Revista ARMONIA

Putem spune despre Octavian Curpas, autorul volumului EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, volum aparut la Editura Anthem, Arizona, 2011, ca face parte din suita intelectualilor români ce au reusit departe de tara.

Destinul celor plecati, de multe ori complicat de evenimente si motivatii necunoscute noua, lasa amprenta locului. Asa cum ar spune si M. Eliade „destinul este acea parte din Timp în care Istoria îsi imprima vointa ei asupra noastra.“

Fiecare dintre cei dezradacinati au odiseea lor, autorul însusi declarându-se un Ulise, ce reuseste prin inteligenta si perseverenta sa-si atinga scopurile. As putea spune ca inima lui Octavian Curpas bate ritmat pe sunet de doina romaneasca în Arizona, unde acesta s-a stabilit, alaturi de fiintele cele mai dragi…

Dar dorul de casa, locurile copilariei îl urmaresc inconstient, lasând prin paginile volumului nostalgia românului pribeag. Nu as spune „exilat”…

„Dumnezeu este un vecin fata de exilul eului nostru, care ne face sa ne cautam pe alte tarâmuri si sa nu fim niciodata în apropierea noastra, prin soarta inaccesibila noua”, afirma Emil Cioran.

O carte document as spune, prin aceasta incursiune istorica a diasporei românesti de la mijlocul secolului trecut. Dorinta de libertate si de a-si împlini visurile i-a determinat pe cei plecati sa-si priveasca viitorul în credinta si adevar, asa cum spunea si Mircea Eliade ca “a fi liber înseamna înainte de toate, a fi responsabil fata de tine însuti.”

Fiecare erou al cartii este desenat pe o harta planetar-sufleteasca de catre autor cu profesionalism si o tandrete remarcabila. Demnitatea româneasca strabate fiecare pagina… Sa fie dorinta scriitorului de a ne mai reda din demnitatea stirbita de vremi?

,,De ce îi este omului de astazi foame? De iubire si de sens.” ( Nicolae Steinhardt)

Aceasta “foame” o regasim în volumul lui Octavian Curpas. O viata de cautari, dorinta de izbanda !

Personajele sale autentice au prins si mai multa viata prin subtilitatea autorului. Felul în care îl descrie autorul pe Dumitru Sinu este foarte bine ancorat în volum, vorbind de cei 63 de ani de exil. Acesti ani ”înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten.“

Fiecare personaj are povestea sa captivanta, autorul facând adesea trecerea prin momentele esential-umane: nasterea, scoala, prima dragoste, casatoria, familia, prietenii, urme adâncite în timp si spatiu.

Cuvintele noastre “reprezinta o introducere la dor”, considera Constantin Noica si adesea ilustrul gânditor se întreaba daca nu s-ar putea fundamenta “o filozofie a dorului drept una a românescului.”

Prin acest dar, facut noua, românilor de-acasa si nu numai, Octavian D. Curpas ne poarta într-o noua lume, unde “limba” si-a gasit locul dupa cum afirma Heidegger: “Limba este deopotriva loc de adapost al Fiintei si locas al esentei omului”. (“Scrisoare despre umanism”)

Folosind stilul sau remarcabil de jurnalist si fin psiholog, îmbinând în nuante vii destinele prietenilor sai, uneori contopindu-se prin afect, leganat de propriile sale amintiri, nu pot sa nu remarc românismul adâncit ca într-o fântâna cu “apa vie”.

“Limba este însasi floarea sufletului etnic al românimii…“Din mii si mii de vorbe consista-a noastra lume”… “Nu noi suntem stapânii limbii, ci limba e stapâna noastra… Limba si legile ei dezvolta cugetarea”. (M. Eminescu)

Octavian Curpas prin EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, o noua viziune socio-psihologica din perspectiva istorica asupra diasporei, poate sa fie o carte de referinta pentru noi toti.

