www.saltmin.com

Eseu teologic elaborat si redactat de Drd. Stelian Gombos

Încercarea de a vorbi despre crestinii din Orientul Mijlociu, sau mai bine zis despre arabii crestini încadrati în lumea musulmana începând cu secolul al VII-lea, poate parea un lucru îndepartat de spatiul geografic traditional crestin. Ce au însemnat arabii în istoria umanitatii, se cunoaste foarte bine, au realizat lucruri remarcabile în domenii dintre cele mai diverse, plecând de la descoperirile arheologice si continuând cu înfaptuiri deosebite în matematica, medicina, filosofie, literatura, arte, etc. Din pacate crestinii din Occident sau chiar cei din Europa de Est si Rusia uita uneori ca religia crestina s-a nascut în Orient, iar când vorbesc despre Orientul Apropiat sau cel Mijlociu se gândesc aproape în exclusivitate la arabii musulmani. De asemenea impresiile despre acest spatiu sunt adesea deformate de mass-media, de o literatura româneasca, de o informatie lipsita de obiectivitate, ori de o impresie superficiala, ce poate proveni dintr-o scurta calatorie turistica sau de afaceri. De aceea este necesar un studiu mai amanuntit al traditiei arabe crestine, ce se întinde din Orientul Apropiat pâna în Spania; din punct de vedere cultural ea se intersecteaza cu traditiile siriaca, latina ori armeana, distingând si filoane maronite, caldee sau asiriene.
Din punct de vedere dogmatic traditia araba crestina se împarte în trei confesiuni:
- cea melkita, atasata hotarârilor de la Calcedon din anul 451 si învataturii cu privire la unicul ipostas al lui Iisus Hristos cu cele doua firi. În cultura araba credinciosii melkiti mai poarta si numele de Rum, adica romani, în calitate de mostenitori ai crestinilor bizantini “romani”.
- iacobitii, care vorbesc despre un singur ipostas cu o singura fire a lui Iisus Hristos; siriacii, coptii si armenii, care sunt de acord cu ei, si se considera “monofiziti”.
- nestorienii, care sustin existenta lui Iisus Hristos a doua ipostase si doua firi, doctrina este îmbratisata de asirieni.
În forma ei eclesiala traditia araba îsi gaseste cea mai buna expresie în Biserica copta din Egipt, cea mai mare dintre Bisericile vechi-orientale ca numar de credinciosi si ca infuenta. Biserica asiro-caldeeana îsi are centrul în Irak, Bisericile siriaca si melkita sunt concentrate în Siria, iar cea maronita in Liban.
Originalitatea traditiei arabe crestine este cu atât mai evidenta cu cât ea este anterioara Islamului. Prima scriere araba provine din siriaca si ar fi opera mediului crestin, deoarece cele mai vechi vestigii au fost descoperite în preajma unor biserici ca cea de la Zebd, la sud-est de Alep, unde exista inscriptii trilingve, în limbile greaca, araba si siriaca. Prin învatamântul practicat pe lânga.Biserica, scrierea va ajunge pâna în Bahrein sau în regiunile de coasta ale Golfului Persic, unde erau instalate comunitati de crestini. Astfel obiectia venita din partea arabilor musulmani, în sensul ca arabii crestini nu ar fi indigeni, adica arabi, nu are nici un fundament istoric. Aceasta remarca se poate sprijini partial pe refuzul “arabicitatii” câtorva, grupe de crestini, carora le place uneori sa accentueze apartenenta lor etnica mai veche, identificând religia cu etnia. Fiecare dintre contestatari uita ca acesti crestini erau arabi înainte de secolul al VII-lea, când a început epoca islamica. Examinând bine arabicitatea si islamitatea, putem releva o diferenta apreciabila: cea mai mare parte a musulmanilor nu sunt arabi, acestia reprezentand practic numai 17% din totalul lor. Cele mai mari state musulmane nu sunt cele arabe ci: Indonezia, Pakistanul, Bangladesul si India. În sfârsit marele numar de crestini arabi, mostenitori în secolul al IV-lea ai prozelitilor arabi de care vorbeste Faptele Apostolilor, demonstreaza ca nu putem identifica religia cu natiunea. De altfel arabicitatea nu poate indica o rasa sau o religie, ci o cultura, o istorie si un destin comun.
În secolul al IX-lea întâlnim foarte multe lucrari ale comunitatilor arabe crestine, care îsi exprima acordul lor asupra dogmei si dezacordul asupra termenilor filosofici, folositi în exprimarea ei. De exemplu, un scriitor siriac din secolul al XI-lea, Aii ben Arfadi, care locuia nu departe de Alep, ilustreaza raportul dintre crestini prin urmatoarea imagine: “trei persoane escaladeaza un munte fiecare dorind sa ajunga în vârf, acest vârf este Iisus Hristos, spre care tindem cu totii. În pofida diferentelor noi suntem cu totii de acord asupra lui Iisus Hristos”. O încurajare a acestei apropieri a fost si folosirea unei singure limbi – araba, de catre toate comunitatile crestine din aceasta zona. De altfel disputele dintre crestini, pentru motivele politice, culturale sau filosofice, într-un cuvânt, între culturile acestor comunitati, au permis diviziunile din secolul al V-lea. Fiecare comunitate avea limba sa: greaca, siriaca, copta, armenana, împreuna cu cultura corespunzatoare. Astfel, în disputele hristologice calcedoniene si postcalcedoniene pentru exprimarea credintei unice în Iisus Hristos s-a resimtit dificultatea de întelegere a termenilor teologici, diferiti în fiecare comunitate.
Odata cu expansiunea musulmana, limba araba va câstiga întregul Orient-Apropiat, ceea ce-i va determina treptat pe crestini sa-si abandoneze limba, scrierea, si sa vorbeasca araba, folosita si la Sfânta Liturghie. Astfel, fara a se converti la Islam, crestinii s-au arabizat în Egipt, Mesopotamia si întregul Orient-Apropiat. De aceea limba araba a devenit practic un mijloc de comunicare pentru întreaga regiune între crestinii, care au înteles ca nu trebuie sa ramâna izolati. Cultura si limba araba au fost factori de unitate a crestinilor din zona.
Nu trebuie uitata nici legatura istorica a arabilor crestini cu lumea bizantina din care provin în chip partial, ori implicarea lor începând din secolul al XIX-lea în problema Orientului si jocul marilor puteri în regiune (Franta, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite ale Americii). Toate acestea au facut ca diversitatea problemelor unor comunitati arabe crestine sa evidentieze relatia dintre teritoriu si identitate, despre care voi încerca sa vorbesc în acest material.
Am vazut ca în momentul cuceririi musulmane crestinii din aceasta parte a lumii erau deja divizati, între ortodocsi ramasi fideli Imperiului Bizantin si melkiti, nestorieni sau monofiziti din regiunile periferice ale Imperiului si de dincolo de el, din Armenia, Egipt ori Siria. Aceste segmentari si fractionari confesionale stabilite în urma unor divergente de ordin hristologic, generau noi diviziuni profunde de genul celor de ordin politic sau cultural, între diferitele populatii semitice. În cadrul Imperiului Otoman minoritatile arabo-crestine erau sub autoritatea Patriarhului de la Constantinopol, secondat de Patriarhul Alexandriei pentru Africa, si de cei ai Antiohiei si Ierusalimului pentru Orientul Apropiat. Caracteristica acestor ortodocsi arabi era faptul ca ei aveau episcopi greci, iar preotii si diaconii erau arabi. Crestinii monofiziti erau condusi pentru Egiptul copt, de catre Patriarhul copt de la Alexandria, iar pentru restul Imperiului de catre Patriarhul armean a carei autoritate se întindea si asupra siriacilor-iacobiti, ca si asupra nestorienilor de la frontiera turco-persana, vorbitori ai limbii arameene.
Maronitii proveneau dintr-o erezie iesita din monofizism, numita monotelism, care accepta în persoana lui Iisus Hristos o singura vointa, cea dumnezeiasca. Ei erau situati din punct de vedere geografic, în regiunea Libanului de astazi si se vor alatura Romei în perioada cruciadelor. Crestinii arabi ori arabizati traiau îndeosebi, în valea Nilului sau în zonele fertile ale Palestinei, Siriei si Mesopotamiei. În cazul ortodocsilor ei erau în marea majoritate urbanizati, iar altii precum maronitii locuiau în zonele muntoase, începând cu secolul al XVII-lea, fiecare din aceste Biserici a cunoscut un proces de uniatizare, adica de atasament al clerului si credinciosilor fata de Roma. Expansiunea romana a reprezentat un semn al sosirii marilor puteri în zona, în lupta lor pentru recucerirea si dezmembrarea Imperiului Otoman. Folosirea factorilor religiosi urma o schema simpla: Franta îi proteja pe catolici (maroniti si uniti, de toate tendintele), Rusia pe ortodocsi, privilegiind în mod sistematic elementul arab si determinandu-l sa se opuna ierarhiei grecesti, observând în acest gen de pan-ortodoxie un complement la politica sa în Balcani, cu perspectiva deschiderii la Marea Mediterana. Tot Rusia a depus eforturi deosebite si pentru apropierea Bisericii copte din Etiopia si posibilitatea instalarii la Marea Rosie, ceea ce i-ar fi permis accesul la Africa.
În secolul al XIX-lea alte puteri patrund în Orientul Apropiat prin intermediul religiei. Austria apare ca protectoare a greco-catolicilor, iar Marea Britanic si Statele Unite ale Americii îsi vor întinde misiunile protestante peste tot. La sfarsitul, secolului vom asista în Mesopotamia la o veritabila cursa de “misiuni” printre populatiile crestine locale, actiune accelerata si de descoperirea unor însemnate zacaminte de petrol.
Înainte de a trece la prezentarea modului de functionare identitara a acestor crestini arabi în perioada declinului Imperiului Otoman, ca si a cresterii sentimentului national arab, credem ca este util sa ne oprim putin asupra aspectului sociologic al acestor comunitati. Supuse statului juridic rezervat non-musulmanilor de catre musulmani, aceste comunitati crettine formeaza asa-numitele micro-societatii închise, adesea delimitate teritorial în zone muntoase de refugiu, ceea ce permitea dezvoltarea unui sentiment identitar deosebit de puternic, întarit si de ostilitatea ambianta. Unele dintre ele se aflau în zone care faceau obiectul unor intense rivalitasi între puterile europene: rivalitatea dintre Franta si Anglia din Egipt, în regiunea siro-palestiniana si Mesopotamia, germano-engleza si ruso-engleza în Mesopotamia.
