www.saltmin.com

Comuna Caseiu este situata in partea dreapta a râului Somes si este traversata de soseaua nationala Cluj-Dej-Baia Mare, fiind pozitionata la 6 km nord-vest de orasul Dej si la 65 km de Cluj Napoca. Este situata la poalele de sud ale Dealului Chiuiesti (Dealurile Ciceului), in zona de confluenta a râului Salatruc cu râul Somes. Comuna este compusa din centrul de comuna Caseiu si satele Coplean, Custura, Gârbau Dejului, Guga, Leurda, Rugasesti, Salatruc si Urisor. Se intinde pe o suprafata de peste 83 km2, populatia intregii comune fiind de 4.943 de locuitori. Localitatea apare mentionata in documente din 1261 sub numele de Kassal. Pe teritoriul localitatii Caseiu a fost descoperit un castru roman, ridicat in jurul anului 106 odata cu linia de aparare Porolissum – Tihau – Caseiu – Ilisua. Initial a fost construit din pamânt apoi a fost refacut din piatra (in vremea lui Hadrian in secolul al III-lea dupa Cristos).
Caseiu are edificiile clasice de prima importanta: Gradinita, Scoala, Biserici de toate denominatiile, Caminul cultural, Primariasi Politia.

De-a lungul timpului, credinta baptista in Caseiu a existat in inima unor frati si surori care se adunau fie in casele lor fie in adunarile din Dej, Câtcau sau Rugasesti.

Din anul 2005, la intrarea in localitatea Caseiu, pe partea dreapta, s-a ridicat o frumoasa Casa de Rugaciune unde crestinii baptisti si prietenii lor se aduna la rugaciune si ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu.

In perioada 24-28 Februarie 2010 au vut loc câteva seri de evanghelizare cu predicatori cunoscuti din Comunitatea Baptista de Cluj, lucrarea fiind organizata de catre pastorul pensionar Ionel MÂNZAT. Acesta a fost insotit de frati si surori din Biserica Speranta din DEJ, dar si de un grup de lauda si inchinare (prin cântare) condus de Paul Costea si Pavel IORGA la orga.

Astfel, in 24.02.2010 la serviciul de predicare a Evangheliei, pastorul Vasile TAMAS din Cluj (originar din Chiuiesti) a rostit cuvântul Domnului din Faptele apostolilor 8.26-40, cunoscut sub numele „Filip si famenul etiopian” sau „Intoarcerea la Dumnezeu a famenului etiopian” (famen= barbat decazut din punct de vedere moral).

“Un inger al Domnului a vorbit lui Filip, si i-a zis: Scoala-te, si du-te spre miazazi, pe drumul care pogoara spre Ierusalim la Gaza, si care este pustiu. Filip s-a sculat si a plecat. Si iata ca un Etiopian, un famen cu mare putere la imparateasa Candace a Etiopienilor, si ingrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca sa se inchine, se intorcea de acolo, si sedea in carul lui, si citea pe prorocul Isaia. Duhul a zis lui Filip: Du-te, si ajunge carul acesta!”

