www.saltmin.com

by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU

Radacina poporului englez o constituie triburile de picti (îsi vopseau corpul, se pictau), niste triburi nenorocite si marunte, care, daca ar fi disparut, istoria poate nu le-ar fi retinut decât numele. Astazi, englezii, prin urmasii lor (americani, canadieni, australieni, neozeelandezi) domina lumea.

Cum a fost posibila o asemenea evolutie? Explicatia o veti gasi în urmatoarea relatare. În timpul razboiului, a fost, la un moment dat, o iarna cumplita. Înghetase pâna departe de tarm marea în Canalul Mânecii. Toate ziarele englezesti scriau cu titluri de-o schioapa: „Continentul este izolat”. Nu marunta insula de la periferia continentului era izolata, ci marele continent era izolat! Ca sa ajunga sa domine lumea, un popor sau macar cei care gândesc dintr-un popor trebuie sa o faca în acest fel: „Noi suntem centrul lumii, lumea este periferia noastra.”.

Au gresit ei? Nici vorba. Gresim noi, cei care ne consideram tot timpul ultimii, noi, cei carora mercenari cu pixul si cu microfonul ne toarna în ochi si în urechi otrava credintei false ca suntem ultimii. Si englezii au toate tarele pe care le avem noi. Si la ei vom gasi aceleasi tare la acelasi numar de indivizi, dar… cei mai multi si, mai ales, cei care trebuie sa gândeasca si pentru altii gândesc altfel. Evreii au fost o populatie care a adus pe lume intoleranta religioasa, prin negarea cu cerbicie a oricarei alte religii, a religiilor tuturor popoarelor lumii. Pornind de aici, un imperiu tolerant religios prin definitie i-a împrastiat în lumea larga, lasându-i fara tara, ajungând a trai în grupuri minuscule printre multi straini, traind la periferia societatilor în care s-au aciuat. Era firesc, tine de natura firii umane sa doreasca sa iasa din saracie si periferie. Dar asta însemna compromisul adaptarii la culoarea locului, la obiceiurile locului, la casatorii mixte etc. Nimic din toate acestea. Oriunde au ajuns, ei s-au ghetoizat, s-au izolat spre a-si apara identitatea. Au fost astfel toleranti între ei, uniti monolit si intoleranti, distanti fata de altii. Ca de-a lungul secolelor aceasta intoleranta s-a întors urât împotriva lor este altceva. Dar au avut dreptate. Nu doar ca au rezistat identitar, dar au devenit puternici si cel mai adaptat grup uman la orice fel de adversitati.

Spre deosebire de ei, la noi nici fratii nu se mai pot aduna, iar etnic tot ce e românesc este… fata de tot ce este strain, inclusiv omul. Asa se face ca multi, mai ales multe, prefera casatoria mixta, îndepartata, iar în casatoria mixta, în familia mixta, întotdeauna românul sau românca este asimilat/a, se doreste asimilat/a. Este un extrem de periculos, pe termen lung, complex de inferioritate. Lumea s-a deschis definitiv, iar în acest urias creuzet unele etnii vor evolua spre disparitie, altele, spre împlinire. Istoria nu se poate gândi în decenii sau 2-3 generatii, iar intelectualii români par incapabili sa înteleaga aceste lucruri.

De ce sunt occidentalii bogati, iar noi, saraci? Eram la cumparaturi, în Belgia, cu un belgian, om în vârsta, fost mare inginer, coordonase constructia unor importante aeroporturi din lume si era apolitic, nu facea parte din niciun partid. Caut ceva si gasesc un lucru chinezesc, care îmi place si îmi convine. Sare ca ars: “Dumneata, european, subventionezi un loc de munca în China? Daca din politete, fiind cu mine, nu cumperi un lucru belgian, finantând un loc de munca în Belgia, macar cumpara un lucru european, finantând un loc de munca în Europa. Acel loc de munca, prin impozite si circulatia banilor, trimite bani inclusiv spre tine.” Am fost mai mult decât surprins, dar am înteles câta dreptate avea. Nici ars nu ar fi cumparat lapte venind din alta parte, haine facute cine stie unde etc. Asa s-au protejat, asa si-au protejat locurile de munca, asa au adunat bogatii. Noi? Aceeasi atitudine imbecila, si daca este de calitate: “Pai nu vezi ca-i românesc?”.