În aceste conditii minoritatile crestine ca si cele musulmane (druizi, alaouti, siiti etc) din Orientul Apropiat devin un punct de sprijin pentru diferitele puteri în rivalitatile dintre ele. În schimb aceasta instrumentalizare, se va traduce printr-o consolidare a identitatii acestor comunitati-natiuni si prin adoptarea pentru unele dintre ele a unui model politic european de genul Stat-Natiune. În general aceste tentative vor fi destinate esecului. Ortodocsii arabi nu au manifestat niciodata veleitati nationliste. Populatiile urbanizate cu o situatie materiala buna din vremea lui Petru cel Mare, influentate de propaganda rusa, anti-greceasca, traiau într-o relativ buna întelegere cu otomanii. La începutul secolului al XX-lea ei aleg mai degraba cauza araba decât particularismul ortodox si militeaza de partea nationalistilor arabi împotriva otomanilor, a francezilor sau a englezilor. Astfel unul dintre fondatorii partidului Baas a fost un ortodox, Michel Aflak. Raspandirrea ortodocsilor arabi în orasele Siriei otomane (Liban, Siria, Palestina, Iordania) excludea orice posibilitate de teritorializare a indentitatii lor, care se va îndrepta în aceste conditii catre formele unui militantism arab, mai mult sau mai putin laic.
Unii ortodocsi precum melkitii, foarte marcati de influenta franceza si cea austriaca, se vor atasa Romei în secolul al XVIII-lea, pentru a se desprinde de episcopatul grecesc. Acestia vor juca un rol foarte important în procesul de reinnoire al culturii arabe si al renasterii sentimentului national arab. Din perioada napoleoniana acesti uniati arabi vor participa la dezvoltarea Egiptului si a Siriei. Orientarea lor pro-occidentala va declansa însa o atitudine retinuta fata de ei din partea turcilor. Acelasi fenomen s-a petrecut si cu monofizitii arabi, numiti iacobiti, dintre care o parte sunt atasati Romei, fiind raspânditi în Siria Otomana. Acestia au cunoscut în vremea primului razboi mondial un început de genocid cu caracter religios. Astfel, risipirea diferitelor minoritati crestine în Orientul Apropiat le-a diminuat posibilitatile reale de teritorializare a propriei lor identitati comunitare, conducându-le spre un nationalism arab radical.
Monofizitii copti s-au separat de Bizant în secolul al VI-lea, pentru a scapa de presiunile fiscale si politice ale Imperiului Bizantin. Coptii, nume ce vine din limba greaca si înseamna pur si simplu “egiptean”, i-au primit în anul 640 pe arabii musulmani, ca pe niste eliberatori. Treptat ei au fost arabizati, suportând destul de greu conditia inferioara de dhimma, într-un context amestecat de toleranta si persecutie. Chiar daca au reusit sa-si pastreze credinta, ei erau cetateni de rangul al II-lea în sânul imperiilor arabe si a celui otoman. O parte din acesti copti se vor atasa Romei, în secolul al XVII-lea. În secolul al XIX-lea coptii au participat la trezirea sentimentului national arab-egiptean, care avea ca principal scop construirea unui mare imperiu arab, pornind de la Cairo. Aceasta atitudine se va mentine de-a lungul întregului secol al XIX-lea, coptii opunându-se si prezentei britanice din secolul al XX-lea. Concentrati, din punct de vedere istoric, în nordul Egiptului, modernizarea acestei tari îi va determina sa se deplaseze catre marile orase egiptene precum Cairo sau Alexandria. Asemenea altor comunitati crestine arabe, raspândirea lor geografica precum si amestecul cu alte popoare musulmane majoritare în zona, nu vor face altceva decat sa împiedice orice idee de regrupare nationala. Aceasta situatie îi va conduce pe copti spre un nationalism laic, multi-confesional. De asemenea înlocuirea monarhiei cu sistemul republican va deschide pentru ei o perioada dificila. În confruntarea sa cu lumea occidentala, nasserismul a avut mereu tendinta de a-i acuza pe acesti crestini cum ca ar fi agenti ai Occidentului, acel Occident franco-britanic, care în alianta cu Israelul va ataca Egiptul, în anul 1956, ca urmare a nationalizarii canalului Suez, Nationalismul laic al lui Nasser va da dovada permanent, de retinere fata de copti, considerati a fi a V-a coloana a Occidentului. Aceasta miscare se va radicaliza în vremea lui Sadat, fiind preludiul unei puternice emigratii copte spre tarile occidentale. În anul 1998, mai mult de 2.000.000 de copti traiau în Europa si America. Astazi, cresterea Islamismului în Egipt nu face decât sa accentueze aceasta tendinta emigrationista, chiar daca guvernul doreste sa se foloseasca de copti pentru blocarea extremismului islamic.
De aceea, exodul crestinilor arabi în afara lumii arabe este un fapt major al secolului al XX-lea. Parasind Egiptul, Libanul, Irakul, Siria, Iordania si Israelul, crestinii arabi sunt astazi mai numerosi în afara lumii arabe decât în locurile istorice de origine. Acest exod al vechilor arabi crestini reprezinta una dintre principalele caracteristici ale istoriei arabo-crestine actuale si una dintre consecintele imposibilei teritorializari a acestor diferite comunitati.
Din partea lor, maronitii traiau în Muntii Liban, amestecati cu populatiile druize care-i dominau din punct de vedere social. Ruperea echilibrului comunitatii se va produce în momentul invaziei Siriei de catre trupele lui Mehmet Aii – Pasa Egiptului, sustinut de Franta si care dorea sa alcatuiasca un vast Imperiu arab modern, în detrimentul Imperiului Otoman. Conducatorii maroniti au sustinut tentativa sa si vor colabora cu el în timp ce druizii, sprijiniti de Londra, sustineau Istanbulul. Interesele variate si diferite au condus la confruntari si masacre importante, relatiile dintre cele doua comunitati fiind puternic afectate. Sub presiunea Marilor Puteri, nelinistite de cresterea influentei Frantei în Orientul Apropiat, a gasit un modus-vivendi între diferitele confesiuni din aceasta zona. Din nefericire, în anul 1860, ca urmare a intrigilor engleze, în dorinta de a controla drumul Indiilor si a mentine integritatea Imperiului Otoman, razboiul civil dintre cele doua comunitati reizbucneste, aspectul sau brutal fiind ilustrat de masacrarea maronitilor de catre druizi. Aceasta va produce în Europa o emotie puternica si va conduce la interventia militara în Liban a Frantei, secondata de Austria, sustinatoare a melkitilor catolici. Cei 20.000 de morti ai acestui razboi civil a permis recunoasterea în.sânul Imperiului Otoman, a unei specificitati maronite cu o structura admnistrativa proprie si mai ales sustinerea continua a Frantei pe plan politic, cultural si religios. Aceasta pace precara a avut de asemenea drept consecinta formarea unei diaspore maronite, caracterizata prin deplasarea acestei populatii din zona muntoasa catre Beyrouth si spre orasele de coasta ale actualului Liban; în acea perioada Beyrouthul era un oras dominat si populat de.suntti si de ortodocsi. Criza va deschide si calea exilului în afara Imperiului Otoman. O alta consecinta ceva mai îndepartata, dar de care trebuie sa tinem seama, a fost formarea în sânul inteligentei maronite, a unui curent nationalist arab, care împreuna cu ortodocsii si greco-catolicii, vor forma, alaturi de mediile musulmane, una din componentele renasterii nationale identitare arabe. Elita maronita forma o elita pentru Liban si o alta pentru lumea araba, un exemplu interesant în acest sens fiind mentiunea ca primul dictionar de limba araba a fost scris de maroniti.
Pentru a întelege mai bine desteptarea sentimentului arab, este bine sa ne amintim ca în anul 1914, dupa emanciparea Balcanilor, o parte considerabila din populatia Imperiului Otoman era araba; de aici miza considerabila reprezentata de cresterea sentimentului national arab pentru viitorul Imperiului Turc si de asemenea violenta represiunii turcesti, care s-a abatut nu doar asupra armenilor si grecilor, dar si împotriva arabilor crestini, în special maroniti si iacobiti din regiunea Muntelui Hauran. În anul 1918, regiunea actualului Liban a fost eliberata de armatele britanice si franceze. De acum înainte se punea problema viitorului Libanului, care conform acordului încheiat acum trebuia sa se gaseasca în zona de influenta a francezilor. În acest caz erau prevazute trei solutii: prima cu un Liban care putea ramâne ca o provincie în cadrul Siriei, o Sirie mare trecuta de sub controlul otoman sub cel al Frantei, apoi un micro-Liban limitat la zonele maronite non viabile din punct de vedere economic si în sfârsit un micro-Liban extins asupra zonelor non maronite. Spre dezamagirea nationalistilor sirieni, cea de a treia solutie a fost retinuta. Identitatea maronita a fost astfel teritorializata datorita Frantei si includea si alte comunitati crestine si musulmane, opunându-se practic Siriei care vedea în crearea Marelui Liban o manevra a imperialismului francez. Identitatea maronita se putea înscrie într-un teritoriu, dar lua fiinta o tara ce cuprindea pe viitor nu mai putin de 17 comunitati religioase, crestine si musulmane. A urmat o perioada de crestere economica si de dezvoltare identitara pentru maroniti, chiar daca pentru alte comunitati insatisfactiile au fost numeroase. De fapt maronitii erau minoritari în Liban, iar în plus statul îi izola în sânul lumii arabe crestine deoarece ortodocsii erau traditional mai degraba favorabili Damascului decât Parisului. În anul 1943, pentru a pregati independenta, a fost adoptat un pact national care împartea competentele politice între cele mai importante comunitati libaneze: maroniti, druizi, siiti, suniti si ortodocsi. Preponderenta a revenit în cele din urma maronitilor chiar daca acest lucru nu corespundea cu situatia demografica din tara. Daca maronitii au reusit sa aiba un Stat pentru ei, acesta nu era un Stat al lor, iar pentru a-si mentine preponderenta s-a apelat la o partajare de putere cu celelalte comunitati.
Între independenta obtinuta în anul 1945 si începutul razboiului civil din anul 1975, în istoria Libanului a intervenit un nou factor: în raport cu crestinii, musulmanii au devenit majoritari. În anul 1932 crestinii reprezentau 52% din populatie fata de 42% în timpul razboiului civil, iar maronitii au trecut de la 29% la 24% dinamica demografica musulmana fiind data de comunitatea siita, care a devenit cea mai importanta în tara. Aceste mutatii demografice, asociate cu prezenta refugiatilor palestinieni, vor provoca o reconsiderare a puterii maronite, amplificata de obsesia acestora din urma, de situatia încercuirii de catre musulmani. Cele doua fenomene vor declansa un razboi civil, ce va dura 17 ani. În noile conditii strategia maronitilor a alternat între mentinerea actualului Liban, cu izolarea diferitelor comunitati si crearea unei noi entitati, cu o suprafata mai mica, dar alcatuita numai din crestini. Ideea transformarii Libanului într-un Stat descentralizat, federal, a aparut atunci când, în urma razboiului civil, tara s-a transformat în mai multe zone confesionale omogene si izolate una de cealalta. Crestinii, care pâna atunci au trait în buna întelegere cu musulmanii s-au refugiat acum la nord de Beyrouth. În urma acestei deplasari s-au format noi zone cu populatie siita, druiza ori sunita. În afara satelizarii Libanului de catre Siria, rezultatul acestui razboi a fost consolidarea teritorializarii comunitatilor libaneze, sau ceea ce s-a numit “cantonizarea Libanului”; caracterizata prin existenta unor zone preponderent comunitare în detrimentul unui Liban pluralist. Astfel, reconstructia unui stat libanez a esuat, acesta fiind de fapt transformat într-o confederatie de regiuni autonome, ce corespundeau principalelor comunitati, fiecare conducându-se dupa propria lege. Triumful comunitarizarii si teritorializarii Libanului, va marca practic sfârsitul definitiv al maronismului, sau cel putin al unui Stat cu o directie preponderent maronita, marele vis franco-catolico-maronit.
