www.saltmin.com

by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU

Radacina poporului englez o constituie triburile de picti (îsi vopseau corpul, se pictau), niste triburi nenorocite si marunte, care, daca ar fi disparut, istoria poate nu le-ar fi retinut decât numele. Astazi, englezii, prin urmasii lor (americani, canadieni, australieni, neozeelandezi) domina lumea.

Cum a fost posibila o asemenea evolutie? Explicatia o veti gasi în urmatoarea relatare. În timpul razboiului, a fost, la un moment dat, o iarna cumplita. Înghetase pâna departe de tarm marea în Canalul Mânecii. Toate ziarele englezesti scriau cu titluri de-o schioapa: „Continentul este izolat”. Nu marunta insula de la periferia continentului era izolata, ci marele continent era izolat! Ca sa ajunga sa domine lumea, un popor sau macar cei care gândesc dintr-un popor trebuie sa o faca în acest fel: „Noi suntem centrul lumii, lumea este periferia noastra.”.

Au gresit ei? Nici vorba. Gresim noi, cei care ne consideram tot timpul ultimii, noi, cei carora mercenari cu pixul si cu microfonul ne toarna în ochi si în urechi otrava credintei false ca suntem ultimii. Si englezii au toate tarele pe care le avem noi. Si la ei vom gasi aceleasi tare la acelasi numar de indivizi, dar… cei mai multi si, mai ales, cei care trebuie sa gândeasca si pentru altii gândesc altfel. Evreii au fost o populatie care a adus pe lume intoleranta religioasa, prin negarea cu cerbicie a oricarei alte religii, a religiilor tuturor popoarelor lumii. Pornind de aici, un imperiu tolerant religios prin definitie i-a împrastiat în lumea larga, lasându-i fara tara, ajungând a trai în grupuri minuscule printre multi straini, traind la periferia societatilor în care s-au aciuat. Era firesc, tine de natura firii umane sa doreasca sa iasa din saracie si periferie. Dar asta însemna compromisul adaptarii la culoarea locului, la obiceiurile locului, la casatorii mixte etc. Nimic din toate acestea. Oriunde au ajuns, ei s-au ghetoizat, s-au izolat spre a-si apara identitatea. Au fost astfel toleranti între ei, uniti monolit si intoleranti, distanti fata de altii. Ca de-a lungul secolelor aceasta intoleranta s-a întors urât împotriva lor este altceva. Dar au avut dreptate. Nu doar ca au rezistat identitar, dar au devenit puternici si cel mai adaptat grup uman la orice fel de adversitati.

Spre deosebire de ei, la noi nici fratii nu se mai pot aduna, iar etnic tot ce e românesc este… fata de tot ce este strain, inclusiv omul. Asa se face ca multi, mai ales multe, prefera casatoria mixta, îndepartata, iar în casatoria mixta, în familia mixta, întotdeauna românul sau românca este asimilat/a, se doreste asimilat/a. Este un extrem de periculos, pe termen lung, complex de inferioritate. Lumea s-a deschis definitiv, iar în acest urias creuzet unele etnii vor evolua spre disparitie, altele, spre împlinire. Istoria nu se poate gândi în decenii sau 2-3 generatii, iar intelectualii români par incapabili sa înteleaga aceste lucruri.

De ce sunt occidentalii bogati, iar noi, saraci? Eram la cumparaturi, în Belgia, cu un belgian, om în vârsta, fost mare inginer, coordonase constructia unor importante aeroporturi din lume si era apolitic, nu facea parte din niciun partid. Caut ceva si gasesc un lucru chinezesc, care îmi place si îmi convine. Sare ca ars: “Dumneata, european, subventionezi un loc de munca în China? Daca din politete, fiind cu mine, nu cumperi un lucru belgian, finantând un loc de munca în Belgia, macar cumpara un lucru european, finantând un loc de munca în Europa. Acel loc de munca, prin impozite si circulatia banilor, trimite bani inclusiv spre tine.” Am fost mai mult decât surprins, dar am înteles câta dreptate avea. Nici ars nu ar fi cumparat lapte venind din alta parte, haine facute cine stie unde etc. Asa s-au protejat, asa si-au protejat locurile de munca, asa au adunat bogatii. Noi? Aceeasi atitudine imbecila, si daca este de calitate: “Pai nu vezi ca-i românesc?”.

