Revista ARMONIA

Intersectia strazilor Ibn Gvirol si  Shaul Hameleh (Regele Shaul).

Iata-ma inca o data la intretaierea bulevardelor Ibn Gvirol si Regele Saul, din Tel Aviv. Deschidere larga, oameni in miscare, parfum de toamna tarzie, in care, la margini de trotuar, maslinii isi clatina sabiutele in forma de frunze mici, de un verde brumat cu pudra de timp. Cativa maslini de pe „Regele Saul” sunt chiar langa apropiatul si impunatorul complex cultural, cu arhitectura aparte, moderna, care poarta numele lui Golda Meir. In colt, semafoarele isi fac jocul, insensibile la anotimp, gusturi sau preferinte. Ele sunt cam in contrast cu dorinta nervoasa a multimii. Totusi, semafoarele impun o anumita cadeta strazii, trotuarelor. Au ceva stenic, de siguranta, de punct pe „i”…

La un moment dat, ma plictisesc sa tot stau ca un uitat de lume, uitand si eu de mine, aflandu-ma in treaba, desi n-am aproape nici o treaba acolo. Intru in elegantul si functionalul complex multi-comecial „London Mini-Store”. „Punctul” pentru ziare ziare are si cateva mese, si chiar cafele. Rasfoiesc „Viata Noastra” (am un numar un pic mai vechi). Adeseori un ziar mai vechi imi releva lucruri noi! Prin comparatie, prin asociere, prin predispozitia momentului… Comand un „espresso dublu”, cum ii place poetei Bianca Marcovici. Suna bine: espresso dublu! Si ma dau si eu mai versat in ale cafelei… Literele de cafenea au pentru mine un farmec anume. Mai amarui, mai de imaginatie si de abstragere dintr-un prezent nu intotdeauna confortabil. Gasesc acum, in „Viata Noastra” un articol al semnat de  ing. Hanan Waserman, din ciclul „Celebritati evreiesti”, care se refera la Regele Saul. Gandul ma duce la strada in coltul careia ma fixasem pentru reportajele mele. Strada cu numele Celui Dintai Rege al Evreilor. Imi reapar in minte si alte pagini de istorie si legenda despre acest personaj unic si deosebit de interesant. Un destin dramatic, tragic, dar mai ales eroic. Un simbol cu corespondente peste timp, pana azi, pana aici si pana in viitor…

Mi-am baut si paharul cu apa minerala si, in scurt timp, ajung pe strada Marelui Rege. Hai-hui pe trotuar. Masinile fasaie elegant si modern. Arborii, pe langa borduri, isi misca imperceptibil crengile bogate. Cladirile mai vechi, dar bine conservate, configureaza eleganta strazii. O subliniaza chir, prin contrast. Alte cladiri domina, inalte sau masive, distinse si oarecum distante. Imi dau totusi binete. Ne cunoastem… Ma plimb agale, privesc si gust atmosfera distinsa, metropolitana, cu echilibrul ei special si ma contopesc in aerul romantic si modern, unic, al acestei importante strazi, cu patru benzi de circulatie. Dinamism calm, elegant, substantial si degajat. Atmosfera de toamna primavarateca, trotuar gri, asfalt cu luciu metalic. Oameni cu pas nu prea grabit, dar nici de plimbare.
  
O raza de soare sclipeste cu galben de semafor. „Atentie!”. Si circulatia marelui bulevard se rareste. Flutura prin crengi o soapta de istorie. Nu mai sunt masini. Circulatia e oprita. Oamenii se aduna la margini de trotuare. Dinspre Muzeul de Arta se aud aplauze. Treptat, ele se prelungesc de-a lungul trotuarelor. Ovatii. In locul masinilor, pe strada asfaltului rutier, cald de soare si de la rotile automobilelor, paseste acum, inalt si frumos, insusi Regele Saul, cel care a creat unitatea triburilor evreiesti, cel care a inscris prima pagina a infaptuirii statului  cu numele Eret Israel, cel care a creat o armata puternica si, pentru vremea lui, moderna. Este cel care dintr-un pastor timid si modest, multumit sa-si creasca magarii si sa are pamantul,  omul fara dorinti de marire, a fost ales, oarecum la intamplare, si oarecum fara voia lui, sa fie conducatorul de osti, care sa ne apere de dusmanii din jur, sa fie rege peste toti. Nu i-a fost deloc usor! Totusi s-a transformat in luptator darz si strateg inteligent, s-a invins adesea pe sine, ca sa-i poata rapune pe cei ce-i erau impotriva….

A fost, pana la un punct, un invingator! Un mare invingator si erou. A adus glorie si a aparat fruntariile celor 12 triburi unite si intarite sub conducerea lui! Iata-l acum, venind din timp si din rastimpuri, inalt si puternic, cu praf din ceata dsertului pe picioare, cu o coroana de aur pe cap,  imbracat in mantie usoara, de purpura cu margini de galben stralucitor, avand o fusta scurta alba, din in, cu ciucuri ( o „perizoma”, deci) si sandale de papirus… E frumos! E chipes! Paseste semet, zambind multimii, istoriei si soartei sale. Dupa mii si mii de ani, regele e linistit si senin. Tarziu, e drept, dar pe merit, caci si-a platit linistea si triumful prin zbateri zguduitoare, prin framantari si impliniri.

Pretul a fost greu! Un pret care, dincolo de framantarea regelui-taran, dincolo de atata incrancenare a vietii sale si a nemului sau constituit de el unitar si statal, cu armata, cu functionari, cu demnitari, cu un guvern de consilieri, cu granite de neancalcat, dincolo, deci, de toate, a insemnat inceputul unei mari pagini de istorie a evreilor, de stabilitate, de putere si constiinta de sine. O pagina pe care el a scris-o, bazat pe istoria si crezul strstramosilor si pe care o simtim inca si acum prezenta, victorioasa si tragica totodata. Tragicul si biruinta, lupta si continuitatea, jertfa grea de sange si de suflet, merg mana-n mana in istoria noastra….

Destinul nu i-a fost Regelui Saul  prieten todeauna. L-a incercat amarnic. L-a pus in fata hoardelor care atacau mereu. L-a pus in conflict antagonic cu cel care l-a „uns” ca rege, si fata de care se simtea dator – cu preotul si proorocul Samuel. Pe de alta parte, a fost in conflict, din invidie si din frica, cu marele David, cel care a aruncat cu piatra prastiei in Goliat filistinul, aducand glorie si renume regelui sau, dar si siesi. Gloria lui David, dimensiunile lui sufletesti si de intelepciune, predestinate, au trezit, nu fara temei, teama Regelui Saul, simtind ca puterea ii putea fi uzurpata. Iar cum puterea imbata, iar Saul, Regele Dintai al Evreilor a sorbit din plin din aceasta cupa, a devenit, in cele din urma nu numai beat, dar si bezmetic, dorindu-i inversunat moartea lui David, desi l-a iubit si apreciat. Desi ii daduse ca sotie pe fiica sa. Desi il tinuse la curte o vreme. Starea asta, vecina cu nebunia, era si urmarea celeilalte forte potrivnice cu care se confrunta mereu – Samuel, care insemna mult mai mult decat un preot diriguitor, acesta fiind in ochii multora reprezentantul divinitatii. El insemna, in fond, o „clasa” conducatoare, a carei putere se subrezise (dar exista, totusi, energic) si nu era dispusa a renunta la putere in noua forma de existenta, care era statul unitar. Oamenii cerusera in frunte un rege, iar Samuel, vrand nevrand, s-a supus democratic, sperand ca si astfel va avea suprematia conducerii. Nu a fost asa! Saul nu putea fi manipulat.

Fatis sau nu, in conflict era Regele si cu cei apropiati lui, dar care-l iubeau si apreciau pe David, acestia salvandu-l nu o data, de la moartea urzita de Regele Unirii. In conflict era Saul –regele, si cu el insusi, simtindu-si limitele in privinta intrigilor si ascunzisurilor perfide de gandire, spre deosebire de clerici si chiar de unii curteni din jur. Era totodata neimpacat ca orgoliul si buna conducere a treburilor, in opinia sa, il obligau sa treaca peste cuvantul lui Samuel, cel ce-l adusese, la inceput, la rangul de Rege. Orgoliul, vanitatea, setea de putere totala il fac sa preia si unele atributii religioase, iar de aici pana la opozitia activa a fortelor clericale nu era nici un pas! Lupta sa din sine si cu sine, contradictia dintre taranul timid, modest, care fusese agricultorul Saul si marele conducator ferm, dur, aspru, demn, drept, viteaz si ante-mergator pe un drum nedestelenit (cel al organizarii si unirii triburilor in jurul sau) avand slabiciuni omenesti, dar predominand preocuparile, viziunile lucide asupra fiintei natiei sale – toate acestea l-au macinat, l-au mistuit de-a lungul timpului.

Este de remarcat ca nu si-a uitat nicicum indatoririle de rege, stiind ca inaltatoarea fata regala, Puterea, insemna si intarirea Curtii, ea trebuind sa se impuna nu numai prin forta, alaturi de o armata puternica si bine dotata, deci prin lupta si victorii, ci si prin fast, bogatie  si eleganta. El a adus si cultivat imbracamintea frumoasa, podoabele din aur si ornamentatia bunului gust de atunci. A avut, in acelasi timp, preferinte rafinate, iubind muzica, simtind-o. Asa se explica ogoirea sufleteasca a Regelui Saul, cand David, viitorul rege, ii canta la Harpa. Fostul taran avea intuitie buna, sensibilitate chiar, dar si predispozitii de despot. A reusit de la-nceput sa-si asigure o armata puternica, numeroasa, folosind o teribila amenintare generala cand i-a chemat pe evrei la lupta  – poate unica solutie reala de atunci, pentru un popor insuficient format, neunit administrativ in suficienta masural… El a luat doua vite, a pus sa fie taiate in bucati, trimitand solii la toate triburile, cu cate o parte din aceasta carne ciopartita. Reprezentantii regali strigau sus si tare: cine nu se aduna la lupta, asa sa pateasca cu vitele sale! Timiditatea si modestia trecusera in opusul lor. Regele se afirma. Despotic si invingator, Regele Saul a luptat cu cei de langa el, cu cei din afara regatului, dar si cu sine insusi! In aceasta ultima speta de razboi, in lupta cu sine, el pierde teren. Pana la urma devine demential, incat ajunge sa arunce cu o lance in directia lui David, cand tocmai acesta ii canta la harpa, spre a-i vindeca nevroza, depresia, tristetea. Nu l-a nimerit! Boala insa era mai puternica, in acele momente, decat insusi Regele Saul.

Si totusi, cand la ultimul sau razboi o sageata dusmana l-a atins, ranindu-l, fiind netransportabil, el n-a pregetat sa se sinucida, spre a nu cadea viu in mainile inamicului. Demnitatea mai presus decat viata! Regele Saul isi incheiase astfel zbuciumul pus in slujba tarii si neamului! A facut unirea, a constituit armata si a realizat o organizare statala a evreilor! Restul n-are importanta…

A urcat apoi David pe tron. Mai abil, mai invatat.
Dar asta-i alta poveste, pe alta strada.
 