Pe planul identitar, anii de razboi au permis reactualizarea unei teme importante: tema feniciana. Dornica de o demarcare de arabism, o parte a elitei maronite se va prezenta drept descendenta a fenicienilor, ceea ce le-a permis respingerea propriei arabicitati si deci o distantare fata de Islam. Ei vor trece de la un raaro-nisro activ în directia renasterii culturale si nationale arabe de la sfârsitul secolului al XIX-lea, catre un maronism restrâns la un teritoriu protejat de Franta, sau ceva mai târziu spre o comunitate care devine minoritara demografic si politic, din cauza unei importante emigratii. Libanul ca tara deschisa influentei occidentale, dar si loc de refugiu pentru alte populatii, venite din Orientul Mijlociu, a reprezentat o exceptie în istoria complexa a lumii arabe crestine. Cazul libanez arata imposibilitatea unei teritorializari politice viabile si durabile, a unei minoritati crestine pe pamânt islamic.
Pentru Liban, dar si pentru alte tari din regiune, în încercarea de a scapa statutului de minoritate si pentru a gasi mijloacele de a convietui cu lumea islamica, crestinii au recurs la un anumit nationalism local, adica de consolidare a sentimentului de apartenenta la Statele existente (create pe ruinele fostului Imperiu Otoman). Caracterul multicomunitar le permitea dezvoltarea unei identitati, ce nu se putea confunda cu gruparile majoritare. În contextul acestei “compartimentari” o transformare importanta se producea în planul identitar al majoritatii, care avea constiinta apartenentei la o tara. La adapostul frontierelor, trasate în functie de interesele marilor puteri europene, au fost create conditiile fuziunii comunitatilor crestine cu cele musulmane.
Nationalismul statal a fost cel mai bine ilustrat în Egipt. Conditiile erau si favorabile deoarece tara avea identitate nationala incontestabila si nu se confunda cu Islamul. Între cele doua razboaie mondiale, coptii au militat în mod activ alaturi de musulmani pentru impunerea temei nationalismului egiptean, pentru un Egipt independent. Fostul Secretar al O.N.U. Butros Ghali, care apartine unei vechi familii de copti a fost alaturi de liderul nationalist musulman Saad Zaghloul, atât la negocierile din închisoare, cât si la manifestatiile nationaliste, care au avut loc dupa cel de-al II-lea razboi mondial în Egipt.
O alta comunitate, victima, de data aceasta a unui veritabil genocid au fost asiro-caldeii. în secolul al XlX-lea ei traiau la limita dintre doua Imperii: cel Otoman si cel Persan. Ei erau descendentii nestorienilor, Biserica ce a cunoscut o expansiune misionara deosebita, pâna în Tibet si Java. Nestorienii au fost distrusi de invazia mongola, cei ramasi refugiindu-se în regiunile muntoase. În Evul Mediu ei s-au împartit în doua ramuri: cea a asirienilor ramasi nestorieni si cea a caldeilor atasati Romei. Originea lor etnica ridica si astazi unele probleme pentru specialisti: sunt ei descendentii vechilor asirieni, arabizati sau îi reprezinta pe kurzii aramaizati, iar apoi arabizati? Indiferent de ipoteza, cea mai mare parte dintre ei au pastrat limba aramaica. În secolul al XIX-lea ei traiau în trei zone: Hakari – bastion muntos inaccesibil, printre kurzii din sud-estul Turciei de astazi, în regiunea Massoul printre arabi si kurzi în regiunea Urmia din Persia, printre azeri, kurzi si persani. Constant persecutati de diferitii lor vecini musulmani, pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au facut obiectul mai multor solicitudini din partea misiunilor catolice franceze, anglo-anglicane, americano-protestante, germane si ruse-ortodoxe, mai ales din momentul în care s-a constatat ca regiunea Massoul continea enorme rezerve de petrol. Rusia vedea în minoritatea asiro-babiloniana un eventual punct de sprijin.pentru a avansa în Turcia sau Persia, iar Biserica Ortodoxa Rusa chiar a reusit.sa recupereze o parte a minoritatii caldeene din Persia, în anul 1914, avansarea armatei rusesti în Turcia orientala si ocuparea nordului Persiei vor determina deplasarea si instalarea asiro-caldeilor în Rusia. Reactia turcilor va fi deosebit de violenta: mai mult de 250.000 de asiro-caldei au fost masacrati, iar altii se vor refugia în Rusia si în Persia ocupata de armata rusa.
Caderea Imperiului ?arist în anul 1917, a provocat si antrenat un nou masacru în regiunea Urmia unde kurzii si persii s-au napustit asupra unei populatii pentru care fostii aliati nu-i mai puteau sustine. Dupa noi masacre, asiro-caldeii au parasit regiunea pentru Mesopotamia, aflata sub control britanic. În mijlocul acestor conflicte deosebit de grave, dupa încetarea ostilitatilor, autoritatile asiro-caldee au trimis la negocierile de la Versailles mai multe delegatii, cu cererea expresa de a obtine crearea unui stat asiro-caldeean, alcatuit dintr-o parte a Azerbadjanului pers, a Estului Turciei, a regiunii Massoul cu iesire la Marea Mediterana si Golful Persic. Aceasta tentativa de teritorializare a natiunii asiro-caldeene dupa genocidul caruia a trebuit sa-i faca fata, a fost fara rezultat, deoarece Massoul a fost integrat Irakuli, plasat însa sub mandat britanic, iar regiunea Hakari va ramâne la turci.
Tot acum armata engleza se va servi de trupele asiriene pentru a înabusi revoltele arabe ivite odata cu noua tutela a Irakului. Irakienii îsi vor aminti de acest rol represiv si în momentul obtinerii independentei în anul 1932, vor avea loc adevarate progromuri impotriva asiro-caldeilor, considerati colaboratori ai englezilor, soldate cu mii de morti si un important exil catre Siria franceza ori Persia,. în timpul celui de-al doilea razboi mondial trupele asiro-caldee vor ajuta armata britanica în Orientul Mijlociu si în Europa. Pentru asiro-caldeii ramasi în regiunea de nord a Persiei, a Urmiei, acestia vor fi antrenati în razboaiele civile iraniene, care vor opune Teheranului, Kurdistanului si Azerbadjanului pro-sovietic. În chip paradoxal, odata cu venirea la putere a unui regim republican si laic, începând cu anul 1958, lucrurile se voir linisti. Regimurile republicane irakiene de diferite tipuri, cele ale lui Kasserh sau ale lui Saddam Husein, se vor concentra asupra .accentului pus pe unitatea natiunii irakiene la nivelul diferitelor componente etnice, arabi sau kurzi, si confesionale, suniti, siiti si crestini. Aceasta stabilitate relativa a problemei asiro-caldee, într-un regim care predica unitatea natiunii irakiene în diversitatea ei, echilibra oarecum situatia. Numai ca în fata unor acte “de zel”, cea mai mare parte a acestor populatii asiro-caldee din Irak, va emigra spre tari ca: Australia, Statele Unite sau Europa.
Astazi sunt mai putin de un milion de asiro-caldei în Irak, printre care si fostul numarul 2 al regimului Sadam Husein, Tarek Aziz. Actuala stabilizare a situatiei nu a fost posibila decât prin abandonarea oricarei revendicari teritoriale si particulare, în schimbul pacii si a unor concesii de ordin cultural. Aceeasi situatie este si în Iran, unde în regiunea Urmia asiro-caldeii par a se fi acomodat cu regimul islamic, aflat la putere dupa debarcarea fostului Sah. în raport cu spatiul geografic ocupat initial, aceasta “natiune” crestina a fost complet lipsita de teritoriu în secolul al XX-lea.
Un ultim exemplu al dinamicii comunitatilor crestine arabe în istoria politica a Orientului-Apropiat este cel al crestinilor palestinieni, ortodocsi sau melkiti catolici, în lupta palestiniana. Un sfert dintre palestinieni sunt crestini, iar din acest procent jumatate sunt ortodocsi. Doi dintre principalii conducatori ai miscarii palestiniene sunt de origine ortodoxa: Hawatme si Habas, ca de altfel si sotia lui Yassdr Arafat. Daca ortodoxia nu joaca un rol specific între revendicarile palestiniene, pluralismul religios, fenomen mai putin întâlnit în Europa, ocupa un rol de frunte în desfasurarea negocierilor de pace. În acest caz initiativa nationala dintr-o perspectiva laica a primat si a anulat orice revendicare identitara de tip comunitar confesional, singurul obiectiv fiind eliberarea Palestinei arabe, fara a-si face prea multe probleme pentru apartenenta religioasa. Ortodocsii au chiar tendinta de a se alatura miscarilor palestiniene dure.
Dincolo de stralucirea lumii bizantine, crestinii arabi în secolul al XX-lea nu au reusit sa depaseasca statutul lor de minoritate religioasa. Aceasta din motive demografice, iar imposibilitatea de a se teritorializa sub forma de micro-Stat-Natiune nu i-a împiedicat sa-si pastreze identitatea, chiar si în diaspora din ce în ce mai numeroasa. De aceea consideram ca esecul lor poate avea si un aspect pozitiv, deoarece ilustreaza ca un grup socio-etnic ori socio-confesional ce se poate mentine în afara Statului sau a unui teritoriu, pe parcursul a doua sau trei generatii. Ramâne de vazut daca aceasta limita poate fi depasita.
La randul ei traditia araba crestina ocupa un rol important în dialogul cu musulmanii, sau în cofruntarea dintre monoteismul absolut iudaic si cel islamic. De pilda, cum poate fi explicata dogma Sfintei Treimi unui evreu ori unui musulman fara un real pericol reductionist. Dezvoltându-si însa propria traditie teologica, arabii crestini nu trebuie sa invidieze nici Occidentul crestin, nici pe ortodocsii din estul si sud-estul Europei, a caror traditie teologica le poate fi complementara, în fond traditia araba crestina, nascuta din necesitatea crestinilor de a reaminti esenta credintei în fata Islamului, poate ajuta la o reînnoire a constiintei misionare a Bisericilor prezente în lumea araba. Daca vor ramâne în continuare divizate, revenirea la izvoare este singura cale pentru realizarea unitatii crestine în Orientul Apropiat. La aceasta se adauga si dialogul destul de dinamic cu Europa catolica si cea ortodoxa, sau relatia speciala cu musulmanii, ce speram ca va dezvolta în aceasta zona a lumii o noua perioada de întelegere, dreptate si pace.

