George ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, va stiu de foarte multi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator si producator de film… înca de pe vremea dinainte de 1989, când erati directorul Casei de Filme Nr. 4 si scriati romane istorice. Dupa câtiva ani de la aceasta data, eu i-am numit „mai dormanti”, v-ati facut reaparitia vertiginos si plin de har si dar pe scena scrisului românesc.
Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie sa corectez titlul Domniei Tale. Din pacate, astazi sunt „batrânul scriitor”. Si chiar as vrea sa ne concentram privirea pe acest aspect fara sa fiu flatat cu alte atribute. Ma consider un profesionist al scrisului si ma concentrez pe beletristica si publicistica. Ca le fac pe hârtie, ca le fac pe pelicula, ca le fac prin viu grai convocând adunari, dezbateri publice, alte actiuni culturale, ca o fac, iata, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalitati de exprimare, dar nu depasiri ale domeniului meu. Daca, din ele rezulta idei care fac paleta mai larga, cu atât mai bine. Dar nu înseamna ca mi-as permite sa încalc meritele altor profesii si calificarea celor care s-au straduit, ca si mine, sa cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producator de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de initiative culturale publice (pentru ca si acolo tot „producator” trebuie sa fii, adica sa produci ceva daca esti om de initiativa, si nu sa controlezi doar, cum fac, din pacate, functionarii publici) constituie numai profesii de rezerva, pe care le-am învatat cinstit cu aspectele lor manageriale si de competenta artistica în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importanta. Este, de fapt, vorba de a sti sa investesti tu, sau sa administrezi banii altora în scop cultural; sa vii cu initiativa care este ca si talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult sa n-o avem, ca sa ne lasam condusi. Tocmai de asta, noi trebuie sa ne învatam sa o avem. Dar chiar si in initiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principala, trebuie sa abordam lucrurile numai si numai profesionist. Cu cât faci mai bine si mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabilesti o baza mai temeinica pentru actul de cultura si de creatie spre care aspiri.
George ROCA: Da, sa traiti… asa voi face! Voi modifica titlul, adaugând singtama „batrânul scriitor” dorita de dumneavoastra, dar numai dupa ce vom termina definitiv acest dialog! Oare îl vom termina vreodata? Sunt atâtea materiale de prelucrat, atât de multe de spus despre activitatea dumneavoastra! Si… „Tempus Fugit”! Revenind la raspunsul anterior pot sa „declar” ca sunteti un „multilateral”… un om bun la toate cele!
Corneliu LEU: Numai semidoctismul te îndeamna sa-ti depasesti domeniul si sa fii bun la toate ca o femeie de serviciu!…(Nota bene: în cazul nostru, as fi putut spune si „ca un politician”). Bunul simt si întelegerea culturala a lucrurilor ne obliga sa ne concentram pe ce ne simtim mai pregatiti. Cel mai penibil în viata literara actuala este labilitatea cu care diletantii dornici de glorie topaie de la poezie la proza si, neaparat, la critica fiindca de acolo ies laudele. Mi-e jena când vad aceeasi semnatura sub o poezie mediocra iar, apoi, luându-si permisiunea sa scrie un articol critic despre poezia altuia. Sau, mai ales un articol laudativ la care vezi imediat dedesubtul: semnatarul asteapta la rându-i un articol laudativ din partea celui pe care-l lauda. Cu asemenea naravuri, nu ne situam pe domeniul literaturii, ci al cenaclismului amatoristic sau, cel mult, al unor gasti care scriu si se analizeaza în suc propriu. E o stare ridicola, subculturala, fiindca nimeni nu-i ia în serios în afara de ei între ei, sfidând triunghiul clasic: autor – critic specializat –cititor. Si nu acelasi grup de persoane topaind laolalta pe toate laturile triunghiului! Asa ca, da-mi voie sa-ti spun: Când mi-ai însirat atributele alea toate, m-am si simtit înfundat în categoria acestor nedefiniti care încearca de toate numai si numai ca sa-si vada publicat numele dupa care se alege praful.
George ROCA: Distinse interlocutor, nu e chiar asa! Simt eu ca doriti sa fiti modest! Aveti o multime de atribute (pozitive! Sic!). Si nu va descânt sau perii – ci asa scrie despre dumneavoastra prin carti sau pe internet. Este suficient sa cauti pe motorul de cautare „Google” numele „Corneliu Leu” si vor iesi la iveala acele atribute pozitive, calitati, aptitudini, chiar si meserii… Eu v-am pus sub lupa înainte de a începe interviul nostru. În general îmi place sa tai firu’n patru!
Corneliu LEU: Vezi cum pun eu problema?… Iar dumneata, daca ai auzit ca eu, cetateneste, astern în scris câte o problema de principiu sau, colegial, schitez portretul vreunui confrate sau scriu o vorba buna întâmpinând o carte, ma si faci mare critic, sau mare analist! Pai, ehe, sa fii cu adevarat „analist” e o imensa problema de cultura, de acumulare si sistemica si sistematica, ce nu are nimic de a face cu palavragii din talk-showuri; cât, despre un adevarat critic literar, se naste si se formeaza cu adevarat atât de greu, încât nici nu vad sa-ti pot cita vreun nume de la Calinescu încoace!
George ROCA: Nu am zis „mare critic” ci doar „critic” (literar desigur!). Si argumentez cu faptul ca v-am citit destul de multe materiale de critica…
Corneliu LEU: Critice, desigur! De critica literara, niciodata. Scriitorul adevarat trebuie sa-si pastreze demnitatea si sa nu se preteze niciodata la asa ceva, numai pentru ca stie sa alcatuiasca fraze. Acesta-i diletantism, iar critica literara adevarata e o meserie cu criteriile ei! Bine înteles, exista genul de „condeieri la de toate”, dar în gazetarie, nu în literatura; gazetaria e o treaba obligata cotidian la superficialitate, în vreme ce literatura presupune profunzime de gândire artistica si aprofundare continua a acesteia, ceea ce gazetaria nu are nici macar timpul material sa o faca.
George ROCA: Atunci, mai bine sa revenim la acei „ani dormanti”. Unde ati fost „plecat” o perioada?
Corneliu LEU: Despre „anii dormanti” pot spune, jur, ca nu mi i-am permis tocmai din panica ce ma cuprinsese în 1989. Eram panicat ca ajunsesem la libertate prea târziu ca vârsta si nu voi mai reusi sa fac tot ce as fi dorit. M-am împrumutat cumparând imediat o tiparnita cu care n-am facut afaceri editoriale ci am trait satisfactia de a trimite direct la tipar ceea ce, înainte, nu puteam trimite decât la cenzura. La ea am publicat si raspândit poezie religioasa pentru scolari, am facut brosuri prin care-i informam pe taranii români cum a evoluat agricultura occidentala câta vreme ei au fost tinuti în minciuna colhozului, am propagat filosofia personalista, a respectului pentru persoana umana care fusese înjosita sub comunism, mi-am editat cum am vrut eu (si l-am dat sigilat spre editare) romanul interzis despre Sfântul Apostol Pavel, iar când am intrat în posesia dosarelor de securitate ale celor doi din familia mea condamnati la moarte ca aparatori ai Bisericii Ortodoxe de asaltul bolsevic, am publicat „Cartea episcopilor cruciati”…
George ROCA: Am înteles acum. Dumneavoastra ati transformat literatura într-un obiect de manufactura.
Corneliu LEU: În sensul de „facând totul cu mâna mea”, da. Cred ca orice scriitor prefera asta, în loc de a i se amesteca în opera mâinile murdare ale altora! Dar asta nu înseamna literatura manufacturiera, despre care mi-am spus parerea si mai sus!
George ROCA: Voiam sa spun ca… în aceea „tiparnita” ati ascuns acei „ani dormanti”?
