Revista ARMONIA

Octavian Curpas

 .

Laurence Lemoine of France:  Born to Be a Journalist

 .

 

She was born in Paris, France in 1969. When she was 12 years old she wanted to become a journalist. At the age of 16, she came to New York to the bicentennial of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. She represented French youth at the event because she had won a contest organized by the American Embassy in Paris. Years later her dream of becoming a journalist came true. Her name is Laurence Lemoine. She studied Political Science in Paris, speaks 4 languages, and has a deep interest in major world issues. Laurence has traveled all over the globe, working at times for newspapers, radio, and TV stations. From the Middle East to Africa where she interviewed Yasser Arafat, to Central America where she worked for a radio station, Laurence Lemoine has coveredall areas of journalismand communications.

 Question: You were born in Paris. Can you tell me a little bit about your family?

Answer: I’ m the youngest (with a twin brother) of a Christian family of 6 kids. I received a very strict education, but my parents gave us the best to be happy in life: love, self confidence, the ability to adapt, and independence.

Q: What lead you to become interested in journalism? What sparked your interests in this profession? Was there someone in your life at the time that inspired you to become interested in journalism?

A: When I was a pre-teen in the 80′s, the news was all about the Middle East (Lebanon in ‘82 with the invasion of Israelis, the Palestinian conflict with hostages, hijacking and so on). It was then that I started to read newspapers and listen to the radio station. I was fascinated with all these issues and wanted to understand something that in fact was impossible to understand. I became interested in journalism to know and discover the world and to touch reality. I wanted to experience live what happens in the world. It was clear and natural that I would be a journalist. Then I started to prepare myself. For example, when I was 15 or 16, I recorded news broadcasts from the 24-hour radio station, France-Info, in my room. I would write it all down on a paper and say it with a professional tone. A few years later, I would wake up lots of people with this special tone of news and interview! Also, I was very interested in the politics and economy of France and the world.

Q: Do you consider yourself fortunate?

A: I have to say that, in general, I have been very lucky in my life, not only because I was born in a beautiful and peaceful country (France) and in a good family, but also because sometimes I was in the right place at the right moment (I use to say that “luck” is like tomatoes&; we need to cultivate it!). I wanted to be a journalist because, for me, it was a way to live many lives at the same time! Speaking about others and making reports about other countries or people, was a way for me to learn a lot! Also, it was a way to have a sort of power because what we say and report, and the manner we do it in, is important and can influence people. That is why it is also a big responsibility and a very serious profession.

Q:In 1986, you won a contest for the bicentennial of the Statue of Liberty in New York. Why did you win the contest? Was it your poem? Was it how you read your poem? Was it something else or a combination of these things?

A: One of the great moments of my life was in 1986 when I represented the French youth in New York for the re-opening of the Statue of Liberty with Nancy Reagan. I was there because I won a contest, thanks to my father. He helped me a lot with a poem about Liberty and I’m still very grateful. It was so exciting for me! I met numerous personalities in the US, and I was a VIP for 15 days. I was only 16 years old at that time. Reading the poem in front of many TV cameras and photographers was incredible! I was not shy. I could read the poem easily.

This event (a major event in my life) allowed me to meet journalists and to appear on TV and radio stations in both countries.

Q: How did that event further influence your decision to become a journalist?

A: One year later, I spent one week at the first French radio station, RTL, for training with all the journalists and editors. I saw everything about news and journalism during this week, and more than ever, it was evident to me I would be a journalist, but I was still too young to start.

Q: Tell me about the skills and natural abilities you had prior to pursuing journalism that helped you in your career as a journalist.

A: As far as skills, I would say CURIOSITY, in the broad sense of the word. In my case, my friends and family always say I have the “cancer of curiosity”! A journalist needs to be OPEN and KEEN on understanding and explaining anything and everything. One cannot be shy but must dare to ask questions that can embarrass people, especially politicians! I was famous for this kind of interview and people loved it. Often there were fights of words between me and the political representatives.

Q: When you were in Lebanon, were you planning to return to Paris for a Master’s in journalism?

A: Lebanon was my first real experience as a journalist. I was very young then and a bit of a novice. It was during the war with Syria. The father of the actual dictator, Haffez Al Assad, was trying to kill Lebanese Christians. As a young French girl, the “show” was incredible, but I learned a lot about human beings and their capacity to be good or bad and to adapt to extreme situations.

It was better than having lessons at the university for me because it was real and concrete. I’ve been lucky because I met General Michel Naim Aoun, who was prime minister at that moment. I had an interview that made me famous because what he said was a bit embarrassing for France, and Francois Mitterrand (the French president at the time) had to answer. Journalists all over the world talked about this interview of mine! A few months later, I went to Tunis where the headquarters of the PLO were with Yasser Arafat.

Q: I would like to know more about your two hour interview with Yasser Arafat in Tunis. What year was that?

A: I was fascinated by this man and I wanted to conduct an interview. I spent two hours with him during one evening. For security purpose, the PLO did not tell me, “See you at this address at this time. ” I had to stay in my hotel. They came to pick me up, banded my eyes and took me to an undisclosed office location. Once inside, they removed the banding so I could see. It was quite exotic for me! This was an interesting time in 1990, when he started to leave terrorism for being a man of the state and having direct contacts with the Israelis. I asked him lots of question, and at the end, he joked and asked me if I wanted to marry him! In the French media, my interview was not very successful, but I enjoyed my trip in Tunis, the meeting with Arafat, the many hours I spent with his colleagues, and talking about that major conflict.

Q: In one of our conversations you mentioned that you worked for “Mont Blanc Radio”, near Geneva for six years. Also, during that time, you were working for a TV station called “Channel C” doing political interviews.

A: I met a very famous and brilliant journalist in Paris, Jean Pierre Elkabbach. He is in France like Larry King is in the U.S. I asked him how to plan my career as a journalist. He told me to first go outside of Paris to provinces to learn more about everything and get mature. He explained to me that it is the best school for a young journalist and it’s true! So I went to Haute Savoie (the high mountain “Mont Blanc” is near Chamonix and Geneva) and started journalism for a private radio station. I also had a monthly show on TV Channel “C” with interviews of politicians and famous people, but only about their private life. The show had high ratings. After that, I decided to leave France again. I love France (fantastic country), but living in different countries gave me the possibility to view things from different perspectives.

Q: You worked in Haiti at a radio station that needed a French journalist. Did you work in the field or in the studio?

A: “Radio Vision 2000” from Port Au Prince was looking for a French journalist to handle the news and information and train their journalists. When I arrived there, I realized how lucky we were to be born in a country having freedom and everything we need. I stayed working in the field and in the studio for one year. It was not easy but I learned a lot every day. The country is still in my heart. I am also grateful to Haiti because it is where I met my husband! He came to Port of Prince for a week during the holidays at the house of a Canadian diplomatic (the consul) and we met! He is now the father of my 11-year-old daughter, Anouck, and my son Alvaro, who is 8. He is a lawyer in business and we have been living in London, Paris, Valencia (he is from Valencia), Banjul (Gambia in West Africa) and Lisbon, Portugal. In Gambia (a wonderful small country, good for a first contact with Africa), I gave birth to my son in a public hospital! It was my choice because my follow up was done by a fantastic team of Cuban doctors present for the operation. It was funny because the delivery of my first child was in the best private and modern hospital of Valencia with lots of devices and technology. But, for my son I preferred the one in Banjul with my friends, the Cubans doctors, in a very poor hospital. The electricity went off just after they cut for the C-section. After my second child, I started to edit and publish tourist guides. The first was about the Gambia. Then I published a few in Spain and the last one about Saint Gervais, in France.

Q: What are some interesting facts about Saint Gervais? Why would someone want to visit this town?

A: Saint Gervais Mont Blanc is a beautiful site for holidays, skiing or walking. The high mountains give you fantastic views and pure air. This is where the

highest mountain in Europe is, Mont Blanc, with a peak of 40,807 meters! I knew this town because I went there many times when I was journalist in Radio Mont Blanc and Canal C.

Q: Where do you live right now and what are you currently doing?

A: Currently, I’m living in Spain, in Valencia again. It’s a very beautiful city on the

Mediterranean Sea. I’m working with an American company called Reliv (www.reliv.com). They produce and sell excellent food supplements made from a large range of natural ingredients and nutrients. I saw my mother taking them one day and became interested in their products. I have always been interested in nutrition and health. In Europe, a lot of people are taking supplements because they actually improve their health with these nutrients. We are facing a serious health crisis in Europe. Our food does not have enough vitamins and phytonutrients. By depriving our bodies of essential building blocks and replacing them with processed convenience foods, we leave ourselves vulnerable to illness, disease and nagging fatigue. We know now that supplementation can bridge the nutritional gap. These products provide optimal levels of essential nutrients, and Reliv is a high profile company. Last summer I attended the International Conference in St. Louis (Missouri), where I met the founder, Robert Montgomery. Thanks to these products, I have helped many of my friends and family with their health issues. Of course, I also take these nutrients even though I’ve always been healthy. But with these supplements, I feel much better. I have more energy, a greater ability of focusing, and better sleep. I’m fortunate to work for this company because this job gives me the possibility to help people and to be with my children.

Q: Have you ever considered moving to the United States?

A: I would love to live in the USA because I have visited a few times but never enough, and I have a special relationship with America. I consider that I know a country and its culture if I stay at least one year. Hopefully someday I will have this chance.

Q: What do you know about Romania? In your travels, have you encountered any Romanians?

A: My husband is working in Romania now on a wind turbine project in the mountains. He likes Romania. My only link with Romania was the

housekeeper I had in Portugal. She was from Romania and became a friend to me. She helped me tremendously. I wish I could go there with my husband next year. He keeps telling me that it will be worth it.

 

Q: What hobbies do you have?

A: I love totravel and share moments with my friends, and I enjoy being with my family. I also enjoy squash, tennis, skiing and mountain climbing. I have climbed Mount Blanc. It took me eight hours to reach the summit and six hours to go down skiing in a totally wild manner. It was fantastic!

Q: What are your plans in the near future?

A: I am developing the sales of Reliv here in Spain, and I just started a book about nutrition and health that will be published in France.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

 

Par Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Elle est née à Paris, en France en 1969. A l’ âge de 12 ans elle rêve de devenir journaliste. À 16 ans, elle participe à New York au bicentenaire de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. Elle y représente la jeunesse française après avoir gagné un concours organisé par l’ambassade américaine à Paris. Quelques années plus tard son rêve de devenir journaliste s’est réalisé. Son nom est Laurence Lemoine. Elle a étudié sciences politiques à Paris VIII, parle quatre langues, et a un intérêt profond pour les grands problèmes mondiaux. Laurence a voyagé dans de nombreux pays où elle a vécu, travaillant aussi bien dans la presse écrite qu’à la radio ou à la télévision. Du Moyen-Orient à l’Afrique où elle a interviewé Yasser Arafat, aux Caraïbes où elle a travaillé pour une station de radio, Laurence Lemoine a couvert tous les domaines du journalisme et de la communication.

Question: Vous êtes née à Paris. Pouvez-vous m’en dire un peu plus sur votre famille?

Réponse: Je suis la plus jeune (avec un frère jumeau) d’une famille chrétienne de 6 enfants. J’ai reçu une éducation très stricte, mais mes parents nous ont donné le meilleur pour être heureux dans la vie: l’amour, la confiance en soi, la capacité de s’adapter, et l’indépendance.

Q: Qu’est ce qui vous a amenée à vous intéresser au journalisme? Qu’est ce qui a déclenché votre intérêt dans ce métier? Y a-t-il quelqu’un dans votre vie à l’époque qui vous a inspiré pour devenir journaliste?

R: Quand j’étais pré-ado dans les années 80, aux infos, on ne parlait que du Moyen-Orient (Liban, en 82 avec l’invasion des Israéliens, le conflit israélo-palestinien avec des prises d’otages, les détournements d’ avion, l’Iran en 81, etc). C’est à ce moment là que j’ai commencé à lire les journaux et écouter la radio. J’étais fascinée par toutes ces questions et voulais comprendre quelque chose ( ce qui est en fait impossible!). Je voulais être journaliste pour connaître et découvrir le monde et toucher moi même la réalité, sans intermédiaire entre l’ événement et moi. Je voulais faire l’expérience de vivre ce qui se passe dans le monde. Il était clair et naturel que je devais être journaliste. Puis j’ai commencé à me préparer. Par exemple, quand j’avais 15 ou 16 ans, j’enregistrais des bulletins entiers d’information de France-Info, dans ma chambre, j’écrivais tout cela sur un papier pour ensuite le dire avec un ton professionnel. Quelques années plus tard, sur les ondes, je réveillais du monde avec mes infos et mes interviews!

