Revista ARMONIA

Florian GULER

” … sa-i gauresti urechea de usa si  sa iti fie rob pentru todeuna“   BIBLIA, Deuteronom, 15:17

Sa rastignesti urechea mea
Pe  lemnul usii Tale.
Pecetea Ta s-o port asa
Pe trupul meu si-n carnea mea,
Intreaga-a vietii cale.

Aleg  de-acum robia  Ta
Cu frângerea de sine.
Si sa ramân asa as vrea
Nevrednic rob  în casa Ta
Sa nu ies de la Tine.

Sa fiu cu umerii in jug
Sub sarcina Ta buna.
Sa strâng cu mâinile de plug
S-ascult la glasul Tau din rug,
Cu dorul la cununa.

Prin arsita si ploi arând.
In Tarina Ta sfânta.
Cu Harul ne-nteles in gând
Sa pun samânta Ta plângând
Când inima mea cânta!

Si-apoi când seara pe colini,
E ziua la sfârsit ajunsa.
De am sa vin cu snopi putini,
Sa vada ochii Tai divini,
Urechea mea strapunsa.

Ratiunea adânca, tulbure, a sacrificarii lui Hristos, conform motivatiilor specifice relatiilor si comportamentelor omenesti, trebuie cautata, cred, în ziua de Duminica Floriilor. Am trait de mai multe ori, printre oamenii prezenti la slujbele acelei zile sfinte, climatul acela special de veneratie colectiva, de sarbatoare a bucuriei întrupate prin existenta lui Hristos mult asteptatul. Asa va fi fost primit Hristos si în duminica de atunci, din illo tempore, cu chipuri de oameni topite de bucuria credintei, cu ochi stralucitori de iubire si recunostinta, cu ramuri de finic ridicate în mâini ca o padure unduitoare de veneratie în cinstea si în calea Lui…
Asa erau si acum, dupa mii de ani, sutele de oameni veniti la biserica sa marcheze momentul sarbatorii, asa traiau si acum bucuria, unduind lanuri de ramuri înverzite si ascultând slujba în care se desluseau întelesurile adânci ale sarbatorii. Acest moment înaltator de comuniune a celui Unic cu poporul pentru care s-a întrupat (adica de succes!) l-a facut temut si urât în ochii celor fara de charisma dar cu stiinta si putere rea de-a conduce si influenta masele, cei numiti în cartea sfânta preotii si carturarii.
Lucrul pare ciudat si deschizator de întrebari: cum adica sa fie rai, criminali, niste oameni care îndeobste reprezinta luminarea, calauzirea spre bine si curatie; niste oameni instruiti si întelepti, de regula demni de stima celor multi si nestiutori. Da, dar acestia de care vorbeste cartea sfânta nu erau asa, ci doar pareau a fi; ei nu-si foloseau stiinta si puterea sprea binele celor multi ci doar spre binele, confortul si orgoliul lor propriu, facând tot ce puteau, adesea lucruri întunecate, urâte, spre a exercita puterea de mânuire a maselor de oameni doar în folosul lor, spre a-si pastra dominatia ideologica – asa cum avea sa se numeasca peste ani acest fenomen – sau, altfel spus, tot cu un cuvânt al secolului nostru, puterea de propaganda. Intâlnirea lui Isus cu iubirea si recunoasterea publica a devenit atunci cel mai mare pericol al lor, al puterii lor de stapânire; prin aceasta ei îsi vedeau amenintata dominatia, adica scopul lor esential. Asa ca nu conta nevinovatia, curatenia, superioritatea evidenta a lui Isus, calitatile lui, întelepciunea si valoarea lui evidenta, nici macar puterele lui supralumesti. Acestea deveneau din calitati defecte, piedici uriase pentru ei, impostorii, cei ce se vedeau astfel concurati si depasiti de cel autentic, cel îndreptatit la adoratia si recunoasterea publica, în lupta lor pentru putere. Acesta este, din pacate, cel mai simplu raspuns de dat celor care, naivi, s-au întrebat mereu de ce a fost pedepsit Isus fiind nevinovat si plin de merite. Tocmai pentru ca era asa trebuia înlaturat ca un obstacol în calea celor nevrednici dar cârmuitori.
Ca asa este o dovedeste chiar gestul lui Pilat de-a refuza mai întâi pedepsirea si apoi de-a o accepta prin neimplicare, prin spalare pe mâini de o asemenea fapta necurata, de o asemenea pedeapsa nemeritata, neconforma cu dura lex sed lex a romanilor. Chiar dominatori, ei se conduceau, de regula, dupa legi drepte, dupa concordanta, macar formala, dintre fapta si rasplata, asigurându-si în acest fel si prestigiul moral nu numai dominarea bruta. Deci un demnitar roman nu se putea compromite pedepsind pe cineva fara un motiv cât de firav, dar aflat în concordanta cu morala romana. De aceea a fost nevoie de verdictul publicului, spre a se putea sustine ca judecata poporului a produs condamnarea, nu el, romanul stiutor de legi.

