Revista ARMONIA

“La început era Cuvântul, si Cuvântul era cu Dumnezeu, si Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. El era în lume, si lumea a fost facuta prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit.”

            Evanghelia IOAN, 1:1-3,10

 

Cine este Phoenix Mission Magazine?

Se spune ca esti ceea ce gândesti. Citind cuvintele insirate intr-un ziar, acumulam informatii. Ele ni se fixeaza în minte, dezvoltandu-ne vocabularul si cultura generala. Acest bagaj de informatii generale ne maturizeaza gandirea si ne dezvolta imaginatia. Citind, începem sa avem viziune si pareri personale pe care le exprimam sub forme proprii. Jurnalistii sunt acei vizionari care maresc bagajul de intelepciune al omenirii zi de zi, cu ajutorul cuvintelor pe care le astern pe coli imaculate de hartie. Transpuse în cuvinte, experientele de viata, gandurile, sentimentele si opiniile se transforma in carti, ziare sau reviste.

Asa s-a nascut si revista Phoenix Mission Magazine, o revista online editata in Phoenix, Arizona, de catre o mana de oameni care stapanesc puterea cuvintelor si pun o farama de suflet în fiecare fraza. Revista Phoenix Mission Magazine este o publicatie independenta, nu este afiliata nici unui partid sau doctrine politice sau vreunei religii. Redactorii si colaboratorii revistei sunt voluntari si au profesii, opinii si experiente de viata diverse.

Misiunea, viziunea si obiectivele revistei

Revista a fost infiintata de un jurnalist roman stabilit în urma cu 12 ani pe pamantul fagadintei. Intr-o lume in care Internet-ul ia locul tipariturilor, a investi intr-o revista online nu pare a fi o idee geniala, dar este una dintre putinele metode prin care ai si dai sansa la acces imediat la “lumea cuvintelor” în limba materna. Datorita acestei viziuni s-a nascut revista Phoenix Mission Magazine, iar misiunea ei este pastrarea limbii romane în comunitatile romanesti din afara tarii, informarea opinei publice asupra evenimentelor comunitatilor romanesti din diaspora si din Romania.

Traim alert, intr-un mileniu în care timpul se comprima, iar dezvoltarea fara precedent a audio-vizualului a asternut un con de umbra peste presa scrisa. Astazi, placerea cititului s-a estompat, literele si artele frumoase nu mai sunt preocuparea de baza a domnisoarelor de pension, asa cum erau cu doua secole în urma. Si totusi, accesul la cuvinte în limba romana, la mii de kilometri departare de tara natala, are o incarcatura psihica majora si este posibil datorita unor initiative private de genul Phoenix Mission Magazine. Editorul si redactia si-au asumat misiunea de a aduce Romania în casa fiecarui vorbitor de limba romana, oriunde s-ar afla el din punct de vedere geografic, de a crea punti de legatura intre suflete, carti si oameni. Radacinile romanesti se hranesc din viata romanilor de pretutindeni si ii dau un punct de sprijin si o identitate fiecarui cititor.

Obiectivele si structura revistei sunt strans legate de nevoile cititorilor:

Pentru romanii din diaspora, revista Phoenix Mission Magazine este o fereastra deschisa spre ceea ce au lasat in urma, acel personal si inconfundabil “acasa” cu tot ce inseamna el pentru fiecare emigrant – copilarie, familie, cultura.

Pentru romanii din tara, Phoenix Mission Magazine este locul în care pot gasi informatii despre viata de peste ocean, de la antipozi, sau din oricare loc de pe Terra, pe care viseaza sa-l vada macar o data în viata. În paginile revistei Phoenix Mission Magazine, romanii au sansa de a intalni, într-un spatiu virtual generos si bine structurat, alti romani, de care sunt despartiti fizic de meridiane si fuse orare.

Multi copiii ai romanilor din strainatate, provenind din familii de romani sau din familii mixte, nascuti în afara tarii sau plecati la varste fragede din Romania, pierd contactul cu tara, uita limba materna sau nu invata niciodata sa scrie si sa citeasca romaneste. Rolul publicatiilor de limba romana din strainatate este mentinerea limbii materne, transmiterea culturii, a traditiilor, a obiceiurilor romanesti, a evenimentelor majore din istoria Romaniei si familiarizarea cititorilor cu geografia Romaniei. Transmiterea acestor informatii catre generatiile urmatoare este o datorie patriotica si morala, o mica contributie la pastrarea identitatii nationale în comunitatile romanesti din afara granitelor tarii.

Phoenix Mission Magazine este un asemenea loc, o biblioteca online care ofera informatii utile despre Romania, o tara din Estul Europei sau din “Old World” cum spun americanii, pe care unii romani din diaspora n-au vazut-o niciodata si stiu despre ea doar ca este locul din care au emigrat candva, parintii sau bunicii lor.

Ati intalnit vreodata oameni care s-au prezentat intr-o limba straina, cu nume romanesti si v-au spus ca sunt romani, desi nu stiu niciun cuvant în limba materna? Ati avut vreodata nostalgia dupa-amiezelor petrecute in fosnetul de neconfundat al unor pagini de carte sau a zornaitului casei de marcat din libraria orasului din Romania in care v-ati nascut, ati trait sau ati invatat? Redactorii revistei Phoenix Mission Magazine vor sa ofere tuturor romanilor sansa de a vorbi si de a citi romaneste. Phoenix Mission Magazine ii da acces oricarei persoane care are o conexiune la Internet si un PC, la o librarie stilizata. Phoenix Mission Magazine le daruieste copiilor povesti si poezii romanesti, indiferent de locul în care se afla ei pe Planeta Albastra.

Fiind structurata ca un magazin, revista Phoenix Mission Magazine are rubrici si subrubrici bogate si diverse. Pe pagina principala – “Home page” – apar cele mai noi articole publicate, iar ulterior, acestea sunt stocate în arhive aranjate frumos pe subiecte, rubrici si categorii:

World, USA, Romania, Health, Justice, Viewpoints, Life Stories, Art, Reviews, Essays, Academic Works, Music. Other Menu: Denominations, Galerie Foto, Media, Links, Webmaster, Journals, Opinion, Interviews, Social Issues, Medicine&Health si pagina de contact.

De exemplu, la rubrica World sunt mai multe subrubrici cu numele diverselor tari în care revista Phoenix Mission Magazine are colaboratori: Belgia, Spania, Germania sau alte tari ale UE, dar si tari exotice si indepartate, ca de exemplu – Malaezia, Noua Zeelanda, Australia, Oceania.

Fiind editata în SUA, sectiunea americana a revistei cuprinde subrubrici care poarta numele unor state componente, in care revista are colaboratori. Aceste subrubrici contin articole de interes general, articole de opinie, povesti de viata, prezentari de obiective turistice, locuri si persoane remarcabile din acele regiuni, evenimente, interviuri si multe altele.

Rubrica Health este dedicata sanatatii fizice si mentale; rubrica Justice trateaza probleme juridice; rubrica Viewpoints este zona articolelor de opinie, o colectie de puncte de vedere apartinand unor personalitati, jurnalisti, scriitori, oameni de stiinta, specialisti în diverse domenii. La rubrica Poetry sunt sectiuni cu numele unor poeti si sunt publicate poeziile acestora. Evident, rubrica Music le este dedicata compozitorilor, iar rubrica Art li se adreseaza iubitorilor de arte plastice si vizuale.

Redactorii revistei Phoenix Mission Magazine doresc sa le multumeasca cititorilor pentru timpul pe care-l acorda zilnic publicatiei, nascuta din gândirea lor. “Gândirea este sursa de origine a tuturor bogatiilor, a tuturor succeselor, a câstigului material, a tuturor descoperirilor si inventiilor si a tuturor realizarilor.” (Claude Bristol)

Parafrazându-l pe Jorge Luis de Borges, redactia Phoenix Mission Magazine va sugereaza sa nu judecati dupa ceea ce scrie, ci dupa ceea ce ati citit.