Post scriptum:
…Suntem din nou, in zilele noastre de-acum, pe elegantul Bulevard cu numele celui care trece  zambind printre aplauzele si ovatiile noastre. Saul Regele cu obarsie de agricultor paseste din timp, face o plecaciune reverentioasa(ceea ce nu-i prea sta in fire) privind cu admiratie catre blocul turn, impunator si modern, cu multe etaje, care este „Casa Agriculturii” israeliene. Nu vom intra acum in amanuntele acestui minunat domeniu infloritor in Israelul actual al fostului desert  din vremurile Regelui Saul. Vom aminti acum doar ca ne putem mandri cu mari succese repurtate in irigatii, ca si cu cele genetice, privind plantele, fructele, legumele…  Regele-si plimba mantia-i purpurie mai departe si se bucura discret de frumusetea Tel Avivului, loc nu indepartat de Gheva, unde se afla resedinta si curtea sa regala, loc cu stralucire de ecou peste milenii. Pe atunci desertul haladuia, pamantul era sterp, dar viata era frumoasa, avea bogatia si plinatatea ei, oamenii se bucurau de placerile timpului si se ingrijorau si mureau pentru o farama de liniste si pace. Dar pace nu era si pace nu este. Traiam si traim in pauzele dintre razboaie.

Regele Saul e incantat azi de tara de azi. De strada care-i poarta numele. De poporul sau. Priveste si compara. De la armata sa de 3000 de oameni, nucleul si elita intregii mase de luptatori de atunci, din timpul domniei sale, de la  carele de asalt care aruncau „proiectile” din piatra la distante apreciabile pentru acea vreme, si pana la gardul prelung (dublat de inca unul, mai in spate, acesta si cu sarma ghimpata) pe langa care Regele tocmai a trecut, este un pas istoric urias, iar Regele Saul il face cu usurinta. In spatele acestui gard este  Tabara Militara „Rabin”, si, se pare, si alte ramuri ale apararii noastre armate. Pentru Rege, aici, in centrul „orasului fara odihna”, locul capata semnificatie de simbol. Caci vorbim despre una dintre cele mai moderne si inteligent dotate armate ale lumii moderne.

…Peste drum – Muzeul de Arta, mare, bogat, efervescent, un adevarat focar dinamic si subtil, de cultura autentica, de cea mai buna calitate. Apoi – teribilul complex pentru opera, dans si balet, tot acolo e si Teatrul Hacameri, modern si cu repertoriu de inalta distinctie, unde salile sunt intotdeauna pline, iar bilete se gasesc in special cu mult timp inainte de spectacol, urmeaza Marea biblioteca „Beit Ariela”, cafenele, restaurante…

Toate-l trec in revista pe Regele Saul, care le face familiar semne cu mana. El e aici, e cu noi, este un simbol, un semn din timpuri stravechi, este forta si sacrificiu, este deschizator de drumuri, este victorie si existenta si continuitate!

Ajuns la semaforul intersctiei noastre, dar pana si Regele Saul, Regele Dintai al Evreilor, este oprit. Caci peste cuvantul semaforului nu se trece. Aici domnesc cele trei culori  cu electronica lor sofisticata si inteligent absurda. Aici semaforul, el si numai el, este rege! Si tot el, „stopul” de la intersectie, ma opreste si pe mine din visul meu regesc, iar Maria Sa se-ntoarce maret, cu coroana-i de aur si mantia-i usoara, ocupandu-si tronul de cinste, din pulberea de aur a trecutului milenar. Alta data, Maria Ta, daca-mi permiti, poate te invit la un espresso dublu, la London Mini Store, sa vorbim putin despre David.

Sper ca nu-i mai porti pica!
Cu plecaciune, Maria Ta!
 
Post-post scriptum:

Faptele si visele au farmecul lor. Dar ele nasc nu numai file de istorie si legenda, ci determina si meditatia timpului in care traim. Si iata, fara sa vreau, observ ca si pe vremea Regelui Dintai, Saul, precum si acum suntem in razboi – atunci cu multi altii, dar si cu filistinii, iar azi cu palestinienii (si ai lor). Si atunci, ca si acum, ne-am straduit sa avem o armata cat mai buna, si desigur, o strategie adecvata. Din ceata de aur a vremii, din milenii mereu, vedem la carma tarii un militar de frunte. Si azi, prim ministri precum Ithak Rabin, Ariel Sharon, Eud Barak ( si altii, desigur) au fost mai intai conducatori militari cu calitati dovedite din plin. De cate ori n-au intrat ei la Kiria, cartierul unde e tabara militara amintita?! De cate ori nu s-au integrat ei, impreuna cu comandantul suprem, in marele laborator de aici, analizand hamletian, pe advarata scena alumii, intre viata si moarte, intre „a fi sau a nu fi”. Istoria, din pacate, in datele ei esentiale, nu s-a schimbat. Drama de azi a Israeluilui, e una existentiala, ca si-n urma cu milenii. Drama pe scena lumii cu un public, destul de des, pervers. Si putini inteleg, cu adevarat, drama si tragedia fara sfarsit a celor 12 triburi, devenite azi un popor de mandrie si substanta superioara, in tot ce are el mai bun. Destin trist si lupta continua. Demnitatea mai presus decat moartea. „A fi sau a nu fi? Aceasta-i intrebarea”. In cazul nostru exista doar un raspun: A FI! De milenii rezistam. De milenii dam lumii binele de care suntem capabili. Un bine afirmat faptic si recunoscut. Traim. Existam. Gandim! Cu greseli, cu lucruri imperfecte, chiar negative. Dar in esenta, predomina faptele de superlativ, daca privim cinstit si fara patima. Vrem, nu vrem, lupta continua. Iar starea aceasta de tensiune continua probabil ca determina creierul evreisec sa fie mai productiv, mai rafinat, mai performant. Pe vremea Regelui Saul era carul cu bombe de piatra. Azi avem, dupa cum se spune, bombe atomice. Nu pentru atac, dar nici pentru pasivitate in caz de forta majora. Nu pentru ucidere, ci pentru a preveni catastrofe. Astfel incat politica de „ambiguitate nucleara” are rostul si intelepciunea ei.

Spicuiri din presa. Israelul a lansat, nu de mult, un nou satelit  „Ofek 9”, care monitorizeaza Iranul, care se arata dispus sa ne rada de pe fata pamantului. Tot ziarele zilelor noastre vorbesc despre noul sistem de aparare antiracheta, interceptorul „Iron Dome” (o noutate in materie!) cooperand cu fortele aeriene si sistemele antiaeriene din Israel. Pot fi interceptate acum, simultan, mai multe rachete, fiind distinse cele care nu pot ajunge pe teritoriul Israelului. La asta se mai adauga si bateriile rachetelor „Hetz”, care pot distruge proiectilele balistice cu raza lunga de actiune.
    
Si iata ca ziaristii ne aduc inca o veste buna. La baza aeriana militara Tel Nof a fost prezentat, dupa zece ani de cercetare stiintifica, noul avion fara pilot „Eitan”, avion care impresioneaza prin dimensiunile sale, cvasi-similare cu ale unui „Boeing 737” (lungime 24 metri, greutate 4,5 tone).

Se dovedeste de milenii, de la Regele Saul si pana azi, ca lupta si pacea merg alternativ, iar destinul nostru dansaza halucinant intre razboi si liniste. Intre bine si rau. Intre a fi si a nu fi. Dar noi EXISTAM! Ne-am obisnuit sa iubim clipa, s-o devoram cu tihna si intelepciune. Ne-am obisnuit sa ne intarim din experienta milenara a salasuirilor noastre. Ne-am obisnuit sa traim, increzatori in destin, in minuni, si in respectul tuturor oamenilor de bine de pretutindeni. In ei si in noi este speranta! Dar mai ales in noi este puterea spirituala de a rezista, de a supravietui, de a invinge.

Intru la Biblioteca „Beit Ariela” de pe acelasi bulevard cu numele Regelui Saul. In sala de lectura, unde pacea plina de idei, de ganduri, da bucurie sufletului si mintii, intalnesc un prieten pe masa caruia  este cartea Marelui Rabin Alexandru Safran: ”Etica evreiasca si modernitatea”. Face o pauza ca sa discutam in afara sanctuarului linistii parfumate cu litere. Vorbim despre acest imens arc peste timp, din vremea Regelui Saul si pana azi. Despre conducatori militari si razboaie pentru pace. Mi-l citeaza pe ilustrul meu bacauan, filosof si umanist in voia lui Dumnezeu: „Lupta pe care o poarta omenirea, zi de zi, pentru bine, va ajunge, dupa caderi si retrageri, la scopul propus de catre om. Sa faca sa triumfe binele, sa armonizeze bunastarea morala intr-o lume materiala care este chemata sa se spiritualizeze pentru a obtine mantuirea prin cunoasterea lui Dumnezeu”.

Dare-ar Domnul sa fie asa. Dar ce pacat ca sunt sceptic!
Caut cu infrigurare un final optimist.
Regret, nu-l gasesc …
 
 

Roni CACIULARU
noiembrie 2010

Ultima carte a Melaniei Cuc – Vanatore cu soim – aparuta la
Editura „Dacia XXI”, Cluj Napoca, 2010, reprezinta mai mult decat un
exercitiu de sinceritate, autoarea reusind, printr-un „discurs” metaforic, cum
numai de sub pana naucita a lui Fanus Neagu au mai iesit cateva, sa vanda
lacrimi la tarabele iluziilor noastre cotidiene. Iata cum banalitatea declanseaza intamplari cosmice, pe care le traim murind: „Apocalipsa poate porni si din farfuria cu supa de oase si din numele unui om care a pierdut notiunea zi-noapte! Scriu gazetele doar de bine si ma minte postasul ce-mi bate la usa cu o ciozvarta sangeranda din ceea ce a fost mai ieri bucurie… Sun
din cornul de vanatoare si ogarii adulmeca urma sandalelor mele fara de
talpa. Voi merge de-a busilea prin sarma ghimpata si peste distantele in
care germineaza secara si linia frontului de gherila.” Sau: „Lumea asta-i
parelnica si neiertatoare; ma intinde, ma prinde in carlige pe franghia cu
rufele pe care masina le spala, le rupe in bancnote de o suta… Nu mai exista
acadele comestibile in pravalia cu halci de carne fara grasime. Copilul meu
plange cu gura-n polenul cules de albine.”
Dar nu cotidianul frust surprinde, ci traducerea lui in vis, disiparea
intr-un fel de supernova a sufletului: „De altminteri, coliliu este si abisul si
gloria mondiala, asa cum stau stratificate intamplarile, pe sub osul fruntii,
in locul din care gandul meu urla la luna unde bocancii tai valseaza ca o
pereche de miri salvati de pe Titanic.”
Sunt pagini de o frumusete trista, profunda, devastatoare pe alocuri:
„Se invart cerul si pamantul in acelasi carusel desuet. Copilaria mea ameteste.
Vomita tata dulce. De ieri nu mai reusesc sa-mi tin respiratia cand
trec prin triunghiul in care dispar avioane, pasari si oameni. Am curaj nebun
de legat la zidul mortii.”
Intre Sartre („Infernul nu exista! Imi repet in oglinda, este doar o
notiune inscriptionata pe vazduhul mai costeliv decat un catar ce cara
sacaua cu apa sfintita.”) si Issus („Ca un scrib care pleaca in cer direct din
casa tamplarului din Nazaret. In urma Lui, mila umana roade in talpa casei
cu rugaciuni repetate.”) Eul isi revendica orbirea, ca pe un posibil drum
spre lumina prin marturisire: „Civilizatia mea a ostenit batand pas de front
in marsul triumfal al unui numar de circ ambulant. Mergem voluntari pe carul alegoric, despuiati ca la facea Lumii si pielea noastra miroase a usturoi
proaspat si mirt.”
Si sunt acolo, in ganduri, si patria („o lupoaica flamanda, o padure
de tei tineri prin care trece furtuna bocind…”) si amintirile ( „Din buzunarul
de la vesta bunicului, iese o soparla tanara si plina de oua gata fertilizate
in vitro.”) si impacarea disperata cu sine: „Dinaintea legendei doar eu mai
stau in halat de matase. Beau ceai verde, fumez tigari cubaneze… Mi-e bine.
Foarte bine… De ce batista a ramas, atunci, stacojie? Mana are cearcane,
bataturi ca si cum as fi cules cu ea toti fragii salbatici ai lumii.”
Lucian Manailescu