Nu ne cunoastem interesul. Suntem complexati. Ni se toarna continuu otrava pentru anestezierea constiintei de sine si nu reactionam. Ajungem în stadiul patologic de a ne dispretui si urî pe noi însine. Unde sunt preotii, unde sunt învatatorii, unde sunt intelectualii acestui popor? Chiar nu-i mai avem?

Popularity: 24% [?]

by Prof. Dr. Vasile V. FILIP

Politica oficiala a Uniunii Europene privitoare la problematica nationala, însusita si de autoritatile române, este ca natiunea a încetat sa mai joace un rol esential în actuala configuratie politica, ca granitele nationale se spiritualizeza, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenta a vechii conceptii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adaugat”, deci neesential?); care rol nici nu prea trebuie bagat în seama, pentru ca ne îndeamna „sa privim spre trecut”, câta vreme natiunea „si-a trait traiul si si-a mâncat malaiul” înca din secolul al XIX-lea, în urmatorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc.

Toate aceste „flori de sera”, ce pot parea la o prima vedere, frumoase si de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafacut al conceptiei conform careia politica este esential altceva decât cultura, nu o prelungire „aplicata” a acesteia. Cât rau a facut aceasta conceptie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o faca, înca din secolul trecut, macar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, daca nu spi din atâtea altele.

Dar sa nu ne departam prea mult de ograda proprie. Caci nici noi, românii (poate chiar „mai ales noi, românii”) n-am dus vreodata lipsa de întelegeri superficiale, importuri fara adaptare, snobism politic si intelectual (id est: oportunism) si alte „calitati” (incontestabile, în lumea animala, unde inteligenta se defineste, într-adevar, ca „putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cîrei principal (si, adesea, unic) imperativ a fost supravietuirea (înteleasa si ea, din pacate, mai ales la nivel individual).

Balcanii, însa, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru ca problema nationala nu si-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odata cu Occidentul european. Aici apartenenta la o anume etnie are înca o dimensiune „divina”, si nu poate fi tratata doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile ratiunii universale. (De altfel, personal, ma îndoiesc foarte tare ca omul va deveni vreodata o fiinta exclusiv si unidimensional rationala.) Dar problema nationala e prea complicata pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei „tare”. În acest context, politic si intelectual, sa scrii o carte despre spinoasa problema nationala, româno-maghiara, despre felul cum se manifesta ea acum, în cele mai fierbinti zone ale tarii, cum e zona Odorheiu Secuiesc si judetele Harghita si Covasna în general, e – în acelasi timp – o provocare si o aventura.

Chiar daca nu esti tocmai un novice într-ale gazetariei si scrisului, si te afli – precum Menut Maximinian – la a saptea carte. E o provocare pentru ca cele ce se întâmpla acolo nu pot fi trecute sub infinita tacere, asa cum încearca actuala clasa politica, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai „nobil” decât perpetuarea (si, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai buna atitudine e sa te prefaci ca problema nu exista. ?i e o aventura pentru ca e greu sa te mentii în limitele unei obiectivitati profesionale, gazetaresti – pe care autorul si-o impune metodologic, dar pe care n-o realizeaza practic – câta vreme te afli pe un câmp minat, cata vreme câmpul de observatie e totodata si unul de lupta; iar observatorul – fie ca vrea sau nu – e totodata parte din fenomenul observat.

Pentru aceasta situatie, deloc de invidiat, a celui ce se aseaza între cele doua armate pornite deja una spre alta, cu intentia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul „Hristos rastignit” a doua oara, o rezolvare epica demna de retinut: „acela va sfârsi calcat în picioare si de unii, si de ceilalti”. Dar Menut Maximinian nu se (mai) afla între cele doua “armate”: batalia s-a dat, el numara mortii din ambele tabere, dar mai ales din cea careia îi apartine sufleteste (caci tocmai ea e cea care a pierdut batalia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar si cu forta imperativului moral, ca asa ceva nu trebuie sa se mai repete.