Pentru un om insetat si flamând de Dumnezeu, Dumnezeu pune in miscare forte insemnate, un inger al Domnului, un apostol al Domnului, Filip, cuvântul Sau s.a..
Etiopianul, desi de o moralitate decazuta a dorit sa i se inchine lui Dumnezeu. Pentru aceasta a facut un drum foarte lung, de câteva zile. Auzise de locurile sfinte de la Ierusalim. (Acum oamenii vorbesc si de alte locuri sfinte de inchinare, multe, dar Domnul Iisus a spus ca adevaratii inchinatori trebuie sa I se inchine Lui Dumnezeu in duh si in adevar, deoarece Dumnezeu este Duh-Evanghelia Ioan 4.24) .
Famenul nu s-a dus sa faca turism de „inchinare”, ci sa se inchine lui Dumnezeu, nu idolilor. Sufletul nostru are nevoie de Dumnezeu, de apa duhovniceasca. Sufletul nu se astâmpara cu nimic altceva decât cu apa duhovniceasca, cuvântul lui Dumnezeu. De aceea Domnul Iisus a strigat si a zis „Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea.” Si, de asemeni, ca “Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara.”
Cine il va cauta pe El, din toata inima, il va gasi!
Famenul acesta nu s-a multumit cu o inchinare oarecare, si, gata! El a cumparat cartea Isaia care ( in cap. 53) vorbeste de ispasirea pacatelor noastre prin suferinta rastignirii Domnului Iisus. Si a inceput sa citeasca, dar nu oricum, ci cu mare atentie. Nu intelegea.
Dumnezeu, dorind sa-l ajute, il trimite pe apostolul sau Filip sa-i desluseasca Scriptura. Daca-L cauti, Dumnezeu intervine. Famenul si-a aratat neputinta de a intelege ce citeste. Azi multi, tot mai multi, zic ca ei inteleg. Si Dumnezeu nu le trimite ajutorul, nerecunoscându-si nevoia de a fi ajutati la nevoie. Si asa multi continua sa rataceasca.
Dar famenul nostru, desi era ca un ministru de finante, l-a primit lânga el pe un om simplu, in car, pentru ca Dumnezeu se descopera celor smeriti, acestora El le da mult har. Famenului nu i-a fost rusine sa-si arate neputinta si nevoia de a fi umil in car lânga Filip. A ascultat cu credinta cele spuse, ca din partea Domnului, adevarul: ca Iisus Cristos si-a dat viata ca rascumparare pentru vina mea si a altora. L-a crezut pe Filip. A crezut cuvântul Scripturii. S-a coborât in duhul sau si a zis “Cred!”

“Uite apa; ce ma impiedica sa fiu botezat? Filip a zis: Daca crezi din toata inima, se poate. Famenul a raspuns: Cred ca Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu. A poruncit sa stea carul, s-au pogorat amandoi in apa, si Filip a botezat pe famen. Cand au iesit afara din apa, Duhul Domnului a rapit pe Filip, si famenul nu l-a mai vazut. In timp ce famenul isi vedea de drum, plin de bucurie,…”

Scriptura e foarte importanta dupa cum zice si Pavel in Romani 1.16-17

„Caci mie nu mi-e rusine de Evanghelia lui Hristos; fiindca ea este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede: intai a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece in ea este descoperita o neprihanire, pe care o da Dumnezeu, prin credinta si care duce la credinta, dupa cum este scris: Cel neprihanit va trai prin credinta.”

si in Romani 10.17
„ Astfel, credinta vine in urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvantul lui Cristos”.

Dumnezeu sa ne ajute sa avem o inima deschisa, smerita, dornica de inchinarea in duh si in adevar. Amin!

Psalmul 119:

Fii binecuvantat:

Popularity: 100% [?]

by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU

Radacina poporului englez o constituie triburile de picti (îsi vopseau corpul, se pictau), niste triburi nenorocite si marunte, care, daca ar fi disparut, istoria poate nu le-ar fi retinut decât numele. Astazi, englezii, prin urmasii lor (americani, canadieni, australieni, neozeelandezi) domina lumea.

Cum a fost posibila o asemenea evolutie? Explicatia o veti gasi în urmatoarea relatare. În timpul razboiului, a fost, la un moment dat, o iarna cumplita. Înghetase pâna departe de tarm marea în Canalul Mânecii. Toate ziarele englezesti scriau cu titluri de-o schioapa: „Continentul este izolat”. Nu marunta insula de la periferia continentului era izolata, ci marele continent era izolat! Ca sa ajunga sa domine lumea, un popor sau macar cei care gândesc dintr-un popor trebuie sa o faca în acest fel: „Noi suntem centrul lumii, lumea este periferia noastra.”.