- reportaj nonconformist – Era un ceas de toamna insorita, calda si curata, de parca s-au schimbat anotimpurile, cand ne-am imbarcat in masina colonelului in rezerva Ionel Pintilii, patru dintre liderii Ligii Culturale a Romanilor de Pretutindeni, Departamentul Moldova, in frunte cu academicianul Constantin Gh. Marinescu, subsemnatul fiind secondat de juristul Petru Butuc, secretarul filialei iesene. O facuseram din spatele redactiei cotidianului Evenimentul, dupa ce facuseram o mica sedinta pe picior de plecare chiar in sediul Institutului de Cercetari Medicale si Social-Umane care poarta numele regretatului academician Ioan D. Haulica. Cu acest prilej am cunoscut-o si pe gratioasa sa fiica, conf. univ. dr. Daniela Boisteanu, care insa a preferat drumul spre locurile natale in masina presedintelui-rector, prof. univ. dr. Vasile Burlui, care era insotit de vicepresedintele Universitatii ’’Apollonia’’, prof. univ. dr. Constantin Fatu, alaturi de care mai erau scriitorul de calibru Grigore Iliesei si academicianul Valeriu Cotea, cel care timp de doua decenii a reprezentat Romania la Oficiul International al Viei si Vinului, cu sediul la Paris, astazi in varsta de 84 de ani. Cele doua echipaje doreau sa-si omagieze Magistrul acasa la el. Ursitoarele vestede ale toameni insa apar pe negandite si ne tes in minte planuri noi sau vechi, dilemele curand din belsugul multiplelor posibilitati. Sporovaim pe drum despre toate celea, dar fara sa vrem ’’admirand’’ hartoapele prin care serpuiau masinile, dam dreptate academicianului Marinescu, decanul nostru de varsta, care remarca ca traim in trei Romanii paralele: una situata in Evul Mediu, alta in secolul al XIX-lea si ultima in secolul XX. Acum, de fapt, ne aflam in prima, desi soseaua duce spre Manastirea Hadambu, care pe 8 septembrie a implinit 350 de ani de istorie si spiritualitate, prilej cu care a scos un volum exceptional comemorativ, tiparit cu binecuvantarea Inaltpreasfintitului TEOFAN, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei. Mai fusesm aici cu ai mei, familie de tarani gospodari din Comarna si ramasesem mut in fata modernismului care salasuieste in cetatea amplasata intr-un cadru natural de vis. Smerenia crestina ne-a facut si atunci si acum sa nu trimitem ganduri sincere catre mai marii judetului moldav care parca au uitat de existenta locurilor. Curand ne-a dat gand de binete primarul Costica Postarnac, presedintele Colegiului 3 PSD, care la ultimele alegeri si-a zdrobit, pur si simplu, ceilalti trei candidati, obtinand un 78,96 % dintre voturile consatenilor, urmatorul clasat fiind pedelistul Vasile Mironeanu, cu 14,51 %. De altfel, aveam sa aflam, nu cu oarecare uimire, ca edilul sef face parte dintr-o familie care a gestionat treburile comunei de zeci de ani, iar acum, nu ce l-am cunoscut mai bine si am discutat pret de mai multe ore cu satenii din Ipatele, ne-am convins ca povestea a fost facila si bazata doar pe fapte, nu pe vorbe.
                                                               *
Mi s-a vorbit mereu in ultima vreme despre un mare OM, distinsul Prof. dr. Ioan D. Haulica, un fiu al satului iesean Ipatele, despre care spunea mereu ca-i datoreaza educatia de baza si atitudinea fata de munca. Nu l-am cunoscut, dar din istorisirile la care am fost luat martor, pot spune ca imi pare nu numai o persoana draga, ci un prieten adevarat. Se nascuse pe 29 octombrie anul de la Hristos 1924, o zi de Brumarel, de toamna senina si bogata, fiind primul copil a unei familii de razasi, Dumitru si Marita, oameni aprigi si mandrii, cu credinta in Dumnezeu si dragoste de carte. Atestati de la 1400, prin al 13-lea document moldovenesc, razasii nu si-au parasit niciodata pamanturile, chiar daca de nevoie si-a stramutat vatra satului, si-au construit si reconstruit biserica, si-au ridicat prin contributia tuturor primul local al scolii. Legatura intre ei si Dumnezeu este una aparte. Insusi numele satului, Ipatele, provine din vocabularul religios slav, marturie fiind, inca din secolul al XII-lea, cronica slavona de la manastirea Ipate. In toate vecaurile, de altfel, au trait calugari si preoti purtand acest nume – Ipate. Crestini ortodocsi, au stiut sa-si respecte stramosii, datinile, traditiile si nu au aderat nicicand la alta religie. Alaturi de biserica, stiinta de carte a constituit o preocupare in viata acestor locuitori, nu foarte bogati. Inca din secolul al XIX-lea si-au trimis copii la scoala, pentru a deveni preoti sau invatatori. Din 1870 avem prima foaie matricola a preotului Gheorghe Mogos, absolvent al Seminarului de la Husi. Din acelasi an functioneaza prima scoala de patru ani la care si-a inceput drumul in viata invatatorul Ioan Haulica. Absoolvent al Scolii Normale de la Iasi, el va construi primul local al scolii si impreuna cu fetele sale, vreme de 40 de ani va pastori generatii de invatacei. Unii dintre ei au ajuns invatatori, ceferisti, avocati, ofiteri. Printre acestia s-a aflat si Nicu Haulica.
Academicianul de mai tarziu, copiil find, a desprins cititul buchiilor si intelepciunea cartilor in tinda bisericii Sf. Nerculai, sub obladuirea preotului Ion Leustean si a presviterei Elena Leustean, invatatoare, popositi de putina vreme in sat de pe taramuri vasluiene, parintele venind de la Tanacu, iar coana preuteasa din jos, de la Zapodeni. Crescut cu dragoste pentru carte si cu evlavie intru cele sfinte, invatacelul a fost atras de timpuriu de cele duhovnicesti, cantand alaturi de dascali la strana si grijind de randuiala in Sfanta Biserica, fapt pentru care, mai tarziu, parintele paroh a staruit pe langa tatal sau sa-si dea baiatul la Seminarul ’’Veniamin Costache’’ din Iasi. Primul om insa care i-a marcat drumul in viata este socotita a fi fost Ortansa Haulica, invatatoarea lui, care ’’certandu-se groaznic’’ cu Mitrita Haulica, a reusit sa-l convinga pe acesta sa-si lase copilul sa se faca preot. Tot ea l-a insotit la Iasi pentru a sustine examenul de admitere. Pentru ca i-a nesocotit cuvantul, atunci, in Iasi, pe strada Uzinei ’’a primit o palma pe care si-o amintea cu nostalgie si recunostinta si la 85 de ani’’. A reusit la Seminarul Teologic unde a fost un elev deosebit, dar stiinta l-a atras mai mult decat haina preoteasca. La sfarsitul verii, dupa cosit si secerat, mergea la Iasi pentru a sustine examenele de diferenta la Colegiul National de unde a obtinut si diploma de bacalaureat, in 1943. Divinitatea l-a ajutat din nou si tatal sau accepta sa urmeze cursurile unei facultati, cea de Agronomie, sperand sa acopere dealurile satului natal cu vii si livezi. Pleaca la Iasi pentru a se inscrie, dar fiind anii razboiului, circulatia trenurilor era perturbata. Invelit in suba de ceferist a unui consatean ajunge clandestin, pe un tren militar, la Iasi. Trenul mergea spre frontul de est, coboara in gara Nicolina si rateaza cu o ora inscrierea la Facultatea de Agronomie. Un tren militar, un consatean ceferist si o ora intarziere au hotarat destinul celui care avea sa devina membru al Academiei Romane. El n-a uitat nicicand cum in dricul verii, la seceris, neveste si fete laolalta, culcau graul, manunchi dupa manunchi, pe miriste si se inganau in cant cu glasul ciocarliei ce-si inalta ruga pe cerul albastru ca floarea de cicoare. Peste tot pe unde a umblat cu studiile si cu invataturile sale, tanarul cercetator a purtat in suflet si in gand dragostea de casa parinteasca si de satul natal, dupa cum spunea in cuvantul sau, deosebit de cald, invatatorul Sava Petrovici Constantin.  
Fiul de taran a ajuns, prin merite deosebite, pe cea mai de sus treapta a stiintelor medicale, valoarea sa fiind apreciata de comunitatea stiintifica medicala si nu numai, romaneasca si straina. Astfel, numeroase societati stiintifice medicale si academii din Romania si de peste hotare s-au simtit onorate sa-l desemneze ca membru. In 1949 a absolvit Facultatea de Medicina, fiind repartizat in calitate de preparator la disciplinele de Farmacologie si Fiziologie din cadrul I.M.F. Iasi. Intre 1953 si 1964 a lucrat cercetator in cadrul Institutului de Fiziologie ’’D. Danielopolu’’. Apoi s-a transferat conferentiar la Institutul de Fiziologie Normala si Patologica al Academiei Romane din Bucuresti, unde a lucrat cercetator stiintific timp de 12 ani si sef de sector, dupa cum isi aduce aminte juristul Petru Butuc, vicepresedintele Ligii Culturale pentru Unitatea Romanilor de Pretutindeni Iasi. Era de o modestie aparte, de aceea vorbea rareori despre realizarile sale profesionale. Asta desi urmase stagii de specializare in SUA, Austria, Polonia, URSS, Germania si Franta. In 1963 ajunsese doctor in stiinte medicale, revenind prin concurs conferentiar pe meleagurile natale la disciplina de fiziologie a IMF Iasi, iar cinci ani mai tarziu isi adauga la cartea de vizita titlul de doctor docent. In anul universitar 1969-1970, il gasim ’’visiting professor’’ la Universitatea statului american Connecticutt. Membru al Societatii Internationale de Studiu al Creierului, al Societatii Europene de Chirurgie Experimentala, al Societatii Europene de Studiu a Pinealei, al Federatiei Mondiale a Oamenilor de Stijinta, al Societatii Internationale de Stiinte Fiziologice, al Fedearatiei Europene de Fiziologie, al Societatii Neurostiinte, al Societatii de Psihoneuroendocrinologie, Farmacologie, al Societatii de Medici si Naturalisti din Iasi si ne oprim cu enumerarea aici pentru a nu ocupa tot spatiul tipografic pus la dispozitie. Timp de patru ani, intre 199-1994, a condus Societatea Medicilor si Naturistilor din Iasi, apoi a fost membru fondator, vicepresedinte si apoi presedinte de onoare al Societatii Romane de Stiinte Fiziologice. Din 18 decembrie 1991 este membru corespondent, iar trei ani mai incolo, mai precis din 8 noiembrie 1994 membru titular al Academiei Romane, paralel cu membru al Academiei de Stiinte Medicale, la ultima fiind o buna bucata de vreme vicepresedinte. Onorat in 2003 cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii Ovidius din 2003, pe care seful catedrei de Genetica din cadrul Facultatii de Medicina iesene il refuzase din modestie in urma cu doi ani. Si cei de la UMF Targu Mures sau UMF Cluj-Napoca i-au pus laurii de Doctor Honoris Causa. Cel decorat cu Steaua Romaniei in grad de cavaler in 2002, are cercetari prezentate in aproape 300, mai exact 292 sinteze monografice, tratate si studii, dar elaborase si doua tratate de Fiziologie umana la distanta de un deceniu, in 1989 si 1999. Trei dintre cele sapte monografii semnate de Domnia Sa au fost onorate cu premiul Academiei Romane: Sistemul nervos vegetativ-1975, Hormonii locali- 1983 si Transmiterea sinaptica-1999. Dupa ce a obtinut 10 brevete de inventator, savantul a trecut in nefiinta prea devreme, la 13 mai anul acesta, lasand in urma tristete in randul studentilor, colaboratorilor cu care a lucrat. A plecat intr-o zi senina de mai, cu campul inverzit si ciresii troieniti de floare, salasluind acolo sus, in ceata sfintilor si veghind din inlaturi la bucuriile si neimplinirile romanilor. De aceea se doreste ca in fiecare an, in data de 29 octombrie, cand este ziua sa de nastere, sa fie comemorat la Ipatele, poate de aceea se doreste initierea unei burse anuale pentru un fiu al satului ce-si doreste sa urmeze o facultate din cadrul Universitatii Apollonia, bursa finantata din fondurile proprii ale administratiei locale. De mentionat si ca, cel considerat cel mai bun fiziolog din tara, a fost in ultimii ani de viata profesor consultant la Universitatea de Medicina si Farmacie ’’Gr. T. Popa’’ de pe malul Bahluiului.
Profesoara Georgeta Boaca, directoarea scolii comunale, tinea sa sublineze ajutorul pe care Ioan D. Haulica l-a dat consateanului Mircea Ciubotaru, la aparitia monografiei comunei, cel care mentiona ca ’’intoarcerea la obarsie este componenta a unei filozofii a vietii’’’. Este un model viabil, demn de urmat de generatiile actuale sau viitoare, dar si de intreaga comunitate, de aceea poate nu exista bucurie mai mare decat atribuirea numelui celui care repeta obsedant ’’Sa vad ce voi putea realiza, pentru ca fiecare clipa ne atinge si ultima ne doboara’’  scolii cu clasele I-VIII din Ipatele, in fata careia se va ridica curand si un bust al academicianului. Ioan D. Haulica are peste 50 de ani de activitate stiintifica fructuoasa, de rezonanta mondiala, sute de participari la congrese si sesiuni stiintifice cu rapoarte, comunicari, postere sau mese rotunde. A adus contributii originale la fiziologia si farmacologia sistemului nervos vegetativ, studiul sistemului renina-angiotensina de origine extrarenala (creier, hipofiza, epifiza, cord, vase si glob ocular al mamiferelor), identificarea si rolul fibrelor nervoase purinergice din maduva, trunchiul cerebral si hipotalamus, rolul modulator al endoteliului si oxidului nitric in reactivitatea vasculara, rolul epiteliului traheo-bronsic in reglarea bronhomotricitatii, rolul pinealei in reactii neuro-endocrino-metabolice de adaptare la stresul de diferite cauze (fizic, chimic, psihic, biologie etc.).