“Împrejurarile sunt mai întotdeauna grele. Si fiecare obtine ce vrea, dar ceea ce vrea cu adevarat, nu ceea ce spune ca i-ar placea sa aiba; ceea ce se obtine prin neprecupetit sacrificiu, înfrângând lenea, nestaruind asupra scrupulelor. Împrejurarile nu pot fi scuza decât pentru ratati; si ratatii pe plan social sau duhovnicesc sunt cei care s-au dat batuti, n-au avut mesaj sau nu le-a fost destul de scump.“ Nicolae Steinhardt

Octavian Curpas a reusit! Si nu este singurul! Încetul cu încetul ne vom recâstiga mândria de român, (hulita azi de unii), prin cei de lânga noi, care ne dau lectii de românism, de demnitate nationala.

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, o carte document ce merita citita…

Mariana Gurza
Timisoara

  Articol preluat – Sursa daniela delibas

1. Radu Muresan este astazi o stire pe net, mâine altcineva va deveni stire pe net. Nu toti, doar unii, mai cunoscuti. Radu a fost Redactor-Sef la Radio Vocea Evangheliei Cluj. In urma lui au ramas 4 copii si sotia. Si mama lui, si Biserica lui, si prietenii lui, si restul familiei, si colegii, chiar si Africa. Si adresa lui de E-mail, si telefonul lui, si planurile lui, si numele lui. In urma cu 2 luni era in misiune in Africa, sa inaugureze un post de radio la care el a lucrat de la zero, un radio cu un potential de peste 1.000.000 de ascultatori.

2. Radu este un “meci pierdut”. Pentru vindecarea lui s-au rugat atatia oameni, atatea Biserici, din Africa, Australia, America, Romania, Europa, si cu toate astea, totusi Radu a murit. Avea doar 45 de ani. Dar mai stiu pe cineva care “aparent” a pierdut meciul… Si intr-adevar, fara inviere, ar fi fost cu adevarat un “meci pierdut”… Dar a venit INVIEREA. Si pentru Domnul Isus, si va veni invierea si pentru Radu. Si pentru fiecare dintre noi. Da, meciul a fost pierdut, dar campionatul… CAMPIONATUL ESTE DEJA C?STIGAT. Caci noi “suntem mai mult decat biruitori, prin Acela care ne-a iubit“. Slava lui Dumnezeu.

3. Radu a murit de cancer la plamâni. In Februarie au aparut primele simptome. Joi, chiar inainte de Pasti, eram in Biserica la Cina Domnului din Joia mare si am primit un SMS: “Radu are cancer”. Am inceput sa plâng in Biserica. Dupa mai putin de 2 saptamâni de la diagnostic a fost gata. Este plina lumea de cancer. M-am saturat sa aud continuu ca si cutare, si cutare, si cutare are cancer. Evident ca cel putin o data ne-am gândit fiecare… cine urmeaza…

4. Cancerul este, de fapt, relativ simplu. Cineva descria cancerul cam asa: toate celulele din corp lucreaza impreuna pentru binele intregului trup. La un moment dat, o celula incepe sa lucreze egoist, pentru ea insasi, dupa un alt plan si cu un alt scop decat al restului corpului. Apoi mai invata si alte celule sa lucreze “pe cont propriu”, egoist, impotriva sistemului. Pana la urma se prabuseste intregul sistem.

De fapt asta este problema si in familie: unul dintre cei doi incepe la un moment dat sa lucreze egoist, pentru binele lui, impotriva “sistemului”. Si acest sistem se prabuseste.

De fapt asta este problema si in Biserica: cineva incepe sa lucreze egoist, pentru binele lui, impotriva “sistemului”. Fie ca este vorba de “nepotisme”, de interese imobiliare mafiote sau de interese financiare, sau chiar si de “banala” mândrie. Nemaivorbind despre pornografie, curvie, droguri, etc. Evident ca si acest sistem se prabuseste. Ma rog, se prabusesc organizatiile locale, care au pierdut legatura cu Cerul, ca despre Biserica Lui, Insusi Domnul Isus Cristos spune: “portile locuintei mortilor nu o vor putea birui”.