Au gresit ei? Nici vorba. Gresim noi, cei care ne consideram tot timpul ultimii, noi, cei carora mercenari cu pixul si cu microfonul ne toarna în ochi si în urechi otrava credintei false ca suntem ultimii. Si englezii au toate tarele pe care le avem noi. Si la ei vom gasi aceleasi tare la acelasi numar de indivizi, dar… cei mai multi si, mai ales, cei care trebuie sa gândeasca si pentru altii gândesc altfel. Evreii au fost o populatie care a adus pe lume intoleranta religioasa, prin negarea cu cerbicie a oricarei alte religii, a religiilor tuturor popoarelor lumii. Pornind de aici, un imperiu tolerant religios prin definitie i-a împrastiat în lumea larga, lasându-i fara tara, ajungând a trai în grupuri minuscule printre multi straini, traind la periferia societatilor în care s-au aciuat. Era firesc, tine de natura firii umane sa doreasca sa iasa din saracie si periferie. Dar asta însemna compromisul adaptarii la culoarea locului, la obiceiurile locului, la casatorii mixte etc. Nimic din toate acestea. Oriunde au ajuns, ei s-au ghetoizat, s-au izolat spre a-si apara identitatea. Au fost astfel toleranti între ei, uniti monolit si intoleranti, distanti fata de altii. Ca de-a lungul secolelor aceasta intoleranta s-a întors urât împotriva lor este altceva. Dar au avut dreptate. Nu doar ca au rezistat identitar, dar au devenit puternici si cel mai adaptat grup uman la orice fel de adversitati.

Spre deosebire de ei, la noi nici fratii nu se mai pot aduna, iar etnic tot ce e românesc este… fata de tot ce este strain, inclusiv omul. Asa se face ca multi, mai ales multe, prefera casatoria mixta, îndepartata, iar în casatoria mixta, în familia mixta, întotdeauna românul sau românca este asimilat/a, se doreste asimilat/a. Este un extrem de periculos, pe termen lung, complex de inferioritate. Lumea s-a deschis definitiv, iar în acest urias creuzet unele etnii vor evolua spre disparitie, altele, spre împlinire. Istoria nu se poate gândi în decenii sau 2-3 generatii, iar intelectualii români par incapabili sa înteleaga aceste lucruri.

De ce sunt occidentalii bogati, iar noi, saraci? Eram la cumparaturi, în Belgia, cu un belgian, om în vârsta, fost mare inginer, coordonase constructia unor importante aeroporturi din lume si era apolitic, nu facea parte din niciun partid. Caut ceva si gasesc un lucru chinezesc, care îmi place si îmi convine. Sare ca ars: “Dumneata, european, subventionezi un loc de munca în China? Daca din politete, fiind cu mine, nu cumperi un lucru belgian, finantând un loc de munca în Belgia, macar cumpara un lucru european, finantând un loc de munca în Europa. Acel loc de munca, prin impozite si circulatia banilor, trimite bani inclusiv spre tine.” Am fost mai mult decât surprins, dar am înteles câta dreptate avea. Nici ars nu ar fi cumparat lapte venind din alta parte, haine facute cine stie unde etc. Asa s-au protejat, asa si-au protejat locurile de munca, asa au adunat bogatii. Noi? Aceeasi atitudine imbecila, si daca este de calitate: “Pai nu vezi ca-i românesc?”.

Nu ne cunoastem interesul. Suntem complexati. Ni se toarna continuu otrava pentru anestezierea constiintei de sine si nu reactionam. Ajungem în stadiul patologic de a ne dispretui si urî pe noi însine. Unde sunt preotii, unde sunt învatatorii, unde sunt intelectualii acestui popor? Chiar nu-i mai avem?

Popularity: 24% [?]

by Prof. Dr. Vasile V. FILIP

Politica oficiala a Uniunii Europene privitoare la problematica nationala, însusita si de autoritatile române, este ca natiunea a încetat sa mai joace un rol esential în actuala configuratie politica, ca granitele nationale se spiritualizeza, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenta a vechii conceptii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adaugat”, deci neesential?); care rol nici nu prea trebuie bagat în seama, pentru ca ne îndeamna „sa privim spre trecut”, câta vreme natiunea „si-a trait traiul si si-a mâncat malaiul” înca din secolul al XIX-lea, în urmatorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc.