Corneliu LEU: Da, s-ar putea sa para niste „ani dormanti”, fiindca nu m-am amestecat nici în presa si nici în politica de scandal, n-am fost prezent nici în coteriile literare, dar am publicat carti în fiecare an. Am pus accentul în literatura pe marea traditie a ortodoxismului din perioada interbelica, iar în educatia civica pe dezvoltarea ideilor de „Initiativa” si de „Democratie Locala”, care puteau salva societatea, tocmai fiindca aveam toate acestea de construit. Pâna am ajuns a organiza anual „Consfatuirea Nationala a Intelectualilor de la Sate” care a devenit mai apoi o „Miscare pentru Progresul Satului Românesc”, asa cum initiase în vremuri normale – crestinesti, unchiul meu, episcopul martir Grigorie Leu, care a si platit cu viata pentru aceasta. E drept ca nici nu m-am ferit de greutati sau atacuri. Satira politica am scris tot timpul prin „Cabaretul politic” si rubrica „În gura leului”.
George ROCA: Ati intiat, condus (si conduceti în continuare!) câteva reviste literare foarte cunoscute precum „Albina româneasca”, „Port@Leu” si altele. Puteti sa faceti cunoscut motivatia dumneavoastra în conceperea unor astfel de publicatii?
Corneliu LEU: Cred ca rezulta destule explicatii din cele spuse mai înainte. Despre „Albina româneasca” si începuturile presei românesti am publicat o întreaga carte (de fapt, v-as putea oferi ca o addenda de final al acestei discutii, cronologia bibliografica a cartilor si actelor mele publice care poate ilustra mai bine perseverenta în a pastra o linie dreapta de preocupari), o carte care descrie caracterul strict patriotic si de afirmare nationala al începuturilor cuvântului tiparit si aparitiei de periodice în limba româna. M-am simtit dator sa le continui tocmai prin aceasta straveche revista care, iata, dainuie prin veacuri; si m-a ajutat Dumnezeu sa-i adaug seria editata de mine în deceniile în care s-a revenit la libertatea tiparului. Prin ea, în afara suplimentelor cu literatura (care mi-am propus întotdeauna sa fie profesionista si de calitate) am slujit în permanenta trei idei magistrale pentru afirmarea noastra: 1. Emanciparea satului românesc si a familiei taranului român ca temei pentru progresul întregii societati; 2. Slujirea limbii române ca element de unitate nationala oriunde ne-am afla si cultivarea solidaritatii românesti prin cultura pe care o exprima limba noastra si 3. Ideea politica a egalitatii de sanse pentru toti copiii familiilor de români, realizata prin Bunul Comun National de care trebuie sa beneficieze în mod egal fiecare familie.
„Albina româneasca” apare si pe hârtie si electronic, pastrându-si formatul clasic provenit de la zatul tiparului. Pentru a veni în întâmpinarea modalitatilor noi de comunicare mediatica pe care le ofera internetul, adica a nu fi robul coloanelor si paginii fixe din gazetaria clasica, am conceput, fondat si editat revista electronica „Port@Leu” gândita special pentru acest gen de comunicare si chiar propunându-si sa experimenteze necontenit inventivitatile tehnice pe care le ofera virtualul si chiar impactul lor asupra modalitatilor de exprimare artistica. Tematic, ea este asemanatoare „Albina româneasca” subintitulându-se „Periodic pentru promovarea culturii si initiativelor de dezvoltare”, dar beneficiaza atât de lejeritatea postarii virtuale cât si de avantajele exprimarii electronice, stimulând cautarile de viitor ale artelor, inclusiv cea a graficii electronice în care Domnia Ta esti maestru. Am initiat o pagina special dedicata unor productii semnificative în acest sens. Aici se publica orice se inoveaza prin internet sau inoveaza internetul: de la linkuri spre oferte de genul „You Tube” la exprimarea prin slide-show-uri cum numai conjugarea virtuala a artelor poate oferi si pâna la folclorul internetului, care devine din ce in ce mai bogat în originalitatea lui.
Suntem deschisi la orice dezbatere si orice cautare în domeniu, care poate fi pusa la modul modern în slujba raspândirii culturii si a înfloririi artelor. Iar eu mai cred si ca, aceasta corespondenta rapida între oameni care au de comunicat idei, fie de tipul „messenger”, fie de tipul „blog”, fie de tipul „revista electronica” va renova si va readuce în primul plan al comunicarii „genul epistolar” al literaturii eseistice, lânga a carui specie fosila a corespondentelor care faceau drumuri de saptamâni (depasind prin asta perioada istoriceste pragmatic-subintelectuala a comunicarii telefonice si telegrafice care a sufocat placerea de a scrie lejer si relaxat), va intra în scena specia noua, electronica, a comunicarii în timp real, stimulând din nou eleganta limbajului si subtilitatea tratarii ideilor. Nu e vorba de limbajul criptic de astazi cu care se grabesc unii bloghisti sau messengeristi. „Perlele” lor, care uneori ne îngrozesc, apartin, cum am spus, maltratarii comunicarii prin limbaj telegrafic. Vor ajunge însa, tot mai multi oameni cu har sa descopere ce sanse le da internetul pentru a dezvolta o pasiune coerenta a exprimarii ideilor, reevaluând ceea ce, la vremea respectiva, a facut din stilul epistolar o arta. Iar noi, ca oameni de arta, nu trebuie sa lasam internetul sa tehnicizeze si mai mult viata, ci sa-i cultivam acele atribute prin care poate îmbogati artistic spiritualitatea.
Iar, pentru ca ajungem din nou la aceste arte pe care, subliniez – le vreau cât mai departate de amatorism, diletantism si veleitarism lipsit de talent sau chemare – anunt în pregatire o noua revista, de data asta numai de beletristica, intitulata „Revista Scriitoarelor si Scriitorilor Români”. Titlul este preluat de la cunoscuta publicatie interbelica întrunind semnaturi de adevarati profesionisti ai scrisului, tocmai pentru a sublinia si în vremea noastra profesionalismul necesar în practicarea literaturii si delimitarea lui de diletantismul pe care nici nu-l respingem, nici nu-l îngradim, dar îi impunem sa stea la locul lui în spectrul cultural. Loc bine definit, util, rentabil si chiar demn de respectat ca atare, adica daca-si pastreaza proportiile la nivelul aspiratiilor modeste care-l caracterizeaza.
George ROCA: Cam cum ati defini aceste discutii critice pe seama literaturii amatoriste-decazute si a artei kitsch? Pictura de gang ne sufoca pe zi ce trece… Traiasca Victoras-Pictoras si importul de „produse kitai” care ne invadeaza!
Corneliu LEU: Definirea nu e simpla si, mai ales pentru a nu aluneca în exagerari sau elitisme, presupune o discutie atenta, pentru care am initiat o dezbatere la care, tocmai pentru a-ti dezvolta punctul de vedere din întrebarea dinainte, punct de vedere la care subscriu total, te rog sa participi. M-as rezuma doar la un exemplu din pictura: pictura de gang este repudiata de pictura academica pentru ca îi lipseste tot ce se invata la academia de belle arte. Pictorul amator bâjbâie cu culorile pe care n-a învatat sa le amestece ca la carte, nici sa cunoasca raporturile dintre pigment si solvent; idem cu anatomia, cu perspectiva, cu lumina si umbra, cu importanta proportiilor sau a contrastelor, cu tehnicile ajutatoare, cu simbolistica inventivitatii artistice sau cu istoricul cultivarii prin mestesug a tuturor artelor; precum si cu tot ce se mai deprinde prin scolire.
Pictorul de gang munceste de dimineata pâna seara, dar le plesneste asa cum a tras cu ochiul si-i recunosti nuantele nereusite de la o posta. Totusi, de ce munceste? Fiindca cerbii lui maro prin frunzis verde la izvorul albastriu, tigancile lui cu trandafir rosu între sânii albi si tigara alba intre buzele rosii, rapirile din serai, peisajele cu cerul ca o halva, naturile moarte cu peste si fructe, etc. îsi au clientela lor. O clientela de gang, ca si pictura respectiva, chiar daca gangurile au fost înlocuite astazi cu holuri de hoteluri pretentioase, dupa cum a parvenit clientela respectiva prin emulatia subintelectuala a societatii de consum si, asa cum vrea haine de firma, vrea si rame mai scumpe; dar, în rama, îsi face gustul tot cu gangul la nivelul caruia se afla ca gândire. Intrati în mari hoteluri si veti vedea ce expun shopurile lor. Nu pentru ca hotelierii n-ar avea gust, ci pentru ca parvenitilor cu bani asta le place si asta se vinde!