Iar marele, cumplitul miracol tocmai acesta a fost: influentarea, manipularea poporului de catre învatatii cei întunecati sa-l condamne la moarte pe cel venerat si aclamat cu doar o saptamâna în urma; alegerea lui în locul tâlharului Baraba spre a fi dat mortii. Fara sa stie, poporul a îndeplinit vointa celor putini, ticalosi si interesati doar de propria lor bunastare si putere si care, astfel, puteau sustine ca poporul, multimea, adica forta democratiei, a fost aceea care l-a condamnat pe Isus, care a semnat discreditarea si condamnarea lui, nu ei, cei oculti si ascunsi dupa vocea celor multi si nestiutori sau lasi, slabi si tematori…
De ce trece timpul si traiesc mai multe reiterari ale acelei întâmplari biblice, patrund tot mai mult – si cu ajutorul propriei experiente de viata pline-ochi de asemenea întâmplari si care-mi slujesc ca exemple didactice – întelesul adânc si greu de dezlegat al acelei parabole tragice si care a marcat prin absurdul ei, prin nedreptatea ei acuta, întregul traiect al acestor mai mult de doua mii de ani ce-au trecut ca doua mii de clipe din illo tempore fara sa fi restabilit echilibrul moral al uriasei ticalosii petrecute atunci.
Un singur lucru spala si rascumpara miezul acelor lucruri, mereu si mereu: Invierea celui jertfit fara mila, victoria celui aflat singur atunci si fara putere pe drumul Golgotei la cheremul atâtor nemilosi. Invierea lui vesnica simbolizeaza renasterea sperantei, dar si anunta triumful celui Bun, Vrednic si îndrituit la iubirea si recunoasterea multimilor; cu alte cuvinte, aflarea Liderului autentic, pretuit pe drept cuvânt, singurul care poate conduce multimea la mântuire pe drumul catre o împaratie superioara, aceea în care Raul nu mai are putere.

Lucia OLARU NENATI
Saptamâna Mare 2011
Botosani

Bateti din palme toate popoarele! Înaltati lui Dumnezeu strigate de bucurie! (Psalm 47.1)

Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; si, crezând, sa aveti viata în Numele Lui. (Ioan, 20.31)

Ne apropiem cu iutime de Duminica Floriilor – textul va fi vazut de multi doar dupa consumarea inca odata a maretului eveniment –, ultima duminica din saptamâna patimilor în care Mântuitorul Isus, Fiul lui Dumnezeu intrupat om, ca Miel de Jertfa fara cusur, – a coborât de la Dumnezeu Tatal din Cer si a venit ca sa aduca mângaiere popoarelor de pretutindeni si rascumpararea din starea de pacat si imoralitate, prin Jertfa Sa de pe Crucea ridicata intre Cer si Pamânt pe Dealul Capatânii –, omenirii intregi.