Toate aceste „flori de sera”, ce pot parea la o prima vedere, frumoase si de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafacut al conceptiei conform careia politica este esential altceva decât cultura, nu o prelungire „aplicata” a acesteia. Cât rau a facut aceasta conceptie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o faca, înca din secolul trecut, macar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, daca nu spi din atâtea altele.

Dar sa nu ne departam prea mult de ograda proprie. Caci nici noi, românii (poate chiar „mai ales noi, românii”) n-am dus vreodata lipsa de întelegeri superficiale, importuri fara adaptare, snobism politic si intelectual (id est: oportunism) si alte „calitati” (incontestabile, în lumea animala, unde inteligenta se defineste, într-adevar, ca „putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cîrei principal (si, adesea, unic) imperativ a fost supravietuirea (înteleasa si ea, din pacate, mai ales la nivel individual).

Balcanii, însa, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru ca problema nationala nu si-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odata cu Occidentul european. Aici apartenenta la o anume etnie are înca o dimensiune „divina”, si nu poate fi tratata doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile ratiunii universale. (De altfel, personal, ma îndoiesc foarte tare ca omul va deveni vreodata o fiinta exclusiv si unidimensional rationala.) Dar problema nationala e prea complicata pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei „tare”. În acest context, politic si intelectual, sa scrii o carte despre spinoasa problema nationala, româno-maghiara, despre felul cum se manifesta ea acum, în cele mai fierbinti zone ale tarii, cum e zona Odorheiu Secuiesc si judetele Harghita si Covasna în general, e – în acelasi timp – o provocare si o aventura.

Chiar daca nu esti tocmai un novice într-ale gazetariei si scrisului, si te afli – precum Menut Maximinian – la a saptea carte. E o provocare pentru ca cele ce se întâmpla acolo nu pot fi trecute sub infinita tacere, asa cum încearca actuala clasa politica, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai „nobil” decât perpetuarea (si, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai buna atitudine e sa te prefaci ca problema nu exista. ?i e o aventura pentru ca e greu sa te mentii în limitele unei obiectivitati profesionale, gazetaresti – pe care autorul si-o impune metodologic, dar pe care n-o realizeaza practic – câta vreme te afli pe un câmp minat, cata vreme câmpul de observatie e totodata si unul de lupta; iar observatorul – fie ca vrea sau nu – e totodata parte din fenomenul observat.

Pentru aceasta situatie, deloc de invidiat, a celui ce se aseaza între cele doua armate pornite deja una spre alta, cu intentia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul „Hristos rastignit” a doua oara, o rezolvare epica demna de retinut: „acela va sfârsi calcat în picioare si de unii, si de ceilalti”. Dar Menut Maximinian nu se (mai) afla între cele doua “armate”: batalia s-a dat, el numara mortii din ambele tabere, dar mai ales din cea careia îi apartine sufleteste (caci tocmai ea e cea care a pierdut batalia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar si cu forta imperativului moral, ca asa ceva nu trebuie sa se mai repete.