Popularity: 1% [?]

by Al. Florin TENE

Dupa evenimentele din decembrie 1989 majoritatea populatiei tarii noastre s-a trezit în fata unor situatii pe care nu prea le întelegea: democratia si pluripartitismul. Pentru români idealul guvernarii democratice, de altfel clasica, – egalitatea, libertatea, nu le întelegeau ca elemente contradictorii, ci le percepeau ca valori absolute, atunci când sunt supuse unei logici extreme, asa cum scria Leslie Lipson în Journal of International Affairs.

Însa, cei veniti la putere în decembrie 1989 nu au înteles ca pentru a fi guvernata cu eficacitate tara, într-o tranzitie fara socuri, conceptele egalitate si libertate nu trebuie considerate drept valori absolute, ci un tot coerent. Interpretând cele scrise de Leslie Lipson privind teoria democratiei si adaptând-o la situatia din România, comparând-o cu situatia similara din cea a fizicii teoretice la începutul secolului trecut, atunci analizele fizico-matematice ale lui Einstein care reformula conceptiile lui Newton, prin ideea de a întelege spatiul si timpul drept un singur concept coerent, interferândul spatiu-timp, ce pot fi asemuite cu libertate-egalitate. Acest concept era, pe atunci, considerat nu absolut, ci relativ.