Q: Vous considérez-vous chanceuse?

R: Je dois dire qu’en général, j’ai été très chanceuse dans ma vie, non seulement parce que je suis née dans un pays magnifique et paisible (France) et dans une bonne famille, mais aussi parce que parfois, j’ai été au bon endroit au bon moment : d’ ailleurs, je dis souvent que la «chance» c’est, comme les tomates ça se cultive!. Je voulais être journaliste, car, pour moi, c’était une façon de vivre plusieurs vies en même temps! Faire des reportages sur d’autres pays ou personnes, était aussi une façon d’apprendre beaucoup! C’est également, une sorte de pouvoir, car ce que nous disons et rapportons et la manière dont nous le faisons, est important et peut influencer les gens. C’est pour cela que c’est aussi une grande responsabilité et une profession très sérieuse.

Q: En 1986, vous avez gagné un concours pour le bicentenaire de la Statue de la Liberté à New York. Pourquoi avez-vous gagné le concours? Comment cela s’est-il passé?

R: Un des grands moments de ma vie a été en 1986 quand j’ai représenté la jeunesse française à New York pour la réouverture de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. J’étais là parce que j’ai gagné un concours, grâce à mon père. Il m’a aidée à rédiger un très beau poème sur la liberté et je lui en suis toujours très reconnaissante. C’était tellement incroyable pour moi! J’ai rencontré de nombreuses personnalités aux Etats-Unis, et j’ai été un VIP pendant 15 jours. Je n’avais que 16 ans à cette époque. La Lecture du poème devant les caméras de télévision et les photographes s’est fait sans problème, heureusement que je ne suis pas timide!

Q: Comment cet événement a-t-il influencé votre décision de devenir journaliste?

R: Un an plus tard, j’ai passé une semaine à la station de radio française, RTL, avec tous les journalistes et les reporters. J’ai tout vu à propos des infos et du journalisme au cours de cette semaine, et plus que jamais, il était évident pour moi que je serais journaliste, mais j’étais encore trop jeune pour commencer!

Q: Parlez-moi des compétences et des aptitudes naturelles qui sont nécessaires pour être journaliste…

R: En ce qui concerne les compétences, je dirais la curiosité, dans le sens large du mot. Dans mon cas, mes amis et ma famille disaient toujours que j’avais le «cancer de la curiosité”! Un journaliste doit être ouvert et désireux de comprendre et d’expliquer tout. On ne peut pas être timide et il faut oser poser des questions qui peuvent embarrasser les gens, surtout les politiciens! J’étais connue à une certaine époque pour faire des interviews musclées! Souvent c’était comme un combat de mots entre mes interviewés et moi.

Q: Quand vous étiez au Liban, aviez-vous l’intention de retourner à Paris pour un Master en journalisme?

R: Le Liban a été ma première véritable expérience en tant que journaliste. J’étais très jeune alors (20 ans), et un peu novice. C’était pendant la guerre avec la Syrie (« la guerre de Libération »),le père du dictateur actuel, Haffez Al Assad, voulait en finir avec les chrétiens Libanais. Pour moi, le «spectacle» était incroyable, mais j’ai appris beaucoup de choses sur les êtres humains et leur capacité à être bon ou mauvais et à s’adapter à des situations extrêmes. C’était mieux que d’aller à l’université pour moi parce que c’était la vie réelle et concrète. J’ai eu de la chance parce que j’ai rencontré le général Michel Aoun, qui était premier ministre à ce moment. J’ai eu un entretien qui m’a donné une certaine notoriété parce que, ce qu’il a dit était un peu embarrassant pour la France, et François Mitterrand (le Président français à l’époque) a dû réagir. Les journalistes du monde entier ont parlé de cette interview! Quelques mois plus tard, conseillée par mon confrère et ami Christian Malard (France 3/CNN), je suis partie à Tunis, au siège de l’ OLP interviewer Yasser Arafat.

Q: Comment se sont passées ces deux heures d’entrevue avec Yasser Arafat à Tunis. En quelle année était-ce?

R: J’étais fascinée par cet homme et je voulais faire une interview. J’ai passé deux heures avec lui en pleine nuit.. Pour des raisons de sécurité, l’OLP ne m’a pas dit, “Rendez-vous à telle adresse à telle heure”. J’ai dû rester dans mon hôtel et, plusieurs de ses collaborateurs sont venus me chercher, m’ont bandé les yeux et m’ont emmenée dans une maison. Une fois sur place bien sûr, j’ai pu enlever le bandeau!. Je dois dire que c était assez exotique pour moi! Ce fut un moment très intéressant, en 1990, quand Yasser Arafat a commencé à ne plus être un terroriste pour être un homme d’Etat, ayant des contacts directs mais secrets avec les Israéliens. Je lui ai posé beaucoup de questions, et à la fin, il a plaisanté et m’a demandé si je voulais l’épouser ! Dans les médias français, cet interview n’a pas été un grand succès, mais j’ai apprécié mon séjour à Tunis, la rencontre avec Arafat,et les nombreuses heures que j’ai passées avec ses conseillers à parler de ce conflit majeur.

Q: Dans une de nos conversations, vous avez mentionné que vous avez travaillé pour ” Radio Mont-Blanc “, près de Genève pendant six ans. Aussi, pendant ce temps, vous travailliez pour une télévision, (Canal C) faisant des interviews politiques.

R: J’ai rencontré un journaliste français très connu, (Jean-Pierre Elkabbach) pour lui demander comment planifier ma carrière en tant que journaliste. Il m’a dit d’aller d’abord en dehors de Paris, en province, pour apprendre et devenir un peu plus mature (je n’avais que 21 ans). Il m’a expliqué que c’était la meilleure école pour une jeune journaliste et c’est vrai ! Je suis donc allée en Haute-Savoie (près de Chamonix et Genève) et ai commencé à Radio Mont Blanc. J’avais aussi une émission mensuelle sur la chaîne de télévision «Canal C» avec des interviews de politiciens ou de gens célèbres, mais seulement sur leur vie privée. Après cela, j’ai décidé de quitter la France à nouveau. J’aime la France (pays fantastique), mais vivre dans différents pays me donne la possibilité de voir les choses sous des angles différents et de m’enrichir culturellement.

Q: Vous avez travaillé en Haïti à une station radio qui avait besoin d’un journaliste français. Avez-vous travaillé sur le terrain ou en studio?

R: “Radio Vision” 2000 de Port-au-Prince était à la recherche d’un journaliste français pour s’ occuper de l’ information et de la formation de leurs journalistes. Quand je suis arrivé là-bas, j’ai réalisé à quel point nous étions chanceux d’être né dans un pays libre où l’ on a tout ce que l’ on veut. Je suis resté travailler sur le terrain et en studio pendant un an. Ce n’était pas facile, mais j’ai beaucoup appris chaque jour. Haiti est un pays fascinant et est toujours dans mon coeur. Je suis également reconnaissante à Haïti car c’est là que j’ai rencontré mon mari ! Il est venu à Port au Prince pendant une semaine pour des vacances chez un ami diplomate. Il est maintenant le père de ma fille de 11 ans, Anouck, et mon fils, Alvaro, 8 ans. Il est un avocat d’affaires et nous avons vécu à Londres, Paris, Valencia (Espagne) dont il est originaire, Banjul (Gambie en Afrique de l’Ouest) et à Lisbonne, au Portugal. En Gambie (un petit pays très agréable, bien pour un premier contact avec l’Afrique), j’ai donné naissance à mon fils dans un hôpital public! C’était mon choix parce que mon suivi médical était effectué par une équipe fantastique de médecins Cubains présents pour la coopération. C’était drôle parce que la naissance de mon premier enfant a eu lieu dans le meilleur hôpital privé et moderne de Valencia, avec beaucoup d’ appareils et de technologies, mais, j’ai préféré celui de Banjul avec les médecins Cubains, dans un hôpital publique très pauvre mais dont le nom au moins est élégant: The Royal Hospital Victoria! D’ailleurs, en pleine césarienne, l’ électricité est parti!. Après la naissance de mon deuxième enfant, j’ai commencé à éditer et publier des guides touristiques. Le premier était sur la Gambie, ensuite, j’en ai publié quelques-uns en Espagne, et le dernier sur Saint-Gervais Mont Blanc, en France.

Q: Pourquoi Saint-Gervais?

R: Saint Gervais Mont Blanc est un site ma-gni-fique pour les vacances, pour le ski ou la randonnée. Je connaissais cette ville parce que je suis allé plusieurs fois quand j’étais journaliste à Radio Mont-Blanc. Faire un guide touristique était aussi pour moi un bon prétexte pour y retourner!

Q: Où habitez-vous maintenant et que faites vous actuellement?

R: Actuellement, je vis en Espagne, à Valencia, très belle ville située sur la Méditerranée. Je travaille avec l’ entreprise américaine Reliv (www.reliv.com). Elle produit et vend des compléments alimentaires excellents et naturels. C’ est en voyant un jour ma maman les prendre que je me suis intéressée à ces produits. J’ai toujours été intéressée par la nutrition et la santé. En Europe, beaucoup de gens prennent des suppléments, car ils améliorent réellement leur santé. Nous sommes aussi confrontés à une très grave crise sanitaire en ici. Notre nourriture aujourd’ hui, ne possède pas assez de vitamines et de phytonutriments. En privant notre corps des nutriments essentiels et en les remplaçant par des aliments transformés et chimiques nous devenons vulnérables à la fatigue, aux allergies et à toutes sorte de maladies et dysfonctionements. Nous savons maintenant que les compléments alimentaires peuvent combler ce fossé nutritionnel. Ces produits offrent des niveaux optimaux de nutriments, et Reliv est une entreprise de haut niveau. L’été dernier, j’ai assisté à la Conférence internationale à Saint Louis (Missouri. USA), où j’ai rencontré le fondateur, Robert Montgomery. Grace à ces produits, j’ai aidé beaucoup de mes amis et membres de ma famille à régler leurs problèmes de santé. Bien sûr, je prends aussi ces compléments, même si j’ai toujours été en bonne santé. Mais grâce à eux, je me sens encore mieux. J’ai plus d’énergie, une plus grande capacité de concentration et un meilleur sommeil. J’ai de la chance de travailler pour cette entreprise parce que je peux à la fois aider les gens et m’occuper de mes enfants.

Q: Avez-vous déjà envisagé de déménager aux États-Unis?

R: J’adorerai vivre aux Etats-Unis parce que j’ y suis allé plusieurs fois mais ce n’est jamais assez! Et parce que j’ai une relation spéciale avec l’Amérique…Je considère que je connais un pays et sa culture si je reste au moins un an. Espérons qu’un jour j’aurai cette chance!

Q: Que savez-vous de la Roumanie? Dans vos voyages, avez-vous rencontré des Roumains?

R: Mon mari travaille en Roumanie maintenant sur un projet d’éoliennes dans les montagnes. Il aime la Roumanie. Mon seul lien avec la Roumanie a été la jeune femme qui m’ aidait a la maison quand je vivais au Portugal et qui est devenu un peu une amie. Je voudrais pouvoir aller en Roumanie avec mon mari cette année car il n’arrête pas de me dire que cela vaut la peine!

Q: Quels sont vos hobbies?

R: J’adore voyager avant tout ! j’aime aussi être avec mes amis et ma famille. Coté sport, j’aime le squash, le tennis, le ski et l’alpinisme. Une fois, j’ai fais l’ascension du Mont Blanc à skis: Il m’a fallu huit heures pour atteindre le sommet et six heures pour redescendre le tout dans un cadre totalement sauvage. C’était fantastique!

Q: Quels sont vos projets dans un avenir proche?

R: Je m’occupe du développement de Reliv ici en Espagne, et je viens de commencé un livre sur la nutrition et la santé qui sera publié en France.

Raquel WEIZMAN

                                                                                     “Umor de calitate

                                                             fara inteligenta nu exista!“

Dorel Schor (n. 30 iulie 1939, Iasi) este scriitor umorist, gazetar si cronicar plastic israelian de limba româna, membru al Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Româna (A.S.I.L.R.). Colaboreaza la numeroase reviste de limba româna din Israel (Orient Expres, Ultima Ora, Expres Magazin si Minimum), din Statele Unite, Spania, România etc. A publicat sase volume individuale si este prezent în numeroase antologii, printre care „5000 de ani de umor evreiesc” (O antologie subiectiva de Tesu Solomovici, Editura Tesu, Bucuresti 2002), sau „The Challenged Generation/ Solo Har-Herescu” (Editura Hasefer, Bucuresti, 1997, editie bilingva româno-engleza).