Una din afirmatiile esentiale ale cartii (si totodata premisa a acesteia) este ca „În acest spatiu etnicitatea limiteaza foarte mult libertatea de actiune si gândire a actorilor sociali”, caci „fiecare istorie personala are o intriga de coloratura etnica”. Aflam înca din primele pagini ca „ideea acestui studiu a pornit în momentul documentarii pentru cartea „Chip de înger”, Ed. Karuna, 2008, care prezinta situatia trista a scolii românesti pe cale de disparitie la Odorheiu Secuiesc, si în mod special de la Asezamântul Sfântul Iosif. Dar, cum ziceam, intentia obiectivitatii profesionale („Am încercat sa descoperim aceste locuri asa cum sunt ele, fara prea multe cosmetizari stilistice, prezentând lucrurile asa cum sunt…”) este repede înghitita de o adevarata lava lirica, pe care nu i-o putem reprosa, caci ea este izvorul atitudinii, al implicarii tineresti, ce dispretuieste meschinaria clasei politice si ignora riscurile. Parasind câmpul simplei, neutrei observatii, autorul se aproapie periculos de mult de conditia adevarului revelat, prin Duhul Sfânt, a carui întruchipare pamânteana pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: „Calauzitor în acest drum al «radacinilor împrumutate», sintagma ce apartine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…”. Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinti momente ale relatarii, ca si la finele întregului studiu.

Autorul se aseaza, sufleteste, în vadit raspar cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetata. El îsi permite sa strige în gura mare ceea ce toata lumea stie din auzite si comenteaza cu voce scazuta: anume ca în Harghita si Covasna are loc un evident proces de deznationalizare, ba chiar de purificare etnica, în dauna românilor minoritari, neaparati în niciun fel de autoritatile propriei lor tari, prea sterse si oportuniste pentru a risca o nuansare, la nivel european, a definirii statului national, în sensul ca el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minoritatii – devenite majoritare la nivel local – asupra majoritatii, transformate în timp în minoritate locala. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însa. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevarului, fie el si dureros, devine aproape normal ca un tânar ziarist, îndurerat si exasperat, sa forteze în directie inversa. Poate ca asa se face ca în discursul sau se strecoara concepte si formulari usor perimate, la marea rigoare (posibila însa doar în conditii de normalitate), precum teza gândirista a „sufletului pur ortodox”.

Ceea ce nu înseamnA cA aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorica, dezradacinarea, rolul bisericii, al scolii, viata culturala, mentalitatile etnice, mestesugurile, traditiile, greselile de strategie politica – formând fiecare substanta câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvaluie pe scriitorul Menut Maximinian), ar fi lipsite de rigoare stiintifica. Dimpotriva, autorul îsi bazeza investigatia, pe lânga observatia directa, pe o foarte ampla si serioasa bibliografie (si nu doar românesca, ci si maghiara, sau chiar franceza – în total 140 de titluri).

Autorul pare influentabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat sa-si recompuna propria imagine asupra spinoasei problematici abordate. Afirmatii grave, îngrijoratoare, precum aceea ca „populatia româneasca formeaza – în zona în discutie, n.n. – o comunitate fara comunitarism, care fiinteaza într-un vid civic si cultural” (s.n.) intra în contradictie cu portretele unor personalitati de mare anvergura, civica si morala, carora tocmai conditiile de oprimare nationala în care traiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalitati sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar si oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregatia greco-catolica „Inimi Neprihanite”, toti ilustrând parca paradoxala lege a polarizarii si decantarii prin foc a caracterelor, conform careia „ceea ce nu ma ucide, ma face mai puternic”.

Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntarilor – cu atât mai patimase, cu cât mai surde, mai putin auzite si recunoscute în afara granitelor zonei – nelipsite de denigrari intentionate de ambele parti sau chiar de sfidari extreme (precum cea conform careia „scoala din localitate – Murgeni, n.n.- poarta numele „Wass Albert”, din anul 2000, la instigarea caruia, în septembrie 1940, 12 români din Muresenii de Câmpie CJ au fost ucisi, declarat criminal de razboi si condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate vazute mai cu seama din perspectiva ziaristica, „fierbinte”, a faptului de mare încarcatura emotionala, care ar putea face succesul de public al acestei carti a lui Menut Maximinian.