De fapt asta este problema si in politica, si in societate si oriunde: egoismul. Mai vorbeste cineva despre jertfa de sine? Despre sacrificiu pentru altul? Mie sa-mi mearga bine, de ce sa ma jertfesc eu pentru altul?

5. La final, ma gândesc la “vindecarea de moarte”. Mama mea a murit in anul 1980, cand eu aveam 11 ani. In primele zile mergeam zilnic la mormânt, impreuna cu tata, cu fratii mei si cu sora mea. Apoi, cu trecerea timpului, am inceput sa mergem saptamânal, apoi mai rar, apoi doar când ne aminteam sau treceam pe lânga cimitir.

Cand ma gândesc la mama, dragostea mea pentru ea nu a scazut cu nimic, doar ca sufletele noastre s-au linistit si acum ne gândim doar la reîntâlnire. Intre timp a plecat si fratele meu cel mai mare… Dar pot sa zic ca m-am “vindecat de moarte”. Cicatricea va ramâne in sufletul si in inima mea pentru totdeauna, absolut pentru totdeauna, dar nu mai este o rana deschisa, supuranda, ci este doar o cicatrice, o urma a unor intamplari grozav de dureroase.

Vindecarea de moarte se face doar “cu moartea pe moarte calcand”.

Chiar si atunci când sunt mort in sufletul meu, ma vindec doar daca “mor” fatza de mine insumi, ca sa traiesc… “dar nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste in mine”. Si aici, si-n vesnicie, Cristos traieste in mine. Si El face toate lucrurile noi.

As incheia cu un dar muzical:

http://www.youtube.com/watch?v=SW_3kHHvk8M

Ioan Ciobota

Radio Vocea Evangheliei – Timisoara

Recenzie de Constantin Stancu

Linistea lumii

de Adrian BOTEZ

Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca

2011

Linistea lumii¹ este un titlu neobisnuit pentru Adrian Botez², spirit tumultuos, energic si revoltat pentru mersul spre haos al lumii în care traieste, o lume care a uitat valorile curate ale crestinismului, o lume a caderii în gol… E un popas în miscarea sufletului spre infinitul spre care tânjeste poetul, oprirea care se regaseste în psalm, pentru ca exista psalmi în care apare brusc acest semn – oprire! Cuvintele se prefac în peisaj, în cântec, în imn, în vis, în speranta, dar sunt acolo, cu adevarul lui Dumnezeu în consoane sau vocale…

Adrian Botez este un scriitor aplecat spre rânduiala, îsi organizeaza volumele în cicluri care sa reziste, anotimpuri ale poeziei, iata ca si acest volum are mai multe parti, legate între ele, simbolice, cu deschidere spre vibratiile lumii:

Cartea I: LINISTEA LUMII;

Cartea a II-a: VÂRTEJURI;

Cartea a III-a: DINCOLO DE ZARE.

Volumul mai cuprinde OPINII CRITICE si sectiunea PERSONALITATE SI OPERA, toate legate de mesajul poeziei lui Adrian Botez, aducând explicatii, argumente, texte, pretexte si bucuria lecturii si a scrisului.

Un volum complex în care autorul pune accentul pe valorile crestine, pe marturia lui Dumnezeu în lume, pe rezistenta crestinului, pe revelatia personala, particulara, pe literatura ca soapta în cetate, soapta care pentru altii, necunoscatori, pare tipat, tipatul zimtat de la miezul noptii…

Brusc, în poezia lui Adrian Botez apar temele care pot aduce linistea unui suflet ce tânjeste sa vada dincolo de zare, prins în vârtejurile lumii, în valurile care zguduie lumea si timpul în care traim, pentru a produce netimp!