***

Raquel Weizman:Stimate domnule Schor, sînteti autorul mai multor carti de aforisme umoristice, iar anul acesta va aparea si versiunea spaniola a cartii „Înger cu Coarne”, o editie îmbunatatita si largita cu mai multe aforisme, sub numele „Costumul lui Adam – Ascuns dupa cuvinte”, la Editura Niram Art. În primul rînd, as dori sa îmi dati o scurta definitie a cuvîntului „aforism“, una mai putin ortodoxa si mai personala.

Dorel Schor: Aforismul este exprimarea lapidara a unui gînd, o constatare inteligenta, o cugetare care sugereaza un adevar. Daca are si un strop de umor, place si se retine. Iata un exemplu de aforism-definitie: „un aforism este un roman de un rînd“… Exista culegeri de citate celebre, de cugetari si maxime, cuvinte de duh si cuvinte potrivite, dar eu prefer sclipirile inteligente care te obliga sa le citesti de doua ori pentru ca merita.

Raquel Weizman: Ce v-a facut sa va îndreptati spre acest gen destul de rar întîlnit?

Dorel Schor: Daca aveam rasuflarea lunga a romancierului, nu as fi scris schite scurte, umoristice. Probabil ca mi se potriveste genul scurt, replica imediata. Cunoasteti cazul scriitorului care se scuza: „sînt foarte grabit, asa ca nu am timp sa scriu pe scurt“. Nici eu nu am niciodata timp, pur si simplu nu stiu sa scriu lung. Aforismul mi se potriveste… Cred ca locul aforismului spiritual este în literatura umoristica, iar aceasta poate fi satirica, ironica, cinica… Poate fi rea pîna la durere. Mai ales în cazul autorilor de umor, se potriveste de minune aforismul lui Buffon „stilul e omul“. Vom admite, asadar, ca si omul e stilul!

Raquel Weizman: Cum vedeti universalitatea acestor aforisme?

Dorel Schor: Stiti cine a formulat primele aforisme? Un medic mult mai cunoscut decât mine, „colegul“ Hipocrate. Cugetari care au strabatut veacurile ne-au ramas de la regele Solomon, de la Euripide, Democrit, Platon si Aristotel, de la Cicero si Seneca, Omar Khayam si Confucius, Shakespeare si Rouchefoucauld, Cervantes si Voltaire, Goethe, Napoleon si Tagore. Aforismul se adreseaza oamenilor inteligenti care se afla peste tot… într-o anumita masura.

Raquel Weizman: Sa reluam firul istoriei dvs. personale. Ati început sa scrieti si sa publicati de la vîrsta de 9 ani, începînd cu diverse reviste pentru copii si tineret. Ati putea sa îmi povestiti mai multe despre atmosfera familiala care a facut posibila aceasta activitate precoce? Ati mostenit de la parinti dragostea pentru carti si scris?

Dorel Schor: Raspunsul se afla în întrebarea dvs. De la bunicul dinspre mama, am mostenit numele si un dictionar Saineanu, din anul 1908. Un dictionar român-român la un evreu din Stefanesti, tîrg faimos pentru curtea unui mare rabin, nu era ceva foarte obisnuit, dar David Schor avea biblioteca pe româneste si pe idis, în care se întîlneau mari scriitori si filosofi. Tatal meu facuse liceul în Rusia tarista, a ajuns în România din

cauza pogromurilor ce însoteau anii de dupa revolutie, era un autodidact pe româneste. De notat ca eu sînt Schor si maternal si paternal, familii din tari diferite. Explicatia sta în literele shin, vaf, reish, care în ebraica semnifica shofet ve rabi, adica judecator si rabin. Dar acesti schori nu erau formal nici una nici alta, ci doar oameni pe care colectivitatea îi considera scoliti si corecti, în masura sa judece pricinile dintre evrei, fara sa recurga la autoritati.

Raquel Weizman: Paralel cu scrierile umoristice, ati alcatuit, de-a lungul timpului, o adevarata colectie de prezentari si cronici de arta despre artisti plastici israelieni si, în special, despre panorama artistica a evreilor români din Israel. Stiu ca sînteti si un colectionar de arta. Cum ati ajuns de la ipostaza de iubitor de arta la cea de cronicar?

Dorel Schor: Colectionar de arta, mai modest desigur, am fost si în România. Desi tînar medic, am fost solicitat sa fiu secretar literar interimar, pentru un an, la teatrul din Botosani. Prilej norocos de a cunoaste nu numai actrite, ci si dramaturgi, regizori, scenografi. Printre acestia din urma, Constantin Piliuta, Ion Muraru, Vasile Jurje… Printre colaboratorii ziarului la care scriam, pictorii Mocanu si Vigh. Prin ei si alaturi de ei, am descoperit pictura moderna, am început sa colectionez, dar ce era mai mare ca dimensiuni nu am putut lua cu noi cînd am emigrat. În Israel, am initiat o rubrica plastica în revista Orient Expres, însotita de o mini-expozitie pe paginile cromate. Ideea a avut succes la cititori, redactia m-a încurajat… Am scris despre Silvia Ghinsberg, Miriam Cojocaru, Edwin Solomon, Tuvia Juster, Baruch Elron, Liana Saxone-Horodi, Zahava Lupu, Moni Leibovici, Avi Schwartz, Eduard Mattes, Eduard Grossman, Vladimir Strihan, Zina Bercovici, Moris Manes, Lipa Natanson. Dar numarul este mult mai mare, incluzînd artisti plastici evrei si români de avangarda din România, pictori israelieni formati în tara sau veniti din fostele republici sovietice, din Franta, Statele Unite, Germania, Argentina, Croatia, Polonia, Ungaria, Maroc, Olanda, Africa de Sud, Yemen, Australia…

Raquel Weizman: în interviul dvs. acordat domnului Razvan Niculescu pentru revista Orient-Expres din Israel, citesc o afirmatie interesanta: „cît despre umor, nu exista umor mai de calitate decît cel involuntar. Trebuie numai sa-l culegi discret, sa-l cureti de impuritati si sa-l servesti înainte de a se evapora vitaminele.” în volumul în curs de aparitie în Spania, descopar o alta definitie a umorului: „Sîngele este sarat. Lacrimile sînt sarate. De aceea, dintre toate genurile literare, umorul este cel mai organic“. Cît este de necesar umorul pentru fiinta umana si care sînt beneficiile „uzului“ zilnic?

Dorel Schor: As putea, ca medic, sa raspund cu un truism: rîsul e sanatos. Ati auzit, probabil, de clinicile care practica „sedinte colective de rîs“. Merita sa vedeti spectacolul… Va marturisesc ca rîsul e molipsitor, la un moment dat râzi si te întrebi de ce, dar, dupa aceea, te simti reconfortat si optimist. Ziua în care nu ai râs e o zi derizorie, am scris nu de mult… Dar, în pivnita aforismelor mele, am mizat întotdeauna nu pe rîsul gros, ci pe zîmbetul subtire. Va dau un exemplu de umor involuntar. La ceremonia acordarii unor premii literare, o doamna m-a felicitat. Am întrebat-o daca ma cunoaste din scris. Oh, nu, mi-a raspuns ea cocheta, va cunosc numai din citit…

Raquel Weizman: Volumul „Costumul lui Adam” este însotit de 50 de caricaturi ale domnului Constantin Ciosu, un caricaturist de renume, într-o armonie completa scris-imagine. Cum vedeti aceasta legatura între artele plastice si literatura?

Dorel Schor: Constantin Ciosu e mai mult decît un caricaturist. El face parte din familia restrînsa a cartoon-istilor formatori de opinie, ca Saul Steinberg, Devis Grebu, Raanan Lurie… Am scris despre el si arta lui în urma cu ceva timp. Cînd s-a pus problema ilustrarii volumului „Costumul lui Adam”, m-am gîndit la dumnealui, la modul cel mai firesc. Îi multumesc si pe aceasta cale pentru buna colaborare, as spune intrinseca. Tot

asa cum precedentul volum de aforisme, editat în România, a fost ilustrat cu desene ale lui Baruch Elron, din pacate plecat dintre noi la acea data. Exista grafica de carte ca specie plastica, ilustrînd personaje sau situatii literare. Eu am preferat o autonomie a desenului, nu dublînd aforismele, ci completînd tematic, conceptual, dar independent „starea de umor“.

Raquel Weizman: Credeti ca daca exista fiinte extraterestre, cu o forma de organizare avansata, acestea ar fi posibil sa aibe si simtul umorului?

Dorel Schor: Daca exista, aceste fiinte se afla într-o etapa de dezvoltare mai avansata decît noi. Si daca sînt mai inteligente decît noi, atunci au un umor de si mai buna calitate. Probabil, subtil si cerebral.

Raquel Weizman: Daca sîntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci si Dumnezeu are simtul umorului. Marturisiti chiar dvs. Aceasta opinie, în aforismele dvs. Dati-mi macar un exemplu de umor divin.

Dorel Schor: Cîta vreme exemplele îmi apartin, umorul nu e divin, ci profan. Sa luam la întîmplare: „îti multumesc, Doamne, ca m-ai facut ateu“. Sau: „Blestemat în numele Domnului“… Cum dracu’? Sau: „Doamne, ajuta-ne aproape pe toti…“ „Ce nu poti pricepe, explica-le altora…“ „Daca ajungi la o concluzie, nu e obligatoriu sa ramîi acolo…“ „Dracul a aparut odata cu religia…“ „La început a fost Cuvîntul, apoi l-au acoperit cuvintele…“ „Dumnezeu lucreaza prin oameni. Si dracul la fel…“ în carte, gasiti mult mai multe exemple.

Raquel Weizman: Ramînînd tot pe planul religios, nu pot sa nu observ ca însusi titlul cartii dvs. are referinte biblice. Adam, în costum sau fara, ascuns sau neascuns, traieste înca în fiecare dintre noi. Daca dvs. ati fi acel Adam primordial si pomul cunoasterii binelui si al raului ar fi de fapt pomul simtului umorului, ati musca din fructul oprit?

Dorel Schor: Pomul simtului umorului? Conform legendei biblice, s-ar presupune ca nu as sti ce fel de pom este, altfel zis nu ar depinde de vointa mea sau de interesul primordial, ci de sotia mea si de calitatea fructelor… Cred ca ar merita riscul… Oricum, vorba lui Mark Twain, în gradina raiului e destul de plictisitor.

Raquel Weizman: Multe aforisme umoristice de mare savoare apartin marelui fizician Albert Einstein. Care este legatura dintre inteligenta si umor?

Dorel Schor: Ne întoarcem la sorgintea evreiasca a savantului. Umor de calitate fara inteligenta nu exista. în principiu, nici inteligenta fara umor nu ar trebui sa existe… Cît despre Albert Einstein, era el foarte destept, dar bogat nu a ajuns. Treaba asta ma cam îngrijoreaza…

Raquel Weizman: Care este aforismul dvs. preferat?

Dorel Schor: Aforismul preferat e… mai multe. Socrate: „cunoaste-te pe tine însuti.“ Buffon: „stilul e omul.“ Lec: „si pe tron se rod pantalonii…“

Raquel Weizman: Umor, literatura, religie, stiinta, toate acestea se regasesc în opera pictorului israelian nascut în România, Baruch Elron, pe care ati prezentat-o în nenumarate rînduri, în paginile mai multor reviste. Ati fost si un bun prieten al pictorului. Nu este o coincidenta ca volumul dvs. va aparea în Spania în acelasi timp cu volumul Baruch Elron al criticului de arta Hector Martinez Sanz, la editura Niram Art. Ce povesti sau situatii umoristice ne puteti dezvalui în legatura cu personalitatea marelui pictor si care credeti ca era importanta acordata de el umorului, atît în arta sa cît si în viata?

Dorel Schor: în cartea „5000 de ani de umor evreiesc” (Editura Tesu, Bucuresti, 2002), sînt si multe ilustratii semnate de Baruch Elron. Evident, cu umor subtil si de calitate, asa cum e conceput tot volumul. „Amintirile mele legate de Bik”, cum îi spuneau prietenii, se centreaza mai mult pe perioada cînd sanatatea sa era foarte precara. El continua sa picteze cu îndaratnicie, cred ca pictura i-a mai daruit niste ani, asa cum, mai înainte, el daruise picturii anii lui frumosi. Prin firea lucrurilor, situatia nu abunda în umor, am notat totusi niste vorbe amuzante ale lui, pe care le-am publicat în rubrica mea saptamînala de aforisme din revistele românesti din Tel Aviv, mentionînd autorul, ca de exemplu: „Nemurirea consta în neuitare.“

Raquel Weizman: Lasîndu-va dreptul de a ascunde dupa cuvinte orice considerati necesar, va multumesc pentru rabdarea dvs. de a raspunde la atîtea întrebari.