Între aceste doua categorii: academia si gangul, exista însa novatorii, rebelii, modernistii, cei care duc inovatia pâna la exagerare si cautarile pâna la descoperirea altui univers estetic. Nici pe acestia academistii nu-i agreeaza sau nu-i înteleg. Dar si ei se feresc ca naiba de tamâie de cei din gang, tocmai pentru ca au o formatie temeinica si s-au scolit bine înainte de a inova. Ei înseamna mai mult decât academistii, tocmai pentru ca pot face tot ce fac aceia si înca ceva în plus! Chiar când societatea nu-i încurajeaza, ei nu recurg la gang. Expun în aer liber, inventeaza tot felul de hapeninguri, se asociaza si fac un „salon al refuzatilor” si se tot cern într-un asemenea ciur, unii cazând în transee altii perseverând pâna când, învingatorul dintre ei ajunge a avea un pret chiar mai mare decât al academistilor. Sa nu uitam ca avangardismul nostru, astazi la impresionante cote la Casa de licitatie Sotheby’s, a pornit de la „Laptaria lui Enache”, unde bietul iaurgiu îi gazduia numai pentru ca si fiu-sau (Gheorghe Dinu) se ticnise scriind poezie sub superbul pseudonim St[ephan] Roll. În vreme ce zeci de restaurante rentabile pentru protipendada de „bon ton si mauvaise culture” aveau pe pereti pepenii, strugurii si lelitele cu tâta scoasa, tocmite cu gangistii contra bautura de catre cârciumarul prosper.
George ROCA: Dar în literatura…?
Corneliu LEU: Gradina lui Dumnezeu e mare si are loc pentru toti. Dupa cum am vazut, poate chiar si clientela pentru toti; cu toate ca în literatura e mai greu si, de obicei, practicantii gangului literar sunt mai libidinosi fiindca se ling si se lingusesc mai mult ei intre ei, cum fac catelandrii de maidanezi. Bravo lor! Fiecare om trebuie sa poata face ce vrea. Nu-i împiedica nimeni si nimeni nu le face vreo imputare. Important este, însa, sa-si dea seama ce rasa sunt si de ce n-au loc la frizeria de lux care este Uniunea Scriitorilor. Cu toate ca si acolo sunt destule corcituri care te fac „ras, tuns si frezat” daca aspiri la ciolanul lor! Dar, ca sa n-o mai lungim, ma explic printr-un exemplu si trecem apoi la altceva.
George ROCA: Uniunea Scriitorilor!? M-ati luat brusc de tot… mai ceva ca pe vremuri când intram într-o frizerie din Bucuresti sa ma tund, iar Gogu-Foarfeca ma întâmpina cu „barba-rade?”! Sa aflam si explicatia „acelui” exemplu!
Corneliu LEU: Sotia mea e producator de spectacole cu public în transmisii directe de radio si televiziune. Face si desface mereu ansambluri de formatii, actori, cântareti, pentru tot felul de asemenea emisiuni gigant în Bucuresti, la mare, la munte sau chiar în conexiune. Eu o încurajez; chiar îi spun ca-i geniala pentru ca, în felul acesta, tipa la interpreti, la soferi, la acusticieni, la cantautori, la echipele de filmare si transmisie, la regizorii care nu tin ritmul, la cei de la pupitrele de preluare sau de intrare în emisie si, astfel, scap eu de mustruluielile ei. Uneori, chiar ma amuza sa ma duc si eu cu aceasta caruta cu paiate, unde atentia ei nu-i concentrata pe mine ca acasa („fa asta!”; „lasa asta”; „vezi sa nu-ti faca rau paharu ala!” s.a.m.d.), ci n-are pic de timp si ma ia la brat doar dupa spectacol, la party-ul de triumf care-i aduna echipa si invitatii de elita.
La un asemenea spectacol, descoperise ea doua fetisoare talentate pe care le lansase ca pe gemenele alea de la Cluj, care au facut, mi se pare, bani si casnicii la Londra. La party, timide, au cerut voie sa-l aduca pe bateristul care le era si bodyguard si le scria si versurile. Iar Madam Leu, ocupata cu protocolul, auzind ca-i vorba de versuri, mi l-a dat mie în primire. „Dumneata ai scris versurile?” l-am întrebat eu ca sa-l scot din timiditatea cu care bea apa, ca sa fie apt la plecarea pe strazi mai întunecate. „Eu, maestre, eu le-am scris!”… „Mai ai vreun colaborator, mai lucrezi împreuna cu cineva?” – am mai gasit eu un subiect ca sa-i ridic gura de pe sticluta cu „Borsec” asupra careia statea ghemuit cu acea timiditate de poet cu aripi prea mari pentru lumea asta mica. „Nu, maestre, nu mai lucrez cu nimeni”… „Esti, deci, autorul total” –am spus eu cu un ton care, nu stiu de ce, i-a contrariat timiditatea facându-l sa ma întrebe morocanoso-respectuos: „Sunteti de parere ca ar mai trebui sa ma ajut cu cineva?”… Dar, în vreme ce cautam un raspuns care sa nu-l supere, a disparut ducându-se la tobe. Fiindca avusesera multe aplauze în spectacol, nevasta-mea le dadea fetelor proaspat debutate sansa sa cânte si la acel party spre a fi mai bine remarcate. Iar ele îsi demonstrara onorabil vocile educate si ritmul din sânge, într-o piesa foarte alerta, cu destula inovatie muzicala în play back-ul de orchestra, miscari de trup unduios ritmate în acompaniamentul de baterie, precum si refrenul care spunea toate versurile cântecului: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc./ Te doresc, te doresc, te doresc!…/ Te doresc, te doresc, te doresc. /Te iubesc, te iuuubesc, te iuuubeeesc!”… Apoi continuau cu acea indicatie pe care o folosesc marii compozitori simfonici în partiturile lor: „D’a capo al fine”! Toata lumea le-a aplaudat, ceea ce înseamna ca si respectivul poet nu lucrase degeaba, ci avea publicul sau caruia i se adresa; si, daca se pastreaza numai acolo, la publicul sau pentru care cuvintele sunt acelasi lucru cu batutul la tobe, e de bun simt. Asta e important… sa nu se încurce borcanele. Eu nu-i agreez pe diletanti în universul meu, dar nici nu mi-as permite sa-i trimit la gazare, ci le-as respecta toata libertatea de a convietui cu publicul lor, fara sa vina sa-mi ceara mie recomandare pentru Uniunea Scriitorilor care te-a speriat mai înainte. Din pacate, cu cât un nechemat e mai perseverent si scoate mai multe volume care nu fac decât sa-l arate din ce in ce mai bine cât de departe e de literatura, cu atât se considera mai îndreptatit sa-mi fie coleg si confrate. ?tiu ca nu sunt politicos, dar eu ricanez foarte urât la lipsa de bun simt.
George ROCA: Povestea cu cele doua fetite îmi aduce aminte de poezeaua cu „Într-un cos cu viorele/ ?ade doua pasarele/ Amândoua ciripesc/ Io pe te iubeeesc!/”. Si totusi „arta si literatura kitsch” fac bani în zilele noastre… Pe vremuri cântam „Lalele, lalele”, acum „e” la moda… „Manele-manele”! Ce parere aveti despre…?
Corneliu LEU: Da, domnule Roca, da! ?tiu ca vrei sa ma întrebi ceva care-mi da si mai multa dreptate; manelele sunt cel mai bun exemplu de prostituare a artei si, decât „gangisti” literari, e mai limpede daca le spunem „manelisti” acestor diletanti. Nu tuturor; nu celor care „produc pentru consum propriu”, cum fac de obicei diletantii cumsecade. Ci tocmai celor care forteaza la portile literaturii, fiindca asa i-a învatat Ceausescu în mentalitatea lui de diletant incult, care-i ura pe cei ce gândeau altfel decât el si voia sa faca din scriitori o massa cât mai mare si cât mai supusa la amestecul idiot de valori din „Cântarea României”. Am înteles asta si îti multumesc, dar da-mi voie în acest moment sa-ti pun eu o întrebare: ?tii de ce discut aceste lucruri tocmai cu domnia ta?