Totusi, nu lipsesc încercarile de ridicare a perspectivei la nivelul întelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflam astfel ca, din punct de vedere istoric, momentele de maxima agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (dupa Dictatul de la Viena) si 5) primavara anului 1990. Aflam, de asemenea, ca explicatia secuizarii românilor s-ar putea sistematiza în urmatoarele aspecte: folosirea de catre populatia româneasca cu prioriate a „rezistentei pasive”, cedarile si compromisurile facute pentru obtinerea unor privilegii, lipsa unor raspunsuri adecvate la provocarile specifice fiecarei etape istorice în parte, „oarba neunire”, „ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxa si cea greco-catolica, caliatea modesta a unor lideri, deficientele din organizarea comunitara.

Foarte interesante sunt si consideratiile facute (dupa lucrarea lui Eugen Andronic „Activ si participativ la viata cultural-civia”, 1998) pe linia unei comparatii antropologice între români si maghiari. La toate acestea autorul adauga si propriul efort comparativ, privind situatia românilor aflati în conditie minoritara (iar acum materialul folosit e filmul documentar „Ultimii români”, realizat de Razvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflati în situatie similara, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparatii. Concluzia e una demna de retinut, caci e valabila pentru întreaga carte: „Aceasta este diferenta între minoritatea maghiara si minoritatea româneasca. În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au niciun drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. ?colile dispar si, odata cu ele, limba”.

În final, acumularea de încarcatura emotionala izbucneste din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice si aproape liturgice („«Slava întru Cei de sus, lui Dumnezeu, si pe pamânt pace, între oameni buna învoire!» Oare si la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune ca da. Trebuie sa fie da. Pace…”), parca pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor si evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: „Împreuna!” Nu exista alta cale, si de aceea toate cautarile si zbaterile în afara acesteia sunt risipa de timp si energie. Altfel spus: rataciri. Dar, ca orice cale autentica, nici aceasta nu trebuie sa fie doar oarba înaintare, fara oglinda retrovizoare, care sa dea siguranta, fermitate, consecventa. Caci altfel (asa cum i se întâmpla unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poti rataci si „înainte”.

Acesta pare a fi cel mai ferm si mai convingator (desi oarecum implicit) mesaj al cartii lui
Menut Maximinian. Carte care nu va fi scutita de controverse si rastalmaciri, dar ale cîrei generoase intentii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de buna credinta.

Popularity: 26% [?]

by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU

Repet vorba unui indian american batrân, care le-a replicat albilor: „Când ati venit aici la noi, pe continent, voi aveati sub brat Biblia, iar noi, pamântul de sub picioare. Ne-ati rugat sa închidem ochii si sa ne rugam împreuna. Când am deschis ochii, noi aveam în brate Biblia, iar voi erati stapâni pe pamânturile noastre”.

Razboiul rece a fost ce a fost. S-a terminat si au venit „eliberatorii”, sa ne „ajute cu sfaturile”. Ei aveau lozincile si sfaturile „de tip nou”. Noua ne fusese scârba de cele vechi, care se chemau tot „de tip nou”. Noi aveam o zestre economica cu care altii… Dar ne-au spus: „Închideti ochii si haideti sa învatam lozincile de tip nou”. Când am deschis ochii… aurul, petrolul, combinatele (de carne, de fier etc.). Doar cele care acum le aduc profituri uriase. Celelalte au fost desfiintate, sa nu-i concureze. Le trebuiau doar pietele si forta de munca. Noua, stând cu ochii închisi, ne sopteau în urechi „mormane de fier vechi”, „energofagi”, bau-bau, hau-hau… Asa ne-au ramas lozincile si zâmbetul lor batjocoritor.

Dar oare am deschis ochii sau suntem înca hipnotizati de gargare imbecile? Iar ei s-au saturat deja sau ochii hulpavi înca vad…, vad… si poftesc, ascunsi ca animalele de prada? Zilele trecute am auzit cu stupefactie ca un parlamentar PD-L, fost si, probabil, actual rege al pubelelor Bucurestiului, deszapezirii etc., domnul Prigoana, propunea nici una, nici alta, decât vânzarea cladirii, impropriu numita în continuare, Casa Poporului!