In multe zone ale lumii, primavara cu florile viu colorate, verdeata ierbii si a padurilor mult diversificate, iti incânta privirea prin splendoarea mirifica a naturii care se desfasoara sub ochii nostri desfatati.

Florile iti produc bucurie, te insenineaza, iti deschid inima si-ti incânta privirea.

Gradinile Botanice sunt locuri care te binedispun, te relaxeaza, te destind, te fortifica, te regenereaza.

Cu nostalgie imi amintesc de plimbarile periodice prin Gradina Botanica “Vasile Fati” din Jibou, asezamânt fondat în anul 1968 de catre profesorul Vasile Fati. Gradina devine din 1970 unitate ca baza didactica pentru învatamântul biologic si institutie de educatie pentru publicul vizitator în spiritul dragostei si respectului fata de natura. În perioada de pana la 1989, Gradina Botanica a functionat sub denumirea de “Statiune a Tinerilor Naturalisti”, iar din anul 1990 devine componenta principala a Centrului de Cercetari Biologice din orasul Jibou.

Gradina Botanica din Jibou, în suprafata de 25 ha, este situata în partea de Nord-Est a orasului, pe terasa a doua a râului Somes, valorificând în mod fericit vestigiile vechiului parc din preajma castelului medieval, fosta resedinta nobiliara a familiei Wesselényi.

Descrierea amanuntita a organizarii exceptionale a Gradinii Botanice din Jibou – arhitectura cladirilor care o compun, multitudinea plantelor organizata pe sectoare, fiecare sector grupand plantele dintr-un anumit punct de vedere, ornamental, fitogeografic, ecologic si genetic, sistematic, dendrologic, a complexului de sere, a plantelor medicinale etc –, poate fi gasita la adresa http://bilet.go.ro/fati04ro.htm.

Dar, ce vreau sa spun? Intregul Pamânt si-ntreaga natura improspatata, devenind asemenea unui covor multicolor si bine primitor pentru pasii si privirile Creatorului, iar copacii batând din palme striga, SLAVA!.

Bateti din palme toate popoarele! Înaltati lui Dumnezeu strigate de bucurie! (Psalm 47.1)

Glasul Domnului face pe cerboaice sa nasca; El despoaie padurile; în locasul Lui totul striga: „Slava!” (Psalm 29.9).

DUMINICA FLORIILOR-

Intrarea lui Isus in Ierusalim in ovatiile multimii

Isus e acum in ultima saptamâna dinaintea rastigniri glorioase. Are in spate multimea de semne si minuni pe care le-a facut in fata oamenilor si in oameni, demonstrând cu putere ca El e Fiul lui Dumnezeu, Mesia si Cristosul asteptat de poporul sfânt. Toate cele patru evanghelii marturisesc de dumnezeirea Sa. Matei il prezinta ca Rege, ca descendent al regelui David si, deci, mostenitor de drept al tronului. Marcu, insa, nu prezinta o genealogie, el prezentandu-L ca Robul Desavârsit al lui Dumnezeu “Caci Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata rascumparare pentru multi!” – Marcu 10.45.

Aapostolul Pavel il prezinta cu mare precizie folosind o descriere plastica “El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine însusi si a luat un chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor.” (Filip. 2.6-7).

Evanghelia lui Ioan, il prezinta ca si Cuvantul intrupat, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu insusi venit pe pamant.

Isus, care facuse, dupa cum citim in Evanghelia lui Ioan, sapte semne care atesta cu putere ca El e Dumnezeul intrupat:

(1) Semnul transformarii apei in vin, la nunta din Cana – ( Ioan,2.9).

(2) Semnul vindecarii slujbasului imparatesc – (Ioan 4.46-54).

(3) Semnul vindecarii slabanogului de la scaldatoarea Betezda – (Ioan, 5.2-9).