George ROCA: Încerc sa stiu! Încerc… sa nu par în discutie ca un vitelus la poarta noua! Încerc sa va admir, încerc sa va descos – n-am zis sa va prind la înghesuiala! Caut totusi un dialog vesel, interesant, în aceste zile de vacanta când suntem mai liberi si ne putem lungi la vorba, dar respectuos si de bon-goût. Dumneavoastra ce explicatie aveti? Sau poate pentru faptul ca aflându-ma la Antipozi ecoul „vorbei mele virtuale” se aude mai bine pâna la Poiana Tapului, unde aveti „resedinta de vere”! Sau cine stie…? Please explain!
Corneliu LEU: Uite de ce! Pentru ca, în anul care a trecut, ai fost singurul dintre cei care, cerându-mi sa vorbesc sau sa scriu despre o noua carte pe care o publica – si, te rog sa ma crezi ca, pâna la izbucnirea crizei care a condus la falimentul unor edituri modeste din pricina impozitului forfetar, m-au solicitat destul de multi dintre acestia – ai fost singurul care nu te-ai suparat ca nu te-am facut de-a dreptul genial. Da, ai acceptat cu stoicism sa spun ca esti numai pe jumatate genial, iar pentru cealalta jumatate mai trebuie sa faci efort. În vreme ce altii se supara chiar daca le spun ca mai au zece la suta pâna sa devina geniali!
Da! Îti cunosteam poezia mai de mult, am admirat modul cum respira în ea exact niste elemente noi, acelea despre care am vorbit ca le-ar putea aduce exprimarea electronica si comunicarea virtuala între autor si receptor, posibilitatile noi de sugestie si experimentul de a conversa în timp real la mari distante, teleportarea noastra partiala, prin sentimente proprii plantate odata cu trairea lor, direct pe tarâmul celui ce ne citeste sau ne asculta fara a se mai simti îndepartat de noi, mirajul de a sti ca ceea ce gândesti pe ecranul tau se proiecteaza concomitent pe sufletele altora si, de aici, rigoarea unui anumit limbaj de comunicare care de abia acum se configureaza pentru tehnicile literare si artistice. Intr-un cuvânt: atributele unui nou mod de exprimare poetica, sau artistica, sau de idei care creeaza într-un alt mod curente de opinie publica; atribute pe care trebuie sa le discutam, sa le clasificam, sa nu lasam nici tehnicismul sa ne îmbete cu apa rece, dar nici posibilitatea noastra de a ne exprima mai profund si mai direct sa nu sufere din pricina necunoasterii acestor noutati. Acesta este, de fapt, si mobilul dezbaterii pe care vreau s-o ducem în permanenta în revista „Port@Leu”.
Revenind la Domnia Ta acum, pot spune ca am gasit în volumul pe care ti l-ai lansat asta vara, autentice mostre de asemenea poezie care-ti face cinste, asezate lânga altele pentru care ti-am dat suturi undeva si ti-am admonestat editorul pentru ineficienta lui de prim sfatuitor. Ei bine, îti sunt recunoscator si îti declar prietenie în continuare pentru ca, nu numai ca nu te-ai suparat pentru faptul ca esti numai pe jumatate genial, dar ai pus sa se citeasca cele scrise de mine la prezentarile publice, ai privit cu umor lucrurile exact cum le-am privit si eu si, în ansamblu, cartea a avut succes fara sa ne fie rusine de faptul ca nu suntem fiecare perfectiunea întruchipata. În vreme ce un prieten comun pe care l-am cunoscut, la fel ca si pe dumneata, numai prin virtualitatea scrierilor, cerându-mi acelasi lucru, adica o prefata sau o postfata, mi-a schimbat titlul pentru ca nu i se parea destul de laudativ.
George ROCA: V-ati suparat? Va întreb asta cu teama, pentru ca nu e bine sa ne suparam pe prieteni. O prietenie se construieste greu si consider ca trebuie sa facem eforturi deosebite pentru a o pastra…
Corneliu LEU: Îti înteleg sentimentele. Eu, la vârsta mea, cu atât mai mult nu mai am dreptul sa ma supar. Eu am dreptul cel mult sa constat. Si nu-mi permit constatari despre altii; la vârsta mea trebuie sa fiu introspect; constatarea e despre mine! Îi detest pe cei care se vor neaparat laudati dar, în egala masura, îi detest pe cei care simt aceasta slabiciune si o cultiva din interes. Fie interes pentru ca persoana aceea e mai sus pusa si te poate ajuta, fie strict interes de gasca ce vrea sa cucereasca manipulând opinia publica. Asa ca: decât laudator gratuit, mai degraba „analist”, cum zici dumneata. Cu toate ca eu nu am nici macar pretentia asta; ci sustin doar ca sunt un om care am învatat sa-mi exprim trairile, ideile, imaginatia narativa, parerile, idealurile, aprecierile, metaforele, printr-o anumita tehnica a reflectarii lor în pagina scrisa. Tehnica pentru învatarea, cizelarea si mai ales onestitatea careia am trudit din greu, tocmai pentru a ma simti un profesionist al ei. Însa unii nu vor asta. S-ar multumi si cu un limbaj mai putin analitic, dar care sa nu exprime rezerve, sa nu le dea sfaturi, sa nu le semnaleze macar hiatusurile peste care ar putea trece usor, daca ar trece si peste vanitatile seci ale placerii de a ti se spune ca esti mai mare decât esti.
Unii, nici nu mi-au mai trimis cartile tiparite pe care mi le-au supus atentiei înainte de aparitie. Altii m-au rugat de la început numai sa le frunzaresc atât cât e necesar ca sa scriu vorbe bune si s-au speriat când le-am spus ca, daca citesc, eu citesc temeinic. Unii si-au permis chiar sa ma corecteze explicând sau îndulcind ceea ce le stirbea din glorie. Iar, în acest timp, aud ca niste asa zisi recenzenti literari au si tarife pentru numarul de superlative folosite. Si atunci, pentru ca îi promisesem (virtual!) lui Ionut Caragea, un poet de talent stabilit în Canada, am facut o încercare de portret al lui ca un ultim text de asemenea natura, si am anuntat ca punem PUNCTUM la acest capitol, rugând sa nu mi se mai ceara asa ceva… ?tiu ca, la cinismul actual, pot parea de moda veche însa, marcat de trecut, eu aud, în oamenii care cu cât sunt mai nechemati cu atât se vor mai laudati, rezonantele paranoiei lui Ceausescu. Dar si a laudatorilor nesinceri care, daca nu-i gâtui bine din fasa, ar putea ajunge ca ai lui si duce societatea de râpa, cum au dus-o ai lui. În acest sens, articolul despre Ionut Caragea si poezia sa care trebuie ferita de asa ceva, poate fi citit în pagina 4 din „Port@Leu” nr 9/ 2009.
George ROCA: Fiindca ati pomenit-o din nou, ati putea sa descrieti „faimoasa” revista „Port@Leu”, revista care este facuta dupa chipul si asemanarea dumneavoastra… caci ce naste din Leu (n-am zis pisica! Sic!), primeaza în literatura virtuala de limba româna!
Corneliu LEU: Revista „Port@Leu” este un periodic pentru promovarea culturii si a initiativelor de dezvoltarea a României. Completez descrierea pe care am început-o mai înainte cu un bilant la sfârsit de an 2009.
În arhivele anuale, care se deschid foarte usor chiar din frontispiciul revistei noastre, s-au adunat douasprezece numere. Doua numere experimentale în anul 2008 si zece în anul 2009, periodicitatea noastra stabilindu-se astfel la zece numere anual, conform traditiei caietelor academice care, pentru vacantele de vara si de iarna ofera numere mai mari, cu continut mai bogat si pauza respectiva pentru a da cititorilor posibilitate de meditatie, reactie si contributie la ideile si dezbaterile propuse.
George ROCA: Cum ati segmentat aceasta revista? Carui grup de cititori se adreseaza? Ce subiecte se dezbat în paginile acesteia?