Nu ne cunoastem interesul. Suntem complexati. Ni se toarna continuu otrava pentru anestezierea constiintei de sine si nu reactionam. Ajungem în stadiul patologic de a ne dispretui si urî pe noi însine. Unde sunt preotii, unde sunt învatatorii, unde sunt intelectualii acestui popor? Chiar nu-i mai avem?

Popularity: 24% [?]

prof. dr. Adrian BOTEZ

Daca este sa luam de bun „desfasuratorul” sedintei de alegeri, din 23 noiembrie 2009, de la USR (din Sala Amfiteatru a Teatrului National), este tot mai dificil de spus ce este USR-ul si mult mai usor de zis ce nu este: UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA NU ESTE O UNIUNE DE SCRIITORI! Fie si pentru ca lipseste solidaritatea/”uniunea”… – „întru cele ale Binelui”…!

Din momentul în care am vazut cine candida pentru „sefia” USR, am înteles ca USR nu poate sa-i reprezinte pe scriitorii autentici, cu valoare netrucata, ai României, ci a devenit (daca n-o fi fost si mai dinainte…) o anexa penibila a regimului politic din România: un „tatuc”, în jurul caruia „fac de garda” mamelucii „tatucului”, prin „masa” carora se „scurg”, spre josul obedient si sicofant si „laudator profesionist” (numarând peste doua mii de membri, din cei 2.400 – reunindu-i pe toti impostorii „umflati” de suficienta si de pretentii, obraznici, pradalnici si nesimtiti!) se „scurg”, spre „josul” lipsit de caracter, dar si de valoare, „beneficiile” (relative, e drept) – iar „dizidentii” (abia câteva zeci de scriitori de valoare, DAC? or fi fiind si atâtia!) formeaza un grup „tolerat”, din ratiuni smechere, de justificare a existentei acestui mamut paralitic, care a devenit USR-ul… – tot mai mult, un refugiu de tate, o „piata” larga si gretoasa, de corupti si corupatori, care sugruma, pur si simplu, semnificatiile pur axiologice (s-ar cuveni sa fie chiar apostolico-vaticinare…!) ale „adunaturii” oricum s-ar numi ea: „uniune”, „societate”.

Acest mamut inutil (poate doar celor care s-au refugiat în USR ca într-o „locatie de pensie”, sa le fie de ceva folos) nu mai are nici argumente, nici o logica elementara de existenta, macar, daca i-am cere sa ne explice: de ce Dumnezeu se mai numeste „Uniune a SCRIITORILOR”, si nu „Brutarie” sau „Ferometal”: USR NU E ÎN STARE S?-SI PROMOVEZE NICI M?CAR C?R?ILE PE CARE PROPRIILE EI JURII (de multe ori, chiar onorabile si suficient de obiective) LE PREMIAZ?! Argumentul ca „fiecare se descurca, e economie de piata” e o tâmpenie fariseica, aduce aminte de afirmatia „soldateilor” lui Ceausescu (Dumnezeu sa-l ierte!), referitoare la Scoala Româneasca si la profesorii ei: „Pai, în definitiv, voi ce produceti? Voi doar consumati! Adica, muncitorul din fabrica sa stea opt ore la strung, si voi, nu?! Si câta eficienta productiva are el, si câta ineficienta crasa aveti voi…în definitiv, voi nu creati nimic, nu se vede nimic, de pe urma voastra!”.