Cele trei valente ale locuitorilor din Ipatele s-au impletit in personalitatea lui Nicu Haulica. Recunostea senin, de cate ori avea ocazia, obarsia, aici unde ’’isi incarca bateriile’’. Educatia primita in familie si faptul ca nu a uitat niciodata de unde a plecat l-au ajutat sa urmeze drumul drept in viata. Revenea cu placere de fiecare data cand programul incarcat i-o permitea si participa din interior la toate evenimentele familiei si ale comunitatii. De cate ori a fost nevoie a intervenit in favoarea sau pentru ca satul sau natal sa-si continue existenta: mai intai in 1968 la prietenul sau, Virgil Trofin, cand Ipatele a ramas comuna si in 1990 cand a redevenit comuna. Este ctitor al noii biserici, avand un rol hotarator la terminarea lucrarilor si la sfintirea acesteia. Profesor pentru intreaga lume, pentru consatenii sai a ramas, mereu, doctorul Nicu Haulica, cel care ii alina pe patul de suferinta, intervenind pentru ei ori de cate ori a fost nevoie. Profesorului care domina un amfiteatru plin de studenti sau sesiunile unor congrese mondiale de medicina ii tremura vocea atunci cand trebuia sa vorbeasca in fata consatenilor. Pentru cei din mijlocul carora a plecat, a ramas pentru totdeauna unul de-al lor; li se adresa cu ’’badie’’, stia sa-i asculte, avea timp si rabdare pentru a le afla pasurile. Intrebat in vara anului 2009 care-i sunt titlurile stiintifice a raspuns sec ’’titlurile sunt ca o cutie de tinichea goala, legata de coada unui caine’’ si a intins firesc, modest, o carte de vizita pe care scria profesor universitar doctor, membru al Academiei Romane. ’’Asta conteaza mai putin, e mai important sufletul omului’’ a adaugat. Dupa cum s-a relevat mereu, pret de peste cinci ore, pana tarziu in seara, la manifestarile la care am fost invitat la Ipatele, radacinile si sufletul dumnealui au fost si vor ramane intotdeauna, ancorate in pamantul in care si-a inmormantat stramosii.
In cuvantul de deschidere si de evocare a personalitatii academicianului Ioan Haulica, fiu de onoare al comunei Ipatele, primarul Costica Postarnac, inginer de profesie, n-a uitat sa aminteasca faptul ca vorbeste despre un om de o rara modestie, provenit dintr-un loc bogat in istorii, care au fost odinioara, sunt si vor fi in tinuturile de aici, de pe Vilna si Stavnic, din Tara de Jos a Moldovei. De aproape si de departe, pe oriunde l-au purtat cararile vietii, academicianul nutrea sentimente de dragoste pentru sat si pentru oamenii dintre care s-a ridicat, intinzandu-le totdeauna o mana de ajutor, dandu-le un sfat ori intervenind pentru tamaduirea suferintelor lor trupesti sau sufletesti. Te intampina totdeauana cu bunatate si blandete, cu fruntea luminoasa si chipul inflorit de un suras tainic, aidoma unui satean batran si intelept, gata oricand sa-ti aline durerea si tristetea. Multi dintre fii satului ii datoreaza reusita, mai ales ca toti l-au avut ca model si si-au dorit sa-l urmeze. ’’Motiv, asa cum spunea primarul Postarnac, pentru care cu totii avem obligatia sa-i multumim si acum, chiar daca am facut-o si cand era in viata’’. Sa nu uitam ca Ioan Haulica a fost initiatorul constructiei noii biserici cu hramul ’’Adormirea Maicii Domnului’’, initiator si sustinator a aparitiei in anul 2000 a Monografiei comunei, scoasa de profesorul Mircea Ciubotariu, initiatorul si finantatorul constructiei Monumentului Eroilor cazuti in cele doua razboaie mondiale din curtea bisericii noi, indrumatorul copiilor satului in accesarea diferitelor forme de invatamant. Deosebit de tonica a fost si interventia altui participant la manifestare, vicepresedintele Consiliului Judetean Iasi, tanarul si charismaticul pesedist Constantin Adascalitei.
                                                              *
La acest ceas omagial, fandurile celor prezenbti, s-au mai indreptat cu intreaga gratitudine spre parintele Ion I. Leustean, care vreme de 55 de ani a pastorit duhovniceste intreaga obste a crestinilor ortodocsi din Ipatele. Nascut la 5 februarie 1910 in comuna vasluiana Tanacu, viitorul preot a urmat Seminarul Teologic de la Husi, pe care l-a absolvit printre cei merituosi, fiind hirotonit in 1933 si repartizat in parohia de la Ipatele. Pentru faptele sale bune a fost inconjurat cu dragoste si devotament de sateni, inclusiv in momentele sale de restriste, ca acela din 1947, cand a fost arestat si dus la Vaslui. Un grup de enoriasi, condus de Dumitru Haciu, riscand represiuni din partea autoritatilor comuniste de la acea vreme, s-au deplasata la Vaslui, pledand pentru nevinovatia preotului lor. Implicarea preotului in viata satului o dovedeste intreaga sa activitate desfasurata in cadrul Cercurilor Pastorale, a serbarilor si manifestarilor culturale care aveau loc in comuna, implicarea sfintei sale in fondarea Cooperativei de Consum si a Bancii Populare din Iaptele, careia i-a fost presedinte pana la desfiintare. Meritul insa care-i marcheaza intreaga sa activitate profesionala, este determinat de faptul ca in timpul pastoririi sale sectele religioase nu au racolat aici nici un adept. Trecerea la cele vesnice a preotului Ion Leustean s-a petrecut in urma cu doua de ani, la 13 iunie 1989, sfinta sa dorindu-si ca ramasitele pamantesti sa ramana in satul si intre oamenii pe care i-a iubit atat de mult, si carora le-a daruit neconditionat intreaga sa viata. Preuteasa Elena Leustean s-a nascut la 12 ianuarie 1910 intr-o familie de tarani din comuna vasluiana Zapodeni, a urmat scoala primara in satul natal, apoi a fost eleva a Scolii Normale din Bacau, pe care a absolvit-o in 1934, fiind numita invatatoare in comuna Ipatele, mai intai in satul Slobozia, iar din 1945 la scoala primara din satul de centru. Timp de 18 ani, cat a slujit la catedra, a facut dovada unei temeinice pregatiri profesionale, muncind cu daruire si abnegatie, pregatind pentru lume si viata un numar impresionant de copii, S-a stins din viata, la 78 de ani, spre regretul tuturor celor carora le-a pus pentru prima data condeiul in mana. Vasile Postarnac s-a nascut la 22 iulie 1925 aici, ca fiu al agricultorilor  Grigore si Marita, casatorindu-se cu Ana Pintilie la 14 februarie 1952, pentru ca sa fie inmormantat in 1988. Dupa cursul primar facut in satul Slobozia, urmeaza cursurile Scolii generale din satul Ipatele, apoi pe cele ale scolii de 10 ani din comuna Scheia. Si-a inceput activitatea in administratia publica locala inca din perioada anilor 1970, ocupand functia de primar pana in 1984, un an mai tarziu fiind viceprimar, pentru ca, pana la pensionarea din 1987, sa indeplineasca atributiile de agent agricol. In timpul cand a fost primul gospodar al comunei s-au pus caramizile primului sediu administrativ, a fost pietruit drumul judetean Scanteia-Ipatele, a fost electrificata o mare parte a satului, au fost construite si renovate scoli si gradinite in satele componente. Gheorghe Juverdeanu s-a nascut la 3 iulie 1940 in orasul vasluian Negresti, fiu al agricultorilor Gheorghe si Maria, casatorit cu Ana Adjudeanu, el a decedat la 24 decembrie 2003. Dupa cursurile primar si general urmate la Scoala  din comuna Ipatele, a absolvit cursurile liceului teoretic din Iasi, lucrand in invatamant pana in 1970, an in care este promovat secretar al comunei, functie indeplinita pret de trei decenii, perioada in care s-a dedicat solutionarii problemelor si sprijinirii concetatenilor in rezolvarea acestora. La manifestarile de la Ipatele, se spune ca scurta prezentare nu este pe masura activitatii desfasurate de el. Celor patru mentionati in acest subcapitol al reportajului nostru transmis de la fata locului, prin decizii ale Consiliului Local al comunei Ipatele, intrunit in sedinta ordinara din 31 august 2010, li s-a conferit post-mortem titlul de Cetatean de Onoare. Tot post-mortem, a primit acelasi tilu academicianul si savantul de renume mondial, Ioan D. Haulica. Cu titluri de Cetateni de Onoare ai comunei Ipatele au mai fost recompensati Ana Haulica, sotia academicianului, conferentiar Daniela Boisteanu, fiica lor, profesorul universitar doctor Vasile Burlui, presedintele Universitatii ’’Apollonia’’, academicianul Constantin Marinescu, profesor doctor docent, istoric, membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, directorul Institutului de Cercetari ’’Ioan Haulica’’ Iasi, PS Calinic Botosaneanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Iasilor, Staretul Protosinghel Nicodim Gheorghita, de la Manastirea Hadambu, Preotul Protopop Vili Dorosinca.  Prin aceste titluri, cei 2089 locuitori ai satelor Ipatele, Bacu, Cuza-Voda, Alexesti, din cele 940 de gospodarii ale comunei Ipatele, si-au onorat nu numai celebrii inaintasi, ci si invitatii de marca avuti. 
                                                          *
S-au spus cuvinte deosebite la acest ceas de aduceri aminte. De pilda, academicianul Valeriu Cotea, cel plecat in urma cu 75 de ani de la Vidra, poarta Vrancei, pe care o pastreaza in suflet, ca si Iasiul deopotriva, a inceput prin a spune asistentei ca singurele palme care-i plac sunt aplauzele. Era bucuros ca participa la aceasta zi a recunoasterii si recunostiintei, de mare semnificatie nu numai pentru Iasi, cat pentru intreg rotundul romanesc, de aceea inscrie data cu majuscule in traseul vietii sale. A tinut sa salute prezenta condeierului recunoscut Grigore Ilisei, dar n-a uitat sa multumeasca Parintelui Protoiereu care a facut legatura intre Pamant si Cer. Cuvinte aparte a avut si pentru profesorul Vasile Burlui, care-i este prieten si care cauta bine sa faca bine, de neuitata fiind prezenta acestuia la Bucuresti la patul de suferinta al academicianului Ioan Haulica. Universitatea Agronomica ’’Ion Ionescu de la Brad’’, pe care vorbitorul a pastorit-o ani buni, se lauda si cu actualul primar Costica Postarnac, care i-a fost prezentat academicianului de profesorul Vasilica, actualul edil al ipatenilor fiind cel care transpune cu claritate in viata cuvintele cunostiinta si constiinta. Sigur, n-au fost uitati toti cei care au plecat din lumea cu dor in lumea fara dor, cel mai pomenit fiind academicianul Haulica, bunul sau prieten, care avea un manunchi de calitati, de aceea a indemnat asistenta ’’sa faceti ceva pentru a ramane’’. La fel de inflacarate au fost cuvintele colaboratorului sau de peste doua decenii, academicianul Constantin Gh. Marinescu, care n-a uitat sa le reaminteasca ca formau un grup de cercetatori inainte de Revolutie care veneau la 7,30 in institut si ieseau la 22,00 cu toate restrictiile de iluminat de la acea vreme. Interesant ni s-a parut si motto-ul afisat in biroul celui comemorat astazi, ’’Sa nu incerci sa te opresti si sa-ti tii gura’’, motto potrivit pentru vremurile acelea si poate inspirat de sloganul lui George Enescu, ’’Ma odihnesc de munca prin munca’’. Si Napoleon avea o maxima apropiata, anume ’’Vorbeste putin, dar adevarat’’. Plin de emotie a fost ceea ce s-a petrecut intr-o buna zi, cand academicianului Ioan Haulica, o batrana, drept multumire, i-a sarutat mana. Pentru omul cetatii, cel foarte primitor, nerefuzand pe nimeni, era incununarea unei vietii, inceputa cu o perioada lunga cand se odihnea in podul universitatii. Mai apoi savantul si cercetatorul numarul 1 al romanilor in materie de Fiziologie, respectandu-si principiile, in pofida oprelistilor politice ale vremii, a avut curajul sa-l invite la un Simpozion International la Iasi chiar pe celebrul George Palade, care era in dizgratia autoritatilor, mai ales dupa ce ginerele lui Malaxa plecase in America. De notat si angajamentul realizarii unei OPERA OMNIA pentru academicianul Ioan Haulica, cuprinzand studiile sale in domeniile eticii si sociologiei, medicinei sociale, volum care ar urma sa apara sub egida Institutului care-i poarta numele din cadrul Universitatii ’’Apollonia’’. Nu intamplator am lasat la urma cuvantul profesorului univ. dr. Vasile Burlui, sufletul manifestarilor de la Ipatele, dar si sprijinitorul aparitiei cu cativa ani in urma a monografiei comunei.
Multumind preacucernicilor parinti asistenti, vorbitorul si-a amintit de discursul primirii lui Liviu Rebreanu in Academie, intitulat ’’Elogiu satului romanesc’’, facand un elogiu locului unde ne aflam, loc dominat in centrul sau de un patrulater aparte: biserica langa scoala, scoala langa Caminul Cultural, Caminul Cultural langa Primarie. De aceea astazi sunt comemorati, poate, un primar si un secretar, un preot si sotia acestuia, invatatoare, plus un academician, de aceea amplasarea acestor institutii in spatiu nu a fost intamplatoare. S-a vorbit din nou de valoarea stiintifica si didactica a activitatii Profesorului Haulica, forta sa de exemplu, valentele OMULUI, personaj si atunci si acum de o delicatete aparte, plus un anume simt taranesc, de o frumusete aparte. Interesant este ca nu a facut cursuri cu academicianul, acesta predand la o facultate paralela cu aceea urmata de presedintele fondator al ’’Apolloniei’’, dar mergea la Cercul Stiintific organizat regulat de acesta la Fiziologie. Printre vorbele sale intelepte erau si o serie de proverbe de genul ’’Boul se leaga de coarne si omul de limba’’ sau ’’Sacul gol nu sta in picioare’’. De aceea, distinsul oaspete remarca nu numai frumusetea slujbei tinute in comemorarea academicianului, cat si interventiile deosebit de inspirate, in timpul acesteia ale unui pusti cu ochii stralucitori, pe nume Tudor Papa, un posibil viitor Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.
                                                          *
Chiar daca Romania ne trateaza astazi ca o mama vitreaga, asemenea momente, precum cele intamplate intr-o zi de toamna tarzie la Ipatele, pe meleagurile iesene, dovedeste ca nu suntem numai o tara furata zi de zi, chiar daca multi dintre noi s-au simtit minoritari in aceasta istorie. Comemorarea academicianului Ioan Haulica si al celorlalti la care am asistat, intr-o lume normala, cu subiect si predicat, dovedeste ca pamantul vechii Daciii nu s-a pustiit de valori, chiar daca traim vremuri in care mugurii putrezesc pe ramuri, inca de cand apar. Asta pentru ca acum se iese din scena la nevreme. O cultura care isi permite sa ignore valorile adevarate e o cultura minora si iremediabil provinciala. De aceea, din coltul de pagina care ne este rezervat, cu asemenea parteneri de batalie precum cei invocati in acest reportaj neconventional, vom lupta impotriva balcanismului romanesc, care militeaza impotriva spiritualitatii rurale a Romaniei. Semneaza, pentru toate relatate, un jurnalist din tara celor ce nu cuvanta, care se numeste
                                                           Pompiliu COMSA