Dorel Schor: Eu va multumesc si va doresc sanatate. E o urare sincera, cu toate ca vine de la un medic!

Raquel WEIZMAN,

http://timpul.ro

“

 

 

Rodica Botan

(Pe Ginduri, http://www.peginduri.com/)

Aseara am ascultat un interviu luat unui rabin crestin. Foarte, foarte interesant…Multe intrebari care le aveam despre majoritatea evreilor care sunt atât de liberali (în sensul pe care il dam noi cei din America cuvântului liberal) si-au gasit un oarecare raspuns în cele auzite.

Cum era seara si eram din nou la volan pe traseul meu spre casa, n-am avut la indemina cele necesare sa scriu numele rabinului- de altfel si autor al unei carti pe care am sa incerc sa vad daca o gasesc fara sa imi amintesc titlul cartii sau numele autorului…

Nascut in New York intr-o familie de evrei conservatori- (dar nu ortodocsi), este educat în traditiile evreesti pe care familia lui le tine cu sfintenie. La 7 ani merge la scoala evreiasca, invata ebraica…studiaza Torra, etc.

Ca unul care a devenit crestin, undeva prin anii de facultate, fiind un bun cunoscator si intelegind de-acum si pe evrei si felul lor de viata si apoi invatind despre crestini, omul intelege mai bine diferentele si dinamica care exista intre cele doua entitati.

Spunea el ca noi crestinii cind avem de-a face cu evreii sintem convinsi ca ei cunosc Vechiul Testament si ca vorbim pe picior de egalitate sau chiar ne simtim in dezavantaj cumva deoarece ei cunosc traditiile evreiesti si alte amanunte care dau si mai mult sens evenimentelor din Biblie. Spre mirarea mea am auzit ca 90% dintre evrei nu au habar de nimic din Vechiul Testament – ca desi pastreaza unele traditii nu au o cunostiinta intima a propriei lor mosteniri.

Am aflat ca ei sunt instruiti ca noi crestinii îi consideram pe ei vinovati de moartea lui Isus. Ca evreii au o toleranta la multe lucruri dar ca Isus nu este unul dintre aceste lucruri…ca este o mare rusine pentru un evreu sa devina crestin, s.a.m.d.

In liceu a avut un coach pe care l-a indragit mult – un om integru dar…un obsedat cu Isus…dupa cum spunea el. Acesta l-a invitat chiar la studiile biblice ce le avea cu alti tineri si i-a dat si o Biblie. Dupa ce in facultate a ajuns sa experimenteze tot felul de lucruri inclusiv drogurile, ajunge la un moment dat sa cunoasca pe cineva foarte apropiat – prietena lui care fusese un adict pe droguri si in pragul sinuciderii la un moment dat – dar – si-a dedicat viata lui Christos si a facut o intorsatura de 180 de grade. Curios si surprins pleaca de la facultate cu motocicleta iarna vreo 80 de km acasa la el sa isi ia Biblia aceea primita in liceu, vine inapoi, se inchide in camera lui si incepe sa citeasca Biblia cu o foame si o curiozitate pe care nici el nu si-o poate explica. In tot acest timp prietena lui – fosta adicta se roaga impreuna cu grupul ei de studio biblic pentru el.

Citind Biblia, in Matei vede inca de la inceput ceva ce-i fura atentia – ceva foarte cunoscut …Cartea neamului lui Isus Christos… Recunoaste numele Patriarhului Avraam si al imparatului David si este pur si simplu surprins sa afle cât de evreu este Isus…

Realizeaza ca si Isus a fost crescut de doi parinti evrei care duc jertfa la templu, ca Isus a invatat din Torra …, de unde el credea ca Isus s-a nascut la Roma, poate la Vatican… din parinti ai caror nume de familie era Christ: Iosif si Mary …

Si din ce citeste, dintr-aia intelege mai mult si mai bine. Spune el ca Isaia 54 si Psalmul 22 au fost bucatile de lectura care l-au lucrat , l-au convins, l-au schimbat…

Mai zicea el un lucru interesant…, ca dintr-o data a realizat ca traditia everilor de care tin cu atita incapatinare vorbeste de un Dumnezeu al lor care a fost in trecut, a facut minuni printre ei…, dar care parca a disparut la un moment dat si nu mai exista… Si tocmai in aceasta pauza, fara explicatie, Noul Testament vine sa completeze tot ce lipsea de acolo.

Cel care lua interviul l-a intrebat atunci daca evreii îl asteapta pe Mesiah… A raspuns ca majoritatea, de 90 la suta, nu-l amintesc de loc… ca pe undeva ei se multumesc cu acum si aici si poate acestui lucru i se datoreaza faptul ca se implica in atâtea decizii sociale care sunt impotriva propriilor lor principii: cum ar fi avortul, si assist suicide, si alte chestii sociale pentru care multi everi cheltuie timp si bani aiurea.

Si cu asta am capatat ceva intelegere in nedumerirea ce am avut-o când evreii au participat atât de intens si au investit atât in a-l alege pe Obama presedinte… si uite ce multam au dela el acuma…

Pentru mine cel putin, discutia m-a facut sa inteleg ca evreii îl resping pe Christos pentruca nu isi cunosc bine nici ceea ce au si ce zic ca pretuiesc.

Daca ar citi cu atentie Vechiul Testament ar intelege ca istoria lor nu s-a terminat acolo si ca ceea ce urmeaza…este Noul Testament si ca déjà au parcurs o mare parte din Istoria de acolo.

Ar intelege ca Isus este atât al lor cât si al nostru si Isaia 54 si Psalmul 22 aduc multa lumina in privinta asta… Si va veni vremea când înca odata evreii o sa caute dupa lege – dupa Torra sa o citeasca si sa o studieze… si nu mai este mult… si când vor intelege ceea ce citesc… istoria omenirii va fi la ceasul al 12-lea…

 

Ina Sava, o tânara artista autodidacta din Dej ne dezvaluie din secretele pasiunii sale pentru « margelit».

A realizat sute de piese unicat pâna în prezent, bijuterii de o rara frumusete pe care orice doamna si le-ar dori. Accesoriile realizate de Ina Sava reliefeaza caracterul sensibil si creativ al autoarei careia îi plac florile, cartile, culorile, zilele însorite de primavara si cele ploioase de toamna.

Cum a început pasiunea ta pentru „margele”?

Pasiunea aceasta a început acum 3 ani din dorinta de a realiza un cadou mai special surorii mele de ziua ei. Am cumparat cele necesare si am confectionat un tortulet, care îsi are locul de cinste în casa si acum.

Cât timp îti ia sa lucrezi o piesa?

Depinde bineînteles de complexitatea acesteia. De cele mai multe ori nu am o idee clara a ceea ce vreau sa fac, atunci când încep sa modelez, dar etapele procesului sunt cam acestea : ma decid asupra tehnicii pe care vreau sa o folosesc, apoi a culorilor si încet, încet argila începe sa prinda viata. Urmeaza coacerea, slefuirea si lacuirea, dar îmi place ce fac si adevarul e ca nici nu observ cum zboara timpul.

Ce materiale si instrumente folosesti?

Argila polimerica, ce vine într-o gama vasta de culori, preferatele mele fiind cele metalizate si perlate, lamele speciale pentru argila, masina cu care întind argila, care este un fel de masina pentru taietei, diferite forme de taiat, clesti, metalele necesare asamblarii bijuteriilor, precum si multe alte obiecte pe care le gasesc prin casa: diferite texturi, obiecte din sticla, hârtie, cutii si chiar nasturi.

De unde te inspiri în realizarea bijuteriilor?

Toate tehnicile pe care le stapânesc, le-am învatat cu ajutorul internetului. Exista artisti care creeaza adevarate capodopere din argila polimerica, astfel ca daca esti dispus sa înveti, ai de unde, iar inspiratie poti gasi în aproape orice: fotografii, forme, materiale, culori si chiar oameni. Exista momente când am inspiratie si as crea continuu, iar atunci când nu stiu cu ce sa încep, inspiratia vine pe parcurs.

Fiecare femeie îsi doreste sa aiba cât mai multe bijuterii, despre tine ce poti sa spui la acest capitol?

Nu am facut parte niciodata din categoria celor care poarta multe accesorii, desi îmi plac. Iar acum ca am atât de multe, nu pot spune ca le port mai des, probabil si datorita faptului ca oricând îmi pot crea ce vreau.

Care este secretul acestei pasiuni?

Nu stiu daca e vreun secret. Conteaza mult sa îti placa ce faci, sa o faci cu pasiune si dragoste si cu siguranta te ajuta sa ai si ceva înclinatii artistice imprimate în materialul genetic.

Realizezi si modele în serie sau toate piesele sunt unicat?

În general încerc sa creez doar piese unicat, am facut si câteva în serii mici: 2, 3 bucati, dar si acolo ma straduiesc de fiecare data sa adaug sau sa schimb anumite detalii.

Te adresezi unei categorii de vârsta anume prin creatile tale sau crezi ca acestea pot fi purtate oricând si oriunde?

Am creat de la albinute, floricele pentru zile de vara si primavara pâna la piese masive, cu aer si aspect vintage, astfel încât îmi place sa cred ca accesoriile pe care le creez pot fi purtate oricând si oriunde, de catre oricine, e o chestiune de gust, pâna la urma.

Care este modalitatea prin care îti faci cunoscute produsele? Te-ai gândit sa-ti deschizi un magazin personalizat de accesorii?

În mare parte cu ajutorul internetului: pagina proprie pe care postez toate noutatile, site-uri de socializare, site-urile comunitatilor artizanale, iar o parte din produse sunt expuse si oferite spre vânzare într-un magazin din oras cu obiecte de decor si accesorii lucrate manual. În afara de acestea, cea mai buna reclama o face, bineînteles, un client multumit. As minti daca as spune ca nu-mi surâde ideea unui magazin personalizat, însa constientizez ca e nevoie de multa munca si mai am pâna a ajunge acolo.

Ai un atelier în care lucrezi?

Mi-as putea numi atelier întreaga casa, pentru ca am peste tot ascunse si împrastiate materiale, dar sigur ca visez la un coltisor doar al meu, special amenajat, în care sa pot crea linistita…

Care sunt preturile pe piata româneasca pentru asemenea produse? Crezi ca e o activitate care îti poate aduce profit?

Consider ca multi artizani care îsi comercializeaza produsele sunt nevoiti sa le vânda la preturi destul de mici… si aceasta pentru ca la noi putini consumatori sunt familiarizati cu notiunea de handmade sau stiu sa aprecieze aceste produse la adevarata lor valoare, iar ca sa îti raspund la cealalta întrebare: da, cred ca poate fi o activitate care sa aduca profit, e nevoie însa de munca, rabdare, ambitie, perseverenta si multa creativitate.

Exista concureta în acest domeniu în România?

Partea frumoasa în acest domeniu, în tot ceea ce tine de handmade, este ca desi exista atât de multe produse, unele poate chiar asemanatoare, sunt totusi foarte diferite, pentru ca fiecare artizan îsi lasa amprenta proprie în fiecare lucrare a sa, imprima o particica a personalitatii sale în fiecare piesa, astfel ca, desi sunt multi creatori de accesorii handmade, unicitatea lucrarilor te face sa nu observi aceasta concurenta.

Ai participat la vreun târg sau expozitie de bijuterii handmade?

Nu am participat, din pacate, dar o voi face cu siguranta într-o buna zi.

Care e proportia între arta si munca în ceea ce faci?

Nu stiu daca este vorba de arta în ceea ce fac, pentru mine acesta e un cuvânt mare, dar cu siguranta este vorba de multa munca pentru a ajunge acolo, la arta. Este vorba si de munca, pe care o fac cu mult drag si de rezultatele careia sunt multumita.

Am vazut ca ai printre colectiile tale si obiecte de decor. Ce ne poti spune despre ele? Ti-ar placea sa-ti extinzi activitatea si spre obiectele de decor interior?

Mi-am încercat norocul si cu putine obiecte de decor : câteva globuri, omuleti de zapada si chiar cutii decorate, dar nu am mers foarte departe. Îmi place sa încerc lucruri si tehnici noi si chiar daca am avut câteva încercari esuate la acest capitol si mai multe proiecte nefinisate, voi continua sa încerc, poate într-o zi voi ajunge si la obiecte de interior, de ce nu?