Este cea mai mare cladire administrativa din lume, este cea mai mare cladire de pe continentul european si, de fapt, de pe patru continente. Ea poate deveni brand de tara si, mai ales, brand de Bucuresti, un oras extrem de sarac în simboluri. Toti strainii care vin în Bucuresti vor sa o vada si, spre contrarietatea si stupefactia bucurestenilor intoxicati politic, o admira. Germanii au filmat-o în cadrul unui reportaj cu cele mai reprezentative cladiri ale Europei. Dincolo de costurile uriase ale construirii ei, cladirea are în sine o valoare arhitectonica deosebita si da prin maretie, plus frumusete, ceva din acestea si institutiilor pe care le gazduieste. Exact ceea ce visa si Ceausescu, ceva care sa permita guvernantilor tarii sa poata primi pe oricine, din orice tara, cu fruntea sus. Exact ca un particular, daca ai o vila frumoasa, ai dreptul de a-ti primi musafirii de pe o anumita pozitie si cu o anumita demnitate, iar daca ai o cocioaba coscovita…

Nu despre guvernanti este vorba, ci despre demnitatea poporului român. Strainii stiu doar ca acolo stau reprezentantii românilor, indiferent care sunt sau cine vor fi acesti reprezentanti. Câti oameni care au avut un minim succes nu au avut parte de semeni de-ai lor care le-au dorit de la „foc la casa” pâna la pierderea?

Popoarele sunt ca oamenii si formate din oameni. Va aduceti aminte ca prima propunere postdecembrista a fost „aruncarea în aer”, apoi „distrugerea prin implozie”… iar astazi, vânzarea ei. Cui? Dar ce, este fraier cel sau cei care si-au pus ochii pe cladire sa se arate înainte de vreme? Doar cu gunoaie cumparate pe care sa le scoata în fata cu propuneri. Argumente? Întâi, când ura anti-Ceausescu era vie, se invoca „sa nu mai vedem”, „sa nu ramâna urma”… Apoi… Azi se invoca… pretul de întretinere… Dar cel care va cumpara cladirea cu ce bani o va întretine? Iar dupa ce o va cumpara va fi proprietar cu drepturi depline, care în mod legal o va putea aneantiza prin implozie. Nu o poate cumpara decât o persoana sau un concern strain, daca ar fi vânduta la pretul ei. Ce le va pasa acestora de munca si foamea românilor pentru a o construi? Mai mult, daca vor întelege ca la mijloc este si vorba despre un brand si o sursa de demnitate nationala vor invoca… exact întretinerea si valoarea terenului etc. Ceea ce nu au putut face sugerând distrugerea ei vor putea face cumparând-o si recuperând ceva bani din teren, plus o utilizare de câtiva ani.

Va mai aduceti aminte de unde veneau cei care propuneau imediat dupa decembrie ’89 distrugerea ei? Faptul ca administratia cladirii nu este în stare sa valorifice si prin alte masuri – conferinte, spectacole, vizitare cu taxa de intrare etc. – nu vizeaza cladirea, ci administrarea. Vor fi în stare parlamentarii sa înghita o asemenea manipulare din parea unui gunoier? Vom trai si vom vedea. Dar nu îi priveste doar pe parlamentari, ci priveste demnitatea poporului român. Uitati-va la altii ce au, ce întretin si de ce o fac. Pentru ca acolo gunoierii nu au curajul sa faca pipi pe brandul de tara.

Popularity: 15% [?]

by Marina GLODICI
Baia Mare

Arhivistii, istoricii si membrii Clubului Rotary au lansat albumul aniversar: ,,Baia Mare – 680 de ani de istorie. Rotary – 80 de ani de istorie’’

Într-o atmosfera cordiala si plina de entuziasm, în prezenta unui public select si numeros, arhivistii, istoricii si membrii Clubului Rotary au lansat recent albumul monografic de fotografie: ,,Baia Mare-680 de ani de istorie. Rotary-80 de ani de istorie’’.