Corneliu LEU: Am încercat mai înainte sa definesc conceptia care ne-a condus la alcatuirea revistei noastre electronice ca una de dezbatere, fiecare dintre cele sase pagini constituindu-se de fapt ca o publicatie de sine statatoare pe tematica pe care si-o propune, începând cu primele care sunt dedicate politicilor de dezvoltare sociala, cele ce urmeaza cautând afirmarea politicilor culturale si sustinerea creatiei artistice românesti si ultima, care este o miscelanee aplecata în special asupra impactului internetului cu creatia artistica si literara, creatia modalitatilor noi de exprimare publicistica si chiar creatia anonima, spontana, provenind în egala masura din cautari tehnice sau din dorinta de afirmare a unui anumit spirit de epoca; adica, în ultima instanta, asa cum am denumit-o: creatia folclorica pe care o produce acest nou mod de comunicare. Si, pentru ca am pomenit mai înainte termenul „academic”, precizez ca nu e vorba de rigorile clasicizante ale staifului academic, ci de esenta vie a comunicarii si dezbaterii în termeni cât se poate de sinceri, deschisi si moderni, chiar iconoclasti daca provoaca prin aceasta o adâncire a discutiei si, în ori ce caz novatori, largind orizontul domeniului respectiv, gasindu-i elementele confinii cu alte domenii. Tocmai din acest motiv, cele sase pagini, ca sase publicatii pe câte o anumita tema, nu pastreaza titluri fixe; ci si le adapteaza conform parerilor, atitudinilor si inovatiilor pe care le primim de la cât mai multi colaboratori.
George ROCA: Prin ceea ce afirmati se întelege ca ati dorit ca revista sa fie un produs literar cât mai complex? O revista activa, de dezbatere?
Corneliu LEU: Desigur! Exista reviste de acumulare, care publica ceea ce primesc de la colaboratori, adica etaleaza ideile acestora, dar sunt si reviste de dezbatere, care îsi incita colaboratorii pe anumite directii si care chiar publica idei de directie. Directie artistica, estetica, filosofica, politico-sociala etc. adica o directie care, spre deosebire de celelalte, îi devine caracteristica. Din „„Port@Leu” am vrut sa fac, în mod deliberat, o revista de dezbatere si atitudine chiar si prin creatiile literare sau artistice pe care le publica, si nu una de consemnare. Deoarece, pentru consemnarea tuturor realitatilor culturale la zi ale tarii si ale actului cultural în limba româna, portalul nostru are în centrul paginii principale meniurile intitulate „Flux de stiri” si „Harta culturala a României contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creatiei românesti prin carte are, în coloana din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promoveaza „Un autor român pe saptamâna” tocmai pentru ca, în lupta nedreapta cu traducerile de tiparituri comerciale, sa atraga atentia asupra valorilor aflatoare în cultura noastra.
George ROCA: Care este legatura revistei „Port@Leu” cu celelalte meniuri ale portalului „Carte si arte”?
Corneliu LEU: Aparitia de zece ori pe an a revistei vine sa completeze celelalte meniuri ale portalului www.cartesiarte.ro destinate informatiei, lecturii, învatamântului scolar si învatamântului continuu, contactelor directe dintre autori si cititori, popularizarii literaturii contemporane românesti, ca si formei mai noi de exprimare „pe blog” a gândurilor personale. Tinem paginile noastre virtuale la dispozitia oricui poate servi cu profesionalism aceste directii tematice dar, constienti de riscurile caderii în derizoriul lipsei de profesionalism publicistic pe care le prezinta libertatea tiparului, ca si aceasta inventie de scriere pe blog a tot ce-i trece oricui prin minte, ne propunem, cum am mai spus, un filtru cât se poate de atent fata de diletantism, amatorism, veleitarism si altor agresiuni la adresa creatiei artistice, organizând chiar o dezbatere în sensul acesta.
George ROCA: Ce ne puteti spune concret despre dezbaterile din revista dumneavoastra?
Corneliu LEU: Prima, a si fost enuntata mai sus. Ea porneste de la articolul „Deosebirea dintre dragoste de literatura si adevarata poezie de dragoste” publicat în „Port@Leu” numarul 9 pag. 4 (dupa grupajul de poezii de Gheorghe Tomozei) si continuata în numarul 10 pag. 6 prin articolul „Filozofia lui Parmenide” din rubrica „Paso doble” semnata de Ioan Lila. Aceasta lanseaza un semn de întrebare greu de rezolvat în legatura cu mostenirile poluarilor artistice din ceea ce era cândva „Cântarea României”.
Alta dezbatere ar fi „Cum putem întâmpina faptul ca, din motive comerciale, multe edituri nu numai ca prolifereaza amatoristice volume lipsite de valoare artistica, dar s-au format în jurul lor recenzenti dispusi sa laude orice, a caror ignoranta sau rea credinta ataca grav nivelul unui civilizat criteriu de valoare artistica?” Propunem sa ducem mai departe aceasta dezbatere facând cu luciditate delimitarea dintre grupul literar bazat pe criterii estetice comune plus afinitati elective provenind dintr-un adevarat mesaj artistic si gastile de interese veleitar-amatoristice în care se elogiaza la nesfârsit unii pe altii, grafomanul laudat azi devenind recenzentul care-l elogiaza mâine pe cel care l-a laudat ieri; totul mirosind a minciuna si taraba comerciala, cu marfuri expirate de care negustorul vrea sa scape facându-i reclama desantata.
George ROCA: Interesant! Si alte teme de dezbateri?
Corneliu LEU: Multiple si complexe… Dintre dezbaterile pe tema salvarii si dezvoltarii satului românesc mentionam cea despre „Bunul comun” care înca nu a fost restituit proprietarului agricol modest asa cum a fost restituit prin latifundiile retrocedate, pornind de la un studiu despre conceptul de „bun comun” în traditia legislatiilor europene si românesti publicat înca din primul numar care a aparut în 2008 si continuat ca dezbatere cu propuneri legislative concrete; precum si cea intitulata „Cine hraneste România” lansata în numarul trecut („Port@Leu” nr.9/ 2009) si continuând în pagina a doua a numarului 10.
Dintre dezbaterile pe teme sociale si de filosofie politica o mentionam pe cea „Despre meritocratie” prezenta sub diverse forme în toate numerele revistei si dezvoltând pledoaria pentru conceptul de „democratie reala” spre care tinde societatea moderna europeana, pentru depasirea sechelelor populiste si demagogice, ca si aprecierea fiecarei persoane conform meritelor dobândite pe plan social. O alta tema de dezbatere este „Români realizati în strainatate ca model pentru conationalii lor” pe care am început-o cu câteva numere în urma „Port@Leu” nr. 7/ pag.5) si continuata în urmatoarele.
Pe temele politicilor culturale mentionam dezbaterea permanenta, largita prin manifestari sustinute în multe localitati din tara si comunitati de români de pretutindeni pentru „Sarbatoarea nationala a limbii române” si extinderea ei în judetele tarii si diaspora, cât si cea despre diferite aspecte pe care le prezinta internetul ca suport de dezvoltare culturala si artistica si formele sale concrete de manifestare sau creatie, despre care am vorbit mai înainte si care a început cu publicarea textelor unei mese rotunde înca din numarul 2 (pag.5) al anului 2009.
George ROCA: Pentru anul 2010 v-ati propus si alte teme importante si utile de dezbateri?
Corneliu LEU: În continuare, propunem si de aceasta data o dezbatere pe subiect socio-politic, pe care o consideram importanta pentru redresarea societatii noastre, pe tema: „Partide de doctrina, sau grupari de interese fara principii” si, ca o prima interventie, propunem o scrisoare deschisa pe care am conceput-o si publicat-o deja si al carei cotinut face doar impresia ca ar avea caracterul unei interventii de actualitate electorala. Raportându-se, desigur, la realitatile românesti imediate, ea pune însa (si încearca sa explice) o problema de principiu esentiala, consider eu, pentru destinul politic al societatii românesti. Tocmai de asta i-am dat caracter de scrisoare deschisa si, pe marginea ei, astept punctele de vedere ale cititorilor nostri. Dupa cum am spus, numarul 10 fiind unul dintre acele numere de vacanta prin care revista noastra le da cititorilor timp de a medita pâna în februarie, pentru a gasi raspunsuri si argumentari.