Conform acestui argument, putem sa renuntam de pe acum la statutul de om: cultura si lumina ratiunii din ochii „terestrilor” vor disparea, în cel mult un veac, si se vor sui la loc, în pomi, conform darwinismului, o sumedenie de maimute…În orice perioada a istoriei umanitatii cultivate/civilizate, scriitorul a fost „un lux”, dar un lux necesar si întretinut, destul de constant, de mecenati. Fireste, cu conditia sa existe valoare în ce scria si, CEEA CE ESTE EXTREM DE IMPORTANT: aceasta valoare sa fie detectata, acceptata si promovata!!! (…la curtile imperiale ale romanilor, la curtile ducale ale Evului Mediu etc. etc.). Si sa nu-mi ziceti ca un Horatiu ori un Villon aveau, ei, bani de „promo”!

Doar atâta ca, fie si din orgoliu desart, împaratii romani si ducii/printii medievali (într-o veritabila „cursa” culturala, de „formula UNU”!!!) aveau nevoie sa se faleasca (poate cu prea multa vanitate, – dar, în niciun caz, nu „ratau” valorile autentice…AVEAU GUST ARTISTIC RAFINAT, UNEORI INFAILIBIL, precum celebra familie aristocrat-florentina a Medicilor! – nu ca „manelistii” nostri de azi, care promoveaza scabrosul cel mai vulgar al „efebilor” favoriti, langurosi pervertiti pe „deandosulea”… – pe post de „arta”) – cu acesti „bufoni” si „monstri” ciudati (monstri asemeni grifonilor si sfincsilor), care sunt scriitorii CARE AU DE SPUS LUMII CEVA!!!

Iar nu sa se faleasca, pe de o parte, cu „numarul filialelor si cu numarul membrilor”, iar pe de alta parte sa rasfrânga buza a dispret suveran, când vine vorba de a promova autentica valoare scriitoriceasca (prin edituri si librarii, în care sa se expuna macar ce au premiat juriile filialelor USR! – printr-un activ si sustinut si cât mai „maioresciano”-obiectiv „promo”, al cartilor, pe posturile de Radio-TV – pare ca „revolutia tehnica” este utila oricarui cretin din lume, numai scriitorului de valoare, NU!) ”Nu-s bani la Cultura!” – da, n-or fi ei prea multi, banii astia…(ca nu se restaureaza nici mânastirile Voievodului Sfânt, Stefan!) – dar, atunci, pe ce bani nu va mai vede omul pe voi, „sefilor si sefutilor” si „cadânelor (feminine si nu doar…) de sefi”, de atâtea „primblari” prin ”neagra strainatate”! Si nu cu „taraboanta”… ci cu masini „tari”, schimbate ca ”izmenele”! Aud?!

Iar nu sa „promoveze”, asiduu, moda TIR-urilor pline de „euroi” (…dar si de alimente! – „Foamea/criza-i mare, Mitica!”), pusi în slujba „numarului sporit de membri” ptiu! – asta, abia, e un stahanovism absurd, neo-stalinism pseudo-scriitoricesc si putregaire abjecta, prin „lamura” (de plumb) a coruptiei, a coruperii caracterului USR-ului! Prin asa, abia, se „strica orzul pe gâste” SI SE COMPROMITE, GRAV SI DEFINITIV, IDEEA DE USR SI DE SCRIITOR!

Din momentul în care raspunsul dlui Nicolae Manolescu, la solicitarea lui Liviu Ioan Stoiciu (precum ca Paul Goma ar trebui facut „presedintele onorific al Uniunii, cât mai puteti”), a fost: „Goma nu e membru al Uniunii” – îmi este extrem de clar ca birocratia meschina a distrus existenta REAL? a USR-ului.

Chiar daca valoarea estetica a operei lui Goma nu depaseste, cu prea mult, mediocritatea – în schimb, valoarea umana si de caracter îl singularizeaza: este unicul scriitor român, dizident autentic, asumându-si integral riscurile dizidentei sale, în raport cu regimul comunist din România ante-1989. Si, ca si Hristos, a luat asupra sa pacatele acestora… Nu si la modul mântuitor, e drept.