(4) Semnul inmultirii painii si hranirii a peste 5.000 de oameni, cu cinci paini si doi pesti – (Ioan, 6.1-14).

(5) Semnul umblarii lui Isus pe Marea Galileii, pentru a-si ajuta ucenicii de primejdiile furtunii – (Ioan, 6.16-21).

(6) Semnul vindecarii omului orb din nastere – (Ioan, 9.1-7).

(7) Semnul invierii lui Lazar – (Ioan, 11.1-44).

Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi sa credeti ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; si, crezând, sa aveti viata în Numele Lui. (Ioan, 20.31)

Analizand sumar textul de referinta (Marcu 11.1-11), parca-L vedem aievea pe Isus cum, blând si umil, calatoreste pe jos distante mari, suindu-se de la Ierihon, pe versantul de rasarit al Muntelui Maslinilor, in Betania si Betfaghe; de acolo drumul ocolea partea de sud a Muntelui Maslinilor, cobora in Valea lui Iosafat, traversa râul Chedron si urca, din nou, pâna la Ierusalim (“Cum este inconjurat Ierusalimul de muntii, asa inconjoara Domnul pe poporul”- Psalm 125.2).

Isus ofera fara echivoc semnul unanim recunoscut de catre evrei (si cunoscatorii VT), profetit de catre Isaia si Zaharia, intrarea lui Mesia in Ierusalim calare pe mânzul unei magarite. El implineste astfel un moment istoric unic, implineste intentionat o profetie care-l vizeaza direct, pe El, ca Mesia.

Acest semn il savarseste atunci deoarce timpul se precipita cu mare repeziciune, iar de-acum tacerea Sa devine de neconceput.

Prorocii V.T., Isaia, in capitolul 62, spune “Iata ce vesteste Domnul pâna la marginile pamântului: „Spuneti fiicei Sionului: „Iata, Mântuitorul tau vine; iata, plata este cu El, si rasplatirile merg înaintea Lui.” iar Zaharia in 9.9: “Salta de veselie, fiica Sionului! Striga de bucurie, fiica Ierusalimului! Iata ca Împaratul tau vine la tine; El este neprihanit si biruitor, smerit si calare pe un magar, pe un mânz, pe mânzul unei magarite.“

Isus intra triumfator in Ierusalim in aclamatiile multimii care il primeste pe covorul hainelor lor, pe ramuri de palmier si flori, poporul il recunoaste in sfarsit (pentru moment) ca imparat al lor, care le-a adus multe binecuvantari (in cei trei ani cat Si-a prezentat invatatura Sa printre ei), care le-a adus vindecare si alinare. Isus intra calare pe un magarus, implinind profetia, dar si plin de smerenie si umilinta.

“Osana Fiul lui David! Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului.”

Osana, adica salveaza acum. Salveaza-ne de asupritorii imperiului roman. Isus era deci recunoscut ca Mesia, prin aceste aclamatii ale multimii! Aleluia!

“Binecuvantata este imparatia care vine, Imparatia parintelui nostru David.”- arata limpede ca Isus era considerat Mesia. El este Cel Binecuvantat (Cel vorbit de bine), care vine prin autoritatea lui Iehova, ca sa implineasca voia Lui. Osana in cerurile preainalte! – adica lauda in cerurile preainalte, Lui. Sau, o chemare ca El sa salveze din cerurile preainalte.

Dar, inaintea acestei zile, Isus, pe cand “ Ei erau pe drum si se suiau la Ierusalim; si Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburati si mergeau îngroziti dupa El. Isus a luat iarasi la El pe cei doisprezece si a început sa le vorbeasca despre lucrurile care aveau sa I se întâmple. „Iata”, a zis El, „ne suim la Ierusalim si Fiul omului va fi dat în mâinile preotilor celor mai de seama si carturarilor. Ei Îl vor osândi la moarte si-L vor da în mâinile Neamurilor,care îsi vor bate joc de El, Îl vor bate cu nuiele, Îl vor scuipa si-L vor omorî; dar, dupa trei zile, va învia.” (Marcu, 10.32-34)