Una din afirmatiile esentiale ale cartii (si totodata premisa a acesteia) este ca „În acest spatiu etnicitatea limiteaza foarte mult libertatea de actiune si gândire a actorilor sociali”, caci „fiecare istorie personala are o intriga de coloratura etnica”. Aflam înca din primele pagini ca „ideea acestui studiu a pornit în momentul documentarii pentru cartea „Chip de înger”, Ed. Karuna, 2008, care prezinta situatia trista a scolii românesti pe cale de disparitie la Odorheiu Secuiesc, si în mod special de la Asezamântul Sfântul Iosif. Dar, cum ziceam, intentia obiectivitatii profesionale („Am încercat sa descoperim aceste locuri asa cum sunt ele, fara prea multe cosmetizari stilistice, prezentând lucrurile asa cum sunt…”) este repede înghitita de o adevarata lava lirica, pe care nu i-o putem reprosa, caci ea este izvorul atitudinii, al implicarii tineresti, ce dispretuieste meschinaria clasei politice si ignora riscurile. Parasind câmpul simplei, neutrei observatii, autorul se aproapie periculos de mult de conditia adevarului revelat, prin Duhul Sfânt, a carui întruchipare pamânteana pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: „Calauzitor în acest drum al «radacinilor împrumutate», sintagma ce apartine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…”. Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinti momente ale relatarii, ca si la finele întregului studiu.

Autorul se aseaza, sufleteste, în vadit raspar cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetata. El îsi permite sa strige în gura mare ceea ce toata lumea stie din auzite si comenteaza cu voce scazuta: anume ca în Harghita si Covasna are loc un evident proces de deznationalizare, ba chiar de purificare etnica, în dauna românilor minoritari, neaparati în niciun fel de autoritatile propriei lor tari, prea sterse si oportuniste pentru a risca o nuansare, la nivel european, a definirii statului national, în sensul ca el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minoritatii – devenite majoritare la nivel local – asupra majoritatii, transformate în timp în minoritate locala. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însa. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevarului, fie el si dureros, devine aproape normal ca un tânar ziarist, îndurerat si exasperat, sa forteze în directie inversa. Poate ca asa se face ca în discursul sau se strecoara concepte si formulari usor perimate, la marea rigoare (posibila însa doar în conditii de normalitate), precum teza gândirista a „sufletului pur ortodox”.

Ceea ce nu înseamnA cA aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorica, dezradacinarea, rolul bisericii, al scolii, viata culturala, mentalitatile etnice, mestesugurile, traditiile, greselile de strategie politica – formând fiecare substanta câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvaluie pe scriitorul Menut Maximinian), ar fi lipsite de rigoare stiintifica. Dimpotriva, autorul îsi bazeza investigatia, pe lânga observatia directa, pe o foarte ampla si serioasa bibliografie (si nu doar românesca, ci si maghiara, sau chiar franceza – în total 140 de titluri).

Autorul pare influentabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat sa-si recompuna propria imagine asupra spinoasei problematici abordate. Afirmatii grave, îngrijoratoare, precum aceea ca „populatia româneasca formeaza – în zona în discutie, n.n. – o comunitate fara comunitarism, care fiinteaza într-un vid civic si cultural” (s.n.) intra în contradictie cu portretele unor personalitati de mare anvergura, civica si morala, carora tocmai conditiile de oprimare nationala în care traiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalitati sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar si oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregatia greco-catolica „Inimi Neprihanite”, toti ilustrând parca paradoxala lege a polarizarii si decantarii prin foc a caracterelor, conform careia „ceea ce nu ma ucide, ma face mai puternic”.

Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntarilor – cu atât mai patimase, cu cât mai surde, mai putin auzite si recunoscute în afara granitelor zonei – nelipsite de denigrari intentionate de ambele parti sau chiar de sfidari extreme (precum cea conform careia „scoala din localitate – Murgeni, n.n.- poarta numele „Wass Albert”, din anul 2000, la instigarea caruia, în septembrie 1940, 12 români din Muresenii de Câmpie CJ au fost ucisi, declarat criminal de razboi si condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate vazute mai cu seama din perspectiva ziaristica, „fierbinte”, a faptului de mare încarcatura emotionala, care ar putea face succesul de public al acestei carti a lui Menut Maximinian.