Tot asa precum lui Goma (SUNT ABSOLUT SIGUR!) le-ar fi raspuns dl Manolescu si lui Eminescu, Creanga, Caragiale…(“ne-membri ai USR”…) – daca acestia n-ar fi fost niste eminenti… “pupinmanolesti”!!! Doar UNUL trebuie sa fie “tatucul”, precum Bunul Dumnezeu, nu?!

Am devenit membru al USR-ului la îndemnul si insistentele unui mare si autentic poet neaos vrâncean, Dumitru Pricop. Zabovesc, înca, în USR, în memoria celor care acum nu mai sunt, dar, prin propria lor valoare de ARTISTI AUTENTICI, nu au girat, din plin, doar valoarea cartilor mele si au confirmat harul Duhului meu – ci au girat si, din pacate, continua, prin reverberatii mistice, transmundane, sa gireze si numele de “USR”. Dar mi-e tot mai greu si tot mai penibil sa confrunt fruntile lor boltite de Har Dumnezeiesc, cu…realitatea sedintei din 23 noiembrie 2009, a USR – fara sa ma simt murdar de fapt, pângarit de impostura obraznica si sterila, a celor care au ajuns si se “tin” (unul pe altul, si toti ca ”variante de putere”! – “putere”, în lumea unde ar trebui sa apara Frumusetea Dumnezeiasca a Verbului! – dar n-o mai poate face, de scârba si lehamite) în “fruntea bucatelor”: un Manolescu-“tatuc” – doar SEF, ”pâna la 120 de ani” (ca doar nu veti zice ca o Istorie, în care Eminescu si Neamul Românilor, sunt batjocoriti, spurcati si înjositi, face din Manolescu un scriitor si un critic si un model de om de cultura cum ERA, oarecum, înainte de 1989!), un Breban, care nu-si poate citi nici el romanele, fara sa adoarma un limbric tuciuriu, care se zbate de mama focului, în intestinul (gros) al subculturii/imposturii obraznice, de “enterteinment” un Stan, care înseamna mai putin decât nimic (fara de Bran) În ce-l priveste pe dl Stefan Agopian, îmi rezerv, înca, vreme de meditatie. Dar atât!

E mult prea putin pentru a fi, totusi, ceva…

Popularity: 14% [?]

by Prof. Dr. Vasile V. FILIP

Politica oficiala a Uniunii Europene privitoare la problematica nationala, însusita si de autoritatile române, este ca natiunea a încetat sa mai joace un rol esential în actuala configuratie politica, ca granitele nationale se spiritualizeza, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenta a vechii conceptii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adaugat”, deci neesential?); care rol nici nu prea trebuie bagat în seama, pentru ca ne îndeamna „sa privim spre trecut”, câta vreme natiunea „si-a trait traiul si si-a mâncat malaiul” înca din secolul al XIX-lea, în urmatorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc.

Toate aceste „flori de sera”, ce pot parea la o prima vedere, frumoase si de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafacut al conceptiei conform careia politica este esential altceva decât cultura, nu o prelungire „aplicata” a acesteia. Cât rau a facut aceasta conceptie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o faca, înca din secolul trecut, macar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, daca nu spi din atâtea altele.

Dar sa nu ne departam prea mult de ograda proprie. Caci nici noi, românii (poate chiar „mai ales noi, românii”) n-am dus vreodata lipsa de întelegeri superficiale, importuri fara adaptare, snobism politic si intelectual (id est: oportunism) si alte „calitati” (incontestabile, în lumea animala, unde inteligenta se defineste, într-adevar, ca „putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cîrei principal (si, adesea, unic) imperativ a fost supravietuirea (înteleasa si ea, din pacate, mai ales la nivel individual).