Ai scris vreodata o anonima, ai fost tentat sa trimiti un bilet nesemnat la amvonul bisericii, o nota informativa conducerii firmei pentru care lucrezi, predicatorului pentru a-i corecta teologia, ori comitetului spre a-i reprosa distribuirea ajutoarelor?

… Fara indoiala, faptele semnalate de tine erau prea strigatoare la cer, ca sa nu pui lucrurile la punct!…
Tentatia de a rezolva probleme prin manipulare se poate preface in obsesie, materializata intr-un anumit stil de viata. Unii oameni simt o chemare irezistibila de a schimba in bine fata planetei, dar, cum lumea nu realizeaza potentialul ascuns in ei, investindu-i cu autoritatea care le-ar face sarcina mai usoara, se vad nevoiti sa recurga la o solutie la indemana tuturor – sageata perfida lansata din umbra. Ei cred ca stratagema le asigura ”beneficiul” protectiei.

Crezandu-se in siguranta sub umbrela lasitatii, anonimul ignora faptul ca ea nu-i asigura protectie impotriva lui insusi …
Cel mai simplu ar fi un telefon anonim, daca n-ar fi inconvenientul ca-i tradeaza vocea. De-ar putea sa-si dea limba la ascutit, ca lupul din poveste! De fapt, tehnologia moderna pune la indemana o solutie convenabila, printr-un mic aparat destinat sa altereze vocea. Cat priveste ale scrisului, de la inventarea masinii de scris, si mai recent a computerului, scrisoarea anonima vine tare la indemana, eliminand elementul grafologic. Nu-i nevoie decat de indepartarea cu grija a particularitatilor stilistice.