Totusi, nu lipsesc încercarile de ridicare a perspectivei la nivelul întelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflam astfel ca, din punct de vedere istoric, momentele de maxima agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (dupa Dictatul de la Viena) si 5) primavara anului 1990. Aflam, de asemenea, ca explicatia secuizarii românilor s-ar putea sistematiza în urmatoarele aspecte: folosirea de catre populatia româneasca cu prioriate a „rezistentei pasive”, cedarile si compromisurile facute pentru obtinerea unor privilegii, lipsa unor raspunsuri adecvate la provocarile specifice fiecarei etape istorice în parte, „oarba neunire”, „ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxa si cea greco-catolica, caliatea modesta a unor lideri, deficientele din organizarea comunitara.

Foarte interesante sunt si consideratiile facute (dupa lucrarea lui Eugen Andronic „Activ si participativ la viata cultural-civia”, 1998) pe linia unei comparatii antropologice între români si maghiari. La toate acestea autorul adauga si propriul efort comparativ, privind situatia românilor aflati în conditie minoritara (iar acum materialul folosit e filmul documentar „Ultimii români”, realizat de Razvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflati în situatie similara, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparatii. Concluzia e una demna de retinut, caci e valabila pentru întreaga carte: „Aceasta este diferenta între minoritatea maghiara si minoritatea româneasca. În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au niciun drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. ?colile dispar si, odata cu ele, limba”.

În final, acumularea de încarcatura emotionala izbucneste din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice si aproape liturgice („«Slava întru Cei de sus, lui Dumnezeu, si pe pamânt pace, între oameni buna învoire!» Oare si la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune ca da. Trebuie sa fie da. Pace…”), parca pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor si evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: „Împreuna!” Nu exista alta cale, si de aceea toate cautarile si zbaterile în afara acesteia sunt risipa de timp si energie. Altfel spus: rataciri. Dar, ca orice cale autentica, nici aceasta nu trebuie sa fie doar oarba înaintare, fara oglinda retrovizoare, care sa dea siguranta, fermitate, consecventa. Caci altfel (asa cum i se întâmpla unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poti rataci si „înainte”.

Acesta pare a fi cel mai ferm si mai convingator (desi oarecum implicit) mesaj al cartii lui
Menut Maximinian. Carte care nu va fi scutita de controverse si rastalmaciri, dar ale cîrei generoase intentii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de buna credinta.

Popularity: 26% [?]

by ROCA George

Un grup de oameni de succes în apogeul carierei lor, toti având joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cât de stresanta si obositoare e viata zi de zi.

Profesorul i-a întrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a întors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratând normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.

Când toti aveau câte o ceasca de cafea în mâna profesorul le-a zis: Daca ati observat… fiecare dintre voi a pus cafea în câte o ceasca scumpa si fina lasând cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun în viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care îl aveti zi de zi.

Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. În cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau în alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt înauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati început sa va uitati la ceasca celuilalt gândindu-va ca e mai frumoasa decât a voastra.

Viata e ca o cafea buna: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia în societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia în societate si banii nu înseamna viata… Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce înseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.

Câteodata concentrându-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.

Savurati cafeaua, nu cestile! cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni stiu sa se bucure cât mai mult de ceea ce au, acolo unde au, în momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa…

„Viata trebuie traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim întrebati”.

Sursa: INTERNET

Popularity: 11% [?]

by Zoltan Terner

Pentru tot ce mi se întâmpla bun, ma simt dator sa spun cuiva: multumesc!

Câte unii îmi spun: Nu mai multumi ! Dar eu nu pot. E ceva neîmplinit în ce mi se întâmpla bun daca nu multumesc.

Când am început sa vorbesc, printre primele cuvinte pe care am fost învatat sa le rostesc, acesta a fost: „Multumesc”. Mama m-a învatat ca de fiecare data, când primesc ceva în dar, chiar si un cuvânt bun sau o privire calda, sa spun: Multumesc! Acest cuvânt mi-a intrat în adâncul-adâncului fiintei si nu ma mai pot „dezbara” de el. Si nici nu vreau.