Evenimentul s-a desfasurat vineri, 15 ianuarie 2010 la Biblioteca Judeteana ,,Petre Dulfu’’ din Baia Mare, organizat de Clubul Rotary, Arhivele Nationale Maramures si Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Maramures, el marcheaza 7 secole de atestare documentara a Baii Mari si 8 decenii de activitate a Clubului Rotary la noi în tara.

Asadar sute de baimareni, oameni de cultura, profesori universitari, muzeografi, bibliotecari, iubitori de istorie reprezentanti ai institutiilor publice si mass-media au avut parte de o veritabila lectie de istorie ,,predata’’ interactiv.

Printre cei care au luat cuvântul au fost si: Victor Gorduza, directorul Muzeului de Mineralogie Maramures, Klara Guseth, directorul Arhivelor Nationale Maramures, Viorel Rusu, directorul Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Maramures, Lucia Pop, seful Sectiei de Istorie a Muzeului, dr. Teodor Ardelean, directorul institutiei gazda si mediatorul acestei manifestari mondene si inedite.

Albumul prezinta pagini de istorie în imagini

Klara Guseth, directorul Arhivelor Nationale Maramures a facut o incursiune în istoricul albumului care cuprinde fotografii dupa documentele din tezaurul arhivistic maramuresean dar si dupa anumite obiecte din colectia Muzeului de Istorie baimarean.

Aceste imagini ilustreaza momente de la evenimentele majore din istoria Baii Mari de-a lungul celo 7 secole de ,,existenta’’, începând cu anul 1329, când regele Carol Robert de Anjou a emis diploma privilegiala a orasului pe atunci, Rivulus Dominarum (Râul Doamnelor). Fiecare fotografie din album este însotita de o explicatie atât în limba româna, cât si în engleza. Lucrarea nu este o monografie a orasului. Actualmente, Baia
Mare are o monografie tiparita în 1972 si se opreste ca data istorica în anul 1848. De aceea se impune întocmirea unei noi monografii complete.

Ea ar putea constitui un principal izvor de cunoastere a istoriei locale de catre noile generatii, factor esential în pastrarea identitatii nationale si de educatie, a subliniat Klara Guseth.

Ideea a fost sustinuta de toti oratorii care au apreciat efortul tuturor celor implicati în redactarea albumului de fotografii.

Victor Gorduza a facut o scurta prezentare a istoricului Clubului Rotary, fiind membru fondator si primul presedinte (1996) al sau de dupa revolutie.

Clubul Rotary este de origine din SUA si a fost înfiintat în România în 1829, functionând pâna în 1940 când toate cluburile au fost desfiintate de regimul totalitarist. În 1992 si-au reluat activitatea prima data în Bucuresti, si în 1996 în Baia Mare. Astfel ca la ora actuala sunt 91 de Cluburi Rotary în România si Republica Moldova.

Albumul înfatiseaza imagini de la anumite actiuni de sprijinire si promovare a stiintei, artei si educatiei organizate de Clubul Rotary Baia Mare, în ultimii 13 ani în Judetul Maramures.

Cei care vor rasfoi acest album vor gasi, cu siguranta, lucruri extrem de interesante nu numai din istoria Baii Mari, ci si despre aceasta organizatie care are ca moto: ,,A servi mai presus de sine’’.

Lucrarea aniversara a aparut la Editura ,,Boema’’ din Baia Mare si este prefatata de Klara Guseth. Ea se refera la toti cetatenii indiferent de vârsta si educatie. Colectivul de redactie a fost format din: Iuliu Chiorean, Klara Guseth, Mircea Manescu, Viorel Mociran, Lucia Pop, Viorel Rusu.

Fotografiile au fost executate de Valentin Ganta. Coperta a fost conceputa de Ioan Veliciu si Anca Manescu.

Traducerea în limba engleza a fost realizata de Gabriela Florea si Raul Dan Onoriu.
Albumul se gaseste în librarii.

Popularity: 15% [?]