Si patriarhul Moise, in Levitic 1.4 vorbeste despre jerfe, ca trebuie ca pacatosul “Sa-si puna mana pe capul dobitocului adus ca ardere de tot, si va fi primit de Domnul, ca sa faca ispasire pt. El”

Marele preot al vremii care L-a judecat si condamnat pe Isus, Caiafa, ca Mare preot, a prorocit ca e mai bine sa moara un om pentru tot poporul, desi nu stia cu adevarat ce zice.

Aceea care-L aclamau in duminica floriilor, peste doar cateva zile – prins si cercetat ca un tâlhar, desi nevinovat, chiar pur – in aceeasi saptamâna, strgau cu totii: Rastigneste-L! Rastigneste-L! Asta in urma sfatului batranilor, carturarilor si al Soborului si a judecarii cazului de catre Pilat.

“Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii” (Ioan 1.29), il identifica Ioan Botezatorul. Povara care apasa pe noi, am apasat-o pe El, am aruncat asupra Lui toate neputintele si deficientele noastre, iar El, in schimb, ne-a dat neprihanirea si iertarea Lui!

Glorie Domnului Isus, Mielul fara cusur al lui Dumnezeu, trimis din Cer pentru omul pacatos!

Osana! Binecuvantat este Cel ce vine in Numele Domnului!

Aleluia! Amin!

Era frigul ascutit si jilav al unui sfarsit de martie cainos. Orasul nu suferise de pe urma inundatiilor. Satele, insa, jur imprejur, fusesera scufundate, mai mult de jumatate, intr-o mlastina neagra, uleioasa, gretoasa, deznadajduitoare.
Era duminica, la un ceas dupa amiaza. Tanarul descult statea in mijlocul strazii, pe carosabil – ingenuncheat. Soferii, destul de rari, care treceau, il injurau pe cel ingenuncheat – grosolan si sonor, spectaculos, iesiti afara cu trupul, pe jumatate, din cabine.”Betivule!” – striga unul, cu o mirare victorioasa, de parca atunci ar fi facut o mare descoperire. Il injurau – si treceau mai departe. Aveau treburile lor, atat de grabnice… Tanarul descult ramanea, in continuare, impasibil, ingenuncheat si gol pana la brau, pe carosabil. Capul i se plecase, adanc, pana aproape de asfaltul cu straluciri ferite, intunecate, banuitoare. Asfaltul amestecat cu crancena ura a apei.
Tanarul se ruga. Ochii nu i se vedeau. Buzele ii tremurau, se zvarcoleau de chinul cumplit al rugaciunii. Pe trotuar nu treceau decat umbre razlete. La un moment dat, una dintre umbre se dadu jos de pe trotuar si inainta, pe carosabil, pana ajunse in dreptul tanarului ingenuncheat. Era un preot in reverenda, care tocmai iesise de la slujba. De la Sfanta Liturghie.

-De ce stai aici? – intreba, cu blandete, preotul.

Tanarul iesi, cu greu, din adancuri. Ochii ii erau tulburi, dusi in fundul capului, de parca s-ar fi intors un scafandru, din gropile beznelor pacifice. Buzele i se dezlipeau greu:

-I-am iesit lui Dumnezeu in cale. Trebuie sa ma vada, aici, in calea cea mare.

Preotul se gandi, o clipa, cu ochii spre norii de plumb, care se tarau, parca, direct pe crestetele oamenilor pamantului. Apoi zise:

-Dumnezeu te vede si daca esti in fundul pamantului. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?
-Le-am iesit si oamenilor in cale. Altfel, oamenii nu ma vedeau. Dumnezeu, poate, vede, daca nu a vrut sa -
si intoarca fata de la noi. Dar oamenii nu vad, decat daca le stai in cale – murmura tanarul . Dar, ciudat, vocea i se auzea de parca ar fi strigat.