Prietenul meu israelian a cam râs de mine, când, dupa ce soferul de autobus mi-a dat biletul de calatorie, i-am spus: Multumesc! Iar acesta mi-a si raspuns.

Casieritei de la supermarket, când îmi da restul si bonuletul, cum sa nu-i spun multumesc? Dar uneori ea mi-o ia înainte. Si-atunci îi spun: Eu multumesc.
Celui care ma pofteste sa intru în lift înaintea lui, cum sa nu-i spun „Multumesc”?

Spunând „multumesc”, ma simt bine cu mine însumi, ca si cum mi-as fi spus si mie „multumesc, ca ai spus multumesc”.

Se gaseste mereu câte unul care ma întreaba nedumerit/ironic: de ce tot multumesti? Nu îi raspund. Desi stiu de ce. Si îi multumesc (în gând) aceluia pentru întrebare. Asa cum multumesc multor altora pentru unele întrebari si pentru raspunsurile lor la întrebarile mele.

Asa cum multumesc cuvintelor ca nu ma parasesc si ca ma ajuta.
Asa cum multumesc pâinii ca e atât de buna cu mine.
Asa cum multumesc fiintelor dragi pentru ca mi-au devenit dragi.
Asa cum multumesc adânc întâmplarii care mi te-a adus în cale, iubito.
Asa cum multumesc clipei aceleia care ne-a cununat pe viata.
Asa cum multumesc luminii ca nu ma ocoleste si lupilor ca ma ocolesc.

Multumesc si iar Multumesc. Scriu cu majuscula acest cuvânt, pentru ca zace în el ceva sacru, misterios si hieratic si teribil de frumos. În acest cuvânt si în gândul care îl însoteste. Pentru ca, am uitat sa spun un lucru esential-esential: daca e rostit fara gândul corespunzator, gândit în plenitudine, acest cuvânt nu valoreaza întreaga lui valoare.

Sunt atât de bolnav de acest cuvânt ca Multumesc în stire si-n nestire, în stânga si în dreapta. Multumesc câinelui când vine la mine si îmi linge mâna. Multumesc calului ca ma încalzeste cu grumazul lui stralucitor si puternic. Multumesc pisicii ca sta lânga mine ghemuita si toarce în tihna, cafelei îi multumesc pentru ca este aromata si dulce, florilor ca îmi bucura simturile cu culorile si miresmele lor uluitoare, mamei ca ma ocroteste de acolo de sus unde se afla, multumesc lacrimilor ca îmi umplu ochii. Ce trist as fi sa nu mai am lacrimi! Ce orfan m-as simti sa nu mai am mama nicaieri. Ce pierdut m-as simti sa nu mai am pe nimeni si nimic carora sa le spun „Multumesc”.

Când cel drag se întâmpla sa sada tacând lânga mine, îi multumesc din suflet ca este aici, cu mine, ca respira acelas aer ca si mine, ca exista în aceeasi lume cu mine, în acelas timp de viata si în acelas spatiu fizic si sufletesc.

Prietenilor dragi aflati departe/aproape, le multumesc ca ma cauta si ma au cu ei si în ei.

Multumesc bucuriei ca a poposit la mine. Multumesc cuiva, nu stiu bine cui, pentru întâmplarea atât de buna, de miraculoasa, de a fi primit viata. Fireste, trebuie sa multumesc mamei, dar nu e destul, Darul e mult prea covârsitor. E incomensurabil.

Viata! Multumescul meu nu este destul de mare pentru asta.

De aceea trebuie sa-L am si sa-l avem aproape, pe El, pe Dumnezeu. Ca sa am, ca sa avem cui multumi, Cuiva mai presus de oameni. Nu e un motiv destul de puternic pentru ca El sa existe? Dar mai sunt si multe alte motive.

Zâmbiti? Am batut câmpii? Am repetat banalitati? Am însirat prea multe cuvinte? E adevarat. Nu stiu ce-mi veni. Poate gândul ca toate lucrurile acestea carora trebuie sa le zicem „Multumesc” sunt atât de mari si de încapatoare încât nu le pot umple nici toate cuvintele lumii, ale oamenilor si ale timpurilor.