Ce ai pregatit în colectia ta pentru sarbatorile de iarna?

Iarna aceasta am omuleti de zapada pe care îi fac în fiecare an de sarbatori, sunt micuti si dragalasi, iar anul acesta m-am gândit sa îi fac si sub forma de cercei. Am creat si câteva decoratiuni pentru brad, precum si niste braduti, care pot fi folositi ca obiecte de decor sau prinsi în pomul de Craciun.

Ina, îti multumim pentru aceste dezvaluiri. Îti dorim mult succes si Sarbatori fericite !

By Tatiana Scurtu-Munteanu

JURNALIST DE TELEVIZIUNE CARE ARDE PENTRU SEMENI –

care nu-L cunosc pe Isus ca Domn si Mântuitor personal

 

Octavian Curpas

 

Adina Sas-Simoniak a venit pe lume intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad si ca orice copil si-a iubit parintii, care din nefericire, astazi nu se mai afla printre noi. Pe tatal ei il descrie ca pe un om cu ochi bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mica. A fost un om pasionat de poezie, care a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism, iar de la el a si mostenit de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama, de profesie asistenta medicala, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul ca s-a aflat mereu in slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine  apreciau la ea cel mai mult dedicarea si dragostea sincera pentru cei suferinzi. Daca femeia care i-a dat viata Adinei Sas-Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizica a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, insa sub aspect interior, pentru ca si-a dorit dintotdeauna sa fie un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

- Care este cea mai frumoasa amintire pe care o pastrezi din vremea copilariei?  

- Imi amintesc multe experiente frumoase din copilarie, totusi, legata de primii muguri ai talentului actoricesc, imi amintesc vag (si mai mult stiu din ce imi spuneau parintii si vecinii) ca pe la patru ani, suparata fiind ca bunica m-a pedepsit datorita unei nazbatii, mi-am facut “bagajul”- o bocceluta in care mi-am pus cateva haine, o pereche de pantofiori, o bucata de pâine si o sticla de plastic cu apa si… am plecat de acasa.  O, nuu, nu pe furis, pur si simplu mi-am luat ramas-bun de la ai mei si le-am spus ca merg sa locuiesc in padure, unde este libertate sa fac ce vreau, departe de “rautatea” bunicii si de pedepsele aplicate. Si fiindca tata imi tot striga din prag ca acolo sunt lupi furiosi, am luat si o bâta mare proptita de poarta, cu care bunicul “batea” nucii… Am privit spre padure si cu ochii la deal m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmarit indeaproape fara sa stiu. Sigur ca m-am oprit pe drum sa discut cu cateva persoane mirate, carora le-am explicat ca tocmai am decis sa imi parasesc caminul si sa iau drumul salbaticiei, ca pot fi mâncata de lupi, dar decât sa fiu certata pentru lucruri “de nimic” mai bine sa ma “pape” lupul, ca mi-ar placea sa îi vad pe toti ai mei cum se rup în doua de plâns dupa mine, daca imi vor mai gasi osemintele… Imi placea mult sa joc acel rol de victima. Dar, nu am facut prea multi pasi ca o vecina, intuind care este situatia, m-a invitat la o “cafea” de vorba, inainte de a merge sa imi dedic viata “pustiului padurii”. Si acolo, la un pahar de sirop de capsuni si intinzându-ne la multa vorbarie, a aparut Mos Ene care m-a trimis direct in bratele iubitoare ale bunicii, ce astepta cuminte semnalul la care putea sa ma “recupereze”.

 De asemenea, tot in jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe “scena” (banca de la strada), imitând chitara, pianul, imbracata cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane si incaltata cu pantofii ei. Asa ca, toti trecatorii beneficiau de un spectacol gratuit care se spune ca nu era rau, Dumnezeu inzestrandu-ma cu o voce frumoasa.

- Cum ai descrie anii de liceu si ce a avut special aceasta perioada pentru tine?

- Am absolvit liceul de matematica-fizica “Ioan Slavici” (azi “Moise Nicoara”), din Arad. Inca din copilarie am cochetat cu ideea de a fi actrita, asa ca si in liceu mi-am alimentat mult dorinta aceasta si am facut pasi “faptici”, inscriindu-ma in trupa “Teatru vesnic tânar” din Arad, o trupa de tineri talentati, selectati de actrita Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lectii de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatrul de Stat din Arad, un om care a pus in mine temelia pe care am cladit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit insa si tentatia pacatului, dorinta avida de glorie, de a fi cineva, dar a fost si un timp in care m-am infruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice, unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a placut momentul poetic: “A venit toamna…” de  Nichita Stanescu.

- Sa inteleg ca nu ai avut si alte optiuni, doar… teatru?

- In adolescenta am studiat muzica clasica si folk si o vreme m-am gandit sa dau examen la conservator, dar dragostea de teatru a invins.

- In ce an ai devenit studenta la teatru si cand ai absolvit facultatea?

- Am reusit la Academia de Teatru din Tg. Mures, sectia actorie în 1991, devenind licentiata în actorie în 1995.

- Ce materii ti s-au parut cele mai interesante si ce roluri ti-au placut?

- Mi-au placut arta vorbirii scenice, tehnica vorbirii scenice, istoria teatrului universal, istoria culturii si civilizatiei, dansul, canto. Sigur ca au fost interesante si materii ca: acrobatie, scrima, pantomima. Am savurat fiecare curs, mi-a placut sa cunosc cât mai mult si m-am straduit sa imi insusesc aceste cunostinte pentru a fi o actrita buna. In facultate am jucat eleva din “Lectia” lui Eugen Ionescu (in regia lui Radu Dobre Basarab) – mi-a placut mult acest rol, a fost greu, dar frumos. De asemenea, la clasa am jucat-o pe Sonia, intr-o dramatizare dupa “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legata.

- Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?

- Nu cu toate am avut ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindca l-am trait. Adica, pur si simplu m-am transpus in personaj, iubindu-l asa cum era, chiar negativ. Am vrut sa merg pe linii noi, fara sa ma inspir din ce au facut altii. L-am considerat rolul meu si trebuia sa il traiesc in modul meu, unic, cu toate celulele fiintei mele.

- Ai avut vreo experienta deosebita în perioada studentiei?

- Daa, am avut o experienta care mi-a schimbat sensul, viata, tot, m-a renascut dintr-un alt “aluat”. Este cea mai frumoasa experienta din viata mea.

Inca inainte de a da admitere la teatru, l-am cunoscut pe Simi, actualul meu sot. El era crestin, eu credeam în tot felul de filosofii, îi citisem pe Kant, Shopenhauer si era un mare amalgam de de toate în mintea mea. Bunicii m-au dus la biserica, copil fiind, dar crescând, mi-am zis ca Dumnezeu nu este “modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trai. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorinta de a sti daca Isus exista. Si daca da, sincer, vroiam sa iau cumva legatura cu El pentru a ma schimba si pe mine si pentru a gusta pacea Sa. Interesant este ca în nevoia mea de a-L gasi, am dorit sa acopar acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINTA care ne iubeste, ne asculta rugaciunea si doreste sa comunice cu noi. Aceasta am inteles când am citit Noul Testament si am inceput pentru prima oara sa ma rog sincer si spontan. Si asa, m-am apropiat tot mai mult de bratele Lui deschise. Cu cât ma apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atât simteam mai acut nevoia de purificare, fiindca in lumina Sa clara îmi vedeam hainele murdare ale trairii mele fara El. Grea de pacate, am cazut la picioarele Lui si L-am rugat sa ma primeasca asa cum eram si sa imi stearga pacatele cu Sângele Sau. Alegându-L pe El ca Domn si Mântuitor personal, am facut cea mai buna alegere, fiindca Domnul a dat gust vietii mele si m-a împlinit.

- S-a vazut o diferenta in viata ta?

- Da. “Daca este cineva in Hristos este o faptura noua, cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a vazut o mare diferenta in modul meu de a gândi, in raportarea la semeni, iar valorile crestine au doborât idolii non-valorilor din viata mea.

- Totusi, ai decis sa nu profesezi. De ce?

- Am vazut ca mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (si aceasta trece mai curând sau mai târziu, in aceasta lume), dar Hristos mi-a dat viata vesnica, a revarsat iubirea Sa in viata mea… Cum sa mai traiesti intr-o lume iluzorie, jucându-te de-a viata, când poti sa traiesti deplin si sa te bucuri de prezenta lui Dumnezeu?

- Care a fost urmatorul pas, dupa absolvirea Academiei de Teatru?

- Dupa absolvirea Academiei de Teatru m-am ambitionat sa “atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii “Viata spirituala”, la Televiziunea din Arad si am reusit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat in fiecare sâmbata o ora de emisiune crestina, program care s-a retransmis in fiecare duminica dimineata. O scurta perioada am realizat si emisiunea “Agenda culturala”, in cadrul careia am avut bucuria sa îi iau un interviu regretatei actrite Leopoldina Balanuta, o actrita de mare valoare pe care am admirat-o mult.

- Sa trecem la viata ta particulara. Când te-ai casatorit cu Simi si când ati venit in Statele Unite?

- M-am casatorit cu Simi in decembrie 1995, iar in aprilie 1997 am venit in State.

- Cum a continuat cariera ta peste ocean?

- Fiindca sunt sentimentala, mi-a trebuit mult timp sa înteleg ca “aici trebuie sa imi fac rostul”, m-am simtit ca un lastar rupt din trupul copacului si ma dureau nervurile de atâta dor de ai mei, de tara, de prieteni, de “acasa” mea… Dupa câteva saptamâni de la sosirea in Chicago, am inceput sa realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditatii crestine si uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta si-a incheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Crestina Româna din Chicago, unde lucrez si acum. O scurta perioada am realizat emisiuni crestine, de turism, dar si recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

- Vorbeste-ne despre activitatea ta publicistica. La ce ziare si reviste ai colaborat si ai publicat?

- Debutul a fost in revista “Oastea Domnului”, unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat in “Flacara Rusaliilor”, “Cuvântul Adevarului”, “Meridianul Românesc”, “Genesis”, apoi, timp de câtiva ani am editat revista Televiziunii Crestine Române – “Crestinul in actiune”. In aprilie 2003, a vazut lumina tiparului prima editie a revistei “Orizont crestin”, pe care am publicat-o pâna de curând, când am inceput sa realizam  site-ul http://www.orizontcrestin.org/

Revista “Orizont crestin” este probabil, singura care i-a unit pe crestinii din diferite confesiuni: ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini dupa Evanghelie si adventisti. Inca de la inceput, am dorit ca aceasta sa-i adune pe crestini in jurul lui Hristos si nu in jurul unei orientari sau unei biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoti, crestini cu condeiul in mîna, arzând de dragul Domnului si pe paginile revistei niciodata nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbatut doar  subiecte comune din Sfânta Scriptura si teme care ne unesc. Revista a fost distribuita in toata comunitatea româna din Chicago si imprejurimi, in bisericile române de aici si a fost bine primita, mai ales ca a fost un fel de revista-caleidoscop care cuprindea: articole crestine, articole diverse, rubrici ca: “Stiati ca…?” (curiozitati), “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sanatate”, “Coltul de literatura”, “Maxime si cugetari”, rebus, etc. Nu a fost sustinuta financiar de nici o biserica, ci ne-am straduit sa rezistam prin reclame.

In 2002, am publicat prima mea carte de versuri: “Perpendiculara pe un colt de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat doua carti de versuri: “Semnul vietii” (o placheta cu versuri ale pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) si cartea de versuri “Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.

- Esti un crestin implicat, activ?

- Daca a fi implicat, activ inseamna a te “arunca” in apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un crestin activ. Fac insa prea putin din cate ar trebui sa fac, dar ma doare durerea lumii si am o mare pasiune – aceea de a câstiga suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu.

- Ce altceva mai faci in prezent, pe lânga televiziune si scris? Care e preocuparea ta de capatâi la ora actuala?

- In primul rand, ma straduiesc sa fiu o mama si o sotie buna. In al doilea rând, m? ocup de consiliere spirituala. Sunt multe femei singure, neîntelese, in depresie, ce au nevoie de cineva care sa le asculte, sa nu le condamne, sa le puna sub picioare fasciculul de lumina care este credinta si care le conduce la Dumnezeu.

- Pentru ca esti actrita, te-ai gândit vreodata sa faci film crestin?

- Da, de multe ori. Si inca ma gândesc. Astept insa ca Dumnezeu, daca va fi voia Lui, sa ma directioneze intr-acolo, sa imi deschida o usa…

- Ai dori sa ne relatezi o anumita experienta pe care ai avut-o cu Dumnezeu?