Balcanii, însa, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru ca problema nationala nu si-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odata cu Occidentul european. Aici apartenenta la o anume etnie are înca o dimensiune „divina”, si nu poate fi tratata doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile ratiunii universale. (De altfel, personal, ma îndoiesc foarte tare ca omul va deveni vreodata o fiinta exclusiv si unidimensional rationala.) Dar problema nationala e prea complicata pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei „tare”. În acest context, politic si intelectual, sa scrii o carte despre spinoasa problema nationala, româno-maghiara, despre felul cum se manifesta ea acum, în cele mai fierbinti zone ale tarii, cum e zona Odorheiu Secuiesc si judetele Harghita si Covasna în general, e – în acelasi timp – o provocare si o aventura.

Chiar daca nu esti tocmai un novice într-ale gazetariei si scrisului, si te afli – precum Menut Maximinian – la a saptea carte. E o provocare pentru ca cele ce se întâmpla acolo nu pot fi trecute sub infinita tacere, asa cum încearca actuala clasa politica, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai „nobil” decât perpetuarea (si, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai buna atitudine e sa te prefaci ca problema nu exista. ?i e o aventura pentru ca e greu sa te mentii în limitele unei obiectivitati profesionale, gazetaresti – pe care autorul si-o impune metodologic, dar pe care n-o realizeaza practic – câta vreme te afli pe un câmp minat, cata vreme câmpul de observatie e totodata si unul de lupta; iar observatorul – fie ca vrea sau nu – e totodata parte din fenomenul observat.

Pentru aceasta situatie, deloc de invidiat, a celui ce se aseaza între cele doua armate pornite deja una spre alta, cu intentia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul „Hristos rastignit” a doua oara, o rezolvare epica demna de retinut: „acela va sfârsi calcat în picioare si de unii, si de ceilalti”. Dar Menut Maximinian nu se (mai) afla între cele doua “armate”: batalia s-a dat, el numara mortii din ambele tabere, dar mai ales din cea careia îi apartine sufleteste (caci tocmai ea e cea care a pierdut batalia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar si cu forta imperativului moral, ca asa ceva nu trebuie sa se mai repete.

Una din afirmatiile esentiale ale cartii (si totodata premisa a acesteia) este ca „În acest spatiu etnicitatea limiteaza foarte mult libertatea de actiune si gândire a actorilor sociali”, caci „fiecare istorie personala are o intriga de coloratura etnica”. Aflam înca din primele pagini ca „ideea acestui studiu a pornit în momentul documentarii pentru cartea „Chip de înger”, Ed. Karuna, 2008, care prezinta situatia trista a scolii românesti pe cale de disparitie la Odorheiu Secuiesc, si în mod special de la Asezamântul Sfântul Iosif. Dar, cum ziceam, intentia obiectivitatii profesionale („Am încercat sa descoperim aceste locuri asa cum sunt ele, fara prea multe cosmetizari stilistice, prezentând lucrurile asa cum sunt…”) este repede înghitita de o adevarata lava lirica, pe care nu i-o putem reprosa, caci ea este izvorul atitudinii, al implicarii tineresti, ce dispretuieste meschinaria clasei politice si ignora riscurile. Parasind câmpul simplei, neutrei observatii, autorul se aproapie periculos de mult de conditia adevarului revelat, prin Duhul Sfânt, a carui întruchipare pamânteana pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: „Calauzitor în acest drum al «radacinilor împrumutate», sintagma ce apartine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…”. Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinti momente ale relatarii, ca si la finele întregului studiu.

Autorul se aseaza, sufleteste, în vadit raspar cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetata. El îsi permite sa strige în gura mare ceea ce toata lumea stie din auzite si comenteaza cu voce scazuta: anume ca în Harghita si Covasna are loc un evident proces de deznationalizare, ba chiar de purificare etnica, în dauna românilor minoritari, neaparati în niciun fel de autoritatile propriei lor tari, prea sterse si oportuniste pentru a risca o nuansare, la nivel european, a definirii statului national, în sensul ca el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minoritatii – devenite majoritare la nivel local – asupra majoritatii, transformate în timp în minoritate locala. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însa. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevarului, fie el si dureros, devine aproape normal ca un tânar ziarist, îndurerat si exasperat, sa forteze în directie inversa. Poate ca asa se face ca în discursul sau se strecoara concepte si formulari usor perimate, la marea rigoare (posibila însa doar în conditii de normalitate), precum teza gândirista a „sufletului pur ortodox”.