Simona Botezan – Washington D.C.
Director adjunct a publicatiei Miorita USA

Mai bine de jumatate din spatiul primului numar pe acest an (44 în total) al revistei pentru solidaritatea românilor de pretutindeni este consacrat relatarilor de la Reuniunea “Familiei Române” la Baia Mare, desfasurata în zilele de 17-19 noiembrie 2011. Grupajul, coordonat de Ioana DRAGOTA si întins pe 85 de pagini, reda în cuvinte, imagini, carti si evenimente cele întîmplate în municipiul resedinta de judet si în cîteva deplasari ale participantilor la Casa Olarului Daniel Les din Baia Sprie, Biserica de lemn din Surdesti si Manastirea Sfînta Ana din Rohia. Au fost prezenti multi români de vaza din tara si strainatate, primiti cum se cuvine de înalte oficialitati ale Maramuresului. Sînt reproduse apoi ecourile reuniunii în presa scrisa si audio-vizuala din tara.
Capitolul nelipsit din sumarul fiecarui numar este “Românii în lume.” Retinem cîteva titluri: “Exilul românesc la mijloc de secol XX” de Gabriela CaLUTIU SONNENBERG, “O candela în îndepartatul Nord” de Adelina ULICI, “Românul … la nevoie se cunoaste!” de Mihai NAE. În “Cununa de Aur a României” s-au prins cu doua materiale Iurie LEVCIC si Elena TAMAZLÂCARU.
Un colaborator constant al revistei, Corneliu FLOREA din Canada, scrie despre Milton G. Lehrer si al sau volum de peste 500 de pagini “Ardealul, pamînt românesc”. Nu este uitata nici Asociatiunea Transilvana pentru Literatura Româna si Cultura Poporului Român la 150 de ani de la înfiintare. Conf. univ. dr. Stefan VISOVAN scrie trei texte despre ASTRA maramureseana, ASTRA blajeana si ASTRA clujeana.
Sînt trecute în revista si file din cronica “Familiei Române” din anul care a trecut, publicatia trimestriala de cultura si credinta româneasca fiind cea mai raspîndita în lume la ora actuala.

GHEORGHE PETER

http://www.graiul.ro

Cristi DUMITRACHE

.

Dragi colegi scriitori si jurnalisti,

 

Parerile noastre despre ceea ce se întâmpla în România au început sa prinda contur. S-a coagulat un proiect jurnalistic, pe care îl începem acum, cu pasiune si dedicatie. Primul numar al newsletter-ului bilunar „România Noastra”, editat de revista „Pagini Românesti în Noua Zeelanda” a aparut. În acest prim numar si-au exprimat opiniile 14 jurnalisti din România, Noua Zeelanda, Spania, Statele Unite ale Americii, Italia si Franta. Toate aceste opinii pot fi preluate de publicatiile din întreaga lume, cu citarea sursei. De asemenea, toti jurnalistii doritori îsi pot trimite parerile la adresa noastra de email: romanianpages@yahoo.co.nz.

Opiniile noastre vor aparea în câteva medii de informare consacrate: la TVR International, Radio România Actualitati, Romanian Global News, dar si în revistele de diaspora care participa la proiect. Reamintim ca acest proiect nu este o asociatie, ca nu exista nici o cotizatie, este realizat voluntar si respecta dreptul la opinie al fiecarui jurnalist implicat.

Tema de deschidere a fost urmatoarea: „Cum credeti ca poate fi salvata România? Clasa politica româneasca este compromisa total. Rând pe rând, au sfârtecat ciolanul puterii toate partidele politice, s-au mânjit cu mierea tarii toti ursii pofticiosi, au furat, fura si vor continua sa fure cu abnegatie, împreuna cu rudele, prietenii, amicii, toti cei care formeaza aceasta clica, despre care omul de rând, românul caruia i s-a furat tara spune ca sunt «toti o apa si-un pamânt». Ce se poate face, în opinia dvs, pentru a reintra în normalitate? Pe cine ne bazam pentru a scoate România la liman, cine poate salva o tara ce merge în jos?”

Iata în continuare si câteva spicuiri din raspunsurile date în acest prim numar, atasat acestui mesaj:

 

GRIGORE L CULIAN, editor fondator New York Magazine:

„Cred ca România mai poate fi salvata doar de votarea si aplicarea Legii Lustratiei, care sa nu permita accesul fostilor si actualilor profitori ai regimului comunist la functiile publice. Cât despre clasa politica româneasca, mare lucru nu se mai poate face, fiindca nu mai are cine sa scoata România din groapa în care se afla. Cei care mai puteau face câte ceva au emigrat, iar acordul cu Fondul Monetar International va îngropa definitiv România!”

ION MIHAI, redactor Televiziunea Romana:

„Atâta vreme cât la alegerile din 2008 prezenta la vot a fost de 39%, de ce ne miram de clasa politica? Nu ei sunt de vina, ci noi! Cei care nu au mers la vot acum comenteaza si sunt nemultumiti. Trebuie ca fiecare sa mearga la vot pentru a arata ca îi pasa de ceea ce se întâmpla în tara sa. Fiecare trebuie sa faca un efort de a se informa, de a stabili cine l-ar putea reprezenta si sa ia o decizie: cu cine voteaza! E un efort pe care trebuie sa-l facem o data la patru ani. Dar numai asa vom avea o clasa politica mai buna.”

ADRIAN IRVIN ROZEI, senior editor PRNZ Franta:

„România nu se va «salva» decât daca se va salva întreaga lume occidentala! Suntem toti în aceeasi barca! Daca Europa se va îneca, vom pieri si noi! As zice chiar ca, din anumite puncte de vedere, România are un avantaj: are 3 milioane de expatriati care, nu numai ca trimit bani si sustin economia, dar, cum au facut spaniolii sau portughezii în anii ‘60-’80, impun criterii democratice si un mod de viata modern, pe care l-au învatat în Occident. Nu e simplu, sunt de acord! Dar sper ca vor reusi!”

GABRIELA CALUTIU SONNENBERG, editor PRNZ Spania:

„Ca la curele de slabire: nu pierderea în greutate e problema, ci mentinerea ei dupa aceea. Probabil ca numai în mod punitiv se poate impune respectarea legilor pe termen lung. Dar cine sa impuna asta? Armata? Politia? Nu exista o institutie serioasa de încredere care sa controleze. Trebuie mai mult de una, altfel se revine la statul autoritar cu putere centralizata. Ramân la parerea mea: trebuie copiat un model viabil din afara si, mai presus de toate, sa fie respectat de toata lumea. E o dilema grea. Nu vad iesire. Câta dreptate avea Einstein când zicea ca o problema nu poate fi rezolvata la nivelul de gândire care a generat-o.”

GEORGE PETROVAI, editor PRNZ România:

„Cum politica româneasca postdecembrista face tot mai mult dovada unui cartel al faradelegilor îndreptate împotriva tarii si poporului (jaful sistematic, murdarirea valorilor nationale, deprecierea prestigiului international al României prin punerea ei la cheremul ciocoilor interni si externi), se impune constituirea unei forte nationale cu rol de contrapondere. Iar aceasta forta, actualmente jucata pe degete de oribilii facatori ai politicii romanesti, nu poate sa vina decât din partea societatii civile: organizatii neguvernamentale, presa independenta, cetateanul preocupat de prezentul si viitorul tarii. Doar ea, calauzita fara gres de instinctul general uman al aspiratiei legitime spre libertate, echitate si prosperitate, precum si de instinctul national al afirmarii României pe arena internationala, va izbuti sa taie din înfumurarea potentatilor si va impune schimbarea Constitutiei în sensul normalizarii.”

ANDI RADIU, editor Gazeta Româneasca Italia:

„Goana dupa parvenire, îndepartarea de cultura si o foarte mica constiinta fata de obligatii sunt doar câteva dintre motivele situatiei create. Conceptul de toleranta s-a îndreptat catre coruptie, hotie si manelism, iar pe scara de valori nu mai au întâietate adevaratii intelectuali, sportivii sau artistii de valoare. Dam vina pe un anume balcanism, în loc sa dam vina pe noi însine, pe modul nostru de a gândi si de a reactiona. Noi, cei care locuim în afara tarii ne-am convins ca «balcanismul» nu mai functioneaza odata ce ai iesit dintre granitele României. Ca adevaratele valori sunt recunoscute fara a fi pus pe tapet faptul ca fac parte dintr-o tara sau rasa anume. Tocmai de aceea, afirm cu hotarâre ca politicienii ar trebui îndrumati, daca nu chiar fortati sa aiba o anumita atitudine.”