Alchimia  mentala a anonimului ii da iluzia ca sta postat ferm pe platforma corectitudinii, in timp ce toti ceilalti oameni fluctueaza jalnic pe scara rasturnata a valorilor lui, care se vrea absoluta. De fapt, manevra de a se ascunde in spatele unui paravan confectionat din material propriu il situeaza pe el insusi pe teren nesigur. Adevarul lui, sau dreptatea lui, se cuvin a fi verificate prin comparatie cu etalonul. Nimeni nu detine de unul singur monopolul adevarului, sau al justitiei. Apoi, a actiona din umbra inseamna a nu fi dispus sa acorde celorlalti spatiu vital, intr-o lume care (din fericire) nu functioneaza dupa regulile lui.
Fie ca este un mesaj anonim, sau o fapta al carei autor nu se identifica pe sine, in spatele anonimei sta un sentiment, o atitudine, care-l otraveste pe autorul ei prin acreala pe care i-o secreta in inima. De regula, actiunea anonima nici nu rezolva problema vizata (in cazul ca este reala), si nici nu descarca inima autorului de povara de vinovatie, care ii urmeaza in chip firesc.  Astfel ca, in loc sa solutioneze lucrurile, anonima le complica si mai mult.

Interesant de observat ca, in economia morala a universului uman, incarcatura negativa a anonimatului este perfect echilibrata prin reversul ei, care urca la plus tot atat de mult, pe cat poate cobori la negativ, sau poate chiar mai mult. Ca multe din lucrurile familiare oamenilor, care pot fi sau bune, sau rele! Apoi, anonimatul poarta un caracter temporar, caci nimic nu va ramane ascuns pentru totdeauna.

Si o fapta buna poate fi facuta in anonimat. Nu numai ca poate, dar anonimatul faptei bune este ridicat de Christos la nivel de norma, cand vine vorba de darnicie, milostenie, facere de bine, post si rugaciune, care trebuie facute ”in ascuns” (Matei 6:3-6, 18; 1 Petru 3:4). Modestia si bunatatea se feresc de reclama, preferand sa se exprime in anonimat (paradoxal).

Este parte din paradoxul crestinismului, care cere sa ascundem lucruri bune si sa scoatem la lumina pe cele rele (desigur, mai intai pe cele proprii).
Unele fapte pot ramane ascunse de ochii oamenilor, dar motivatia (mai importanta decat fapta) nu este o taina pentru Dumnezeu. Atitudinea devine izvor de fapte si e vazuta de Dumnezeu inainte de a fi convertita in fapta, ”De aceea, sa nu judecati nimic inainte de vreme, pana va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse in intuneric siva descoperi gandurile inimilor. Atunci fiecare isi va capata lauda de la Dumnezeu” (1 Corinteni 4:5).

Mari oportunitati de a face fapte bune se prezinta deghizate sub hainele anonimatului, cum aflam din Evrei 13:2, ”Sa nu dati uitarii primirea de oaspeti, caci unii prin ea, au gazduit, fara sa stie, pe ingeri”. Nici prin gand nu ne trece, de multe ori, ce implicatii pot avea faptele noastre facute in spirit de bunatate. Isus ii  uimea pe ascultatorii Sai de odinioara, cand le spunea, ”Caci am fost flamand si Mi-ati dat de mancat; Mi-a fost sete si Mi-ati dat de baut; am fost strain si M-ati primit …” (Matei 25:35, 40). Isus se identifica cu semenii nostri aflati in nevoie. Ingerii Sai umbla incognito pe cararile noastre si numai El stie de cate ori a fost respins, alungat, ori nesocotit de fiecare din noi. Dumnezeu insusi face multe lucruri in anonimat (Fapte 14:17), cu care nu se lauda si este nevoie de cunoasterea Lui, de memorie buna si de credinta, pentru a le recunoaste ca venind din mana Sa.

Intalnirea cu anonimatul este de asteptat, ca test al vredniciei noastre si poate aduce rasplatiri, sau regretul ocaziei pierdute, iar acestea din urma se acumuleaza in timp la negativul crestinului corigent la slujire. In ultima analiza, crestinismul nu este doctrina, teologie, organizare, sau institutie, ci slujire. Poti fi slujit de anonimi, sau poti sluji in anonimat, intr-un echilibru cantarit de marele Model al slujirii, care va rasplati tuturor dupa dreptate, in ziua cand anonimatul va fi anulat si lucrurile tainuite scoase la lumina.
Odata ce iesi din anonimat, farmecul slujirii dispare si, odata cu el, si rasplata. Dumnezeu vrea sa pastreze contul slujirii tale intre tine si El.
Gelu Aracadie Murariu

Incercati si dvs. si nu veti mai fi singuri

In orice lucrare ne-ar fi trupul, sufletul sa ne fie intru caldura sufleteasca a inimii, intru rugaciune, intru starea de iubire si mila fata de semenii nostri. Mila fara iubire si iubire fara mila nu exista. In felul acesta izvorul bucuriilor va fi mereu in sufletul nostru. Dintru aceasta stare sufleteasca va scriem, deci, rugandu-va frumos sa cititi pana la capat si va promitem ca veti descoperi orizonturi spirituale de intalnire si conlucrare, dintre bunii si strabunii nostri si noi cei de azi. Ca toti suntem vii! Si nu veti mai fi singuri!
Prea multi romani cu multa carte si nu numai ei, nu reusesc sa iasa din letargie, din insingurare. Vina este in noi insine. Unde nu este  disponibilitate pentru ceilalti, unde nu exista dorul ce ne leaga pe toti cei din lumea aceasta, intre noi, dar si cu cei din lumea mosilor si stramosilor, nu exista bucuria de a te darui fara nici o recompensa, fie ca ai unele posibilitati materiale-financiare, fie ca nu le ai.
Ne-am instraint de Mihail Eminescu, de Mihai Viteazul, de Sfantul Oprea Miclaus, de Horea din Albac (Vasile  Ursu Nicola), de Avram Iancu,  de  Decebal, Burebista, Zaulmos (Zalmoxis), de Fat–Frumos, Ileana Cosanzeana, de comoara multimilenara a basmelor si doinelor  noastre, ne-am instrainat de Tudor Vladimirescu si de multi, multi altii, in felul acesta ajungand instrainati unii de altii. Vina nu poate fi cautata sau invocata in alta parte. Ea este in noi insine.
Ne-am instrainat unii de altii, desi facem parte din aceeasi familie, a dacilor (Noi, Dacii, suntem Noi, Romanii!). Daca nu ne iubim familia la modul deplin, daca nu-i iubim la modul deplin pe romani, asa cum suntem, buni, rai, cu suflete sanatoase sau in dificultate, destramarea familiei continua. Destramare ca efect al vietuirii noastre vinovate, iresponsabile. Unde izvorul iubirii este oprit, nu exista familie, ci indivizi de rasul altor neamuri, pe fata sau intrascuns.
Noi, in vara aceasta am fost pelerini pe la sufletele oamenilor, cu precadere in triunghiul Cluj-Napoca, Turda, Albac. Din biserica in biserica. In comuniune duhovniceasca cu cei din viata aceasta si cu cei din inimile noastre, plecati la Domnul.
Va rugam frumos sa nu va grabiti sa va formulati opiniile acum, ci la sfarsit.