Ceea ce nu înseamnA cA aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorica, dezradacinarea, rolul bisericii, al scolii, viata culturala, mentalitatile etnice, mestesugurile, traditiile, greselile de strategie politica – formând fiecare substanta câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvaluie pe scriitorul Menut Maximinian), ar fi lipsite de rigoare stiintifica. Dimpotriva, autorul îsi bazeza investigatia, pe lânga observatia directa, pe o foarte ampla si serioasa bibliografie (si nu doar românesca, ci si maghiara, sau chiar franceza – în total 140 de titluri).

Autorul pare influentabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat sa-si recompuna propria imagine asupra spinoasei problematici abordate. Afirmatii grave, îngrijoratoare, precum aceea ca „populatia româneasca formeaza – în zona în discutie, n.n. – o comunitate fara comunitarism, care fiinteaza într-un vid civic si cultural” (s.n.) intra în contradictie cu portretele unor personalitati de mare anvergura, civica si morala, carora tocmai conditiile de oprimare nationala în care traiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalitati sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar si oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregatia greco-catolica „Inimi Neprihanite”, toti ilustrând parca paradoxala lege a polarizarii si decantarii prin foc a caracterelor, conform careia „ceea ce nu ma ucide, ma face mai puternic”.

Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntarilor – cu atât mai patimase, cu cât mai surde, mai putin auzite si recunoscute în afara granitelor zonei – nelipsite de denigrari intentionate de ambele parti sau chiar de sfidari extreme (precum cea conform careia „scoala din localitate – Murgeni, n.n.- poarta numele „Wass Albert”, din anul 2000, la instigarea caruia, în septembrie 1940, 12 români din Muresenii de Câmpie CJ au fost ucisi, declarat criminal de razboi si condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate vazute mai cu seama din perspectiva ziaristica, „fierbinte”, a faptului de mare încarcatura emotionala, care ar putea face succesul de public al acestei carti a lui Menut Maximinian.

Totusi, nu lipsesc încercarile de ridicare a perspectivei la nivelul întelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflam astfel ca, din punct de vedere istoric, momentele de maxima agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (dupa Dictatul de la Viena) si 5) primavara anului 1990. Aflam, de asemenea, ca explicatia secuizarii românilor s-ar putea sistematiza în urmatoarele aspecte: folosirea de catre populatia româneasca cu prioriate a „rezistentei pasive”, cedarile si compromisurile facute pentru obtinerea unor privilegii, lipsa unor raspunsuri adecvate la provocarile specifice fiecarei etape istorice în parte, „oarba neunire”, „ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxa si cea greco-catolica, caliatea modesta a unor lideri, deficientele din organizarea comunitara.

Foarte interesante sunt si consideratiile facute (dupa lucrarea lui Eugen Andronic „Activ si participativ la viata cultural-civia”, 1998) pe linia unei comparatii antropologice între români si maghiari. La toate acestea autorul adauga si propriul efort comparativ, privind situatia românilor aflati în conditie minoritara (iar acum materialul folosit e filmul documentar „Ultimii români”, realizat de Razvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflati în situatie similara, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparatii. Concluzia e una demna de retinut, caci e valabila pentru întreaga carte: „Aceasta este diferenta între minoritatea maghiara si minoritatea româneasca. În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au niciun drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. ?colile dispar si, odata cu ele, limba”.