PUCU ROSU CONSTANTIN, redactor radio, Planet FM, Auckland:

„Ma-ntreaba editorul revistei «Pagini Românesti în Noua Zeelanda» cum poate fi salvata România? Simplu! Un presedinte nu jucator ci arbitru între partidele de la putere si cele din opozitie! Un presedinte (daca se poate) profesor universitar! Bine ar fi sa fie un istoric, bun cunoscator al nazuintelor de veacuri ale Romanului: independenta si neatârnare! Sa fie neînregimentat politic si sa nu aiba simpatii de nici o «

Un prim-ministru tânar, din generatia celor între 30 si 35 de ani, tehnocrat, fara de partid, fara de rude sus-puse, fara sa fie santajabil. Un Parlament cu deputati si senatori alesi Nu dupa sumele de bani depuse la partidul din care fac parte pentru a a ajunge la «ciolan»! Ci alesi de noi, de cetatenii tarii, dupa dovezi certe ca ne vor apara drepturile si vor munci pentru a ne asigura o viata demna si umana. O justitie care sa aplice Constitutia, sa apere Cetateanul, sa pedepseasca Vinovatul, sa nu fie coruptibila si aservita puterii!”

 

STEFAN DORU DANCUS, director si scriitor Grupul Media Singur:

„Singura sansa a României actuale este schimbarea generatiilor. Învatamântul românesc, lasat de izbeliste de toate guvernele si mai ales, parasit de oamenii capabili pe care-i avea, nu mai este în masura sa asigure o continuitate valorica asa cum pot scolile din strainatate. De aici si imposibilitatea de-a misca amortitele roti ale evolutiei poporului.”

LIVIU ANTONESEI, jurnalist si scriitor Timpul, Adevarul, Liternet:

„Daca as vrea sa fiu foarte exact, as spune ca nu exista solutie de salvare. Însa aceasta atitudine, desi ar fi exacta, ar fi si cea mai usor de adoptat, cea mai comoda, cea mai lesnicioasa. Daca nu exista solutie, stam linistiti, nu avem nimic de facut! Privind, prin urmare, lucrurile cu o oarece atentie, ne dam seama ca, desi nicidecum legata de actuala clasa politica, o solutie s-ar putea întrezari, renasterea societatii civile, care sa puna presiune pe clasa politica, indiferent care factiune a ei ar fi la guvernare.”

*** 

Dragi colegi jurnalisti, va multumim pentru participarea la acest prim numar si va invitam, în numar cât mai mare, sa dam raspuns la urmatoarea întrebare fundamentala privind România:

Este utila Legea Lustratiei si daca este, de ce abia acum, la 22 de ani de la momentul zero?

Asteptam raspunsurile dumneavoastra, ale tuturor celor interesati sa participe la acest proiect, la adresa de email a revistei „Pagini Românesti în Noua Zeelanda”: romanianpages@yahoo.co.nz.

 

Cu multumiri si gânduri bune din Auckland

 

Cristi DUMITRACHE

Editor PRNZ 

PAGINI ROMÂNESTI ÎN NOUA ZEELANDA

ROMANIAN PAGES ÎN NEW ZEALAND

Auckland, New Zealand

romanianpages@yahoo.co.nz

paginiromanesti@xtra.co.nz

http://prnz.Weblog.ro/

 

 

Stela COVACI

MOARTEA LUI NICOLAE LABIS

Nicolae Labis a fost initiatorul Miscarii de Rezistenta anticomunista în România. De aici avea sa i se traga moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate si executat la ordin. Poetul a supravietuit pâna pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenta Floreasca.

Perfid si cinic construita si dusa la îndeplinire din ordine nescrise, aceasta crima nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completa. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durata nelimitata în seifurile care ascund secrete murdare „de interes national”. Sa ucizi un viitor foarte mare poet al tarii, înzestrat cu daruri celeste, adapându-se cu lacomie din sevele pure ale acestui pamânt, brusc dumerit asupra jugului, minciunii si ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu si mereu la suprafata si, ca în basmele ezoterice, sângele tânar cere izbavirea.

Ma numar printre putinii martori care se mai afla în viata, colega de grupa, prietena si partasa la aceleasi framântari ale poetului în ultimul lui an de existenta – tumultuosul si sângerosul 1956, când doar pentru o clipa am trait iluzia libertatii.

Aceasta fericire m-a transformat în martor incomod si “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma si puterea lui de luptator. Am fost aleasa însa ca exemplu, arestata si condamnata, pentru ca am organizat sedinte “conspirative”, “contrarevolutionare”, la care a participat si poetul Nicolae Labis. Aceeasi soarta a avut-o si colegul si prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adapostea pe poetul fara locuinta si bani Nicolae Labis.

Campania de înfricosare prin santaj, schingiuire, condamnari fara drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberanta, încât ne-a amutit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 sotul meu, mi-a propus sa nu vorbim, sa îngropam în adâncul nostru aceasta cutremuratoare taina.

„Pasarea cu clont de rubin”

Familia poetului a stiut adevarul de la început. Rapus pe patul de la Spitalul de Urgenta, el le-a marturisit tatalui sau si câtorva prieteni apropiati ca a fost împins între vagoanele tramvaiului si ca-l cunostea pe executant. Singura marturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictata lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinta lui Nicolae Labis de o voce anonima, cu un usor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clara ca necrutatoarea „Pasare cu clont de rubin” a doctrinei comuniste s-a razbunat pentru nesupunerea lui si l-a strivit. Cu ironie amara trage speranta ca urmasii pajurei vor gasi prin tarâna urmele poetului Nicolae Labis, care “va ramâne o amintire frumoasa”.

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid si disperat, au ramas în manuscrisul original, taiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma sa plece demn, împins în abisul mortii de cei pe care i-a crezut ca au suflet si idealuri.

Ma voi rezuma în textul de fata doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hartuirea, lupta si solutia finala dintre poetul Nicolae Labis si organele Securitatii statului în toata ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânarul Labis, romantic revolutionar, cum se spunea pe atunci, încercând sa scrie în pas cu cerintele epocii, a înteles ca îndrumarea falsa si restrictiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenta scotocitoare, talentul debordant au declansat ura si invidia colegilor de la Scoala de Literatura (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei si altii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslasu, Gogu Radulescu, Mihai Gafita s.a.

Pentru ca Labis nu s-a supus, a refuzat obladuirea cuiva, consider ca, de atunci a început sa i se constituie dosarul de urmarire. Directorul Scolii de Literatura îl credea pe Labis „un ratacit” cu idei „daunatoare” si a creat în jurul lui o retea informativa dintre colegi, obligati, de spaima, din lasitate sau din dorinta de parvenire, sa scrie si sa depuna regulat note informative despre lecturile interzise, ideile razvratite si tot ce parea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil nastrusnic si generos. Concret, se perinda sanctiunile, tentativele de exmatriculare din scoala sau UTM, consemnarea la domiciliu, perchezitiile în camera de la camin, urmate de confiscarea cartilor interzise. A continuat interzicerea textelor si a prezentei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucuresti 1953. În marea lor ura si prostie, colegii si “victima” l-au pârât pentru „tentativa de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sanctiuni.

Cabala activistilor si lista neagra a lui Gogu Radulescu

Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labis se hotarâse sa termine cu „coproductiile” si sa porneasca pe drumul propriu, fara îndrumatori si închistari în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeste perioada Scolii de Literatura „Treapta limpezirii”. Citez: „În aceasta etapa m-am format prin lupta. Dogmatismul, birocratia, iata niste scorpii care circulau cu violenta pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi. dar nu m-am închinat cum, vai, au facut-o unii colegi nimerniciei”. Labis primeste riposte dure: La Plenara sectiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (sotul Veronicai Porumbacu) îi caracterizeaza poeziile ca dominate de „apasare si tristete lipsita de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuza de „asimilarea excesiva a unor poeti dintre cele doua razboaie (Ion Barbu si Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, sa-l învinuiasca de „snobism, evazionism, influente ale ideologiei burgheze, infiltratii liberaliste, slaba pregatire ideologica, lipsa de contact cu realitatea, precum si confuzii cu privire la raportul dintre libertate si îndrumare”.

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagma, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului asteptat si a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izoleaza, dar cel mai mult îl înspaimânta chemarile la ordin cu amenintari din partea Securitatii. Stia ca este trecut pe “lista neagra” întocmita de Gogu Radulescu (prezent în tribuna pâna în ultima zi a lui Ceausescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discutii sincere” cu tinerii scriitori, sa afle si sa informeze Securitatea ce idei dusmanoase îi framânta în taina.