Asteptând florile, mântuirea, zapezile, primavara, sarbatori de primavara, metamorfozele, Visul Gradinii – toate devin elemente ale asezarii lumii în matca initiala, cele care sustin posibilitatea existentei ca realitate prin cuvinte, în Cuvânt. Dar lumea e prinsa în tentaculele aruncate de tsunami în aceasta parte de univers, pentru ca apar umbrele: singuratatea de acasa, instabilitatea, vremuri fara ceas, jocul leprei în lume, spasmul cosmic, pastele orbilor (!!), conversatii cu un asasin. Dar speranta se coaguleaza în posibilitatea vederii cu inima dincolo de zare: iubirea ca valoare, Hristos ca stânca în vârtejurile lumii, mustrarea Domnului, supraidentitatea. Pendulând între poezia lirica a lui Octavian Goga, între cuvintele potrivite ale lui Arghezi sau metafora lui Nichita Stanescu, volumul lui Adrian Botez este unul al cautarii echilibrelor posibile într-o lume care si-a pierdut orizontul, iar oprirea pare o solutie…

Autorul, într-un moment de împacare cu sine, dedica volumul sotiei, Elena, ca semn al reîntoarcerii în matricea familiei…

Prezenta Gradinii în constructia volumului este tânjirea poetului dupa raiul pierdut, dar posibil a fi visat, gândit, trait prin imnul dedicat muntilor, anotimpului, florilor…

Îngerii sunt bolnavi de roua diminetii, iar Hristos viseaza într-o stea, raiul e aproape si totul e promisiune sau clipa captata de poet în poemele sale. Dumnezeu cu barba în palme priveste dincolo de orizontul marii, apa botezului curge spre noi radacini, trupul poate fi de raza, animale ucise de prea multa blândete… Prezenta lui Hristos în peisajul lumii, Duhul Sfânt miscând poemul: „a fâlfâit Duhul Sfânt peste mine/de-am simtit – …o, în sfârsit – ca e bine…!/ nu exista frica-nici moarte: sa stii//numai om Dumnezeu vrea ca iarasi sa fii/…va trimite – la tine – alai cu faclii:/povesti-vei – tihnit – ce durere-i în glii…/” – A TRECUT DUHUL SFÂNT.

Atâta liniste declanseaza delirul în primavara, ca posibilitate a salvarii: „o Doamne – ?i-ai deschis comoara-n/ceruri/nu se mai vad arhangheli la creneluri:/nu merit izbavirea – dar ma simt izbavit/în tot arde fratia – desi toti m-au hulit!” – DELIR DE PRIMAVARA.

Dar luciditatea poetului îl prinde în oglinda ei: partea corecta câstiga din ce în ce mai rar, trebuie sa se schimbe ceva în lume din temelii, demnitatea umana a pierdut ritmul în fata vârtejurilor de toate felurile… (Balada si rugaciunea lui Joan Sala I Ferrer Serrallonga). Dumnezeu poate sa mântuiasca, Dreptatea e Mireasa de Taina a lui Hristos, crima e legea celui tare, Hristos lacrimeaza pe fruntile noastre uscate. Paralela bine-rau demonstreaza ca raul poate fi învins prin binele pe care omul îl poate face în lumina divina, e o balada a celui care tânjeste dupa reforma, dupa schimbarea cea mare, dupa linistea lumii care poate da roade în fiintele noastre. Poetul e neîndurator cu negustorii burtosi care au scos lumea la mezat, e prezent si smecherul cu aureola în buzunar, patronul de stele, paiatele lumii. Privind din perspectiva divina, Adrian Botez vede clar nevoia lumii dupa Dreptatea lui Dumnezeu, pentru ca dreptatea oamenilor nu mai are efect, dreptatea oamenilor s-a stins pe un munte care s-a topit.

Strainatatea de acasa pare semnul departarii de sine, pierderea identitatii, câinele mort în sant, copaci scheletici care cersesc mila într-un secol al masinariilor de toate felurile, masinarii care imprima viteza fenomenelor, e un „suflu al arogantei”!