În final, acumularea de încarcatura emotionala izbucneste din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice si aproape liturgice („«Slava întru Cei de sus, lui Dumnezeu, si pe pamânt pace, între oameni buna învoire!» Oare si la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune ca da. Trebuie sa fie da. Pace…”), parca pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor si evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: „Împreuna!” Nu exista alta cale, si de aceea toate cautarile si zbaterile în afara acesteia sunt risipa de timp si energie. Altfel spus: rataciri. Dar, ca orice cale autentica, nici aceasta nu trebuie sa fie doar oarba înaintare, fara oglinda retrovizoare, care sa dea siguranta, fermitate, consecventa. Caci altfel (asa cum i se întâmpla unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poti rataci si „înainte”.

Acesta pare a fi cel mai ferm si mai convingator (desi oarecum implicit) mesaj al cartii lui
Menut Maximinian. Carte care nu va fi scutita de controverse si rastalmaciri, dar ale cîrei generoase intentii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de buna credinta.

Popularity: 26% [?]

by PALANCIUC Luiza

Conferinta Domnului Mihai Sora, intitulata „Zidul si umbra lui. Despre echilibru, masura si rezistenta cu Benjamin Fondane”, a carei sustinere era programata pe data de 31 ianuarie 2010, la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, a fost anulata de directorul teatrului.

Un mesaj trimis prin secretarul literar, ne informeazaa ca „dl director nu agreeaza formula unei conferinte pe tema Fondane”.

Nici scuze, nici vreo alta explicatie privind aceasta interdictie nu au fost aduse de catre directia teatrului craiovean.

Afisul si detalii la adresa:

http://fondane.wordpress.com

Reamintire:

B. Fundoianu/ Benjamin Fondane s-a nascut la Iasi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme si traduceri în periodice romanesti si evreiesti, semnând B. Fundoianu, dupa toponimul Fundoaia, localitatea de provenienta a tatalui.

Cartile scrise si publicate în limba româna vor aparea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigreaza în Franta, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceza va fi publicata doar partial în timpul vietii. În martie 1944, ca urmare a unui denunt, este arestat, împreuna cu sora sa, Lina, si închis în lagarul de la Drancy. Câtiva prieteni obtin eliberarea lui Fondane, care însa nu accepta sa paraseasca lagarul fara Lina. La 30 mai 1944, sunt deportati împreuna la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.

Restitutio Benjamin Fondane
—————————————————

Sites ouverts :

http://fondane.wordpress.com/

http://www.youtube.com/user/LPalanciuc

Sites en construction
(merci de votre patience):

http://www.fondane.fr

http://www.fondane.eu

Courriels :
palanciuc_sora@fondane.fr
restitutio@fondane.fr

Popularity: 12% [?]

by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU

Repet vorba unui indian american batrân, care le-a replicat albilor: „Când ati venit aici la noi, pe continent, voi aveati sub brat Biblia, iar noi, pamântul de sub picioare. Ne-ati rugat sa închidem ochii si sa ne rugam împreuna. Când am deschis ochii, noi aveam în brate Biblia, iar voi erati stapâni pe pamânturile noastre”.

Razboiul rece a fost ce a fost. S-a terminat si au venit „eliberatorii”, sa ne „ajute cu sfaturile”. Ei aveau lozincile si sfaturile „de tip nou”. Noua ne fusese scârba de cele vechi, care se chemau tot „de tip nou”. Noi aveam o zestre economica cu care altii… Dar ne-au spus: „Închideti ochii si haideti sa învatam lozincile de tip nou”. Când am deschis ochii… aurul, petrolul, combinatele (de carne, de fier etc.). Doar cele care acum le aduc profituri uriase. Celelalte au fost desfiintate, sa nu-i concureze. Le trebuiau doar pietele si forta de munca. Noua, stând cu ochii închisi, ne sopteau în urechi „mormane de fier vechi”, „energofagi”, bau-bau, hau-hau… Asa ne-au ramas lozincile si zâmbetul lor batjocoritor.