- Da, as vrea sa va povestesc cum Domnul, in indurarea Sa cea mare, ne-a daruit-o pe Shanea, fetita noastra de 2 anisori si doua luni, minunea pe care o asteptam de zece ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea si, dupa doua esecuri, dupa perioade in care ma simteam umilita, ca apoi sa devin resemnata, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfatuieste: “Este vreunul printre voi bolnav? Sa cheme pe presbiterii Bisericii; si sa se roage pentru el, dupa ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii s-a rugat pentru mine si mi-a facut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Raspunsul a venit in scurt timp. Am ramas insarcinata, spre marea noastra bucurie. Dar iata ca, dupa opt saptamâni, au reaparut exact aceleasi simptome premergatoare pierderii sarcinii, asa cum s-a intâmplat cu cele doua sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul si El m-a vindecat imediat. Din acel moment,  sarcina a decurs fara nici o complicatie, fara sa intrerup lucrarea la care eram chemata. Pe 17 decembrie 2006, s-a nascut Shanea, care este o binecuvantare pentru noi.

Domnul a facut multe minuni in viata mea si consider ca acesta este modul Lui obisnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecatorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), un Dumnezeu “activ”, as putea zice, care comunica cu noi si intervine in viata noastra, daca Ii dam voie.

- Ce hobby-uri ai?

- Sunt pasionata de Domnul, as vrea sa-L explorez si sa cresc in relatia cu El. Imi place sa citesc Sfânta Scriptura, fiindca gasesc in ea refugiu si raspuns la dilemele mele. Ii lecturez cu placere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala si unele carti mi se “lipesc” de mâini. Consider ca este un hobby, dar si o responsabilitate sa le vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org/ si pe care va invit sa il vizitati. Sunt fascinata de drumetii, imi plac muntele, padurea, pescuitul, fotbalul.

- Dupa parerea ta, care este cheia succesului spiritual?

- A ramâne in Hristos. Imi amintesc acum o rugaciune a lui Oswald J. Smith si care suna asa: “Doamne, iata mâinile mele. Ti le consacru. Ajuta-ma sa nu ating nimic cu ele care nu este pe placul Tau! Si aici sunt picioarele mele. Ti le daruiesc Tie. Nu le lasa sa alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lasa sa priveasca la lucruri care pot intrista Duhul Sfânt! Urechile mele sa n-asculte ceea ce Te dezonoreaza pe Tine! Gura mea sa nu rosteasca niciodata cuvinte pe care Tu nu vrei sa le auzi! Mintea mea sa nu retina nici un gând si nici o imagine care nu este curata! Iar inima mea sa nu iubeasca altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta inseamna dependenta de Domnul, daruire totala, ramânere in El. La o astfel de traire ne cheama Dumnezeu pentru a detine cheia succesului spiritual.

- Ce planuri de viitor ai?

- Una dintre dorintele mele despre care vorbesc la timpul viitor este aceea de a publica o carte de versuri si eseuri – “Clepsidra cu sentimente”. In prezent, lucrez la un roman in care explic, pornind de la experienta mea personala, care a culminat cu intoarcerea in bratele Domnului, ce inseamna o viata traita fara Divinitate. Il rog pe Dumnezeu sa imi dea in continuare putere in consiliere, in evanghelizare si inspiratie pentru a realiza si pe mai departe  emisiunea “Cuvinte pentru suflet”, la Televiziunea Crestina Romana din Chicago.

- Cum crezi ca ar trebui sa fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influenta in lume?

- Cred ca Biserica trebuie sa fie o torta in lumea de intuneric si pacat in care traim, iar crestinii sunt chemati sa iasa dintre zidurile ei frumoase, cu scaune confortabile si sa mearga in lume, in transee, acolo unde se moare, acolo unde este durere si deznadejde. Menirea Bisericii ramâne aceea de a fi un spital pentru cei suferinzi, un loc in care Duhul mângaie, leaga ranile si ridica poverile. Ne-am obisnuit sa nu avem probleme, sa ascultam cuminti predica si sa plecam acasa cu constiinta impacata ca am mers la Casa Domnului, iar in cazul in care mai etalam si o oarecare “râvna”,  nimic nu ni se pare mai normal decât sa ne indreptam atentia spre cei din tara (vorba unui crestin – “toti fac misiune in România, insa aici, in “Ierusalimul” nostru, chiar le-am rezolvat pe toate?”). La Chicago, de exemplu, traiesc câteva zeci de mii de români care nu au o relatie personala cu Domnul, deci cum se implica biserica româna de aici pentru a recupera aceste suflete? Pentru ca biserica sa fie influenta trebuie in primul rând, sa se imbrace cu putere de sus, fiindca doar Duhul Sfant ne poate salva din mocirla pacatului. De asemenea, devine imperios necesar ca biserica sa isi cunoasca menirea, aceea de a evangheliza (si sa inceapa aceasta misiune cu “Ierusalimul” in care ne-a asezat Domnul), iar in al treilea rând, sa foloseasca resursele mass media (care este o putere) pentru a raspândi Vestea Buna.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

Martie 2009

 

 

 

George ROCA

George ROCA: Distinsa doamna, va multumesc ca ati acceptat acest interviu. În perioada 2010-2011 ati detinut functia de presedinte pe tara sau mai bine zis Guvernator (România) al selectului club „Lions”, mandat încheiat de curând. Ati participat intens la diferite evenimente de prestigiu, fiind mereu implicata în actiuni de ajutorare menite sa imbunatateasca conditiile de trai ale românilor si nu numai. Stiu ca aveti un curriculum vitae demn de invidiat. As dori sa ne faceti cunoscut inceputurile dumneavoastra… De unde ati pornit?

Rodica DACIN: M-am nascut în orasul Vascau, judetul Bihor, fiind al saselea din cei sapte copii ai familiei preotului Alexandru Bursasiu. Nu întotdeauna am avut posibilitati materiale corespunzatoare, mai ales dupa confiscarea averilor si cooperativizarea agriculturii în sistemul socialist. Mi-a placut insa sa învat. Mi-a placut gimnastica, pe care am practicat-o din clasa a patra pâna în anul întâi de facultate. Mi-a placut sa desenez, mostenind talentul tatalui meu si la rândul ei, fiica mea, Camelia, care de cinci ani cutreiera meleagurile ceresti, a dus talentul mai departe… terminând facultatea de arte plastice.

Având ca model pe diriginta mea din anii de liceu am urmat facultatea de biologie în centrul universitar Cluj-Napoca. Chiar si fiul meu, Radu, mi-a mostenit ceva: talentul didactic, fiind pe lânga avocat si cadru universitar. Am visat sa devin cercetator, dar iata ca am devenit profesor de biologie în oraselul meu natal, apoi în Stei, Beius si, dupa revolutie, mutându-ma cu întreaga familie la Oradea, am functionat la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea – liceu de elita al judetului Bihor.

George ROCA: Foarte interesant! Profesor la mai multe licee bihorene… de la Vascau la Stei, de la Stei la Beius si de acolo la prestigiosul Colegiu National „Emanuil Gojdu” unde ati devenit sefa Catedrei de Biologie-Geografie. Care au fost motivele peregrinarilor dumneavoastra si câteva amintiri placute despre aceste locuri unde ati functionat ca profesor.

Rodica DACIN: Vascau este un orasel mic. În primii ani de profesorat am fost precum cel mai constiincios elev. Aveam catedra formata din 25 de ore (când norma era de 18 ore), incluzând: biologie, chimie si psihologie. Îmi pregateam zilnic planurile de lectii cu partea stiintifica, metodica si experimentala. Abia atunci am descoperit ce frumoasa si interesanta este chimia. Am participat la un Simpozion al cadrelor didactice în Bucuresti, cu publicarea metodicii desfasurarii unei lectii de învatare prin descoperire a unei lectii de chimie si m-am simtit apreciata pentru ceea ce am realizat. Ulterior, modificându-se repartitia orelor, am obtinut completarea catedrei la Stei, fostul oras Dr. Petru Groza pe atunci – la un liceu industrial.

Treptat Liceul din Vascau s-a desfiintat si nu mai aveam ore suficiente. Sotul meu a cerut transferul ca Secretar al Primariei din Beius, iar eu m-am transferat la Liceul Industrial Beius. Aici am gândit si coordonat dotarea unui cabinet modern de biologie.

Visul sotului meu, Florian, era sa lucreze în municipiul Oradea. Întrucât eu nu aveam origine „sanatoasa”, nici el nu a putut promova pe vremea comunistilor. Dupa revolutie, a fost chemat sa lucreze la Primaria Municipiului Oradea, iar eu am obtinut prin concurs de dosare, catedra la Liceul Gojdu. Am spus atunci ca aceasta este scoala care mi se potriveste: marea majoritate a elevilor învatau bine si foarte bine. Pot sa afirm ca am adus un nou suflu la Gojdu, privind partea experimentala a biologiei. La una din sarbatorile „Zilelor Scolii” am fost caracterizata drept „eleganta calma”.

George ROCA: Eleganta calma…! Frumoasa caracterizare, frumoasa sintagma! În perioada cât ati functionat ca profesor ati avut o activitate publicistica destul de intensa. Ne puteti enumera câteva lucrari publicate si revistele unde au aparut acestea?

Rodica DACIN: De fapt sunt doar doua publicatii, una privind metodica predarii biologiei: „Fiziologia aparatului osteo-muscular” (publicata în revista „Natura”) si una privind metodica predarii chimiei: „Învatarea prin descoperire la obiectul Chimie” (publicata în volumul: „Educarea elevilor prin munca productiva”).

George ROCA: Dupa iesirea la pensie… nu v-ati lasat în acel „dolce far niente” pensionaresc, ci din contra ati profitat de timpul liber si v-ati implicat în mai multe actiuni care tin de domeniu obstesc, actiuni de caritate si ajutorare, socializare si nu în ultimul rând de coordonare si conducere. Cum va motivati acest elan? Ce v-a determinat sa deveniti membru al Clubului „Lions”?

Rodica DACIN: Dupa cem-am pensionat am realizat urmatoarele lucruri importante:

• Am început sa învat limba engleza;

• Am intrat în Lions;

• Am învatat sa lucrez pe calculator;

• Am initiat fondarea a doua cluburi de tineri în Oradea: „Leo Veritas” si „Leo Black Eagle” cu care ne mândrim;

• Am vizitat diferite locuri din tara si din strainatate, unde mi-am facut prieteni;

• Am tradus documente Lions (uneori cu sprijinul unor specialisti) si anul acesta am publicat un volum cu aceste traduceri;

• Am scris numeroase articole despre viata lionistica, publicate în revista „The Lion-Romania”!

Ce m-a determinat sa intru în Lions? Cred ca sufletul meu, mostenirea mea genetica. Sotul meu a înfiintat primul club Lions din Oradea, un club mixt, pentru domni si doamne. Îmi placea tot ceea ce faceau ei; adesea veneam cu idei pe care ei le punea în aplicare. Simteam ca mi se potriveste ceea ce întâmpla acolo. Îmi place sa spun ca am activat ca „neoficial” în Lions, pe lânga sotul meu, timp de patru ani. Când sotul meu a ajuns Guvernator, a dorit sa înfiinteze un club de doamne în Oradea, iar eu am fost aleasa presedinte fondator, pentru faptul ca la prima întâlnire am explicat celor prezenti multe lucruri legate de activitatea lionistica.

George ROCA: Deci dupa aproape patru ani ca „neoficial” pe lânga Clubul „Lions” Oradea, v-ati decis sa înfiintati clubul de doamne „Lions Oradea 22”, unde ati devenit pe lânga fondator si presedinte. Care au fost obiectivele acestuia?

Rodica DACIN: Nu aveam la început un program bine stabilit. Fiindca se apropiaCraciunul, ne-am gândit sa aducem bucurie în casele unor familii cu trei-patru sau cinci copii. Am realizat prima tombola ca sa adunam fonduri, am avut prima sponsorizare în produse; am cerut o lista de la Serviciul social al Primariei cu familiile cu multi copii si desigur adresele lor si ne-am dus cu pachete si bani la ei acasa, spre mirarea si bucuria lor. Ulterior am aflat de la televiziunea locala oradeana ca trei surori (eleve), pe care le vizitaseram, au ramas orfane de ambii parinti. Ani de zile ne-am ocupat de aceste fete din punct de vedere a îmbunatatirii conditiilor de viata, de sanatate si al educatiei.