În acest context analizând institutiile din tara noastra, întelese ca institutii democratice(!?), ma întreb daca nu este neaparat necesar sa reformulam, asa cum a facuto Einstein, si în domeniul gândirii politice din România, în contextul integrarii europene si al fenomenului globalizarii. Când numerosi factori externi, politici, economici, culturali, de mentalitate, religiosi, etc, veniti de pretutindeni fac presiuni asupra gândirii, mentalitatii si obiceiurile noastre. Între gândirea de dinainte a fizicianului amintit si si democratia din tara noastra exista asemanari.

Filozofia noastra politica se bazeaza azi pe reminiscenta ideilor din asa-zisa democratie socialista împletita cu idei democratice implementate „dupa ureche” din tarile cu democratie autentica. În ciuda faptului ca toti politicienii nostri au facut deplasari de documentare în aceste tari, cheltuind sume uriase din banii contribuabilului. De fapt aceste excursii au fost transformate în vilegiaturi personale si familiale,de distractie si cumparaturi. De aceea Constitutia noastra, modificata de câteva ori, nu a fost buna nici pentru trecutul apropiat, dar despre prezent si viitor ce sa mai vorbim? Ea a fost facuta, iar apoi modificata, în folosul a doi politicieni: Iliescu si Nastase care se fac vinovati, în mare parte, de situatia noastra de astazi.

Tarile democratice europene, totusi, au o filozofie a democratiei izvorâta din ideile antichitatii grecesti si dintr-o istorie ne accidentata de sistemul criminal communist. În aceste conditii, elementele democratiei;egalitate si libertate le putem considera elemente dintr-un joc al timpului si spatiului ca în fizica. Aceste idealuri ale natiunii române-egalitate, libertate-ar trebuie sa fie drept conceptele de baza ale societatii românesti. Dar egalitatea trebuie sa o întelegem ca factor dinamizator în fata Legii,adica nimeni sa nu fie deasupra legilor.

Nu asa cum o concepeau comunistii, care prin egalitate întelegeau ca toti sa fim saraci si doar o clica din fruntea tarii sa beneficieze de drepturi ne visate de popor, în numele careia vorbeau. Aceste valori de care am amintit ar trebui considerate izvorul spiritului datator de viata al sistemului nostru de guvernare. Pentru noi democratia ar trebui sa fie forma de guvernare ce combina, un timp larg de libertate si un spatiu adecvat de libertate. Astfel, în filozofia democratiei românesti, aceste idealuri, libertatea si egalitatea, pot fi considerate, ceea ce erau pentru Newton timpul si spatiu.

Notiunea de libertate, la modul general, are un caracter dualist: libertatea de actiune si libertatea de a nu fi constrânsi în actiunile noastre. Prima este o afirmatie, cea de-a doua este o negatie. Se cunoaste faptul ca libertatea se se caracterizeaza prin absenta constrângerii, dar,a nu fi constrâns înseamna ca cetateanul dispune de libertate de actiune. Abuzând de aceasta, actiunile exercita efecte asupra nerespectarii legilor si asupra altor persoane. Tocmai realitatea, de a întelege gresit libertatea,dupa 1989, s-a ajuns la devalizarea bancilor, fraudarea privatizarilor,etc. Subliniem faptul cu un exemplu cunoscut în popor: libertatea mâinii mele se termina unde începe obrazul sau nasul vecinului.

Libertatea de actiune este îngradita de o obligatie sociala. Fapt ce nu l-au înteles unii dintre noi, sau nu au dorit sa-l înteleaga, ne luând în consideratie postulatul ca libertatea în sensul negatiei este antagonica cu libertatea în sensul afirmatiei, atunci când cele doua sunt întelese în termeni extremi. Se poate rezolva aceasta dificultate prin introducerea unor repere limite, altfel spus, când libertatea negativa si cea pozitiva sunt întelese ca relative, asemeni raportului similar cu acel postulat al lui Einstein în cazul timpului si spatiului.

Egalitatea,asemeni libertatii, a fost înteleasa gresit, datorita educatiei si propagandei regimului de trista amintire. Asemeni libertatii, egalitatea are conotatii diferite. Aristotel distingea sensurile diferite ale termenului. Având la baza logica matematicii, observatia lui, în conformitate cu unul dintre aceste doua întelesuri pot fi considerate egale în cazul când conditiile sau împrejurarile în care traiesc sunt identice, sau daca persoanele respective sunt tratate identic. Fapt înteles gresit si aplicat eronat de catre „democratia” socialista,prin care am trecut.Întelegere gresita ce s-a perpetuat si dupa decembrie 1989.

Afirmatia aristotelica provine din natura progresiei aritmetice, tot el spunea câ în cazul progresiei geometrice între partile componente exista un raport proportional. Astfel,egalitatea emana fie uniformitate, fie proportionalitate. Socialismul de la noi nu a reusit sa trateze pe cetateni în mod identic. Unii erau mai tovarasi decât altii ce beneficiau de privilegii. Nici nu puteau sa trateze în mod egal cetatenii tarii datorita ideologiei luptei de clasa. Daca nazismul avea ideologia luptei împotriva unor rase, comunismul avea lupta împotriva unor clase sociale.

În tara noastra fortele politice de stânga si-au asumat dreptul de propietate asupra virtutilor egalitatii de sanse, prin vorbe, în realitate unii dintre lideri îmbogâtindu-se furând prin eludarea legii în detrimentul majoritatii saracite pe umerii careia „plâng”. Iar cele de dreapta au monopolizat cauza libertii de a fura din avutia nationala, cea mai ramas dupa governarile de stânga. Practic,toate partidele din tara noastra sunt de stânga datorita mentalitatilor si educatiei primitre în regimul trecut. Chiar daca ele se definesc de dreapta, de stânga, sau de centru. Numai selectia biologica si intrarea în politica a tineretului educat în societatea democratica va echilibra si canalize partidele pe adevaratul fagas al ideologiilor.

Când abordam problemele libertatii cuvântului, toti suntem de accord ca orice cetatean are dreptul sa-si comunice opiniile propri. Coerenta ca legatura dintre egalitate si libertate o gasim în expresia egalitate de sanse. În sensul acesta toti suntem egali, toti suntem liberi, mai précis în România de azi, toti suntem liberi în egala masura. Dar întrucât candidatii nostri câstiga alegerile, în virtutea evidentei, ei înceteaza sa fie egali cu ceilalti, datorita legilor promulgate de antecesorii lor din Parlament.

Popularity: 1% [?]

by Elena BUICA
De Martisor 2010
Ottawa, Canada

Indiscutabil, cel mai frumos anotimp pentru vizitat Ottawa este primavara, în special perioada înfloririi lalelelor. Miile de lalele râzând în soare, nu numai ca îti transmit bucuria si dragostea de viata, dar ele poarta în cupele lor sentimentul de prietenie al canadienilor si pe cel de recunostinta al Olandei. Fermecatoarea imagine a miilor de lalele are o frumoasa si miscatoare poveste.

În perioada celui de al doilea Razboi mondial, Familia regala din Olanda s-a refugiat în Canada, la Ottawa si a locuit în casa Guvernatorului general. Printesa Juliana era însarcinata si trebuia sa nasca. Conform traditiei olandeze, mostenitorul tronului trebuia sa se nasca pe pamânt olandez. În asemenea conditii, Guvernul canadian a decretat camerele spitalului ocupate pentru nasterea printesei Margareta, ca fiind “pamânt olandez”, iar steagul Olandei a fluturat alaturi de cel canadian pe Turnul Pacii al Parlamentului Federal. In anul 1945 principesa Juliana a oferit o suta de mii de bulbi de lalele în semn de prietenie si recunostinta pentru gestul Guvernului canadian si pentru suportul primit în timpul razboiului.

De atunci, în fiecare primavara, Olanda trimite bulbi de lalele.

Asa a luat nastere din 1953 Festivalul International dedicat prieteniei, denumit generic “Festivalul lalelelor”. In anul 2008 a participat si România pentru prima oara. Primavara este întotdeauna frumoasa si dataoare de energii si pofta de viata. Dar celelalte anotimpuri care ne umplu viata, îsi au si ele frumusetile lor, numai sa îti deschizi sufletul pentru ele.