George.ROCA: Ce ne puteti spune despre numarul viitor din „Port@Leu”?
Corneliu LEU: Este în pregatire acum. Venind foarte multe raspunsuri la dezbateri, procedam la o selectie.
George ROCA: Puneti accentul pe ceva?
Corneliu LEU: Nu e vorba de a pune accentul. Ti-am spus: Nu agreez acele reviste în care se arunca orice, venind de la oricine, ca-ntr-o pravalie de telal. Revista are o directie, iar fiecare numar are o dezbatere prioritara pe care o subliniaza, sau o lanseaza. Numarul în pregatire îsi propune sa reia si sa repuna pe tapet chiar dezbaterea cu care am început revista: Cea despre BUNUL COMUN.
George ROCA: Veniti cu puncte de vedere noi?
Corneliu LEU: Nu neaparat noi. Bunul comun este dat tuturor oamenilor de la Dumnezeu de când le-a spus „Înmultiti-va si stapâniti pamântul!”. Le-a spus-o tuturor, dar istoria ne arata ca întotdeauna au beneficiat unii. Acum, însa, nu ma refer la istorie, ci la legislatia moderna a Bunului Comun în raport cu nu prea placutele realitati ale recentelor guvernari românesti.
George ROCA: Aveti vreun punct de vedere personal?
Corneliu LEU: Bine înteles, de vreme ce eu am repus pe tapet problema în societatea româna actuala si am consacrat capitole importante de curs universitar acestui concept foarte important pentru modernitatea democratiei, dar si pentru sinceritatea ei. Sinceritate care obliga la a se recunoaste fiecarui om dreptul la proprietatea personala care îsi are statute clare, ca si dreptul la proprietatea indiviza a bunului comun pe care, de obicei, îl administreaza statul. Dar statul, de aia exista: Ca sa-l administreze in folosul tuturor, nu al unora. Dau un singur exemplu, ca sa fiu înteles: Cetatenii emiratelor beneficiaza cu totii de faptul ca s-a descoperit petrolul in subsolul lor. Ca cetateni care au dreptul la o parte din bunul comun, nu ca implicati în industria petrolului. La noi, cu toate ca avem modeste resurse petroliere, guvernantii de dupa 1989 nu au facut decât sa vânda aceste bunuri altora, fara a urmari ca, pentru cetatenii români care au dreptul la acest bun comun, produsele petroliere sa aiba un pret ceva mai mic decât în tarile care sunt numai consumatoare. Avem, de asemenea, productie energetica hidroelectrica la pret mai mic, datorita apelor noastre care sunt un bun comun national si alta produsa la pret mai mare de alt fel de centrale electrice. Normal ar fi fost ca, în primul rând, pretul mai ieftin sa se îndrepte spre consumul casnic al locuitorilor acestei tari daruita de Dumnezeu cu energia apelor. Guvernantii au facut însa invers: Dau patronilor rusi si de alte cetatenii de la ALRO si de la alte industrii energofage energia ieftina si îl taxeaza pe cetatean cu cea scumpa. Sper ca e destul de clar?!
George ROCA: Prea… clar. Aveti dreptate!
Corneliu LEU: Problema pe care o punem acum, este în legatura cu taranii, locuitorii satelor care, din totdeauna, si-au avut proprietatea lor de familie: pamântul si gospodaria respectiva, precum si bunul comun local, al fiecarei comunitati: apa comunala, pasunea comunala, padurea comunala, celelalte bunuri comunale administrate de primarie în folosul tuturor; pe lânga apele, padurile, zacamintele si toate celelalte bunuri ale domeniului public ce trebuie administrate de stat in folosul tuturor. Colectivizarea le-a luat totul, iar guvernarile de dupa 1989 nu le-au restituit pâna acum nici jumatate înapoi. Le-a dat numai terenul, fara mijloacele de productie necesare, pe care ei le aveau când au fost colectivizati si fara nici un beneficiu de pe urma bunurilor comune de mai înainte. Au avut grija numai de „restitutio in integrum” pentru un numar mic de favorizati, dar taranimii sau urmasilor ei înca le e furata mai bine de jumatate din fosta proprietate: atelajele, care ar fi trebuit restituite sub forma noua a lucrarilor mecanizate si BUNUL COMUN despre care principiile politice europene si nu numai, spun ca trebuie folosit pentru realizarea BINELUI COMUN!… Acuz aceste guvernari preocupate numai de „restitutio” pentru unii.
George ROCA: Sa înteleg ca sunteti împotriva lui „restitutio in integrum”?
Corneliu LEU: Domnule, eu sunt împotriva politicienilor ticalosi care fura cu nerusinare drepturile populatiei, asa cum ti-am dat exemplul cu pretul electricitatii care ar putea fi mult mai scazut pentru consumul casnic! Bunul comun e o problema foarte complicata pe care smecherii democratiei cu cultura de la învatamântul seral PCR, sau direct de la parintii mafioti, nu o pot întelege nici în esenta ei divina, pentru ca e vorba de mediul lasat de Dumnezeu oricarui om, dar nici în cea de Drept modern care vine cu prevederi imperioase tocmai pentru ca bunul comun sa nu mai fie confiscat în folosul unora care au dominat momentele istorice respective. Or, guvernarile noastre ce-au facut? Nimic pentru tarani si totul pentru familia fosta regala si alti câtiva latifundiari!
George ROCA: Contestati acesti pasi, totusi facuti spre legalitate?
Corneliu LEU: Nu contest nimic; mi-e sila de nesimtirea unor asemenea acte arbitrare de guvernare: Primul a fost cel iresponsabil de a interzice fostului rege sa revina, ca orice cetatean, în tara sa. Apoi, aceeasi mâna „de stânga” care l-a alungat, l-a strâns la piept dându-i orice, oricât, numai ca sa-si stearga rusinea de mai înainte. Asta au facut cei de stânga, fosti comunisti obisnuiti sa dispuna de bunurile tarii pe care nu le-au muncit ei. Apoi au venit cei care, pretinzându-se de dreapta, au plusat rezolvând multe alte asemenea „in integrum”, dar nu cea esentiala: pentru taranul român. Au fost jignite prin aceasta toate reformele agrare facute de Cuza, de Ferdinand I si chiar cea de dupa al doilea razboi mondial facuta tot sub regimul monarhic al carui principiu national demonstrat tocmai prin asemenea reforme era de a-i împroprietari pe cei care au luptat si si-au dat sângele pentru pamântul tarii. Ei bine, ultima reforma, cea pusa în aplicare în 1945-1946, a fixat marea proprietate la 50 de hectare, tocmai pentru ca taranimea întoarsa din razboi sa poata fi împroprietarita, asa cum s-a întâmplat si la 1918. Or, asta fiind masura legalizata si promulgata dupa care ne putem ghida, te întreb: Mai respecta cineva plafonul de 50 de hectare al acestei ultime reforme regale, sau, pentru acest „in integrum” guvernarile iresponsabile au atentat la bunul comun al taranimii? Nu am nimic cu cei care au luat. Ci cu cei care au dat, fiindca nu dadeau de la ei si au lasat taranimea nedreptatita pâna astazi, dupa douazeci de ani, din care cauza s-a ajuns la falimentul agriculturii, la importuri de hrana pentru noi, care hraneam Europa!