Dar oare am deschis ochii sau suntem înca hipnotizati de gargare imbecile? Iar ei s-au saturat deja sau ochii hulpavi înca vad…, vad… si poftesc, ascunsi ca animalele de prada? Zilele trecute am auzit cu stupefactie ca un parlamentar PD-L, fost si, probabil, actual rege al pubelelor Bucurestiului, deszapezirii etc., domnul Prigoana, propunea nici una, nici alta, decât vânzarea cladirii, impropriu numita în continuare, Casa Poporului!

Este cea mai mare cladire administrativa din lume, este cea mai mare cladire de pe continentul european si, de fapt, de pe patru continente. Ea poate deveni brand de tara si, mai ales, brand de Bucuresti, un oras extrem de sarac în simboluri. Toti strainii care vin în Bucuresti vor sa o vada si, spre contrarietatea si stupefactia bucurestenilor intoxicati politic, o admira. Germanii au filmat-o în cadrul unui reportaj cu cele mai reprezentative cladiri ale Europei. Dincolo de costurile uriase ale construirii ei, cladirea are în sine o valoare arhitectonica deosebita si da prin maretie, plus frumusete, ceva din acestea si institutiilor pe care le gazduieste. Exact ceea ce visa si Ceausescu, ceva care sa permita guvernantilor tarii sa poata primi pe oricine, din orice tara, cu fruntea sus. Exact ca un particular, daca ai o vila frumoasa, ai dreptul de a-ti primi musafirii de pe o anumita pozitie si cu o anumita demnitate, iar daca ai o cocioaba coscovita…

Nu despre guvernanti este vorba, ci despre demnitatea poporului român. Strainii stiu doar ca acolo stau reprezentantii românilor, indiferent care sunt sau cine vor fi acesti reprezentanti. Câti oameni care au avut un minim succes nu au avut parte de semeni de-ai lor care le-au dorit de la „foc la casa” pâna la pierderea?

Popoarele sunt ca oamenii si formate din oameni. Va aduceti aminte ca prima propunere postdecembrista a fost „aruncarea în aer”, apoi „distrugerea prin implozie”… iar astazi, vânzarea ei. Cui? Dar ce, este fraier cel sau cei care si-au pus ochii pe cladire sa se arate înainte de vreme? Doar cu gunoaie cumparate pe care sa le scoata în fata cu propuneri. Argumente? Întâi, când ura anti-Ceausescu era vie, se invoca „sa nu mai vedem”, „sa nu ramâna urma”… Apoi… Azi se invoca… pretul de întretinere… Dar cel care va cumpara cladirea cu ce bani o va întretine? Iar dupa ce o va cumpara va fi proprietar cu drepturi depline, care în mod legal o va putea aneantiza prin implozie. Nu o poate cumpara decât o persoana sau un concern strain, daca ar fi vânduta la pretul ei. Ce le va pasa acestora de munca si foamea românilor pentru a o construi? Mai mult, daca vor întelege ca la mijloc este si vorba despre un brand si o sursa de demnitate nationala vor invoca… exact întretinerea si valoarea terenului etc. Ceea ce nu au putut face sugerând distrugerea ei vor putea face cumparând-o si recuperând ceva bani din teren, plus o utilizare de câtiva ani.

Va mai aduceti aminte de unde veneau cei care propuneau imediat dupa decembrie ’89 distrugerea ei? Faptul ca administratia cladirii nu este în stare sa valorifice si prin alte masuri – conferinte, spectacole, vizitare cu taxa de intrare etc. – nu vizeaza cladirea, ci administrarea. Vor fi în stare parlamentarii sa înghita o asemenea manipulare din parea unui gunoier? Vom trai si vom vedea. Dar nu îi priveste doar pe parlamentari, ci priveste demnitatea poporului român. Uitati-va la altii ce au, ce întretin si de ce o fac. Pentru ca acolo gunoierii nu au curajul sa faca pipi pe brandul de tara.

Popularity: 15% [?]