Ulterior, cazurile se iveau, veneau spre noi. Clubul a crescut de la an de an, iar noi am câstigat experienta. Acum avem programe permanente si ocazionale. De trei ani, consecutiv realizam o tabara de vara pentru copii diabetici; în prealabil un concert de caritate pentru aceasta tabara; organizam un mini-târg de Craciun ca sa adunam fonduri pentru o bursa anuala pe care sa o oferim unui student, selectat printr-un concurs riguros. Anul acesta am vândut pâine si placinte ca sa adunam bani! Actiunile sunt multe, spatiul nu ne permite enumerarea lor.

George ROCA: Ce alte activitati ati avut, în cadrul clubului în anii ce au urmat? Ma refer la perioada 2002 pâna în 2010, an în care chiar aici la Sydney ati fost „unsa” în functia de Guvernator al Districtului „Lions” – România?

Rodica DACIN: Am fost pe rând:

• Presedinte pe Zona de Nord-Vest a României

• Presedintele Comisiei de femei a Districtului

• Presedintele Comisiei de regulamente, traduceri, constitutie

• Viceguvernator II

• Viceguvernator I

• Guvernator în perioada 1 iulie 2010- 30 iunie 2011

George ROCA: Între timp ati reluat si activitatea dumneavoastra publicistica. Ati devenit redactor la mai multe reviste, ati înfiintat chiar una dintre acestea. Câteva detalii va rog.

Rodica DACIN: Între anii 2002-2003 am redactat prima publicatie lionistica din România: „Buletin informativ”, care a aparut în trei numere. În perioada 2010-2011 am fost coredactor în fapt la revista „The Lion – Romania”, care s-a tiparit la Oradea.

George ROCA: Stiu ca ati participat în ultimii 12 ani la nenumarate congrese, conventii, forumuri, tabere ale clubului „Lions” care au avut loc în strainatate. Ati acumulat în acest fel o experienta ampla pe plan international. Cum se materializeaza aceasta în munca dumneavoastra?

Rodica DACIN: Esenta lionismului este caritatea si prietenia, fara granite. Suntem globali, ne ajutam unii pe altii în spiritul solidaritatii internationale. Contactele si prieteniile legate pe plan international mi-au creat sentimentul special ca apartin acestei lumi si ca lumea îmi apartine. În România avem un lionism tânar, avându-si începuturile în 1990, asa ca am avut multe de învatat din experienta acumulata.

Ca Guvernator am avut cele mai strânse relatii cu „Districtul 103 Sud-Vest”, Franta. Prin e-mailuri si vizite reciproce am întarit prietenia ce ne leaga ca districte înfratite. Am construit programe comune. Am fost sprijiniti de Fundatia Internationala Lions si anul acesta la rândul nostru am sprijinit prin intermediul acestei fundatii, Lions Japonia si japonezii, în efortul lor de reconstructie al tarii dupa dubla catastrofa suferita. Ne mândrim cu faptul ca am reusit sa donam mai mult decât am primit! Sunt doar câteva exemple.

George ROCA: Sa ne reîntoarcem la Sydney! Cum a fost posibil sa fiti nominalizata si apoi aleasa în onoranta functie de Guvernator al Districtului „Lions” – România? Cine au fost cei care v-au propus si cei care v-au ales? Desigur ca as dori sa ne spuneti si câteva cuvinte despre cei care v-au acordat aceasta functie.

Rodica DACIN: Câtiva membri Lions si fosti guvernatori care îmi cunosteau activitatea m-au rugat si mi-au cerut sa candidez pentru functia de Viceguvernator II. La Conventia Nationala de la Bucuresti am fost votata pentru aceasta functie de catre delegatii cu drept de vot ai Districtului.

La fel s-a întâmplat pentru functia de Viceguvernator I si Guvernator. În perioada 28 iunie – 2 iulie 2010, în Australia, la Sydney, a avut loc Conventia Internationala Lions. Americanul Sid Scruggs III, a fost ales Presedinte International. Guvernatorii alesi ai Districtelor din cele 206 tari componente ale LCI au fost numiti în functie de catre Presedintele International; eu am fost numita Guvernatorul D 124 (România).

George ROCA: Chiar daca nu sunt membru al Clubului „Lions”, am fost invitat de catre dumneavoastra, aici la Sydney – fapt pentru care m-am simtit onorat si va multumesc – sa particip la parada care a avut loc pe principalele artere ale orasului. Grupul condus de dumneavoastra a fost destul de numeros si consider ca a facut onoare României. Uniformele purtate au fost foarte apreciate, iar palarioarele din Oas au fost foarte admirate. Stiu ca dupa terminarea parazii, în piata faimoasei „Opera House” ati daruit publicului toate „elementele românesti” pe care le aduseserati de acasa: steaguri, palarioare, insigne, suveniruri… Câti participanti „Lions” a avut România la Conventia Internationala de la Sydney si câte tari au trimis reprezentanti?

Rodica DACIN: 39 de membrii Lions si invitatii lor au participat la Conventia Internationala de la Sydney. Peste 120 de tari au avut delegati la aceasta conventie.

George ROCA: Care sunt obiectivele si dezideratele Clubului „Lions” România?

Obiectivele si dezideratele le-am transformat în realizari. Va voi prezenta câteva: stimularea activitatii cluburilor prin înscrierea acestora în programele nationale pe orizontala propuse de guvernator, si prin crearea unui cadru competitiv – constructiv, prin derularea „Concursului între cluburi”.

Cu bucurie am constatat acceptarea de catre cluburi ca programe nationale pe orizontala a trei dintre cele sase-sapte pe care le-am propus districtului si… iata ca s-a facut o treaba buna, iar concursul intre cluburi i-a ambitionat pe unii! S-a creat o emulatie intre câteva cluburi, stimulându-le sa realizeze cât mai multe actiuni.

Câtiva presedinti, împreuna cu cluburile lor, s-au ambitionat foarte tare în dorinta de a câstiga. Întotdeauna avem nevoie de competitie si învingatori. Toate cluburile care se afla în top sunt foarte bune, foarte active, inventive, de succes. Felicitari tuturor!

Multe cluburi si-au inserat în agenda ca programe noi – cele privind vederea, diabetul si mediul, înscriindu-se în programele nationale si în campaniile globale lansate de catre Presedintele International, domnul Sid Scruggs III, si nu în ultimul rând, impresionati de efectele catastrofelor naturale, fie din România, fie din Japonia, cluburile au raspuns la chemarea de a sprijini persoanele afectate, mobilizându-se exemplar, culminând cu Ziua Nationala de plantare de arbori si arbusti (PAA), când 40 de cluburi au actionat concertat în vederea îmbunatatirii calitatii mediului, realizând totodata cea mai mare vizibilitate Lions de pâna acum.

George ROCA: Ati primit nenumarate diplome, medalii, distinctii, certificate de apreciere din partea conducerii „Lions International”. Care dintre acestea va încânta cel mai mult?

Rodica DACIN: Azi am primit prin posta o frumoasa placheta din poliester de la fostul Presedinte International Sid Scruggs: „Light Keeper – Harbor Light, Master Award, Silver Level” (Motto-ul Presedintelui International 2010-2011 a fost: „Un far al sperantei”: Leii sa fie un far al sperantei în toate domeniile activitatii lionistice). Motivatia acordarii acestei plachete a fost pentru faptul ca mai mult de jumatate din cluburile districtului s-au implicat în doua din cele patru campanii global-service lansate de catre Sid. Într-adevar eu am fost cea care a informat, cerut, stimulat si impulsionat cluburile sa realizeze aceste programe: Colectarea si distribuirea de alimente si plantarea de arbori si arbusti. Mâine este ziua mea de nastere! Am primit acest premiu ca pe un cadou lionistic de ziua mea si sunt mândra pentru asta.

George ROCA: Va felicit si va doresc din toata inima „La multi ani!”. Pe insigna dumneavoastra, a guvernatorului de fapt, scrie „Prietenie, Caritate, Progres”. La ce va referiti? Putine detalii va rog. Ce reprezinta celelalte elemente heraldice ale insignei?

Rodica DACIN: Prietenie, caritate, progres, este motto-ul cu care am condus activitatea districtului în acest an lionistic. În toate întâlnirile si comunicarile realizate, s-a simtit aerul prieteniei, al respectului reciproc, al aprecierii a ceea ce este frumos în prietenia care ne leaga: dorinta de ne ajuta semenii mai putin favorizati de soarta. Am învatat, deasemenea, ca pentru a pastra prietenia si ceea ce este valoros în ceea ce ne uneste, uneori, este nevoie de a trece peste orgolii, este nevoie de a face mici compromisuri, ceea ce nu este usor, dar daca reusesti cu atât mai mare este satisfactia.

Ne-am câstigat noi prieteni, fie cu ocazia întâlnirilor internationale, fie prin cluburile nou fondate. Ca puncte slabe, sau neîmpliniri, as aminti faptul ca uneori nu am fost suficient de ferma, ca am abuzat de prietenia unora, pentru a-i împaca pe altii. Le multumesc celor care m-au înteles si mi-au acordat ajutorul. Actele caritabile pe care le-am realizat fiecare în coltul lui de tara, sau, concertat la nivel de district, au reusit sa aline suferinta oamenilor bolnavi, sa depisteze într-o faza precoce probleme de sanatate, sa asigure o masa mai îmbelsugata saracilor si batrânilor, sa sprijine zonele sinistrate ale Moldovei, sa contribuie la cresterea calitatii mediului si pe de alta parte sa educe tânara generatie Leo în spiritul voluntariatului, sa sprijine si sa stimuleze tinerele talente sau sa asigure material posibilitatea continuarii studiilor pentru elevi si studenti si sa nu uitam gestul nobil de umanitarism, de solidaritate internationala pe care l-am realizat toti împreuna pentru a sprijini locuitorii Japoniei, cea mai grav afectata zona geografica a globului de catastrofe naturale, nu numai cu bani si rechizite scolare, ci ceea ce e si mai valoros, prin oferta de a gazdui si oferi toate conditiile de viata unor familii japoneze si tot ceea ce înseamna o tabara de vara pentru copii japonezi. Am raspuns în toate aceste cazuri la „Chemarea de a fi un far al sperantei” pentru cei aflati în nevoie.

Progres? Da exista! Exista în viata celor pe care i-am sprijinit sau stimulat, dar si în viata noastra personala. Satisfactiile morale izvorâte din rezultatele lucrului bine facut, întarirea prieteniei si dorinta de a gasi si rezolva noi si noi nevoi ale comunitatii. Si toate acestea enumerate mai sus înseamna simplu: LIONS!

Fiind profesor de biologie si membru Lions, mi-am ales ca simbol o floare endemica Bihorului: „Melampirum bihariense” stilizata. Mi-a placut foarte mult deoarece aceasta evidentiaza culorile originare Lions: violet si auriu (acum sunt albastru si auriu), culori care simbolizeaza: loialitatea si integritatea, respectiv, sinceritatea scopului, idei progresiste, generozitatea în gândire, inima si punga fata de cei ce au nevoie.

George ROCA: Câti membri si câte cluburi „Lions” sunt în România?

Rodica DACIN: La 1 iulie 2010 districtul avea 1.284 de membri. La sfârsitul anului lionistic, respectiv 30 iunie 2011, numaram 1.348 membri. Privind numarul de membri din cluburile active, s-a constatat o mare fluctuatie. Pierderile de membri întreceau adesea numarul de noi membri. Cresterea numarului de membri la nivel de district s-a realizat mai mult prin formarea de noi cluburi: 8 noi cluburi au luat fiinta, doua fiind în lucru… În prezent în România exista 60 de cluburi „Lions”.

George ROCA: Cu ce îi ajutati pe cei nevoiasi? Ma refer la fapte caritabile? La actiuni de binefacere…

Rodica DACIN: Prin programele nationale pe orizontala s-au realizat urmatoarele:

• Programe legate de sanatatea vederii. Prin Screening oftalmologic au fost testate 2.390 de persoane. Cazurile cu deficiente depistate au fost îndrumate catre cabinetele medicale specializate. S-au realizat multe alte tipuri de proiecte vizând vederea la nivelul cluburilor. De asemenea, prin Comisia districtului de Ocrotire a vederii, s-au realizat actiuni de atragere a medicilor oftalmologi catre programele Lions legate de vedere cum sunt:

-Prezentarea Programului Lions „Vedere clara – ochi sanatosi” la Congresul de Oftalmologie 2010

-Prezentarea în premiera a filmului „Going blind” – vizionat de 150 medici.