Oricum, îti multumesc fireste si dumitale, stimate cititorule, si nu în ultimul rând, pentru ca ai avut rabdarea si bunatatea sa te opresti din drumul vietii, si ti-ai rupt din timpul trairii ca sa citesti aceste nevrednice si simplute rânduri. E un dar de pret pe care mi l-ai facut. Cum as putea sa nu-ti multumesc? Poate ca, în marea mea vanitate, chiar de-aceea scriu, ca cineva sa aiba pentru ce sa-mi multumeasca.

Poate îsi va aduce aminte de mine si când eu nu voi mai fi iar el va fi si pentru asta nu pot sa nu-i spun „Multumesc” înca de-acum.

Nu, nu pot si nici nu vreau, în ruptul capului, sa ma vindec de aceasta boala copilareasca, naiva si caraghioasa, de a zice la tot pasul „Multumesc”.

Popularity: 9% [?]

La aproape 10.000 km distanta de tara, Corneliu Cocioba vrea sa-i alfabetizeze pe cei batuti de soarta.

In mijlocul Oceanului Pacific, in Filipine, o tara care de-a lungul timpului a fost supusa de spanioli, de americani sau de japonezi, s-a aciuat de doi ani si un roman, Corneliu Cocioba. Nu sa cucereasca cine stie ce teritorii, ci sa-i invete carte pe copiii gunoierilor din Manila, capitala tarii.
“M-am nascut în Lugoj, am 31 de ani si provin dintr-o familie modesta, de religie penticostala. Sunt licentiat în Teologie, am urmat cursurile Universitatii din Bucuresti în 2004”, începe sa îsi povesteasca viata, cu simplitate, Corneliu.

În 2008, la invitatia unei organizatii internationale, a plecat din România cu destinatia Manila, la 9.500 de kilometri departare de casa. A lucrat ca voluntar în departamentul social al organizatiei. Cum saracia din Filipine nu permite acordarea vreunui ajutor de la stat pentru copii, asa cum este alocatia la noi, asistenta sociala a micutilor este asigurata de diferite organizatii private. “În capitala cu o populatie de 10 milioane de locuitori vezi la fiecare pas familii dormind pe strazi sau copii care nici macar nu stiu ce înseamna scoala. Alte 3.000 de persoane traiesc exclusiv din reciclarea gunoiului, în niste conditii inumane”, spune Corneliu, care vrea sa deschida un centru social în Manila, unde copiii gunoierilor filipinezi sa poata învata sa scrie si sa citeasca engleza, româna si tagalog (limba locala). “Îi învat si acum, mergând în cocioabele lor improvizate, din groapa de gunoi, dar vreau sa o fac organizat, într-o scoala adevarata, asa cum va fi centrul meu social”, spune românul.

Lugojeanul marturiseste ca s-a adaptat imediat la clima tropicala din Filipine (acum, la Manila sunt 30 de grade Celsius) si s-a obisnuit cu bucataria asiaticilor: “Aici se consuma foarte mult orez, combinat cu diferite feluri de peste, si enorm de multe fructe exotice – mango, papaya, avocado, banane, care se coc tot timpul anului”.
S-a casatorit cu o localnica
La începutul anului trecut, Corneliu a cunoscut-o pe Liezel, o frumoasa filipineza. “M-am dus la restaurant sa iau prânzul si ea m-a servit la masa. Ne-am împrietenit imediat, ea fiind tot de religie penticostala. Tot anul trecut, în toamna, ne-am si casatorit, în Aglipay, un orasel cochet din provincia Quirino. Au participat 200 de filipinezi, care au creat o atmosfera excelenta”, ne-a povestit românul.
«Astia râd si când fac accident»
Românul a fost fascinat de filipinezi: “Toti sunt prietenosi si ospitalieri. Nu-i vezi tristi niciodata. Zâmbesc mereu, chiar daca traiesc în conditii inumane. Astia râd chiar si când îsi tamponeaza masinile! Am devenit si eu la fel ca ei. Nu mai sunt stresat si îngrijorat de ziua de mâine, asa cum eram în România”.
Paul Bardasu
Cotidianul Libertatea

N.R. Corneliu Cociuba poate fi contactat la adresa de email:
corneliu24@yahoo.com sau la cellular: 0063-9174374462.

Popularity: 58% [?]