Preotul zabovi din nou, de data asta, parca, distrat, gandindu-se la cu totul altceva. Spuse, cu aceeasi voce egala, monotona, totusi sfredelitoare:

-Oamenii te injura, nu te vad ingenuncheat. De ce stai, deci, aici, in calea oamenilor?

Pentru cateva zeci de clipe, capul tanarului deveni neobisnuit de greu, parand gata sa se prabuseasca in adancul apelor negre, banuitoare, ale asfaltului. Masinile treceau, pe langa cei doi oameni din mijlocul  soselei – de data asta, masini tacute – de parca, in mijlocul soselei se ivise o insula, pe care corabiile-automobile trebuiau s-o evite, ca sa nu se scufunde. Apoi, cu aceiasi ochi tulburi, tanarul descult il privi pe preot. Treptat, tulbureala din ochi deveni flacara palpainda, apoi strapungere cu flacara:

-Stau aici ca sa ma vezi Sfintia Ta. Pe Sfintia Ta, dupa cum vezi, nu te injura oamenii. Daca Sfintia Ta m-ai luat in seama, ma vor lua oamenii si pe mine in seama. Pentru ca Sfintia Ta stai, acum, langa mine. Si, poate, se vor gandi ca, la cativa kilometri de aici, fratii nostri urgisiti se roaga, din ape, lui Dumnezeu si fratilor lor oameni de pe uscaturi – ei, urgisitii, se roaga din mijlocul apelor lui Dumnezeu, apele maniei si semnele ispasirii – iar nu in mijlocul soselei oamenilor. Si sunt goi de tot, iar nu ca mine, doar pe jumatate. Si picioarele lor, desculte, nu mai calca – nu mai au unde calca – poate ca zboara…

Preotul cazu pe ganduri. Si ramase, asa, cazut pe ganduri, in picioare, langa tanarul ingenunchiat, pana ce
luminile cerului si pamantului palira si se stinsera in seara. Atunci, in tacere, preotul ingenunchie langa tanar, in mijlocul soselei – pe care, mute, se scurgeau automobile, sfaraind prin luciul amestecat, intunecat, al apei si asfaltului. Si, pe masura ce treceau prin dreptul celor doi oameni ingenunchiati, farurile masinilor se aprindeau, mari, uriase – perechi de ochi care se deschideau larg – poate, in sfarsit, vazand si intelegand.

povestitor: Adrian Botez

Trebuie sa fi fost o noapte. O noapte de cristal pur, prin care stelele ce isi aranjau pliurile rochiilor de gala se rasfatau pe un cer prea indepartat. O noapte rece cu sclipiri de jar. Mijloc de ianuarie, geros si sacru, cand crisalida netulburata a atomului primordial s-a transformat in lacrima framantata de nelinistea propriei deslusiri si a coborat printre muritori.
Si a fost atunci strigat si cant si cuvant. Si a fost atunci deschisa o poarta spre tainele ascunse ale creatiei universale : nasterea, viata, iubirea si moartea. Si a mai fost atunci o revarsare de lumina. Si copilul care a adus toate acestea pe pamantul Mioritei si-a asumat crucea neamului sau si a purtat-o cu el de la marea cea mare pana la Luceafarul rasarit din ea si aruncat sus, de unde s-a zamislit picurul acela de iubire care a crescut ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste si devine avalansa.
Atunci oamenii au invatat sa asculte si au aflat ca  Seara pe deal, buciumul suna cu jale, ca peste codru trece vremea si uneori se pleaca cu ramurile grele la pamant de tristete si de dor , ca vara a trecut si ramane amintirea unei nunti de poveste , tot acolo, la mijloc de codru, unde Fluturele si gingasa Viorica au petrecut alaturi de mirele Calin.
Si pentru ca poarta era deschisa pentru putin timp, ca asa se intampla minunile, cel venit sa arda pe pamant cu flacara si lacrima a patimit insutit si inmiit alaturi de neamul sau, poporul roman, in cautarea adevarului, a absolutului, cu siguranta ca el exista, e acolo undeva unde nu poti ajunge decat prin credinta si jertfa. Si suferinta. Si umilinta. A patimit si a fost rastignit asemeni Mantuitorului neinteles alaturi de talhari si pentru ca iubea omul si afla mereu frumosul din frumos, a mai ramas putin sa treaca pe la Teatrul National unde a fost actor pentru o seara si unde a cunoscut femeia pentru intaia oara, apoi a plecat prin lume sa se desavarseasca. Si a pus in cuvant sufletul sau, si mintea sa, si a propovaduit libertatea deplina a spiritului, si daca a vazut ca «  Noi reducem tot la pravul azi in noi, mani in ruina,/Prosti si genii, mic si mare, sunet, sufletul, lumina-/ Toate-s praf…Lumea-i cum este…si ca dansa suntem noi. » a plecat inapoi, acolo unde ii era locul pentru ca sa ramana nemuritor, el ca Luceafarul, el Luceafar.
Si pentru ca uneori ne cautam cu plans si alean in suflet,  ca ne este greu si nu stim unde ne e lumina si avem nevoie de o adiere, de scanteia divina picurata de zei, il gasim acolo pe el, Eminescu din lacrima.