„Labis a fost ales pentru a exemplifica urmarile posibile ale nesupunerii”, declara cu toata raspunderea ziaristul si apropiatul prieten pâna la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, aparute abia în anul 2005, dupa parerea mea, cea mai autentica, dezinteresata si bine informata consemnare dintre cele aparute pâna acum.

Presentimentul mortii

Pe parcursul anului 1956, cred ca prin vara, se muta de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fratii Raicu, D. Carabat, Gh. Margarit (sporadic mai dormea si pe la Ion Baesu sau Lucian Pintilie). Ceruse o camera de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeste. Colegul sau, mai în vârsta cu trei ani, Aurel Covaci, generos si ocrotitor, îi ofera sa împarta, ca între frati, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îsi împarteau bruma de mâncare, tigarile si paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele si hotarârile.

Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studenta la Sectia de Literatura si Critica Literara, anul III Filologie, am devenit prietena apropiata, confidenta, împartasindu-le durerile si bucuriile zi de zi. Am povestit în doua carti aparute – „Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, si în “Persecutia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se refera la acel anotimp zguduit de istorie, a carui amprenta a ramas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinta mea fagila, maturizând-o. Le voi relua curând în alta parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat si voi povesti cum, împotriva ratiunii lui salvatoare, destinul, adica propria lui structura spirituala, înfruntând “masina infernala”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domina si ne coplesesc. Aurel Covaci le cunostea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesabuinta, regretatul Laurentiu Ulici mi-a spus: „Poetul si-a regizat singur moartea”.

„E un streang în adâncul genunii Ce ma spânzura invers spre cer”

Voi încerca acum sa deslusesc semnificatia „noptilor de cosmar”, adica a trairilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai pastrat, din cele doua nopti esentiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 si 2 decembire 1956 – Ultima zi de nastere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, „Fondul Nicolae Labis”, la care nu am avut acces pâna recent, dupa cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitata niciodata sa onorez vreo festivitate dedicata poetului.

Din noaptea Sfântului Andrei s-au pastrat doar trei poezii ale cosmarului care acum devenise datina. Labis se asezase turceste peste patura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clatinându-se pe peretele varuit („Umbra mea îsi clatina/ Limpede var/ Vine ca o datina/ Noaptea de cosmar”).

Aurel Covaci se asaza, în pozitia lui Buda, în fata poetului si îsi deseneaza unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în carbune deasupra: „Omule, nu te supara, ca trece si asta”. Ca în transa, preluând cosmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al cosmarului, iscalit apoi de Nicolae Labis:

SONETUL COSMARULUI

Pricepem noi aceasta odihna chinuita

Când ne cuprinde vraja trairii efemere,

Când ni se aprinde totusi tacuta dinamita

Încatusata-n suflet, în creier si-n artere?

Când somnul, moarte-n uda uitarilor ne cere

Învie în tarâna cu seceta cumplita

Aceste clare vise, viclene temnicere,

Când chiar si suferinta e-n lume urgisita.

Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,

Sa strige ca nebunul: acela-i înteleptul.

Când nici macar la chinuri noi nu mai avem dreptul.

Ne zgârie atâtea satane reci pecetii

Deci: care-i vietuirea si care sunt peretii?

Deci: sufletele noastre ne sfâsie peretii?

(Desi a compus-o amicul meu intim Covaci, o iscalesc cu brio. N. Labis)

Foaia aceea a fost arestata si ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperata. S-a mai pastrat, bracuit, începutul celui de-al doilea sonet al cosmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în racla si în groapa.

Simteam în nara izul putreziciunii mele,

Dar auzeam tacerea cum sapa, cum tot sapa,

În moartea mea sa scoata comori de gând si stele.

O viziune a propriei morti, dar si a acelor tainice recuperari spirituale de dupa. Labis i-a transmis imaginea în transa poetica. A treia poezie, fara titlu, scrisa si compusa de Nicolae Labis, pe care Covaci o aproba doar prin iscalitura, este o marturie totala despre suferinta. Aici apare imaginea surprinzatoare a poetului sugrumat cu propria-i fasa de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii si cu picioarele invers, spre cer:

Ma doare tot: visul, cuvântul, somnul, viata si vântul.

Ma doare cel pe care îl iubesc. Bogat si sarac.

Ma doare haina, ma doare camasa,

Ma doare scutecul, ma doare fasa,

Fasa aceasta a fost prima funie

Ce m-a sugrumat, dar acum

E un streang în adâncul genunii

Ce ma spânzura invers spre cer.

“Pasarea cu clont de rubin” – manuscris

 

„Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul”

Semnificatia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia dupa descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscalite si datate de Nicolae Labis din cea de-a doua noapte de cosmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat dupa caracteristica foilor rupte dintr-o mapa de birou, dar, mai ales, ca multe sunt stenografiate total sau partial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea.

M-am gândit, emtionata, ca hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani si atâtea priviri scotocitoare, plus competenta si vigilenta “poetului print” Gheorghe Tomozei, care, stapân pe toata arhiva, nu a avut interesul sa se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a doua doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oara în forma tiparita. Doar câteva, scrise de mâna, au fost rupte din context si prezentate fara semnificatii în alte parti.

Le veti citi si veti întelege disperarea poetului, care, „îngrozit de temnicer”, „înainte de gol”, „înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adreseaza „omului de pe marginea patului”, care i-a însotit „nefericirea noptii de cosmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iades, lasa aceasta ultima chemare „nu scrisa, ci dictata”, tipând în van „ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredintat lui Covaci, poate cu rugamintea de a nu le face publice niciodata. E vorba despre poezia „Credo”, o viziune a omenirii lase si a puterii lui Satan pe pamântul patriei, data de Dumnezeu altar Poetului.

Despre simbolistica Spânzuratului din cartile de Tarot, explicata succint de doi mari scriitori ocultisti, sunt necesare explicatii:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer si capul atingând pamântul, adeptul liber si mânat de sacrificiu care dezvaluie oamenilor secretul zeilor si care pentru asta este amenintat cu moartea”.

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proza, zice despre Spânzurat: „Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul. O noua suferinta, mai mare decât poate provoca vreodata orice durere omeneasca.”.

Nicolae Labis spune totul despre el si despre epoca celui rau. Prin ultimele lui mesaje mi se confirma ceea ce aflasem: Nicolae Labis, structural, avea toate datele unui viitor mare initiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul sau de limba româna, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politica), discipol si apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Falticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumusetea, profunzimea si tâlcul folclorului strabun. Nicolae Labis are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostrita, care aminteste prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.

Scenarii si dovezi

Despre asa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, caruia i-a supravietuit pâna la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumatate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevarul, mai ales ca au ramas extrem de putine si verosimile documente. Serviciul kafkian al Securitatii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenti, chiar si din rândul scriitorilor, au împrastiat drept adevaruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima si cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative si întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:

1. Labis era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;

2. Labis a baut cu Covaci, iar în statie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i si ceasul de la mâna. Aceasta fapta ar avea doua explicatii: a) Covaci este banuit ca „scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labis pe linie contrarevolutionara, iar, daca nu i-a reusit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigatiilor lui Gh. Achisei si afirmatiei Margaretei Labis, studenta la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeasi fata; pare hilar daca nu s-ar fi comandat si un roman difuzat pe piata, scris de Gabriel Gafita. Protagonistii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios si gelos, îl ucide pe celalalt. Prost scrisa, cusuta cu ata alba, aceasta versiune nu a prins si nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext sa-l ciomageasca pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravietuia cu Petre Pandrea în aceeasi celula (mie mi-a relatat un martor din arest).

Dupa ce ne-au învatat minte si ne-au eliberat din închisoare conditionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodata, fiind pasibili de o noua pedeapsa, am pastrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labis, haituit de pazitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricosat si singur, amenintat cu moartea si cu interdictia. Imaginea acelei ultime nopti de decembrie, reci si cetoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima a altei revolutii, a scris: „În astfel de nopti/ În astfel de zile/ Umbla pe strazi cu umbre tiptile/ Poetii si tâhlarii”.

I-am recitat întreaga viata poeziile postume. Aurel Covaci îi imita si tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzator de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii românesti.

„Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”

În momentul de fata, ramasa în viata, sunt singura care a trait si a vazut cu ochii proprii grozavia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o alta floare de crin întrupându-se într-o zi cât altii în zece. Doar pentru cei de buna-credinta scriu atât cât stiu si, ca pe un desfasurator, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneste cu prietenul sau Portik Imre, venit la Bucuresti în delegatie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci si de raceala oamenilor care îi erau odata apropiati. Îi citeste o poezie dedicata siesi: „Sunt douazeci de ani si înca unul.”. Marturiseste ca foloseste cuvintele limbajului comun ca simboluri: „Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar s.a. au alta semnificatie decât cea obisnuita”.

Îl preocupa faptul ca a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal si a recitat poezii interzise. Vorbeste cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 si consecintele de la Facultatea de Filologie, arestari, excluderi. Se hotaraste: „Trebuie sa dispar pentru un timp din fata ochilor lor. Vreau sa dispar din Bucuresti, fara urma”. Hotaraste sa plece înainte de Sarbatori. Mai spune: „Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”. Portik a plecat.

7 si 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinta de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu ma întâlnesc cu el si-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a doua pachete de tigari Carpati. „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste”.

9 decembrie: Spre seara apare acasa devreme, avertizat de Aurel Covaci ca nu-i va mai oferi gazduire daca întârzie noptile. E foarte flamând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenteasca de pe Matei Voievod. Labis cere permisiunea sa comande o friptura pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îsi aminteste ca l-a vazut acolo si ca a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipos (Editura Universal Dalsi-2000), îsi aduce aminte ca în acea seara i-a soptit doar atât: „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste.”.

În drumul spre casa, cu exact cei 5 lei împrumutati de la mine cumpara o sticluta de un sfert din cea mai ieftina tuica populara. Nevoia de comunicare si alte aleanuri îl deturneaza spre localul Capsa, înca elegant, pastrând ceva din parfumul boemei de odinioara. Labis nu era beat, o afirma si altii, o declara si el la Urgenta. Gusta putin din tuica, nu avea bani nici macar de o cafea. Între timp, la o masa mai încolo, se asaza trei barbati si o femeie.

În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentati drept necunoscuti. Pe cel putin doi, Labis îi cunostea. Pe unul, înca din 1953, când a avut cu el o altercatie dura la festivitatea înmânarii premiului de stat poetului Alexandru Andritoiu. Acesta i-a spus lui Labis, cu ura, ca în viata sa nu va „pupa” premiul de stat. Labis se hotaraste sa-l bata, dar Aurel Covaci l-a sfatuit sa se fereasca de el, caci are meseria de „suflator”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grisa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean. Femeia, însotitoarea lui Grisa, pe nume Maria Polevoi, era o fosta dansatoare la Teatrul „Tanase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labis mi-a spus ca Nicolae Labis parea s-o fi cunocut si pe ea, dinainte. Polevoi Maria, nascuta la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucuresti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grisa si a lui Mary Polevoi sunt în multe privinte asemanatoare. Convingerea mea este ca si ei au avut rolurile lor, dar documentele esentiale lipsesc. Eu îi consider agenti, bazându-ma pe declaratiile lor confuze si contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurta vreme dupa moartea poetului.

Tramvaiul 13

Grisa Schwartszman, în acea noapte la Capsa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lasat ademenit de femeie si le-a oferit si lor din bruma lui de tuica. Mai mult, Labis nu a baut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelasi nume. Labis a vrut sa-si amaneteze ceasul „Pobeda”, ca sa-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reusit. Apoi, femeia îi propune sa se furiseze pe cai diferite si sa se întâlneasca în statia de tramvai Coltea, invitându-l peste noapte la ea.

În statia prost luminata, apare si filatorul Grisa. Mary îl recunoaste si asista de la o mica distanta cum poetul ezita, asteptând-o, sa ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din fata spitalului, face bucla si opreste usor în fata Muzeuluiui Sutu. Patru persoane asteapta sa urce, Labis e al treilea, dar tot mai sovaie. Când porneste tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labis pe gratarul dintre cele doua vagoane. Grisa striga ca cel cazut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozavia, spune ca îl cunostea pe poetul Nicolae Labis si roaga sa fie dus la spital.

Considerând ca victima este în stare de ebrietate, doi barbati (probabil martorii din statie) îl târasc pe propriile picioare, fortând fisura coloanei si împreuna cu femeia îl duc la camera de garda. Lasat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi si cu femeia mai departe, pâna ajung la Urgenta de pe Str. Arh. Mincu.

Înca erau la Coltea când poetul, constient, da numarul de telefon al lui Aurel Covaci, si Mary îl anunta în jurul orei 3 dimineata ca unul „Labes” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale asa-zisului accident. Îngrijorat ca nu a aparut înca la Covasna, Portik revine la Bucuresti, îl gaseste la Spitalul de Urgenta. Portarul îi sopteste: „Se spune ca era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl gaseste complet lucid si vorbind coerent. L-a întrebat daca a primit telegrama trimisa în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fata, Stela. Eu i-o dusesem la posta, într-adevar, dar telegrama nu a ajuns. Asa cum am aflat din dosarul meu de urmarire informativa, înca din 1956, printr-un ordin secret, corespondenta îmi era triata si partial oprita. În telegrama, poetul se scuza ca nu poate fi punctual la întâlnire, fara alte explicatii.

Maria Polevoi: „Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui”

Am sa extrag câteva fragmente esentiale, pentru stabilirea adevarului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labis din ziua revederii lor, cât si cele relatate de Maria Polevoi, aparuta la Spital pe la ora 3 p.m. si acceptând sa stea de vorba cu Portik circa doua ore, invitata la masa, la Restaurantul Kiseleff. Informatiile pe care le-am adunat o viata întreaga, insinuarile din anchetele speciale ale Securitatii ma determina sa le acord toata încrederea.

Labis catre Portik: „Nu, n-am fost beat. E adevarat ca am baut dupa-amiaza si în seara aceea, dar nici macar ametit n-am fost.”; “Nu am cazut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu aveam intentia sa iau tramvaiul din mers, fiindca trebuia sa vad mai întâi în ce tramvai si în ce vagon urca ea”.

Maria Polevoi îl zareste ajuns în statie, dar se razgândeste si se retrage în umbra. „Aveam multe motive ca nimeni sa nu ma vada cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmarit cu privirea, având de gând sa nu urc daca se urca el. Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-si drumul, în timp ce poetul disparuse”. Despre autorul faptei: „Sta putin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labis”.

Mariei Polevoi i-a fost frica toata viata sa pronunte numele celui care a executat atentatul. Poate ca, pâna la un moment dat, i-a fost complice. Cert este ca sensibilitatea ei de femeie (cine stie prin câte vicisitudini trecuta) angajata în MAI, fie chiar si într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, sa se prezinte la Uniunea Scriitorilor si sa stea de vorba cu Mihai Gafita (fost ofiter de securitate) si sa-i povesteasca despre cele vazute cu adevarat. În felul acesta, sunt informati în secret cei care aveau sarcina de partid sa-l supravegheze pe poetul Nicolae Labis: Marcel Breslasu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul noptii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de amenintare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înteles ca i-ar fi recunoscut vocea lui Grisa Schwartszman.

Pâna în 1978, fiinta aceasta a trait sub teroarea detinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva si-a amintit de ea si a încercat sa o determine sa spuna adevarul.

Satana si-a facut datoria

Cât despre Grisa, înca se mai poate realiza o investigatie competenta asupra celor doua procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor doua declaratii confuze si mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.

Concluzia a fost ca, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se urmatoarele: „Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel putin faptului încercarii sale de a se urca în vagon, urmeaza a se constata ca (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict si a pronunta ca atare încetarea procesului”.

Mihai Beniuc a avut sarcina grea. El a trebuit sa-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studentii înghesuiti pe coridoarele Urgentei. Nu pierdea nici un prilej sa-i mustre si sa-l dea de exemplu pe Labis. Îi avertiza la ce ducea faptul sa nu asculti de îndrumarea partidului. Acelasi lucru l-a declarat si Nicolae Ceausescu prin anii ’70, adresându-se unei delegatii de tineri scriitori, sfatuindu-i sa nu comita fapte nesabuite daca vor sa nu împartaseasca soarta poetului Labis.