Slujba de pomenire pentru marii iubitori de neam,
cuprinsi in romanul Valea Hasdatii,
roman al Unirii de la 1 Decembrie 1918:
Mihail Eminescu, Mihai Viteazu, Menumorut voivod, Gelu voivod, Glad voivod, Bogdan voivod, Dragos voivod, Samul Micu Klein episcop,
Vasile Ursu Nicola (Horea din Albac), Avram Iancu, Ion si Vasile, din Ciurila, tribuni ai lui Avram Iancu, Andrei Muresanu, Ion Ratiu memorandistul, Vasile Lucaciu preot, Ion Mota, Iuliu Maniu
si pentru parintii nostri,Gavrila,Crucita, Tanase,Victoria,
Cu toti mosii si stramosii,
Cu tot neamul lor cel adormit!
Slujba de pomenire la solicitarea Societatii Culturale Bucuresti-Chisinau
si a Fundatiei Deceneu pentru Caritate si Cultura, prin Gheorghe Gavrila si
Maria Copil.
Slujbele de pomenire au avut loc la Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, la Manastrirea Schimbarea la Fata-Petridul de Sus, in Agris, la Manastrirea Mihai Voda, in Turda, Baisoara, Iara, Filea de Sus, Filea de Jos, Salicea, Prunis, sutu, Campeni, in Albac la Manastirea Sfantul Ilie si la Biserica parohiala, in Alba Iulia, la  Arhiepiscopia Ortodoxa-in Catedrala Reintregirii.
in Biseica otodoxa din Iara, alaturi de preotii ortodocsi, a slujit si un parinte unit (greco-catolic).
Acesta activitate duhovniceasca, liturgica, se desfasoara in continuare, fara noi, fiind preluata si de alte localitati din Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului. Se reveleaza in toata complexitatea ei duhovniceasca si culturala. Suntem in randuiala Bisericii Ortodoxe Romane, biserica ce vegheaza activ la unitatea de neam si la dainuirea acestuia, intru lumina mantuitoare a divinitatii. Unitate si solidaritate intre noi, cei de azi, dar si cu cei din viata nevazuta. Slujbele de pomenire pot sa fie si o ocazie de activare la zi, in memeoria noastra, a profilului spiritual al celor pomeniti, a faptelor acestora, prin cateva cuvinte despre cei pomeniti, sau, la alegere. Despre Mihail Eminescu? Se pot recita, sau citi unele poezii, sau fragmente din proza. Se pot da celor prezenti copii xerox din creatiile lui Eminescu. Slujba de pomenire poate fi urmata de un cerc de lectura, la casa parohiala, sau acasa la cineva, la cel care a solicitat si s-a ingrijit de cele necesarre pentru acest parastas, sau la unul din cei care s-au unit pentru acest parastas. Mihai Viteazul? Prezenta lui Mihai Viteazul, cu uriasa sa capacitate unificatoare, ca la Eminescu si nu numai, cu dinamica Unirii, pana in ceasul implinirii ei, in 1918, la Alba Iulia, nu trebuie sa lipseasca din memoria romanilor, mereu actualizata, fiind, in continuare, prezenta vie, dinamica, in procesul inevitabil al Reintregirii Romaniei. si Eminescu. Trebuie sa stim, sa intelegem ca marii iubitori de neam, mosii si stramosii nostri, sunt activi si pe planul actual al vietuirii noastre ca neam.
Ceea ce am dorit noi a insemnat o trezire la viata, o tresarire sufleteasca a celor in mijlocul  carora ne-am aflat. Au inteles ca pelerinajul nostru sufletesc are un rost determinativ, ei insisi sa alcatuiasca liste pentru pomeniri, dupa cugetul si inima lor, la  care sa adauge pe raposatii din familiile lor. E o cale a trairii in bucuria adunarii noastre din instrainarea unora fata de altii, in caldura familiei noastre, dar si a familiei largite, a tuturor romanilor. Sentimentul acesta sufletesc ne intareste, ne fortifica, ne scoate din tristete si din lipsa de orizont, Ne regasim sanatatea sufleteasca. O stare de constienizare, de responsabilitate, in sensul ca fiecare dintre noi  sa pastram aceasta stare sufleteasca si sa participam la oficierea liturgica, la activitatile care urmeaza si sa stim mai mult despre cei pomeniti, sa le cumparam cartile, sa le avem in biblioteca noastra. in felul acesta vom beneficia de o crestere launtrica , vom avea o veghe pastratoare de neam. Sa fim selectivi cu buna stiinta la ce cumparam si introducem in casa. Daca nu avem cartile indentitatii noastre nationale, suntem ca o casa fara fundatie, ca un acoperis fara pereti.
Inchei, rugandu-va frumos sa fiti cu luare aminte. Unirea din 1918 a inceput  in  Basarabia si Bucovina si a fost finalizata la 1 Decembrie 1918, prin integrarea Ardealului in fiinta neamului, impreuna constituind statul national unitar roman. Stim cu totii cum comemoram la 27 Martie, in fiecare an, Unirea Basarabiei cu Patria-Mama, Romania. Eforturi de mobilizare, de inchirieri de sali, etc. si cu toate acestea lipseste ceva, fara de care actualizarea nu este vie, dinamica, cu rodirea de asteptat. Reintregirea Romaniei. I-am uitat pe cei 86 de deputati, din Sfatul tarii de la Chisinau, care, iubind mai mult familia romanilor decat propria viata, au votat Unirea cu Romania. Sa-i pomenim la parastase si pe acestia.
Noi, toti, dainuim in eternitate ca suflete (mintea si inima), ca trupuri spirituale. Prin pomenirea liturgica a mosilor si stramosilor nostri, prin rugaciunile noastre si prin celelalte activitati publice, prin  biblioteca personala, ii aducem in sufletele noastre la nivelul constientizarii rolului lor in dainuirea neamului, in felul acesta  viata noastra este mai eficienta in sensul implinirii idealurilor sfinte reintregitoare de tara si de pastrare a unitatii de neam. si viata noastra de zi cu zi este alta, mai sigura, mai imuni in fata greutatilor si incercarilor prin care trecem. Sa fim, prin viata de zi cu zi, in lumea nepieritoare, in lumea luminilor si a bucuriilor eterne. (Mai tare decat piatra si decat diamantul, sufletul este cea mai uriasa forta din Cosmos, pe care nici moartea nu este in stare s-o rapuna, IPS Bartolomeu Anania,
1 Decembrie 1918-Sarbatoarea sufletului romanesc)
Unirea Basarabiei cu Romania
Rezultatul votului: 86 pentru, 3 impotriva, 36 de abtineri, 13 deputati fiind absenti. Citirea rezultatului a fost insotita de aplauze furtunoase si strigate entuziaste „Traiasca Unirea cu Romania!”
27 Martie 1918. Chisinau.Votarea Unirii, in Sfatul tarii.
Au votat pentru Unire: Nicolae Alexandri, Elena Alistar, Ion Buzdugan, Ilarion Buiuc, Constantin Bivol, Ignatie Budisteanu, Teodor Birca, Nicolae Bosie-Codreanu, stefan Botnarciuc, Gheorghe Buruiana, Teodosie Birca, Vladimir Bogos, Vladimir Budescu, Alexandru Baltag, Ion Valuta, Nicolae Grosu, Vasile Gafencu, Simeon Galitchi, Vasile Ghentul, Andrei Gaina, Alexandru Groapa, Dimitrie Dragomir, Felix Dudchievicz, Dimitrie Dron, Boris Epure, Pantelimon Erhan, Vitalie Zubac, Ion Ignatiuc, Ion Inculet, Teofil Ioncu, Anton Crihan, Ion Creanga, Afanasie Chiriac, Dimitrie Caraus,
Ion Corduneanu, Grigorie Cazacliu, Anton Caraiman, Pavel Cocarla, Ion Costin, Vladimir Ciorescu, Grigorie Cazacliu, Vladimir Cazacliu, Vasile Lascu, Nicolae Mamaliga, Mihail Minciuna, Anatolie Moraru, Alexandru Moraru, Dimitrie Marta, Gheorghe Mare, Mihail Maculetchi, Dimitrie Marghitan, Teodor Neaga, Gheorghe Nastas, Constantin Osoian, Gherman Pintea, Vasile Mandrescu, Ion Pelivan, Efimie Palii, Ion Pascaluta, Petru Picior-Mare, Elefterie Siniclie, Nicolae Suruceanu, Timofte Silitari, Chiril Sberea, Nicolae Sacara, Andrei Scobioala, Chiril Spinei, Gheorghe Stavro, Teodor Suruceanu, Gheorghe Tudor, Ion Tudose, Grigore Turcuman, Teodor Uncu, Pantelimon Halipa, Teodor Herta, Leonida turcan, Vasile tantu, Nicolae Cernauteanu, Nicolae Ciornei, Vasile Cijevschi, Vasile Cerescu, Nicolae Cernof, Nicolae Soltuz, Constantin Stere, Zamfir Munteanu, Iacov Sucevan.
Declaratia de Unire
„In numele poporului Basarabiei, Sfatul tarii declara: Republica Democratica Moldoveneasca (Basarabia) in hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunare, Marea Neagra si vechile granite cu Austria, rupta de Rusia acum o suta si mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. in puterea dreptului istoric si dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure sa-si hotarasca soarta lor de azi inainte si pentru totdeauna se uneste cu mama ei Romania.
Traiasca unirea Basarabiei cu Romania de-a pururi si totdeauna!
Presedintele Sfatului tarii, Ion Inculet; Vice-presedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului tarii I. Buzdugan”
Unirea Bucovinei  cu Romania, 14/27 octombrie 1918
Aveti in continuare o parte din numele celor vrednici de pomenire:
Sextil Puscariu, Dionisie Bejan, Doru Popovici, Vasile Bodnarescu,
Radu Sbierea, L[aurentie] Tomoioaga, Ion Nistor.
Marea adunare a romanilor din provincia Bucovina, din 14/27 octombrie 1918, voteaza, in unanimitate, pentru Unire.
Declaratia de Unire a Bucovinei cu Romania
“Congresul General al Bucovinei intrunit azi, joi in 15/28 noiembrie 1918 in sala sinodala din Cernauti, considera ca: de la fundarea Principatelor Romane, Bucovina, care cuprinde vechile tinuturi ale Sucevei si Cernautilor, a facut pururea parte din Moldova, care in jurul ei s-a inchegat ca stat; ca in cuprinsul hotarelor acestei tari se gaseste vechiul scaun de domnie de la Suceava, gropnitele domnesti de la Radauti, Putna si Sucevita, precum si multe alte urme si amintiri scumpe din trecutul Moldovei; ca fii acestei tari, umar la umar cu fratii lor din Moldova si sub conducerea acelorasi domnitori au aparat de-a lungul veacurilor fiinta neamului lor impotriva tuturor incalcarilor din afara si a cotropirei pagane; ca in 1774 prin viclesug Bucovina a fost smulsa din trupul Moldovei si cu de-a sila alipita coroanei habsburgilor; ca 144 de ani poporul bucovinean a indurat suferintele unei ocarmuiri straine, care ii nesocotea drepturile nationale si care prin strambatati si persecutii cauta sa-si instraineze firea si sa-l invrajbeasca cu celelalte neamuri cu cari el voieste sa traiasca ca frate; ca in scurgerea de 144 de ani bucovinenii au luptat ca niste mucenici pe toate campurile de bataie din Europa sub steag strain pentru mentinerea, slava si marirea asupritorilor lor si ca ei drept rasplata aveau sa indure micsorarea drepturilor mostenite, isgonirea limbei lor din viata publica, din scoala si chiar din biserica; ca in acelasi timp poporul bastinas a fost impiedicat sistematic de a se folosi de bogatiile si izvoarele de castig ale acestei tari, si despoiat in mare parte de vechea sa mostenire; dara ca cu toate acestea bucovinenii n-au pierdut nadejdea ca ceasul mantuirii, asteptat cu atata dor si suferinta va sosi, si ca mostenirea lor strabuna, taiata prin granite nelegiuite, se va reintregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui stefan, si ca au nutrit vecinic credinta ca marele vis al neamului se va infaptui prin unirea tuturor tarilor romane dintre Nistru si Tisa intr-un stat national unitar; constata ca ceasul acesta mare a sunat!
Astazi, cand dupa sfortari si jertfe uriase din partea Romaniei si a puternicilor si nobililor ei aliati s-a intronat in lume principiile de drept si umanitate pentru toate neamurile si cand in urma loviturilor zdrobitoare monarchia austro-ungara s-a zguduit din temeliile ei si s-a prabusit, si toate neamurile incatusate in cuprinsul ei si-au castigat dreptul de libera hotarare de sine, cel dintaiu gand al Bucovinei desrobite se indreapta catre regatul Romaniei, de care intotdeauna am legat nadejdea desrobirii noastre.
Drept aceea
Noi,
Congresul general al Bucovinei,
intrupand suprema putere a tarii si fiind investit singur cu puterile legiuitoare,
in numele Suveranitatii nationale,
Hotaram:
Unirea neconditionata si pentru vecie a Bucovinei in vechile ei hotare pana la Ceremus, Colacin si Nistru, cu regatul Romaniei”.
Toti delegatii au votat pentru Unire: 74 de romani, 7 germani, 6 polonezi, 13 ruteni si 5 deputati de drept.
in incheiere va rog, iar, faceti slujbe de pomenire-parastase-pentru cei care va indemna inima si cugetul dvs. Nu-i lasati nepomeniti pe cei din locurile natale sau din cele in care va duceti traiul. Biserica va sta la dispozitie, oamenii din biserica  va asteapta, aveti toate conditiile intrunite.
Pelerini cu slujbe de pomenire prin Mitropolia Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului,
Societatea Culturala Bucuresti-Chisinau
Fundatia Deceneu pentru Caritate si Cultura
Gheorghe Gavrila Copil, presedinte
Maria Copil, vicepresedinte

O parte din activitatile din ultimii ani,
(http://www.noidacii.ro/Noi%20Dacii%20nr.17/SCBC%20SI%20FD.pdf
Din cei precedenti,
Societatea Culturala Bucuresti-Chisinau (Gheorghe Gavrila Copil, Romane, teatru, studii, articole, www.noidacii.ro )

La Cluj, in perioada 25-28.X.2010, scriitorul american Philip Yancey a avut 4 zile in care a conferentiat in Sala Romana a hotelului Napoca. Peste 500 de tineri, si o mâna de oameni trecuti de 50 de ani, l-au ascultat cu sufletul la gura pe expertul in comunicarea cu semenii, impletind cu maiestrie experientele vietii sale cu invatatura desprinsa din Sfanta Scriptura.

Când crainicul televiziunii nationale din Ukraina, imediat dupa numararea voturilor la alegerile prezidentiale din anul 2004, anunta contrar asteptarilor ca Viktor Iuscenko tocmai pierduse alegerile prezidentiale, pentru surdo-muti, intr-un colt al ecranului mare, o doamna le transmite „ascultatorilor” sai ca au fost furati, ca rezultatul alegerilor este trucat si, deci, sunt indemnati sa iasa in masa in piata capitalei si sa protesteze cu insistenta. Privitorii surdo-muti au anuntat de indata si pe altii si au iesit cu mic si mare in piata sa protesteze si, ca urmare interventiei din coltul mic al ecranului, s-a repetat votul care fusese masluit.