Cu toate ca am avut în gând imaginea lalelelor, ochii ne-au stat acum la frumusetile iernii, chiar daca ne-a mai ciupit frigul, ori hainele mai groase ne-au facut miscarile mai lente si mai grijulii. Pâna sa ajungem la Ottawa, din masina, am privit iarna în toata splendoarea ei stapâna pe întinderile care pareau fara sfârsit. Stând confortabil în scaunele încalzite, privind frumusetile iernii pe fereastra, sa tot calatoresti, cu gândul si imaginatia în deplina libertate si ele. Albul curat al zapezii abundente parea ca are puterea sa scoata omul chiar si din cele mai pagâne gânduri si sa le înlocuiasca cu calmul, blânetea, bunatatea, mângâierea sufleteasca, aplecarea spre a face bine. Pomii fara frunze, întindeau spre cer ramuri negre si prelungeau pe albul zapezii umbrele lor, parca povestindu-si viata numai de ei stiuta. Casele, având deschiderea mai larga spre lume nemaifiind ascunse de frunzisul pomilor, se însirau de-a lungul drumului si ne vorbeau mai mult despre cei ce le umplu de viata. Culorile lor sunt mai vii, mai proaspete. Firul fumului care se înalta din cosuri ne trimitea cu gândul la anii copilariei petrecuti la tara, când, de-abia asteptam sa se faca o potecuta pe lânga garduri ca sa ne ducem la jocurile cu zapada proaspata, la sanius, la bulgarit sau sa facem oameni de zapada. Parca asteptam sa auzim clinchetul clopoteilor de la gâtul cailor alergând cu saniile de odinioara.

Încântarea si mai mare am avut-o în Ottawa. Încarcate de zapada, acoperisurile caselor din Ottawa formau un peisaj plin de poezie, mai ales acolo unde turturii straluceau de frumusete. Parca nicaieri nu am întâlnit o asa mare dantelarie de turturi. Albul zapezii pe jos, pe acoperisuri, pe marginile ferestrelor si ale balcoanelor faceau din Ottawa o imagine spectaculoasa.

Cuibarita pe malurile majestuaselor râuri Ottawa, Rideau si Gatineau, capitala Canadei, Ottawa, arata în albul zapezii ca o bijuterie a iernii. Oriunde îti aruncai ochii, vedeai imagini ca în ilustratele pregatite pentru sarbatorile de iarna. Nu stiu ce îi da un farmec deosebit, încât face cea mai frumoasa capitala a lumii în timpul iernii, dupa cum arata statisticile. Canalul Rideau, prin îngrijirea edililor, devenit cale de acces pe gheata, îti da un fel de neastâmpar sa te duci si tu acolo, fara sa îti mai numeri anii vietii.

Ne-am plimbat când cu masina, când pe jos, strabatând strazi si parcuri în timpul celor patru zile petrecute în Ottawa care respira un stil de viata mai lejer decît cel trait de noi în ultimii ani. Simti în timpul plimbarilor un fel de relaxare, de destindere, de bucurie a vietii.

Trecând prin fata Parlamentului, îi simti maretia, îi respiri frumusetea si eleganta europeana, te emotionezi simtindu-i puterea. Sunt multe de vazut într-un oras, capitala unei tari puternice si în nenumarate rânduri am putut sa ne desfatam cu informatii sau frumuseti, caci Ottawa este unul din frumoasele si cochetele orase ale lumii. Acum ne interesau conditiile oferite de Universitatea lor pentru viitorii studenti. Vizita facuta la Universitate ne-a trimis cu gândul la dureroasa diferenta de conditii si de organizare între ce am vazut si ce stiam din România.

În aceste zile, ne-am propus sa facem o vizita, pentru multa lume rarisima, la adapostul antiatomic, construit în timpul Razboiului Rece pentru a proteja conducerea tarii, care trebuia sa îsi continue acolo activitatea. Dupa cum se stie, n-a fost folosit în scopul cu care a fost construit si acum a devenit muzeu, numit Diefenbaker.

Ce am vazut a fost pentru noi fascinant, si constructia, si informatiile, si felul în care ne era prezentata – cu intelegere pentru acea perioada istorica si nu de putine ori cu umor. Nu e o cladire obisnuita. Totul la ea e ciudat, interesant, diferit.

Imaginati-va Canada anilor ’50. Dupa ororile celui de-al doilea Razboi Mondial si a conflictului din Coreea, canadienii aveau mari sperante de viitor, economia crestea pe zi ce trece. In acest timp, pe scena politica mondiala se ridica Cortina de Fier în Europa, iar supraputerile URSS si SUA testau arme nucleare. Guvernul canadian era de parere ca un razboi nuclear era foarte probabil si în anticiparea lui multi civili faceau pregatiri sa supravietuiasca unui atac nuclear. În 1961, Organizatia de Masuri de Urgenta a Canadei a publicat o carte numita „11 pasi pentru supravietuire”, care includea, între altele, si instructiuni pentru felul cum trebuie sa îti cladesti un adapost de bombe nucleare si cum sa supravietuiesti în el. S-au facut si filme cu isteria asta, unele amuzante, altele de groaza, dupa cum fiecare regizor a vrut sa evidentieze un aspect sau altul al isteriei generale care cuprinsese aproape tot globul în timpul razboiului rece.
În aceasta atmosfera de teama continua, în toiul razboiului rece în august 1958 s-a anuntat în Camera Comunelor de catre primul ministru de atunci, John Diefenbaker initierea unui Program de Continuitate a Guvernului. Scopul acestui program era sa tina în viata cu un fir subtire atât de necesara conducere guvernamentala în caz de atac nuclear al Americii de Nord, pentru a se evita posibilitatea anarhiei în tara.

?i asa a început constructia unui proiect misterios.

Între 1959 si 1961 rezidentii din Carp, un satulet la 35 km vest de Ottawa, se tot uitau si se gândeau ce-ar putea fi acel urias proiect de constructie pe dealul unei ferme mai mari. Curiosilor li se spunea pe scurt ca armata construieste un Stabiliment de Semnale Experimentale. Spre deosebire de azi, pe vremea aceea nu era reteaua complicata si sofisticata de sateliti de spionaj capabila sa transmita potentialilor dusmani informatii despre natura exacta a proiectului. Ce nu se stia la acel timp era ca acesta era locul ales pentru protejarea guvernului în caz de atac nuclear. De asemenea, urma sa fie cel mai puternic si important punct de telecomunicatie militara canadiana. Primul si cel mai mare si sofisticat bunker de protectie a guvernului era construit aici. Urma sa fie primul dintr-o retea pe întreaga Canada (17 au fost construite în total). În total ele toate urmau sa adaposteasca 8.000 de guvernanti.

Cartierul general al guvernului central de urgenta – acesta era numele oficial a ceea ce mai târziu a fost cunoscut de toti ca Diefenbunker, de la numele primului ministru al vremii, John Diefenbaker Proiectat sa sustina o explozie nucleara de 5 milioane de tone de TNT la 1 mila distanta, bunkerul este întarit de 32.000 de metri cubi de beton si 5.000 de tone de otel – cam cât e nevoie pentru o cladire obitnuita de 20 de etaje. Betonul a fost turnat manual cu ajutorul roabelor. Uneori a fost necesar sa se toarne beton încontinuu, 45 de ore la rând, pentru a forma o masa de beton solida si continua.

Tot bunkerul sta pe 1.5 m de pietris ca sa se atenueze socul unei bombe prin spatiile libere dintre pietricelele din acest pat de pietris si sa nu se transmita socul în toata cladirea în întregimea lui. Cladirea formeaza un patrat cu latura de 50m si adâncimea de 20 m; fiecare podea are 50 cm, iar baza, precum si acoperisul are 1.5 m; sunt 36 de coloane puternice de sustinere care au 1.25 cm diametru, dar care la baza si la varf ajung la 3 m diametru ca sa distribuie egal presiunea greutatii în caz de atac nuclear.

Bunkerul a avut doua fântâni pentru apa din care doar una mai este operationala acum. Constructia s-a terminat în 1961 si a costat $22 milioane dolari, la valoarea de atunci. Preocuparea acestui guvern ipotetic adapostit aici era de guvernare de mai lunga durata în urma unui atac nuclear, nu era un guvern care sa se ocupe de masuri de urgenta.

Dezvoltarea armamentului a facut sa nu mai fie sigura supravietuirea într-o asemenea locatie pentru ca armele nucleare pot fi acum indreptate exact catre o anume locatie si deci, nu se mai poate tine secret un asemenea loc pentru multa vreme (se afla si deci, este vulnerabil oricata protectie fizica se încearca). Sfârsitul razboiului rece a venit simbolic cu caderea zidului Berlinului, în 9 noiembrie 1989, si colapsarea Uniunii Sovietice la începutul anilor ’90. Toate acestea au facut ca Departamentul de Aparare Nationala sa închida Diefenbunkerul în 1994 si sa-l transforme în Muzeul Razboiului rece. Se descuie si se dezvaluie astfel secretele îndelug tinute cu grija ale Diefenbunkerului.

Încheind aceasta vizita, iesi din buncar bulversat. Îti ramân pe retina si pe creier multe imagini. Nu-ti iese usor din minte imaginea usii care trebuia sa închida ascunzatoarea tezaurului tarii, usa groasa cam de o jumatate de metru, cu 10 închizatori mânuite prin mecanisme sofisticate. Nu poti uita tunelul prin care intri si cobori ca pe drumul ce te duce spre alte lumi nemaivazute. Nu poti sa uiti multe imagini si pleci de acolo urmarit de ele aproape obsedant.