• Programe vizând constientizarea, depistarea si tratarea diabetului. S-a facut testarea glicemiei la 1.625 persoane, iar de „constientizare si educare” au beneficiat 2580 persoane.

În câteva orase ale tarii s-a realizat iluminarea în albastru a unor cladiri reprezentative si lansarea de baloane albastre… lumina albastra fiind simbolul atentionarii asupra pericolulului pandemiei diabetice.

• Tabere pentru copiii diabetici, au realizat si realizeaza LC Bacau, LC Oradea (+concert pentru copii diabetici), LC Satu Mare.

• În Programul National de Plantare de arbori si arbusti au fost implicate 40 cluburi. Au fost plantati peste 29.000 arbori si arbusti si 6 hectare suprafata a fost împadurita.

Apreciez în mod deosebit numarul mare al cluburilor care au reusit sa organizeze si sa desfasoare acest program, facând apel la persoana de specialitate, antrenând ca voluntari membrii Leo, elevi, membrii de familie si alte persoane, sau realizând parteneriate cu scolile, primariile, Ocolul silvic. A fost o actiune „service” placuta, nu chiar usoara… Pentru unii accesul la parcelele alocate a fost cam dificil. Ne-am simtit bine lucrând în echipa si în general am încheiat cu o socializare bine venita. În diferite orase ale tarii mass-media a redat actiunile organizate.

Putem fi mândri ca peste ani de zile puietii pe care i-am plantat noi acum – vor deveni arbori si arbusti adulti, contribuind la refacerea unor zone defrisate, sau vor înfrumuseta parcuri si implicit vor contribui la scaderea poluarii mediului. Programul National de Plantare ramâne – o investitie pentru viitor. Ar mai fi multe de enumerat dar nu as vrea sa va rapesc spatiul…

George ROCA: Nu va faceti probleme! Internetul are spatiu nelimitat! V-as ruga sa continuati. Consider ca sunt fapte si actiuni importante…

Rodica DACIN: Am realizat un „Program National”, care s-a nascut initial ad-hoc la nivelul cluburilor si apoi dirijat prin implicarea Viceguvernatorului I, Ionel Lupu, referitor la sprijinirea zonelor sinistrate din Moldova, în vara anului trecut, exprimându-ne astfel solidaritatea fata de persoanele afectate de urmarile inundatiilor. S-au organizat puncte de colectare de alimente, îmbracaminte, mobilier; în unele cazuri Lions sau Leo au distribuit direct ajutoarele pregatite, prin deplasarea în zonele sinistrate. S-a acordat sprijin financiar, sau în produse de larg consum si materiale de constructii. S-au implicat 22 cluburi Lions si 13 cluburi Leo. Contributiunile banesti au constituit suma de 36.000 RON.

Cu materialele donate au fost sprijinite 8 familii, astfel: Caramida donata de catre Dorin Mirea din LC Câmpulung, Rucar-Bran, s-a folosit la constructia a doua case. Pentru alte 6 familii s-a asigurat ciment, adeziv, izolatii, cherestea pentru reparatii acareturi, împrejmuiri, izolatie exterior pentru case. Am beneficiat si de un grant LCIF în valoare de 10.000 USD prin intermediul Clubului Lions Bucuresti Millenium.

În lunile martie-aprilie am lansat un program national de urgenta: Sprijinirea Lions Japonia si a japonezilor în general, prin intermediul LCIF, în vederea reconstructiei tarii în urma dezastrului natural fara precedent ce s-a abatut asupra lor. Impresionati de urmarile catastrofei, de demnitatea japonezilor în lupta ce a urmat, de exemplul dat de Lions Japonia, ne-am strâns rândurile si am reusit împreuna (District, cluburi si membri Lions individual) sa donam peste 16.000 USD, incluzând si doua seturi „Scoala în cutie”.

Iata, deci, ca în acest an legatura de sprijin financiar cu LCIF s-a realizat în dublu sens. Putem fi mândri ca am reusit sa oferim mai mult decât am primit.

A mai fost demarat si programul: „Centrul National Lions de educare a câinilor însotitori de nevazatori”. Prin implicarea LC Timisoara, a Comisiei juridice si a secretariatului Districtului s-au pregatit actele constitutive. LC Timisoara, a demarat proiectul pilot privind achizitionarea si educarea primului câine. Le doresc mult succes în continuare!

George ROCA: Alte realizari?

Rodica DACIN: Alte realizari au fost cele cu privire la comunicarea dintre noi. Împartasirea activitatilor s-a realizat-lunar prin newsletters. Informatiile primite lunar, mi-au permis sa cunosc preocuparile si realizarile tuturor si sa apreciez cluburile foarte active. Odata la doua luni revista „The Lion România”, venea sa împartaseasca aceste realizari cu tot districtul, constatându-se cresterea numarului de activitati împartasite, constituind totodata un punct de inspiratie pentru cluburile mai noi.

Din consideratie si prietenie, pentru oaspetii nostri, revista care a aparut cu ocazia Conventiei Nationale de la Oradea, în mai 2011, are presarate articole în limba franceza si engleza. Am organizat un concurs de desene cu tema „Afisul pentru pace” pentru copii cu vârste cuprinse între 11 si 13 ani. Faza pe district, a reunit 19 cluburi pe arena competitiei. Imaginile lucrarilor câstigatoare au fost prezentate în „Calendarul Lions” ce a însotit revista „The Lion România”.

De asemenea, s-au organizat emotionante festivitati de premiere a copiilor talentati, care au fost stimulati sa gândeasca despre pace, sa-si exprime prin desen sentimentele lor privind pacea. Licitatia desenelor câstigatoare a avut succes.

În relatia Leo-Lions pot sa va spun ca ne preocupa educarea generatiei de mâine în spiritul voluntariatului, al caritatii si al leadershipului. As puncta aici câteva aspecte: cabinetele comune Lions-Leo; Tabara internationala Lions de la Diham; sprijin financiar, material si consiliere „Leo Europa Forum” (care se va desfasura în România, la Sibiu); parteneri de proiecte la nivelul cluburilor; sponsorizarea înfiintarii de noi cluburi… Comisia „Tabere si Schimb de tineri” raporteaza: 35 de aplicatii completate prin Cluburile Lions din România pentru tabere în Europa, America, Japonia, dintre care 25 sunt acceptate si 10 în asteptare. Acesti tineri vor fi mesagerii nostri în diferite tari. Ne mândrim cu tinerii nostri colaboratori Leo si le multumim tuturor pentru originalitatea, frumusetea si valoarea programelor pe care le realizeaza. Îi asteapta marea lor pregatire a LEF: trebuie sa le fim alaturi în continuare si sa-i sprijinim.

George ROCA: Abia acum am înteles diferenta dintre „Lion” si „Leo”. Acestia din urma sunt „leutii”, adica juniorii… As vrea sa va mai întreb cum va formati viitorii lideri? Ma refer la cei la care va trebui sa predati stafeta. Care este sistemul de alegere a unui lider „Lion”, prin vot, prin nominalizari… sau contributii financiare?

Rodica DACIN: Lions România a participat la mai multe „traininguri” privind formarea liderilor si a trainerilor. Acestea au fost reprezentate sub forma seminarii (Seminar de noi strategii – LENS) si cursuri de pregatire a viitorilor presedinti de club. Viitorul guvernator este propus si sustinut de catre clubul sau. Uneori sunt mai multi candidati pentru functia de Vice Guvernator. În cazul meu, trei membrii Lions si-au anuntat intentia de a candida, dar mai apoi… au renuntat la competitie.

George ROCA: Exista un statut, un ghid de îndrumare, sau niste documente scrise dupa care va orientati?

Rodica DACIN: Exista o Constitutie standard a districtului si una a clubului, pe baza carora se adopta statutul acestora. Privind Cadru definit, cunoscut si aplicat, din 2005 am dorit sa realizez ceva pentru district care sa dainuiasca: m-am ocupat de traducerea a numeroase documente Lions, beneficiind si de sprijinul unor membri Lions2 abilitati.

Anul acesta, am editat si distribuit conducerii districtului si presedintilor cluburilor manualul de traduceri „Ghid de orientare în Lionism 2011” cu obligativitatea de a fi retransmis presedintelui nou ales în fiecare an, ghid care este postat si pe site-ul nostru. Consider ca acest Ghid trebuie sa stea în permanenta pe masa presedintelui de club si nu numai.

George ROCA: Multumesc mult! Un adevarat raport de activitate! Din ce fonduri se gospodareste „Lions Club” din România? Primiti si ajutoare din partea Guvernului României sau din strainatate?

Rodica DACIN: Fondurile în majoritate provin din cotizatiile membrilor. În luna ianuarie a fiecarui an organizam un Revelion lionistic al districtului (unele cluburi organizeaza baluri), în cadrul caruia prin tombola si licitatie se aduna fonduri. De asemenea se obtin fonduri si prin sponsorizari.

Noi suntem o organizatie nonguvernamentala, asa ca… pentru situatii de urgenta, precum cele provocate de catastrofe naturale (ex. inundatii), Fundatia Internationala a Cluburilor Lions ne-a acordat în doi ani câte un Grant de urgenta de câte 10.000 de dolari americani.

George ROCA: Ce proiecte de viitor are „Clubul Lions” din România?

Rodica DACIN: Se vor continua unele dintre proiectele de succes ale „anului lionistic” ce abia s-a încheiat, cum sunt:

- Plantarea (în continuare) de arbori si arbusti

- Programe de ocrotirea vederii, de depistare si tratare a diabetului

- Crearea unui centru de instruire a câinilor însotitori ai nevazatorilor s.a.

dar si programe noi-privind:

- Lupta anti-drogare

- Sprijinirea refugiatilor, etc.

George ROCA: Acum, la încheierea mandatului dumneavoastra, va rog sa transmiteti un mesaj sau un apel catre cei care sunt membri ai clubului „Lions” si nu numai.

Rodica DACIN: Am încheiatmandatul meu de guvernator cu satisfactia ca am reusit sa motivez si sa inspir, sa stimulez si sa consiliez, sa simt pulsul cluburilor, sa pot sa-i apreciez pe cei valorosi, sa-i sprijin pe cei aflati în impas. Toate acestea le-am realizat împreuna cu colegii, sau mai bine zis, cu prietenii „Lions”, fapt pentru care le multumesc din suflet pentru tot si toate. Pentru mine a fost o experienta extraordinara, un mod de a privi lumea cu mai multa întelegere…

Multumesc celor doi viceguvernatori, întregului cabinet, precum si echipei de presedinti de cluburi ai acestui an, pentru toata activitatea depusa.

Multumesc familiei mele si în special sotului meu, Florian, pe care uneori i-am neglijat dedicându-ma muncii pentru „Lions” de dimineata pâna seara târziu. Florian a fost mâna mea dreapta: deosebit de ambitios în a face noi cluburi, chiar bolnav fiind în anumite perioade… Un bun consilier, un bun observator si cunoscator al vietii lionistice! El a fost cel care… a visat pentru mine realizarea înfiintarii a zece cluburi în mandatul meu si acum e fericit din acest punct de vedere, doua dintre ele fiind deja în lucru.

Nelu Ianceu si Razvan Rotta au fost pentru mine, doua puncte de mare sprijin, unul ca „ministru de finante”, consilier si organizator al Conventiei iar celalalt (Razvan), a fost cel care mi-a pus calculatorul în brate cerându-mi sa învat sa lucrez pe el! S-a putut constata de ce mare folos mi-a fost, iar anul acesta a sponsorizat „telefonul guvernatorului” si s-a implicat în directia membership si festivitati de cartare si si-a asumat o munca deloc usoara, cea de a fi Comisar al Conventiei. Deosebite multumiri pentru amândoi.

Deosebita, prezenta de suflet si sensibilitate, cu cea mai intensa comunicare si colaborare în acest an lionistic, absorbind ca un burete tot ce înseamna Lions, a fost Narcisa Mederle – presedinta tânarului, dar foarte activului club „Timisoara Diamond”.

Multumesc Clubului Lions Oradea pentru sprijinul acordat. Am lasat la urma, clubul meu de prietene Lions „Oradea 22”, care m-au înteles si m-au sprijinit si parca s-au întrecut pe sine, în dorinta de a fi anul acesta la înaltime, câstigând concursul între cluburi. Cu urari de bine tuturor!

Fie ca lionismul românesc sa cunoasca noi si noi realizari în anii ce vin. Mult, mult succes echipei care va urma. Mult, mult succes tuturor românilor în anii ce vor urma.

George ROCA: Impresionant! Va multumesc si va doresc mult succes în tot ceea ce faceti.

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney-Oradea

24 august 2011