasado, asistí a la Conferencia Internacional en St. Louis (Estados Unidos. Missouri.) y me encontré al fundador, Robert Montgomery. Gracias a estos productos, ayudé a muchos de mis amigos y miembros de mi familia a resolver sus problemas de salud. Por supuesto, también tomo estos productos, aunque siempre he gozado de una muy buena salud. Pero gracias a ellos, me siento mucho mejor. Tengo más energía, mayor concentración y duermo mejor. Tengo la suerte de trabajar en esta empresa ya que puedo ayudar a la gente y también cuidar de mis hijos.

P: ¿Has pensado en mudarse a los Estados Unidos?

R: Me encantaría vivir en los EE.UU. porque fuí allí varias veces, pero nunca fué suficiente ! y tengo una relación especial con ese país … Creo que conozco un país y su cultura, si me quedo por lo menos un año. Espero que un día tenga la oportunidad!

P: ¿Qué sabe usted acerca de Rumania? En sus viajes, ¿se ha encontrado con muchos rumanos?

R: Mi esposo trabaja ahora en Rumania en un proyecto de aerogeneradores, en las montañas. Le gusta mucho ese país. Mi única conexión con Rumanía fue la joven que me ayudaba en casa cuando vivía en Portugal y se convirtió en una amiga. Me gustaría poder ir a Rumania este año con mi esposo porque dice que vale la pena!

P: ¿Cuáles son tus hobbies?

R: Me encanta viajar ! También me encanta estar con mis amigos y familiares. En cuanto a los deportes, me gusta el squash, tenis, esquí y el alpinismo. Una vez subí hasta la cumbre del Mont Blanc con esquís: fueron ocho horas para llegar a la cima y 6 horas para bajar, todo ello en un paisaje totalmente salvaje . ¡Fue fantástico!

P: ¿Cuáles son sus planes en un futuro próximo?

R: Me ocupo del desarrollo de Reliv, aquí en España, y acabo de empezar un libro sobre nutrición y salud que se publicará en Francia.

Anne-Marie Blajan jurnalista la HotNews.ro într-o Corespondenta de la Bruxelles din 18 Aprilie sub titlul

România si SUA creeaza un grup tehnic de lucru pentru solutionarea vizelor

aduce celor interesati informatii utile, prin faptul ca Romania si SUA vor crea un grup tehnic de lucru pentru solutionarea problemei reprezentate de rata mare de respingere a solicitarilor de vize depuse de cetatenii romani.

Intalnirea celor doi diplomati a fost prilejuita ca urmare reuniunii ministeriale a NATO, reuniune la nivel de ministri de Externe si ai Apararii pregatitoare a Summitul NATO din 20-21 mai, de la Chicago.

Ministrul Diaconescu a spus ca in discutiile cu omologul sau american a abordat subiectul privind programul Visa Waiver, “pentru a ameliora unele probleme”.

Este pentru prima oara, a spus ministrul, când partea americana este de acord sa lucreze cu partea româna “pentru solutii adecvate si mai rapide”.

“In conditiile in care se va produce o schimbare in legislatie la Washington, speram ca si chestiunea respingerii vizelor sa fie reglementata si sa putem beneficia de libera circulatie in spatiul american“, a spus ministrul de Externe.