Reformele agrare sunt consfintite istoriceste ca atare la toate popoarele si, odata legea promulgata, sau recompensarea exproprierii facuta, nu se mai revine asupra ei! Este asta mai mult decât o Lege juridica; e o Lege a Istoriei. Pentru ca, daca omenirea va accepta si pretentiile absurde din cadrul acestui „restitutio in integrum”, atunci urmasii feudalilor si-ar putea cere toate domeniile înapoi, iar cei care ar putea sa-si dovedeasca originea antica le-ar lua totul feudalilor. Din fericire, lucrurile nu s-ar opri aici pentru ca, atunci, ar putea veni Creatorul luând El tot ceea ce a creat. Si, in Marea Sa Dragoste de Oameni, ce-ar face EL?… Ne-ar raspândi în Gradinile Sale si ne-ar spune „Înmultiti-va si stapâniti pamântul!” Da! Macar aceasta simpla logica crestina ar trebui sa o bage la cap nepriceputii si necinstitii care dau din bunul comun pentru a-si face interesele politice!… În ce cadru o fac? Cu totala nesimtire, chiar în cadrul STATULUI care a luat fiinta tocmai pentru ca sa existe o delegare de subsidiaritate pentru ADMINISTRAREA BUNULUI COMUN SPRE BINELE COMUN, principiu de baza a tot ceea ce înseamna Administratie Publica moderna.
George ROCA: Multumesc pentru aceste amanunte detaliate despre „restitutio in integrum”. Sunt foarte… de acord cu dumneavoastra! Dupa prezentarea revistei „Port@Leu” sa încercam sa facem o radiografie si celei de a doua publicatii pe care o conduceti. Ma refer la „Albina româneasca”.
Corneliu LEU: Revista „Albina româneasca” este cea mai veche publicatie în limba româna. Aceasta intra în cel de al 181-lea an de la fondarea sa (în iunie 1829) de catre Gheorghe Asachi. Ultimul nostru numar, cel din decembrie 2009, se deschide cu un editorial despre programul permanent al Miscarii pentru Progresul Satului Românesc intitulat „O tara bogata cu tarani bogati”, program în cadrul caruia, anual se întruneste Consfatuirea Nationala a Intelectualilor de la Sate. Revista prezinta problematica editiei acestei Consfatuiri ce se va desfasura în anul 2010.
Un eveniment deosebit pentru fenomenul cultural românesc în contemporaneitate este aniversarea valoroasei publicatii „Literatura si Arta” care apare la Chisinau sub conducerea poetului Nicolae Dabija, revista de la care a pornit miscarea de emancipare pentru limba româna din Basarabia si, despre care, Vlad Pohila scrie articolul intitulat: „55 de ani de rezistenta prin cultura”.
George ROCA: Cine sunt autorii materialelor publicate în ultimul numar al acestei reviste? Ce subiecte atrag atentia?
Corneliu LEU: În afara de cel citat mai sus si de colaboratorii permanenti ai revistei precum Mihai Berca, Emil Draghici, Nicolae Dragos, Alexandru Dumitriu, Veronica Ionescu, Gheorghe Manea, mai puteti citi articole semnate de Magdalena Albu, George Anca, Liviu Antonesei, Florica Bud, Melania Cuc, Anca Goja, Dan Lupescu, Rodica Elena Lupu, Cristina Oprea, Al. Florin Tene si altii. Un documentar intitulat: „Completari la biografia lui Eminescu?” pune în lumina continutul anumitor studii aparute în ultima vreme, care reconsidera aspecte esentiale privind moartea poetului. Paginile de actualitate editoriala expun recenzii si comentarii despre carti ale caror autori sunt: Elisabeta Iosif, George Roca, Anghel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, despre revistele „Cetatea lui Bucur” si „Dor de dor” si „Monografia comunei Gradina”.
Prezentarea unei noi institutii culturale românesti „Asociatia scriitorilor de limba româna din Quebec”, a membrilor ei din Canada, din tara si din întreaga diaspora româneasca este facuta cu prilejul aparitiei la Montreal a Antologiei ASLRQ 2009. Paginile care evoca preocuparile beletristice din celebrul supliment de aproape aceeasi venerabila vârsta cu revista: „Alauta româneasca” publica un amplu grupaj de versuri antume si postume de Gheorghe Tomozei si fragmente din noul meu roman „Corneliu Leu: «Femeia, fie ea regina…»”.
George ROCA: Ce puteti sa ne spuneti despre „Fluxul de stiri” al revistei?
Corneliu LEU: „Fluxul de stiri culturale” contine stiri venite din toata tara prin intermediul portalului internet www.cartesiarte.ro. Este cules în paginile revistei direct de pe „Harta culturala a României contemporane” demonstrând cum orice publicatie poate folosi aceste stiri. Pentru ca aceasta HARTA CULTURALA A ROMÂNIEI CONTEMPORANE, în jurul careia este construit întregul „Portal de Carte si Arte”, a devenit un document spiritual viu si în continua împlinire prin noi informatii care vin consecvent din localitati si comunitati românesti.
Fluxul de stiri are în pagina principala a portalului o feresastra în care oricine, din orice localitate sau comunitate româneasca, poate introduce o stire, o informatie sau o prezentare de 500 de semne, care intra automat, direct de la autor si asa cum a scris-o el, în fluxurile noastre de stiri pe care tot asa, liber si imediat le poate prelua orice agentie sau publicatie. Pentru cititorii nostri, informatiile astfel venite se difuzeaza pe trei canale corespunzând la trei submeniuri ale portalului: „Fluxul de stiri” care publica imediat orice stire în ordinea în care a venit, apoi aceleasi stiri selectate pe tematica a zece domenii cuprinse în submeniul „Evenimente pe domenii de interes national”, adica se pot gasi separat informatiile despre spectacole si concerte, despre carti si lansari, despre simpozioane si dezbateri publice, despre expozitii, despre festivaluri cu caracter periodic, despre patrimoniul cultural si reabilitarea lui, despre initiative civice, etc, asa cum apar ele cand se da click pe butonul submeniului respectiv.
Tot prin clic, de data asta pe judetul de pe harta tarii (avem si un al 42-lea judet denumit „Românii de pretutindeni”, poate cel mai fericit judet, fiindca nu are nici prefectura, nici politie corupta, nici serviciul tartor românesc de taxe si impozite), se ajunge la fluxul de stiri culturale al judetului respectiv unde stirea apare iarasi repartizata pe judete. Prin aceste trei submeniuri plus al patrulea care este însasi „Harta culturala a României contemporane” ce apare înca de la deschiderea portalului, noi realizam o adevarata institutie culturala a întregii tari si a întregii culturi în limba româna din lume, completând mereu harta cu date proaspete. Este o formula originala, inovata de noi si detinându-i patentul, prin care, în permanenta se poate vedea ce evenimente culturale traiesc românii si care este nivelul culturii lor în lume. O harta culturala în continua înnoire prin stiri venite oricând de la oricine, ca una dintre realizarile specifice internetului despre care am vorbit.
Arhiva acestei Harti Culturale contine astazi milioane si milioane de informatii, se înnoieste în fiecare clipa si poate fi consultata în fiecare clipa devenind o adevarata institutie de studiu si, în acelasi timp, o agentie de stiri culturale de la care poate prelua oricine, în slujba promovarii, macar a acestei culturi cu care ne putem mândri, daca vicisitudinile si realitatile contemporane nu ne dau sansa sa ne mândrim cu mult mai multe. Descriind aceasta realizare a noastra informativa atât în arhivare cât si în timp real ca pe o adevarata institutie culturala neguvernamentala, absolut necesara afirmarii românesti si ca pe o contributie a noastra la punerea în valoare a mijloacelor internetului, ne declaram deschisi la orice colaborare, asteptam cât mai multa introducere si preluare de informatie pentru a realiza prin virtual o retea temeinica de prezentare a culturii care ne leaga si, în ultima instanta, a creatiilor noastre, cei care vrem, sau cei care simtim ca avem datoria sa ne strângem eforturile în jurul unei asemenea institutii.
George ROCA: Ce alte detalii ne puteti oferi despre ultimul numar al revistei „Albina româneasca”?
Corneliu LEU: Împreuna cu acest numar se difuzeaza doua suplimente ale publicatiei, unul dedicat problemelor dezvoltarii satului românesc intitulat: „Cine hraneste România? – partea a doua: Mica proprietate agricola, salvarea si reabilitarea ei”, iar altul care prezinta ultima parte si concluziile importantei dezbateri „Despre meritocratie” ca o forma de perfectionare a democratiei românesti contemporane, de adâncire a cinstei, moralei, respectului pentru persoana umana si realizarile ei, de depasire a sechelelor antiumaniste ale vechiului regim.