A murit când furios, când sperând, parându-i rau si iubind cu ardoare viata si oamenii, implorând în ultimele ceasuri sa i se aduca ozon de pe culmile unde se adapa caprioara.

L-am revazut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbracat în costumul pe care si-l cumparase cu o luna înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasa mortuar. Mâna lui fina mi s-a parut ca o retine pe a mea. M-am înspaimântat, caci i se schimbase chipul. Avea fata Spânzuratului din Tarot si în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au bagat în loc câlti. Satana, clontul Pasarii cu clont de rubin, si-a facut datoria.

Avem dreptul sa stim si noi ce a stiut Securitatea

Mai stiu ca agentului Schwartszman Isac-Grisa, la scurta vreme dupa înmormântarea lui Nicolae Labis, i s-au aprobat actele de plecare definitiva din tara. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenta, în care poetul tragea sa moara, s-a transformat într-un obiectiv strategic, aparat strasnic sub supravegherea stricta a Securitatii române. Au instalat filtre discrete, au facut fotografii, au dat rapoarte – cred ca exista o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au ramas deschise. Si totusi, „numele lui Nicolae Labis este necunoscut în arhiva Securitatii”. Acesta a fost raspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI.

Stela COVACI

http://www.napocanews.ro

21 februarie 2012

prof. dr. Adrian Botez

…” Liderul deputatilor PDL, Mircea Toader, a declarat luni, la Realitatea TV, ca majoritatea românilor care au murit în ultimele zile din cauza gerului au patit-o deoarece <<au baut si au adormit acolo>>.

Liderul PDL din Camera Deputatilor, Mircea Toader, a aparat luni guvernul pentru modul în care a actionat pentru deszapezirea drumurilor si pentru salvarea oamenilor din judetele sinistrate. <<Din 80 de oameni sau 64, câti au murit, unul singur a murit în masina, restul au baut si au adormit acolo>>, a declarat Toader la Realitatea TV, la emisiunea Deschide Lumea.

Ministerul Sanatatii a anuntat azi ca, în România, au murit în total 74 de oameni, prin hipotermie severa, de la avertizarea de Cod galben de ger, emisa de meteorologi, pâna luni – majoritatea vicimelor fiind gasite în spatii libere, sase dintre cazuri fiind înregistrate în ultimele 24 de ore, anunta Ministerul Sanatatii” – cf. Gazeta de Nord-Vest online, 13 februarie 2012.

…Pâna ieri, la declaratia publica a sacalului pedelist, murisera, sub zapezi, în frig, 74 de nenorociti. De ieri, de la declaratia de un cinism înmarmuritor, au mai murit 5 – deci, cu totul (pâna acum, marti, 14 februarie 2012!) s-au înregistrat 79 de decese…probabil, ultimii au murit de râs ori, cine stie, de rusine, ca pot fi banuiti a trai si muri… “prezidential”! Amintim ca, pe 25 mai 2010, “un parlamentar îi spune sefului statului despre pensia sociala ca <<în 2009 mi-ati spus ca ar fi fost bine ca ea sa fi fost de 500 de lei>> – <<Eram sub influenta bauturilor alcoolice>>, i-a raspuns Basescu, dupa care, pe înregistrarea data publicitatii de Antena 3, se aud râsete” – cf. adevarul.ro, din 25 mai 2010.

…Când folosim expresia „se purta de parca era beat”, întelegem ca omul respectiv se comporta iresponsabil, incoerent, ilogic, sovaielnic pâna la ridicol etc.

…Deci, tocmai voi, Sacalilor de Cotroceni, misei de doi bani gramada, incompetenti si iresponsabili în cel mai înalt grad, ilogici si criminal de incoerenti în faptuire, din înaltul grotesc al „dregatoriilor” voastre „ubu”-esti, ocupate prin cea mai vinovata impostura! – va permiteti sa blasfemiati nenorocirile tarii si pe cei pe care tot voi i-ati adus, prin jaful ca-n codru, prin crimele si tradarile voastre, în nenorocire, în cea mai cumplita umilinta si saracie?! Si ne mai si scuipati mortii, din mormintele lor albe… – …ni-i scuipati între ochii lor, închisi de atâta durere si suferinta si obida, câta au îndurat pe lumea asta, stapânita de ciocoi si de plozii ciocoilor, mai cumpliti în nesimtire chiar decât odraslitorii lor?! Sa-i numiti, TOCMAI VOI, „betivi”! – pe cei pe care tot voi i-ati „îmbatat”, de 7 ani încoace, cu apa chioara, cu minciuni si promisiuni nerusinate – pentru ca sa-i „turmentati” mental si sufleteste, de s-au lasat jupuiti de 7 piei, ca pe vremea fanariotilor…Dar, oare, sunt necajitii morti ai României mai beti decât voi, „viilor” (…de fapt, niste zombi / nzumbe, hâzi si oribili, pe care, în calitatea mea de crestin, va vreau exilati, cu toata cimotia voastra, pe vecie, sa nu mai calce neam de neamul vostru pamântul sfânt al Gradinii Maicii Domnului, în vecii vecilor! Amin!)?!

…Cât de treaza era paiata de Mircea Toader, când si-a încurcat mâinile, la votul din Parlament, de-a iesit „bine”, în loc sa iasa „prost”, cum decisesera TOTI calaii Hahamului de la Cotroceni…de a trebuit sa se refaca votul, pentru a recadea România în cotidianul cel sinistru?!

…Cât de treji sunteti, Sacalilor de Cotroceni, când asasinati 3 milioane de români, conform recensamântului tot de voi comandat?! 3 (trei!) milioane de voturi, în definitiv! (…dupa mintea voastra strâmba si schilava!)…bata-va Crucea sa va bata de diavoli ucigasi si-nsângerati!!!

…Or fi fost mortii nostri …”betivi” (…nu ati mai apuca ziua de mâine, îmbatatorilor cu otrava ai României! – …si sa traiti trei zile, cu cea de-alaltaieri!), dar vineri, 10 februarie 2012, când au murit, sub zapezi, DE FRIG si DE FOAME si de SETE …si de NE-GRIJA NIMANUI, DIN STATUL ROMÂN, PENTRU DES-ZAPEZIRE!!! – cei mai multi oameni: 9 (NOUA!) – voi, trejilor, ati benchetuit, din minister în minister, cu sampanie si caviar, fara sa va pese, „neam”, de cei care se stingeau sub nameti, în bratele, infinit mai miloase, ale foamei, setei si frigului… – …brate infinit mai miloase decât ghearele voastre jecmanitoare, puse numai pe tortura, crima si ciordeala „tiganeasca”… – cioclilor si calailor de Neam Românesc!

…Si-ati benchetuit în frunte cu „patriotul” asta cu kipa, cu „bulibasa” asta nou (cica!), sef de „neo-securisti”, dupa ce fusese novice „oxfordist” la …„paleo-securisti”! – …care, în 1993, a sustinut masteratul în Studii Ebraice, la Centrul Oxford pentru Studii Ebraice si Evreiesti din cadrul colegiului St. Cross al Universitatii Oxford, iar la 24 martie 2004 „si-a facut doctoratul în “Istoria evreilor din România”- si în urma cu câtiva ani a venit în Israel pentru specializare. Înainte de numirea în înalta functie, urma sa fie numit seful “<<Centrului de studii evreiesti>> din orasul Iasi. D-sa promoveaza cu devotament subiecte legate de poporul evreu (n.n.: este firesc, pentru ca ACELA este neamul lui! – dar de ce-l puneti, mai mascaricilor de masoni, pe un iubitor, legitim, de evrei, sa-i iubeasca, “nelegitim”, pe români…PE CARE-I DISPRETUIESTE SI/SAU URASTE DE MOARTE?! – doar ca sa va bateti joc de noi mai crunt, nu-i asa?!) – si actioneaza pentru introducerea unui program de învatamânt legat de Holocaust, ca parte integranta din programul general de învatamânt în România…” – cf. ro. wikipedia.org.

Atâta stie, atâta iubeste! – …dar de ce-l lasam, noi, oare, sa ne fie…”BACI MACELAR”?!

“De fraieri”…fraieriti ce suntem!