Aflandu-te în fata marturiilor de mari risipe materiale si vieti omenetti, nu-ti poti opri gândul sa renunte la întrebarea: „De ce, Doamne, ai lasat faptura omeneasca sa îsi foloseasca inteligenta pentru autodistrugere în atatea feluri si chipuri de-a lungul existentei ei?”

Iesind din bunker, întinderea alba si curata a zapezii era o marurie ca viata poate fi traita si frumos daca dorim, ca acum avem momentul trairii în calm si buna întelegere în aceasta parte a lumii si ca trebuie sa ne bucuram de acest dar al vietii.

Popularity: 1% [?]

Celor care nu cunosc sau care au uitat coordonatele acestei drame le amintesc ca Cezar Ivanescu a murit în conditii tulburatoare si suspecte, pe 24 aprilie 2008.

Decesul s-a produs din cauze necunoscute înca, la doua zile dupa o interventie medicala banala, programata si garantat moderna si neinvaziva. Poetul a fost constient pâna la urcarea sa în elicopterul SMURD, pe 24 aprilie, ora 15 si a vorbit si s-a interesat de actele necesare pentru procesul împotriva lui Mircea Dinescu.

Toate circumstantele si documentele legate de interventia chirurgicala care a provocat decesul sunt în continuare ocultate cu obstinatie de toate institutiile abilitate (IML Mina Minovici Bucuresti, Colegiul Medicilor, Spitalul Judetean Bacau) sa raspunda cu transparenta solicitarilor legitime ale familiei de a afla adevarul.

Pe 29 ianuarie 2008, ora 16, ca urmare a unui atac declansat de o „sursa“- rapid-si-galagios-autodivulgata, printr-o institutie media (agentia NewsIn, parte a Grupului Catavencu), Cezar Ivanescu a fost livrat linjasului public. Sursa, conform propriilor afirmatii facute în direct si pe postul TV Realitatea, s-a dovedit a fi nimeni altul decât Mircea Dinescu, membru al Colegiului CNSAS, fost secretar U.T.C. al U.S.R., fost membru al P.C.R., condamnat penal cu suspendarea conditionata a efectuarii pedepsei (pentru infractiunea de lovire prev. art. 180 alin. 2 din codul penal, cf. sentintei penale nr. 1439, data în sedinta publica de la 4 septembrie 1981, Judecatoria Sectorului 3, Municipiul Bucuresti, dosar nr. 10121/1980), si în lumina dezvaluirilor facute relativ recent chiar pe un post de televiziune, un personaj care reprezinta interese straine ostile României.

Începând cu acea data (29 ianuarie 2008) Cezar Ivanescu a fost suspus unui atac mediatic care a avut la baza o actiune premeditata si concertata si care a vizat, în mod evident eliminarea scriitorului Cezar Ivanescu din viata publica. La acesta a participat – oferind implicit o sustinere oficiala prin nerespectarea Statutului Uniunii Scriitorilor si prin lipsa de reactie – si conducerea U.S.R., formata la acea data, ca si astazi, din Nicolae Manolescu, presedinte si Varujan Vosganian, vicepresedinte.

Ca raspuns la atacul ilegal si profund imoral al lui Mircea Dinescu, membru al U.S.R. si la atitudinea incorecta si nestatutara a întregii conduceri a Uniunii Scriitorilor, Cezar Ivanescu a recurs la toate formele legale de reactie si protest social nonviolent. A scris, în calitate de membru al U.S.R., câteva scrisori deschise; una din ele presedintelui Uniunii Scriitorilor din România, ambasador UNESCO al României la Paris (1 februarie 2008, 4 februarie 2008, scrisoare preluata si de agentia Amos News). O alta scrisoare redactata de Cezar Ivanescu, în calitate de cetatean al României, dar si de Comandor al Ordinului Steaua României, i-a fost adresata, în aceleasi conditii de legalitate, presedintelui României Traian Basescu, totodata Sef al acestui Ordin (scrisoarea  Nr. 2994 din 4.02.2008, depusa la Administratia Prezidentiala, Registratura Generala. Vedeti textele reproduse mai jos). În scrisorile sale Cezar Ivanescu a denuntat nedreptatea flagranta si ilegalitatile comise de Mircea Dinescu, care a uzat în acest scop imoral de autoritatea functiei sale publice într-o institutie a  Statului Român.

Pe 4 februarie 2008, poetul a declarat greva foamei în Sala cu Oglinzi a U.S.R., ca o ultima si decisiva forma de protest social nonviolent. La nivel institutional, urmarile tuturor acestor forme legale de protest fata de o ilegalitate comisa de un Înalt Functionar al Statului Român au fost practic nule. Pe 29 aprilie Cezar Ivanescu a fost înmormântat.

Astazi, la doi ani de la declansarea acelui atac mediatic, de o virulenta fara precedent în presa româna postdecembrista, mai cu seama ca persoana vizata, poetul Cezar Ivanescu, nu ocupa functii în vreo structura a puterii de stat, va cer sprijinul pentru a sustine oficial demersul de stabilire a adevarului în cazul Cezar Ivanescu.

Adresez pe aceasta cale un apel tuturor redactiilor si tuturor ziaristilor din presa tiparita si din cea on-line, care au publicat pâna la moartea lui Cezar Ivanescu si chiar dupa aceea, în ferpar, informatia ca Cezar Ivanescu ar fi primit o asa-numita decizie de colaborare sau de politie politica din partea CNSAS, considerând ca au obligatia, din punct de vedere deontologic si uman, sa clarifice o situatie pe care au generat-o constient si benevol în momentul în care au preluat o informatie care nu avea la origine absolut nicio proba.

Am dorit sa transmit acest apel în mod public pentru ca, în pofida evidentei nevinovatii a scriitorului Cezar Ivanescu si a întregii sale vieti traite în onestitate si saracie, dar si a zguduitoarei declaratii facute de Cazimir Ionescu, în februarie 2008, pe un post public de televiziune: „NU EXISTA NICI O DECIZIE! CINE A VRUT SA-I FACA RAU LUI CEZAR IVANESCU I-A FACUT!”. (Miron Manega, Cezar, Poeta Magnus, Jurnalul National, 30/04/2008), nimeni dintre cei implicati, direct sau indirect, nu a manifestat buna-credinta de a dori îndreptarea acestei situatii.

În continuare, si post-mortem, poetul este supus unei cenzuri de neexplicat pentru o personalitate de o asemenea anvergura si pentru un mare scriitor român elogiat de Marin Preda, Petru Cretia, Constantin Noica, Basarab Nicolescu si înca de multe alte personalitati ale vietii culturale din România si din afara tarii (Mircea Eliade, Besnik Mustafaj s.a.).

Pe 24 aprilie 2009 s-a împlinit un an de la tragica moarte a lui Cezar Ivanescu. Ar fi fost firesc ca în presa sa apara macar câteva cuvinte. Am propus ziarului Jurnalul National un colaj de documente continând si ultima înregistrare video, inedita, a poetului facuta în Albania, la Tirana, pe 15 aprilie 2008. Nu a fost posibil sa apara, cum nu a fost cu putinta sa obtin un simplu drept la replica, de doua rânduri, conform legii presei, drept pe care l-am solicitat înca din anul 2008 ziarului Evenimentul Zilei. [Pentru a întelege cât de mare este gradul de manipulare si dezinformare redau si reactia Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. În newsletter-ul (nu buletin, nota bene!)  din 1 februarie 2008 era reprodusa, printre alte câteva stiri, si informatia ca Cezar Ivanescu a primit de la CNSAS decizie de politie politica. Sursa informatiei citate era chiar un articol din Cotidianul, ed. 29 ian. 2008, cu un link. În acel interval (29 ian -1 febr.), în presa din întreaga tara au aparut pe tema presupusei colaborari a scriitorului sute de articole, în Bucuresti numarul acestora fiind de ordinul zecilor. Atunci am încercat sa raspund la întrebarea: „De ce ar alege niste «profesionisti», ca cei de la IICCR, un singur articol (si acela bazat pe o sursa dintr-un ziar satelit al grupului de interese Realitatea-Catavencu?!), de ce un institut serios ar functiona aparent doar ca o agentie de presa de cea mai proasta calitate, si din nou, unde este deontologia, onestitatea sau macar dreptul la revizuirea opiniei.