Metaforele poetului sunt sugestive: spinarile cerului se ating, se freaca una de alta, masa la care scrie are mereu alte dimensiuni, nici un lucru nu e la locul lui! Luciditatea se misca în linistea lumii, spiritul omului atras de miracole, de mântuire lucreaza prin cuvinte, prin rugaciune, prin apropieri… Sunt vremuri fara ceas: „pasari vremuiesc cu glasuri sure/vremea nu mai stie cum sa fie/vântul bate parca sta sa-njure/ o lume livida – vinetie/” sau „ Dumnezeul lumii e cenusa/n-a lasat pe nicaieri vreo usa/” – VREMURI FARA CEAS.

Sfârsitul de vremuri fara de timp se vadeste prin prezenta Pasarii Cenusii, care îl priveste pe poet în ochi, e moartea care are îndrazneala sa arunce fulgere cenusii într-o lumea a culorilor cazute din curcubeu si este o dunga, fizic, inexplicabila, caderea perspectivelor, orizontul care s-a topit în moarte.

Poate ca imaginea cea mai dura si care depaseste durerea fizica e prezenta fiintei alunecate în moartea cea de toate zilele: „trag dupa mine un cadavru,-n salturi/nu ma trezesc – nu stiu unde-l ascund:/nu-s vinovat – ci blestemat de–nalturi…/si lepra-ncape-n timpul tot mai scund/. – ADVERSARUL.

Speranta, însa, e dupa zare, acolo, în aproapele din inima: „aerisind luminile în pasari/ne sprijinim de cer spre-a trece-n linisti:/acolo nu-s recolte si nici miristi/ doar cântec de incendii hialine/”- ACOLO.

Dincolo de zare e un pisc de rugaciune, un munte care se poate urca prin staruinta sau încapatânare, muntii dau argumente pentru o alta viata, curg pâraiele din cer, muntele visa un om… E, desigur, Muntele Dreptatii lui Dumnezeu! Muntele acesta a fost vazut de proorocul Isaia (vezi Biblia), a fost urcat de Iisus, e motivul poemelor lui Adrian Botez, care se topeste, dupa considerente divine, într-o lume în faliment.

Natura e parte a sperantei, natura e parte a creatiei si puterii lui Dumnezeu de a reforma cele vazute: verdele plin al gradinilor, albastrul sever al cerului, gradina, boarea din gradina, pasarile cânta prin copacii din rai, lumina cerului, marile lumii, porti enigmatice, cirezile faptelor, ploaia de roua ca o ploaie spirituala, aer sfânt, o lume proaspata ce trimite la un alt cer si un alt pamânt din Apocalipsa (vezi Biblia).

Despre sine Adrian Botez marturiseste: „n-am fost bun – nici/rau: un oarece/ om// am vazut ape-n amurg/ le-am înfruntat – am vazut/ munti în rasarit – si/ m-am înaltat/” – MARTURIA LUI DISMAS.

În ultimul poem al cartii care poarta un titlu frust si marturisitor – C.V. DE CIOBAN AL CERULUI, autorul se vrea un biruitor, un luptator, unul care stie sensul bataliei spirituale si care are argumente la înaintasii sai, purificati de un foc divin. Se poate observa si o anumita oboseala la poet, viata e un joc în care energiile se strivesc, se duc: „Doamne – stinge-ma undeva/între ape mari – cu tarmuri ametitor/departate – tarmuri pline de/ lacrimi”. – DOR DE STINGERE.

Dar lumea tânjeste dupa linistea dintâi, e o lume în care Pastele s-a modernizat, care vrea altceva, dar nu gaseste: „nu-L mai plânge – astazi – nimeni pe Hristos/ nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi/ Crucea-I grea n-o înduram – direct – pe os/ nici hidosu-i strigat – horcaind în toi/ … nevinovata carne sa înghita/ în vina lui mereu deschisa-i pofta/ oricine-i pregatit – smerit – sa minta/ sa cumpere privata lui Golgota…/ – MODERNIZAREA PASTELUI.