Nu doar ca israelitul ipocrit si…”raz(va)nit” s-a… rastit la mortii si la viii români (…ca-s, vorba lui Ilie Rogojinaru, din Rascoala lui Rebreanu: “…rai, si prosti, si lenesi!”), ci, dupa ce s-a bâtâit la Zidul Plângerii, cu kipa pe scafârlie, pentru a deplânge “mortii holocaustului” – …treaba lui si a neamurilor lui! – …a scris, complet mincinos (deci, “beat” de elixirul diavolului!) în lucrarea lui de doctorat, acuzând România si pe români, de … masacrarea evreilor din Ardeal!

Uitând ca, “la 30 august 1940 – prin Dictatul de la Viena -, nordul Transilvaniei si asa-zisul intrând secuiesc erau desprinse de România” (…iar în Basarabia, Tinutul Herta si în Bucovina blestematului an 1940, Stalin poruncea, “taia si spânzura”…!) –… jandarmii unguri hortysti purtându-se, cu evreii, mai rau decât germanii nazisti!

…Iata marturia unui evreu get-beget, contemporan cu acele triste întâmplari – marturii dinrevista de la Oradea, Zodii  de cumpana, Anul II(XV), nr. 3 (55), din vara lui 2008, la pagina 9. Aici apare articolul evreului maghiar Sigismund Kolocsai – La masa cu diavolul – în care acesta declara si insista: ”Guvernul instalat de germani avea un prefect, Endre, care era, în acelasi timp, comandantul jandarmeriei ungare. Mai rai decât jandarmii unguri, care purtau, dupa traditie, o pana de cocos la sapca, nu exista! (s.n.) Mai antisemiti, nu exista! Pe lânga ei, membrii SS erau niste umanisti!(s.n.) (…) Am subestimat, de departe, autoritatile ungare, pentru ca eram convinsi ca puterea e în mâinile SS-istilor, în ce priveste <<problema evreiasca>>. Au început sa-i deporteze pe evrei. Nu nemtii!NICIODATA!!! (s.n.). Numai jandarmeria maghiara deporta. Ei alegeau oamenii cei mai bogati din ghetou si-i bateau pâna la moarte, pentru a afla unde si-au ascuns averea. Nu era nici un SS-ist în ghetouri.”

…Mai, „betivilor” ciocoi, care va plimbati, clatinati, printre cadavrele fratilor mei! – macar nu-i mai SI scuipati, dupa ce i-ati torturat, jefuit si ucis!

Iesiti, CÂT VA VAD! – din Odaia noastra (de împutinati vii si de morti necajiti…: mortii nostri poarta, pâna si-n moarte, sub pleoape, lacrimile-nghetate ale durerii si umilintei, cu care au pierit!), iesiti din Casa noastra, iesiti din TARA noastra! – … pâna nu apuc un par si va crap capul, nemernicilor si rânjitor-blasfemiatorilor ce sunteti voi! – mai, câinilor turbati, strigoilor, slugoilor si martafoilor blestemati – si fara de niciun Dumnezeu…decât Dracul cel Mare de la Cotroceni!!!

***

prof. dr. Adrian Botez

14 februarie

Ion DUMITRU

IOAN CHIRILA

* 27 decembrie 1931 Crasnaseni, judetul Falciu (Vaslui)

† 21 ianuarie 2012 München

Sâmbata, 21 ianuarie, orele 22:10, la spitalul Großadern din München, în urma unui atac de cord, s-a stins din viata Ioan Chirila, combatant cunoscut în exilul român, participant – alaturi de Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu si Teodor Ciochina – la actiunea anticomunista de la Legatia Româna din Berna, Elvetia, 14-16 februarie 1955. Alte detalii vor fi posibile pe parcurs. În cazuri de urgenta cei interesati se pot adresa fiului, Ioan Chirila Jr., e-mail: jc@sputnik-film.de

Cu permisiunea si cu toata compasiunea alaturi de familia îndoiliata, a fiului – Ioan Chirila jr., fiicei – Natalia Kober, sorei – Maria Cosma si a celor apropiati,

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l aibe în paza!

Ion Dumitru,

München

ANEXA I:

Ion CHIRILA – scurta biografie

Ioan CHIRILA, s-a nascut la 27 decembri 1931, în satul Crasnaseni, judetul Falciu (actualmente Vaslui). Tatal, Ioan CHIRILA (nascut în 1905 la Crasnaseni, comuna Tatareni, judetul Falciu, a fost preot ortodox la Crasnaseni si Leoesti si a facut doi ani de detentie la canal (între 1951-1953) si mai apoi alti trei ani de închisoare, ca anticomunist. Mama sa, Natalia CHIRILA (nascuta DRAGOI, în 1900 la Husi, judetul Falciu), a fost învatatoare la Crasnaseni, com. Tatareni. Ioan CHIRILA jr. a facut scoala primara si elementara la Crasnaseni si în Husi, apoi liceul la Liceul „Cuza Voda” din Husi, trecând mai târziu la Scoala “Profesionala Economica”, tot din Husi, pe care a absolvit-în 1950 cu succes. În anii 1949 si 1950 a fost parte componenta de frunte a organizatiei de lupta anticomunista, în ilegalitate “Cruciada alba”, cu sediul la Iasi, condusa de Dr. Niculescu.

În prima decada a lunii iulie 1950, a fost emis de catre Securitatea locala, ordinul de arestare a anticomunistului Ioan Chirila si a lui Dumitru Ochiu, bun prieten si luptator în aceasi cauza. Pe data de 31 iulie 1950, împreuna au parasit satul natal si în noaptea de 6 august.1950, au trecut frontiera, în Iugoslavia, unde s-au predat autoritatilor jugoslave, fiind arestati si tinuti timp de 3 luni în închisoarea de la Zrenianin. În aceasta teribila închisoare l-au întâlnit pe Oliviu Beldeanu, cu care s-au împrietenit, iar dupa eliberare, au fost dusi în orasul Vârset, pentru 4 saptamâni, dupa care am fost repartizati la lucru în diferite orase din Serbia.

Pe data de 1 septembrie 1951, împreuna cu Oliviu Beldeanu au reusit sa ajunga la Triest, unde au ramas în lagarul de refugiati „Gezuite”, pâna în octombrie 1953, când au reusit sa traverseze frontierele Triest-Italia, Italia-Austria si Austria-Germania, ajungând la München.

În decembrie 1953, împreuna cu Oliviu Beldeanu, a fost înrolat în trupele auxiliare franceze de la Konstanz – Germania, lânga granita cu Elvetia, de unde, dupa pregatiri minutioase, în noaptea de 14 februarie 1955, la ora 24, împreuna cu Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu si Dumitru Ochiu, au ocupat legatia comunista româna din Berna, Elvetia.

Dupa 48 de ore de clarificari, tratative si asigurari din partea autoritatilor elvetiene, ca vor fi judecati în Elvetia si nu vor fi extradati în România (Republica Populara Româna) – cum cerea guvernul comunist de la Bucuesti – fiind acceptata conditia de recunoastere a actiunii lor pasnice ca una cu caracter de protest contra îndreptarii ideii comuniste spre dictatura si totalitarism în R.P.R., s-au predat autoritatilor elvetiene.

În iunie 1956 a avut loc Procesul de la Berna, si dupa doua saptamâni, la 21 iunie 1956, s-a dat verdictul, Ioan Chirila fiind condamnat la 2 ani si 6 luni. Dupa 20 de luni de închisoare, pe data de 16 octombrie 1956, a fost eliberat si expulzat în Germania, tara în care îi fusese acordat azilul politic. În România, a fost condamnat în lipsa – la moarte -, prin sentinta penala Nr. 202 din 31 octombrie 1959, pronuntata de Tribunalul Militar al Regiunei a II-a Militara – Colegiul de Fond, în dosarul penal Nr. 2898/1959 si deciziei penale Nr. 527 din 4 noiembrie 1959, pronuntata de Tribunalul Suprem al R.P.R., Colegiul Militar în dosarul penal 521/1959. În martie 1957 a plecat în Spania, locuind la Madrid, pâna în ianuarie 1960, rastimp în care s-a casatorit cu Cocuta, fiind cununati de scriitorul Vintila Horia si sotia acestuia. Ulterior, bolnava de cancer, Cocuta a decedat.