Crezând ca aceasta institutie are printre cei care întocmesc „news-letter-ul“ doar neprofesionisti, nu si oameni de rea-credinta, am încercat sa iau legatura cu reprezentantii acesteia, prin e-mail. I-am informat, imediat dupa aparitia articolului din Jurnalul National, 12 febr. 2008, „Cazul Ivanescu: O nebuloasa pentru CNSAS“, ca au acum si o pozitie cvasioficiala a membrilor CNSAS si ca ar fi profesional sa o posteze si pe aceasta. Nu mi s-a raspuns si nu a fost efectuata, desigur, nici o modificare pe site. La solicitarile mele repetate, trimise prin e-mail, prin care îi rugam sa posteze, asa cum au postat acea stire incriminatoare (1 februarie 2008), o alta prin care sa dezminta informatia falsa, mi s-a raspuns într-un târziu ca, citez: „Regretam disparitia poetului Cezar Ivanescu, o mare pierdere pentru literatura româna. IICCR nu poate însa confirma sau infirma un act emis de o alta institutie de stat, în speta CNSAS, care are atributia de a se pronunta asupra calitatii de colaborator al fostei Securitati.“ (From: IICCR <office@iiccr.ro>; Subject: RE: Cazul Cezar Ivanescu, un caz grav de incalcare a drepturilor omului).]

Va multumesc,
Clara ARUSTEI
Fiica scriitorului Cezar IVANESCU
februarie 2010
Bucuresti

Popularity: 3% [?]

Arta ar trebui sa fie numai bucurie!… De aceea, nu exista “artisti”, ci numai oameni care simt nevoia sa lucreze, intru bucurie! Sa cânte, asemenea pasarilor!  CONSTANTIN BRANCUSI
“…Tu ai transformat anticul in modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUSI s-a nascut la 19 februarie 1876, la Hobita – Gorj si a fost al cincilea copil al lui Nicolae si Maria Brâncusi, o familie de tarani obisnuiti. Ramâne una dintre personalitatile importante ale culturii si istoriei Gorjului, lasând amprente de mare valoare in viata tarii. Opera lui, este recunoscuta pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne. La vârsta de 17 ani incepe sa se manifeste inclinatia lui spre arta, când, baiat de pravalie fiind, construieste o vioara din scândurile unei ladite de portocale. Urmeaza Scoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleaca la Viena unde lucreaza la un atelier de tâmplarie, iar dupa un an revine in tara si se inscrie ca student al Scolii Nationale de Arte Frumoase din Bucuresti. Vinde casa de la Hobita, spala vase prin restaurante, sculpteaza si vinde o parte din opere pentru a putea sa-si plateasca studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucreaza in diverse locuri si strânge bani pentru a urma Scoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleste bustul patronului restaurantului in care lucra, fapt care l-a facut cunoscut in zona, datorita maiestriei executiei acelui bust. A sculptat mult, atât in lemn dar si in piatra si metal. Brâncusi incepe sa fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician in atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuza sa lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creste nimic). În 1907 inchiriaza un atelier in Rue de Montparnasse si intra in contact cu avantgarda artistica pariziana, imprietenându-se cu Ezra Pound si Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci si confidenti, purtatori de cuvânt si mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire si cu artisti celebri precum Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alaturi de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioada sunt: “ Cumintenia pamântului”, o prima versiune a lucrarii “Sarutul” (1907), “Somnul” (1908), “Muza adormita” (1909-1910), “Pasarea maiastra” (1910), “Prometeu” (1911), “Domnisoara Pogany” (serie 1912-1933), “Primul pas” (1913) lucrari ce marcheaza aplecarea spre valorile artelor arhaice.
Brâncusi era o persoana sociabila si complexa pe care nu multe persoane au reusit sa-l inteleaga. Jovial si bonom, purta barba iar in ultima parte a vietii haine taranesti. Era interesat de aproape orice subiect incepând cu muzica (avea inclinatii spre muzica eclectica), stiinta, filosofie. Viziunea sa asupra vietii era influentata atât de Platon cât si de gândirea filosofilor orientali, intr-un amestec interesant si personal. Era aproape un ascet, care isi transformase atelierul intr-un adevarat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituala.
Lucrarile sale i-au adus o imensa popularitate, acesta fiind cunoscut si foarte apreciat mai ales in Franta, România si in Statele Unite, colectionarii  fiind interesati pentru a-si procura creatiile artistului român, iar revistele si criticii publicând nenumarate studii si articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants in Paris si la the Armory Show in New York.
Recunoasterea sa pe plan national si international se datoreaza, in principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat in 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului era dedicat românilor care in 1916 reusisera sa opreasca o invazie germana. Aceste lucrari depasesc limitele concretului, generând diverse interpretari ale semnificatiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea in “Colocviul Brâncusi” ca ansamblul reprezinta
,,infaptuirea unei vechi dorinte, aceea de a lasa pe pamântul românesc concretizarea in bronz si piatra a tot ce a gândit mai profund si mai indelung’’. Iar A. Ghenie spunea ca ,,un taran din Gorj a facut pentru tara sa ceea ce pentru alte tari n-au putut face decât regii si imparatii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat in cinstea eroilor cazuti in razboi, pâna la atribuirea unor semnificatii care se leaga de simbolismul universal, de inceputurile vietii umane si a legaturilor omului cu pamântul, s-au emis diferite ipoteze.

Masa tracerii poate fi asociata cu o ,,invitatie la un magic conciliu al umbrelor stamosilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotunda-primul stadiu al civilizatiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O alta interpretare poate fi apropierea de stramosii daci, de nasterea civilizatiei pe aceste locuri. Având in vedere ca ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuti in 14 octombrie 1916, in batalia de la Jiu, se poate spune ca Masa Tacerii reprezinta si masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tacerii este un imn al casatoriei, al iubirii familiale si fertile, asa cum se practica pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

Poarta Sarutului. Pastrând tema sculpturii ,,Sarutul’’, Poarta reprezinta bucuria ca iubirea e nemuritoare, iar dupa spusele autorului, ,,misterul fecunditatii si al mortii este insusi misterul iubirii, care va supravietui dincolo de mormânt’’. Partea superioara a Portii, ar putea reprezinta hora taraneasca, gorjeana. Petre Pandrea, in ideea ca Brâncusi a costruit la Tg Jiu un monument inchinat ostasului victorios, eroului intors acasa, a vazut in aceasta ,,o solemnitate a nuntii in cinstea soldatului victorios, care intra in rânduiala rurala’’. Sa fie oare Poarta Sarutului un arc de triumf? Sau, doar un simplu portal asezat la intrarea in Gradina Publica? Cu siguranta, Poarta Sarutului reprezinta mai mult decât oricare interpretare, ea reprezinta insasi cumulul de idei exprimate de autor in intreaga sa opera.
Brancusi si-a motivat aceasta sculptura prin ,,un sentiment adanc’’ asa cum a facut-o si in ,,Sarutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit sa pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit inainte de a-l parasi’’.

Coloana Infinitului sau Coloana Recunostintei fara Sfârsit, reprezinta un loc deosibit in viziunea exegetilor si a lumii intregi. Exista dovezi ca proiectul este mult mai vechi. Înca din 1909 in atelierul lui Brâncusi ar fi existat “trunchiuri si bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusa a unei coloane, intitulata “Proiect arhitectural”, dateaza din 1918. Ulterior, in 1933, in expozitia sa personala de la New York, Brâncusi expune proiectul sau sub numele devenit celebru, Coloana fara sfârsit. Brâncusi insusi o denumea “un proiect de coloana care, marita, ar putea sprijini bolta cereasca”. Doctorul Traian Stoicoiu spune ca „Adevaratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii nostri pentru reintregirea neamului. Numarul modulelor din care este alcatuita coloana reprezinta anul când România a intrat in primul razboi mondial si se termina cu o jumatate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vietii, Brâncusi a fost ingrijit de doi refugiati români, care locuiau in apartamentul de langa atelierul sau. Pentru a-i putea desemna pe acesti ultimi prieteni mostenitori si pentru ca atelierul si lucrarile sa intre in patrimoniul Muzeului National de Arta Moderna din Paris, Brâncusi a devenit cetatean francez in 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lasând in urma peste 1200 de fotografii si 215 sculpturi, de o valoare estetica si culturala incalculabila.

Constantin Brâncusi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea fiind o figura remarcanta in miscarea artistica moderna. Sculpturile sale prezinta eleganta a formei, sensibilitate in utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare românesti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât si importanta acordata luminii si spatiului sunt trasaturile caracteristice ale creatiei lui Brâncusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de forma in sculptura, pictura si desen.

Constantin Brâncusi despre opera sa

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrarile mele ca ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor.”

Gabriela Petcu
19 febr. 2010

Popularity: 4% [?]