In lume, sunt multe voci. Multi crainici pretind ca dau ora exacta in multe domenii, ca ei ar spune adevarul.
Insa, la implinirea vremii, Domnul Dumnezeu l-a trimis in lumea noastra pamanteana pe insusi Fiul Sau sa ne vorbeasca despre adevar si viata vesnica, despre pacat si salvare. Prin proorocul Ioan, spune despre Isus ca El e plin de har si de adevar, ca el e Acela care ridica pacatul lumii. Prin El primim har dupa har. Isus e usa si calea harului pentru om. In Psalmi gasim sintagma „prin lumina Ta vedem lumina”.

De fapt Isus introduce ca model de a vedea si gândi „fereastra mica a ecranului” prin care trebuie sa privim pentru a descifra adevarul din noianul de tablouri prezentate ochilor nostri.

Apostolul Ioan ne povesteste in Evanghelie cum i se adusese la Isus o femeie care tocmai fusese prinsa in preacurvie.

„Dar dis-de-dimineata, a venit din nou in Templu; si tot norodul a venit la El. El a sezut jos, si-i invata. Atunci carturarii si Fariseii I-au adus o femeie prinsa in preacurvie. Au pus-o in mijlocul norodului, si au zis lui Isus: Invatatorule, femeia aceasta a fost prinsa chiar cand savarsea preacurvia. Moise, in Lege, ne-a poruncit sa ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici? Spuneau lucrul acesta ca sa-L ispiteasca si sa-L poata invinui. Dar Isus S-a plecat in jos, si scria cu degetul pe pamant. Fiindca ei nu incetau sa-L intrebe, El S-a ridicat in sus, si le-a zis: Cine dintre voi este fara pacat, sa arunce cel dintai cu piatra in ea. Apoi S-a plecat iarasi, si scria cu degetul pe pamant. Cand au auzit ei cuvintele acestea, s-au simtit mustrati de cugetul lor, si au iesit afara, unul cate unul, incepand de la cei mai batrani, pana la cei din urma. Si Isus a ramas singur cu femeia, care statea in mijloc. Atunci S-a ridicat in sus; si, cand n-a mai vazut pe nimeni decat pe femeie, Isus i-a zis: Femeie, unde sunt parasii tai? Nimeni nu te-a osandit? Nimeni, Doamne, I-a raspuns ea. Si Isus i-a zis: Nici Eu nu te osandesc. Du-te, si sa nu mai pacatuiesti.) Isus le-a vorbit din nou, si a zis: Eu sunt Lumina lumii; cine Ma urmeaza pe Mine, nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii. “(Ioan 8.2-12)

Probabil acea femeie era adusa imbracata in dezordine, mai mult dezbracata. Ea era singura in discordanta cu toti ceilalti, oameni la locul lor. Ea era singura pusa la zidul infamiei, de toti ceilalti aflati cumva de partea onoarei si acuzând-o cu mânie „sfânta”.

Ei vad doua tabere de oameni: buni si rai.
Domnul Isus vede insa doua tipuri de oameni.
(1) oameni care au nevoie de har si nu-si dau seama de aceasta.
(2) oameni care au nevoie de har!

Philip Yancey povesteste cum, din scurt, inainte cu doar o luna de zile, a fost solicitat sa accepte sa mearga la o intrunire, dar inainte de a putea spune NU, sa stie ca in sala vor fi prezente 100 de prostituate.
Philip Yancey spune, doresc nu numai sa le vorbesc, dar si sa le ascult. Bine, aveti 3 ore intr-o dimineata.
Le-a pus si aceasta intreabare: „Oare de ce a spus Domnul Isus ca prostituatele si vamesii vor merge in raiul lui Dumnezeu inaintea oamenilor religiosi?” O bulgaroaica a raspuns: :”Orice om pe masura ce creste are nevoie de cineva la care sa priveasca in jos. Ori mai jos de noi, nu mai e nimeni”
Insa, când esti cel mai jos, strigi AJUTOR! (Când striga un nenorocit Domnul aude si-l scapa din orice primejdie).

Observati cum, in pildele lui Isus, personajul negativ, mai pe urma e cel vorbit de bine.
Ecranul mare vorbeste de fariseii mândri, cunoscatori de Scriptura, ca acela plecat dupa rugaciunea sa, neindreptatit. Nu la fel s-a intâmplat cu vamesul care nu intraznea sa ridice cel putin capul, spunând doar „Ai mila, Doamne, de mine, pacatosul!”

Ecranul mic vorbeste de rascumpararea si indreptatirea celor mici si opresati de nevoi.
Nu pe rabini ii inalta Isus, ci pe samariteanul milostiv. Pe femeia smariteanca izolata de societate si aflata la a cincea incercare de a forma o familie!
Eroul e fiul plecat de acasa, risipitor, nu cel bun, ramas acasa cu tatal.

Biserica, e asadar, un loc sigur pentru pacatosi, nu pentru farisei.

HARUL poate veni prin fisurile din viata ta!
Minuneaza-te si primeste-l cu bucurie!
El e aproape de fiecare dintre noi!

GLORIE DOMNULUI ISUS!

„NEMITARNICE”, Theodor Damian

Editura Dionis, 2005, 133 p

Poezia lui Theodor Damian ne surprinde, ne provoaca, ne pune fata in fata cu realitati nu totdeauna comode, intr-un cuvant, poemele sale ne conduc la o sinceritate fata de sine si fata de marele Univers. Nu intamplator, volumul „Nemitarnice”, de fapt o antologie de o suta unu poeme, se constituie ca un manifest adresat fiecarui potential cititor de a cantari in cumpana dreapta a ratiunii valorile fundamentale ale existentei si mai ales, ale rostului de a apartine bogatului spatiu spiritual romanesc.

Tocmai de aceea, Theodor Damian reuseste prin acest volum de versuri sa expuna concepte care surprind esenta romanismului aflat la confluenta spiritului dacic, al celui latin si peste toate acestea, al celui crestin. Din aceasta ingemanare de curente spirituale rezulta forta unei exprimari poetice pline de sensibilitate, de sens, de durabilitate si mai ales, de vitalitate.

Un scriitor si cartile sale

Theodor Damian, scriitor roman din SUA, este autorul volumelor Introducere in istoria crestinismului. Primul mileniu (2008), Filosofie si literatura: O hermeneutica a provocarii metafizice (2008), Pasiunea textului (2003), Semnul Isar (2006), Nemitarnice (2005), etc. Theodor Damian este teolog, eseist de factura crestin-ortodoxa, important promotor cultural, editor al revistei „Lumina Lina“.

„Revarsarea cu gust si rafinament”

Asemenea unui teatru in patru acte, volumul „Nemitarnice” ne ofera patru trepte in ascensiunea catre intelesul etern al poeziei. Astfel, pentru inceput, privim „Prin ochiul marii”, dupa aceea identificam un „Armaghedon cu un alt nume”, mai departe intelegem metafora „Cautatorilor de lut”, pentru ca in final, sa avem parte de „Zborul ancestral”. Patru trepte in devenire, de fapt patru trepte ale cunoasterii si tot atatea etape in intelegerea lirismului profund al lui Theodor Damian.

„Marea se apleaca pe fereastra/ eram in spatele ei/ si numaram apele/ apele si culorile/ zvacnetul si culorile/ curajul nerusinat/ revarsarea cu gust si rafinament/ cand totul e pe potriva/ ca torsul pisicii pe cuptorul de lut/ iarna la tara// O, ochiul marii de cucuvea/ noroc ca nu face asta/ in fiecare zi/ ca pe multi i-ar trage in ea.” („Ochiul marii”)

„Marile poeme ale tarii”

Sensul poetic nu se descifreaza totdeauna usor, este nevoie de o anumita putere de patrundere ce se dezvolta atunci cand iei contact cu scrierile lui Theodor Damian, fiindca in fiecare vers este incifrata o experienta, un gand, o traire, ceva care a facut parte din viata sa si pe care il daruieste mai departe, celor ce vor sa citeasca, sa asculte si sa inteleaga.

„Peste marile poeme ale tarii/ au trecut uragane migratoare/ si le-au smuls penele colorate/ le-au inversat metaforele/ le-au stricat sensul.” („Poemele tarii”)

„Misterul vietii se patrunde”

Dar efortul este rasplatit pe deplin prin nenumarate intelesuri ce te conduc mai departe, intr-un univers complex si totusi simplu, axat pe principii care se intretaie, se insumeaza, pentru ca ulterior sa se desparta, revenind de fiecare data mereu altele, cu intelesuri noi si cu spontaneitatea unei exprimari ce-si afla mereu cuvinte potrivite pentru experiente tot mai profunde, ce se cer a fi comunicate.

„Nu stiu de cine si de unde/ misterul vietii se patrunde/ nu stiu de unde si de ce/ a aparut deoarece/ nu stiu de cand si pana cand ma arde ochiul tau plapand/ nu stiu de cand, de ce si cum/ ma inghite praful de pe drum/ nu stiu de ce si de la cine/ atata moarte e in mine.” („Nu stiu”)

Intre Vasile Voiculescu si Lucian Blaga

O sursa de inspiratie deosebit de valoroasa pentru poezia lui Theodor Damian o reprezinta viziunea teologica crestina care sub o forma sau alta revine prin diferite teme sau simboluri, oferind o consistenta si o profunzime ce depasesc exprimarea laica. Astfel, continuand traditia unor poeti de factura religioasa in genul lui Vasile Voiculescu sau intr-o anumita masura, Lucian Blaga, Theodor Damian impleteste in experienta concreta a zilelor noastre, elemente de teologie, precum si relatia lor cu arhetipuri mitice, general umane sau specifice spatiului daco-roman.

„Izvorul apelor sfintite in tine”

In acest sens, putem vedea influenta unui anumit gen profetic, in poezia „Cel care vine”: „Iordanul s-a tulburat/ spre varsare/ iarasi s-a aruncat cineva/ in apele sale/ iarasi un Ioan Botezatorul/ si-a facut aparitia/ in pustiul lumii.// E lung drumul pana la Iordan/ iti trebuie ani sa-l strabati/ ai timp ca sa ierti tuturor toate/ si sa inveti sa te rogi pentru frati// E lung drumul si greu/ pana sa descoperi izvorul/ apelor sfintite in tine/ si sa-L recunosti/ pe Cel care vine.”

Astfel, volumul „Nemitarnice” ne poarta prin multiplele exprimari artistice originale si sensibile ale lui Theodor Damian, oferindu-ne ocazia sa cunoastem si sa ne cunoastem, sa exploram fatetele nebanuite ale unei realitati uneori, contradictorii, alteori, rationale, dar intotdeauna sublime si senzationale, fiindca in cele din urma, viata este un dar extraordinar, irepetabil, de care trebuie sa ne bucuram cu toata fiinta noastra. Poezia lui Theodor Damian este un imn al vietii ce invinge, care desi aparent se opreste, totusi curge mai departe, din eternitate in eternitate.

Octavian Curpas
Surprise, Arizona