Din prima decada a anului 1960, s-a stabilit în München, R.F. Germania, în calitate de cetatean român cu statut de refugiat politic recunoscut, unde s-a recasatorit cu Edith, si a devenit tata a doi copii. A fost succesiv unul dintre membri activi din comitetele Asociatiei Românilor Liberi din R.F.G. si Berlinul Occidental, ai Actiunii Crestin Sociale Române din Germania, s.a., însotind si ajutând -dupa puteri – pe noii refugiati la autoritatie locale pentru efectuarea diverselor formalitati, în cautarea de lucru, locuinta s.a. si în nenumarate cazuri oferindu-le, pentru scurte perioade, gazduire în propria locuinta. A lucrat ca receptioner la diverse hoteluri din localitate pâna la pensionarea prematura, pe motive de sanatate. Ulterior, beneficiind de o pensie minora, a trait modest si tot mai retras de tumutul învrajbirilor fratricide din ultimii ani de exil si din cei ai numitei “tranzitii” care a avut loc în tara.

Dupa gratierea condamnarii la moarte si clarificarea statutului de luptator anticomunist, reprimind pasaportul românesc, s-a bucurat însfârsit de sansa de a-si putea vizita locurile natale, sora si rudele ramase în viata, fiind unul dintre ultimii exilati politici care si-a putut revedea Patria. A trait în continuare, ca rezident român – cu sejur permanent – la München.

ANEXA II. (2 Februarie 2012)

 

La 14-16 februarie a.c., se împlinesc 57 de ani de când a avut loc actiunea de la Berna, al carei rasunet s-a bucurat de o ampla si diversa ilustrare în luarile de pozitii, în mass-media si mijloacele de informare din acea vreme, în lumea întreaga.

 

Pentru informarea dumneavoastra redau mai jos, un fragment dintr-o relatare a unuia dintre numeroasele publicatii din exil care au salutat aceasta actiune. Citez:

„I. Cine sunt cei patru dela Berna?

Seful grupului si initiatorul actiunii, Oliviu Beldeanu s-a nascut la 16 Februarie 1924 la Dej, familia sa se trage însa din Maramures. Dupa ce a terminat liceul la Cluj, s-a prezentat voluntar pe front, la o unitate de transmisiuni în Crimea. A urmat apoi cursurile Scoalei de ofiteri de rezerva de Infanterie la Ineu-Arad, devenind ocotenent în rezerva. Dupa razboi, a studiat Artele Frumoase la Cluj, activând totodata în Tineretul National-?aranist. Mai târziu, a colaborat la ziarul „Ardealul”, care aparea la Bucuresti sub conducerea lui I. Anton Muresanu. Arestat de securitatea din Oradea, dar sub nume fals, reuseste sa fuga în Jugoslavia, în 1948. Pe când se afla înca în închisoarea din Oradea, era condamnat „în lipsa“ sub adevaratul sau nume. Jugoslavii îl retin pe Beldeanu pâna în 1951 când reuseste sa fuga la Triest, unde organizeaza si conduce „Asociatia Românilor Liberi“. Împreuna cu un grup de prieteni, vine în decembrie 1953 la München. Pleaca apoi în Baden-Würtemberg. Timp de un an de zile lucreaza la pictarea unei biserici…

Ion Chirila s-a nascut la 27 Septembrie 1931 la Crasnaseni, în Jud. Falciu. Elev al Liceului din Husi, Chirila este pus de responsabilul utemist sa spioneze pe colegul sau Dumitru Ochiu (nascut la Husi, în 1930). Se înroleaza în acelas grup de rezistenta din care facea parte si Ochiu… Participa cu accesta la actiuni de sabotaj… Fug împreuna în Jugoslavia, în 1950. Tot împreuna sunt si la Berna…

Cel mai tânar din grup, Soare Codrescu s-a nascut la 16 Noiembrie 1932 la Maluri, în judetul Severin. De meserie sofer mecanic, Soare Codrescu a fost pâna-n 1951, soldat granicier. A trecuit în Jugoslavia înarmat… Constituiti în grup de soc, acesti patru compatrioti au trecut la actiune fara sugestia si fara sprijinul nimanui.

Un singur Front

Temerara actiune dela Berna a avut darul sa mobilizeze pe toti cei cu simtire româneasca, fara nicio deosebire de apartenenta politica. Românii din America, în frunte cu dl. Sofron Fechete, presedintele Uniunii si Ligii, au lansat liste de subscriptie si au constituit comitete pentru apararea celor dela Berna. La fel s-a întâmplat în Anglia, Franta, în Spania, în Italia, în Turcia, în Grecia… Este locul sa subliniem aci admirabila comportare a Grecilor din România si a Elvetienilor din România care au tinut, si de data aceasta, sa se declare solidari cu noi. Mesagii de simpatie si ajutoare sosesc de pretutindeni, dela prietenii României si dela luptatorii pentru cauza libertatii. Avocati de seama, din toate tarile, s-au înscris ca aparatrori la proces… Pentru cauza româneasca si acea a tuturor popoarelor tradate si vândute în procente, cei patru baieti viteji dela Berna au facut un serviciu de nepretuit. Ei au reusit sa strânga într-un singur front, cu fata la acelas dusman, pe toti Românii si pe toti combatantii anticomunisti.”/…/

(Citat din articolul „Dupa evenimentele dela Berna”, Stindardul, Anul II, Nr. 18/19 Aprilie/Mai 1955, p. 3)

 

Parte din vasta Bibliografie ce poate fi consultata:

Laurence Wilkinson, No Fruit More Bitter, Heinemann, London 1958;

Magda Neuweiler, Zwischen Galgen und Kreuz – Das Leben des rumänischen Freiheitskämpfers Oliviu Beldeanu;

Oliviu Beldeanu, Memorial anticomunist din închisoare, Editura Jurnalul Literar, Bucuresti 1999

Stejarel Olaru, Cei cinci care au speriat Estul – Atacul asupraa Legatiei RPR de la Berna (februarie 1955). Cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, Polirom, Bucuresti 2003

Anca GOJA

 

  Ziua de nastere a lui Mihai Eminescu, ce coincide cu Ziua Culturii Nationale, a fost marcata la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” cu o zi mai devreme, adica sâmbata, 14 ianuarie, în prezenta unui public numeros. La evenimentul de la biblioteca a participat si o delegatie coreeana, care a vizitat, cu aceasta ocazie, primul Colt Coreean din lume, deschis în aceasta locatie.

Dr. Teodor Ardelean, directorul bibliotecii, a fost cel care a vorbit auditoriului despre poetul national: „Mântuitorul nostru în limba este Mihai Eminescu. Au început cârcotasii sa lucreze si la acest piedestal, dar n-au reusit sa darâme monumentul, pentru ca el e în noi. Noi îl cântam pe Eminescu de câte ori avem sufletul încarcat de o povara. Ne-a lipsit Eminescu si Îi multumim lui Dumnezeu ca ni l-a dat. Nu stiu ce ne-am fi facut fara el în acele vremuri…”.

Studentul Razvan Marton a lecturat o poezie de Mihai Eminescu, iar Corala Armonia, dirijata de prof. Mihaela Bob Zaiceanu, a interpretat cântece pe versuri ale Luceafarului poeziei românesti, precum si câteva prelucrari folclorice. „În fiecare an, Corala Armonia învata un cântec eminescian nou”, a dezvaluit dr. Teodor Ardelean, aprobat fiind de membrii corului condus de Alexandru Nicolici.

Sarbatoarea poeziei si a cântecului a fost încheiata de recitalul Casandrei Maria Hausi, care a interpretat inclusiv balade de pe albumul ce poarta prenumele mamei sale, „Doina”, material discografic ce va fi lansat în curând. Casandra Maria Hausi i-a multumit, cu aceasta ocazie, etnologului Pamfil Biltiu, care i-a oferit o parte dintre doinele cuprinse pe album. Interpreta, care a devenit cunoscuta dupa ce, în urma cu doi ani, a obtinut trofeul „Maria Tanase” la cel mai cunoscut festival-concurs folcloric din tara, interpreteaza, cu vocea sa inconfundabila, hori cu noduri, cu sau fara acompaniament, aducând în actualitate cântece autentice stravechi care risca sa fie uitate în acest peisaj plin de stridente si kitsch al „muzicii populare” actuale.

Sa nu uitam ca „Ziua lui Eminescu e în fiecare zi, pentru ca în fiecare zi vorbim româneste”, vorba directorului Teodor Ardelean…

 Baia Mare

17 ianuarie 2011