Mihaela Dordea

2 Ian. 2011.
Pruncul pierdut…
„Iar dupa trei zile L-au aflat in templu, sezand in mijlocul invatatorilor, ascultandu-i si intrebandu-i”
Luca 2, 46.

Doamne, ce durere si ce Dor cumplit,
Lacrima ei sfanta de Marie-Mama
Ii aud si astazi plansul cum Il cheama,
Isi pierduse pruncul, Pruncul preaslavit,

Cel iubit, Cel singur, Cel frumos si bun,
L-a aflat in templu Ruga ei inalta
Si de bucurie inima-i tresalta
Si cu ea deodata versul care-l spun…

Ii aud si astazi plansul cum Il cheama,
Fericita fie, fericiti sa fim
Pana mai exista un Ierusalim,
Pana mai exista pe pamant o Mama…

Nicolae Nicoara-Horia

Inca din copilarie am auzit numele Emanuel de mai multe ori. Mi-au trebuit ani intregi si mai ales o profunda experienta spirituala pentru a intelege o mica parte din taina acestui nume pe care l-am imprumutat din Sfintele Scripturi si l-am dat cu multa dragoste copiilor nostri.

Cine este insa Adevaratul Emanuel? Care este semnificatia existentei si a venirii Lui pe pamantul acesta?

Bineinteles ca deja cititorul meu  a realizat ca este vorba despre Isus Christos – Mantuitorul nascut in ieslea umila din Betleem.

Dar de ce este numit si Emanuel?

Profetul Isaia in capitolul 7 cu versetul 14  vorbeste despre un Semn pe care Insusi Dumnezeu il va da casei lui David si noua tuturor: “De aceea Domnul insusi va va da un semn: Iata, fecioara va ramane insarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).” Apoi in capitolul 9 ne vorbeste despre o vreme cand intunericul isi va peirde suprematia si “Poporul, care umbla in intuneric, vede o mare lumina; peste cei ce locuiau in tara umbrei mortii rasare o lumina” .

De ce se intampla toate acestea? Si tot profetul raspunde: “Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Il vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.” (cap 9:6).

Deci EMANUEL este ISUS CHRISTOS, dar cine este Isus Christos?

Un Copil ni s-a nascut – Isus Christos vorbeste despre Sine Insusi ca fiind Fiul Omului, cu alte cuvinte OM ca noi toti. Aici, cu mult timp inainte de a se intampla acest eveniment, profetul ne descopera natura umana a Mantuitorului. Ba mai mult in capitolul 7 ne descrie in mod clar de ce Christos este “Sfantul care se va naste” si nu cel nascut in pacat, de care vorbeste psalmistul David in Psalmul 51.