Revista apare tiparita pe hârtie si în format electronic. Aceasta poate fi accesata la adresa internet www.cartesiarte.ro, iar apoi, dupa deschiderea paginii principale, pe coloana din stânga, dând click pe bannerul „Albina româneasca”.
George ROCA: Survolând portalul „Carte si arte” descoperim ca acesta contine chiar si o „editura on-line”. Câteva lamuriri pentru cei neinitiati va rog!
Corneliu LEU: Editura noastra on-line expune în vitrina ei – pe care o gasiti pe coloana din dreapta a paginii principale a portalului internet www.cartesiarte.ro – un buton activ cu titlul „Un autor pe saptamâna”. Acesta are menirea de a populariza si a impune în lupta, uneori nedreapta, cu traducerile comerciale din autori straini, creatia autohtona prin cele mai reprezentative lucrari editate în ultima jumatate de veac.
Lucrarile, prezentate prin mari extrase din cuprinsul lor si comentariile pe care le-au provocat, pot fi descarcate gratuit direct din aceasta vitrina dar, în acelasi timp, pot fi comandate în întregime direct autorilor sau editorilor lor, ale caror adrese însotesc prezentarea. În acest mod, consideram ca ne îndeplinim o importanta îndatorire culturala atragând atentia asupra unor lucrari românesti din diverse domenii, totodata punând în contact direct publicul cititor cu autorii si editorii a caror activitate vor sa o cunoasca.
George ROCA: Puteti sa enumarati câtiva din autorii care si-au expus cartile în „vitrinele” editurii dumneavoastra?
Corneliu LEU: De la inaugurarea din vara lui 2009 si pâna în prezent, aceasta vitrina a prezentat volume de Petre Stoica, Gheorghe Pitut, subsemnatul (Corneliu Leu n.a.), Eugen Dorcescu, Titus Filipas, Vasile Celmare, Aurelian Titu Dumitrescu, Toma George Maiorescu, Petre Ghelmez, Ionut Caragea, Melania Cuc, Corneliu Berbente, Eugen Cojocaru, Cristian Contras, Gheorghe Tomozei, Ion Marin Almajan, George Anca, Constantin Lupeanu s.a.
George ROCA: Si cu ce începe noul an?
Corneliu LEU: Cu ceea ce v-am trimis ca dar de Craciun tuturor celor care-mi sunteti prieteni: noul meu roman istoric intitulat „Femeia, fie ea regina…”.
George ROCA: Aha! În loc sa scrieti despre chestiuni mai moderne de alde „Cherchez la famine… si încalzirea globala” (glumesc!), dumneavoastra tot cu „Cherchez la femme” va ocupati! Si ma rog, cine este „femeia-regina”? Puteti face un mic rezumat sau o prezentare a cartii?
Corneliu LEU: „Femeia, fie ea regina…” este povestea regretatei Elisabeta a României! Fire creatoare, frumos cultivata intelectual, camarada pâna la a refuza în relatiile private protocolul regal, inventiva si de-o gratie artistica ce trezea admiratia articolelor unor mari personalitati ca Pierre Loti, Mark Twain, Van Gogh, Guy de Maupassant, Charles Gounod, Frederic Mistral, Sarah Bernard, Leconte de Lisle, Sully Proudhomme, etc, deschisa ca gândire si îmbratisând idei mult mai liberale decât îi permitea conditia monarhica, regina Elisabeta a României a avut o casnicie si nefericita, prin moartea singurului ei copil, dar si neînteleasa, prin faptul ca sotul ei Carol, dupa parerea altui cap încoronat, împarateasa Austro-Ungariei: „…este, acest rege, cea mai prozaica fiinta din câte exista si între ei se casca o mare prapastie…”. Pe aceasta tema, a unei drame asemanata celei a Printesei Diana, dar într-o epoca în care, în loc de paparazzi erau gravorii iar, în loc de tabloide, cronicile mondene europene se concentrau pe regina României, ca romancier mi-am permis sa întocmesc, sa fabulez uneori, sa analizez alteori starile sufletesti posibile, sa ma chinuiesc pentru a da o arhitectura cât mai coerenta alegoriei acestei povesti de dezamagire, dragoste, cinism politic, revolutionarism, rabufnire de sentimente, nevoie umana de mângâiere si minciuna, etc. si sa prezint „cronica apocrifa a unei iubiri imaginate” dintre regina si Ion C. Bratianu, cel care, în ciuda sotului ei, îi da si satisfactia impunerii unor politici liberale, dar si cea a împlinirii unor visuri intime. Prilej de meditatie asupra ideilor de „compromis politic”, am vrut ca acest roman sa surprinda printr-un epilog în care urmasa la tronul feminin, regina Maria, tot printr-un asemenea love-story si tot cu un barbat frumos din neamul Bratienilor, aduce o mare contributie la politicile liberale de înfaptuire a României Mari.
George ROCA: Am înteles acum cine este personajul descris de dumneavoastra… Am recunoscut-o pe Pauline Elisabeth Ottilie Luise zu Wied, devenita prin casatorie Regina Elisabeta a României sau mai simplu, pentru consumatorii de literatura, pe Carmen Sylva! Sunt convins ca ati evocat în carte fapte interesante ale unei perioade bogata în evenimente. Întotdeauna istoria împletita cu fapte romantate a placut citiorului si i-au atras atentia. Ce alte surprize ne asteapta în 2010?
Corneliu LEU: Vorbind la început de an despre aceasta noua initiativa a portalului nostru cultural www.cartesiarte.ro îi anunt pe colaboratorii nostri ca în aceste zile definitivam planul pe anul 2010 al editurii noastre on-line si fac apel la ei sa ne propuna carti pe care le considera cu adevarat semnificative pentru personalitatea lor si care, în acelasi timp, pot fi semnificative pentru întregul act cultural românesc, contribuind la stradania de a aseza creatia noastra pe treapta pe care si-o merita atât în perimetrul culturii europene, cât si în constiinta publicului cititor românesc, uneori derutat de propaganda comerciala facuta unor creatii cu nimic superioare valorilor noastre nationale.
George ROCA: Va multumesc mult pentru acest dialog amplu (de aceea l-am numit „fluviu”!), în aceste zile libere de vacanta, când timpul ne-a permis sa dam discutiei noastre o asemenea dimensiune! Consider ca faceti un lucru extrordinar de complex pentru promovarea literaturii române în spatiul virtual si nu numai.
Sa ne citim de bine!
A consemnat,
George ROCA
4 –14 ianuarie 2010
Sydney – Poiana Tapului – Bucuresti – via internet
Popularity: 13% [?]
Amalia Mihaela Cîmpean, interpreta de muzica crestina, a ajuns în Arizona în iarna lui 2005, când sarbatoarea Craciunului batea la usa. La scurt timp, mai precis pe 22 Ianuarie 2006, aceasta se casatoreste cu Calin R. Cîmpean, la biserica penticostala Happy Valley. Lansarea primului album de muzica, “Fii cu mine pas cu pas”, al interpretei Amalia Cîmpean, se datoreaza într-o mare masura, ajutorului acordat de sotul ei, Calin, despre care solista spune ca este o binecuvantare de la Dumnezeu. Încurajarea si sprijinului lui au sustinut-o pe Amalia în pregatirea si editarea albumului. Amalia si Calin au doi fii, Andrew Joseph (3 ani) si Nathaniel (10 luni), pentru care îsi doresc în primul rând, sa ramâna lânga Dumnezeu si sa Îi slujeasca. Amalia Mihaela Cîmpean s-a nascut pe 29 octombire 1985, la Valenii de Munte, Prahova. Interpreta provine dintr-o familie numeroasa si spune ca parintii au fost cei care au facut tot ce le-a stat în putinta pentru ca ea si cei cinci frati si surori pe care îi are, sa ajunga sa îsi vada visele devenite realitate. Ei si-au încurajat, si-au spirijinit financiar copii, chiar daca lucrul acesta a însemnat sacrificii serioase. Amalia locuieste în prezent în Surprise, Arizona si afirma despre sine ca este, pe langa interpreta de muzica crestina, studenta si full-time mama.
Christianity works the best in practice. Try it :)