Emanuel este OM, dar nu un om pacatos si nascut in pacat, ci Sfantul lui Dumnezeu conceput intr-un mod spranatural si nascut intr-un mod unic – prin fecioara. El este “Samanta femeii”  (si nu a barbatului) despre care se vorbeste imediat dupa caderea omului in Geneza 3:15. El este Cel care va zdrobi capul sarpelui cel vechi.

Emanuel trebuia sa fie om, insa nu unul care sa mosteneasca pacatul adamic, ci Cel care va fi cel de-al doilea Adam si prin care va intra lumina mantuirii in lume. El trebuia sa fie om, ca sa poata purta pacatele omenirii, insa trebuia sa fie Mielul de jertfa fara cusur fagaduit inca din vremuri stravechi pe cand Avraam isi ducea pe Muntele Moria pe fiul sau Isac ca sa fie jertfit. El trebuia sa fie om pentru a deveni “Cel intai nascut dintre mai multi frati” , pentru a putea sa ne inteleaga, pentru a fi Marele Preot care ne reprezinta si care mijloceste pentru noi.

Un Fiu ni s-a dat – Isus nu este doar un om sfant, ci profetul ni-l prezinta aici ca fiind Cel de aceeasi natura cu Dumnezeu, Cel despre care insusi Tatal spune mai tarziu: “Acesta este Fiul meu Preaiubit, de El sa ascultati”. Anselm de Canterbury in lucrarea sa “De ce a devenit Dumnezeu om” – vorbind despre taina rascumpararii omului spune despre faptul ca omul era dator lui Dumnezeu cu un pret pe care numai Dumnezeu il putea plati.

Era nevoie ca Emanuel sa fie divin pentru ca El este Cel care a satisfacut pe deplin dreptatea divina care pedepseste pacatul prin moarte. Emanuel, Cel fara pacat a fost facut pacat pentru noi, pentru ca noi sa fim facuti fara vina prin credinta in El. Era nevoie ca El sa fie divin si mai mult decat atat de aceeasi natura cu Dumnezeu, adica Dumnezeu – pentru ca prima porunca din Lege afirma clar ca ne este interzis a ne inchina la alti dumnezei. Era nevoie ca El sa fie Dumnezeu, pentru ca numai Dumnezeu putea concepe si implini un asemenea plan pentru salvarea omului din pacat.

Imi cer iertare cititorului daca l-am apasat in aceste cateva randuri cu concepte poate straine de gandirea domniei sale, insa acesta este motivul pentru care am afirmat de la inceput ca mi-au trebuit ani de zile si o profunda experienta spirituala pentru a intelege putin din seriozitatea si adancimea acestor adevaruri.

Doar prin umila lumina a acestor cateva adevaruri sfinte realizez ce mult inseamna pentru Dumnezeu sa spuna ca EL ESTE CU NOI.

Cu atat mai mult pretuiesc acest nume al Mantuitorului si sarbatoresc in ziua de astazi nu craciunul, ci Intruparea lui Dumnezeu, care datorita dragostei Sale “extravagante” (cum spunea cineva) a alcatuit acest minunat plan de salvare si L-a trimis pe Unicul Sau Fiu, pentru ca noi sa ne bucuram de aceasta realitate a prezentei lui depline in viata noastra.

Ce taina adanca…dragostea lui Dumnezeu… dorinta lui de a fi cu noi… cautarea pe care a inceput-o inca din Gradina Edenului, cand a intrebat pe omul cazut: “Unde esti?”

Inca odata marturisesc ca nu inteleg decat foarte putin din aceasta taina, insa ma bucur pe deplin de consecintele implinirii ei in viata mea.

Nadejdea mea este ca si tu dragul meu cititor sa te bucuri impreuna cu mine de EMANUEL.