Poet incomod, dar pregatit sa se ierte pe sine si sa-si recunoasca limitele, Adrian Botez recunoaste ca nu poate evada din aceasta lume în care îsi cânta si cânta nedesavârsirea, ca etapa spre omul de dincolo de zare. Versurile sunt dure, cuvinte aparent nepoetice strivesc corola poemelor si aduc mirare cititorului clasic de poezie, dar cel care citeste Scriptura stie ca sunt acolo cuvinte mult mai dure si ca Dumnezeu vrea sa ne recunoastem ticalosia.

Stilul sau penduleaza între clasic si modern, virgulele sunt înlocuite de linia care desparte cuvintele, ideile capata astfel putere, versurile sunt sentinte pentru cititor, uneori cuvintele curg simplu, cadentat, alteori se cauta complicat si simbolic, e un simbolism crestin, cu pecetea lui Hristos, vocalele striga, consoanele cauta linistea noptii, vechi linii ale literaturii române se regasesc în scrierile acestea tulburate de vis si dorinte neîmplinite, lumea se deschide în fata poeziei ca o carte a Privirii Extatice… Poate ca poetul ar trebui sa-si cenzureze uneori discursul liric pentru a lasa aurul din gând sa iasa la suprafata, prin versul cercetat de sapte ori…

Luminita Aldea scria despre Adrian Botez: „Întâmplarea a facut sa citesc poezie scrisa de domnul Adrian Botez si sa exclam fericita: Iata Poetul! … Tema dominant-esentiala a poeziei domnului Adrian Botez este credinta – raportare la divinitate. Toate celelalte teme palesc sau sunt mici, prin comparatie cu tumultul si vibratia înaltator – sfâsietoare a cautarii caii spre Cer.” – Luminita Aldea, Cornul Luncii/Suceava – Scrisul ca destin.

 Nota

 1^Adrian Botez, Linistea lumii, Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca, 2011, versuri, Colectia Poezie si muzica crestina. Cartea aparuta în colaborare cu Primaria Gura Humorului.

Comunismul a creat acel odios sistem al securitatii în anul 1948, principalul instrument al represiunii împotriva poporului român.Modalitatile prin care s-a exercitat teroarea au fost multiple: arestari, anchete, torturi, condamnari, continuând cu teroarea psihologica – organizarea unei formidabile retele de informatori, colaboratori, punerea la punct a unui diabolic sistem de diversiune si dezinformare a maselor, amenintari, santaj si încheind cu presiunile facute asupra întregului aparat de stat, economic si administrativ. Au fost întemnitati, ucisi în închisori si lagare de munca sute de mii de detinuti politici, oameni de toate vârstele si de toate categoriile sociale si profesionale, printre care foarte multi intelectuali, asa-zisa „crema a intelectualitatii românesti”.

Au avut loc persecutii religioase, manifestate prin lichidarea fizica sau aruncarea în temnita a preotilor si credinciosilor, interzicerea unor culte, închiderea sau darâmarea lacasurilor de cult, precum si propaganda ateista, presiuni asupra clerului, infiltrarea în rândurile membrilor cultelor a unor agenti ai Securitatii.

Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1959 exprima atitudinea regimului comunist fata de intelectuali: „Trebuie sa luam intelectualitatea s-o educam, s-o ajutam sa-si revizuiasca cunostintele, pozitiile, s-o transformam cu încetul, cu rabdare. Iar cei care nu dovedesc atasament fata de noua societate, sa fie aspru pedepsiti.” „Cine sunt cu manifestari dusmanoase trebuie adusi pe ring, boxati bine, facuti knock out si eliminati”.

Nicolae Ceausescu nu uita sa sublinieze în repetatele sale discursuri, ca intelectualii, studentii, functionarii erau „paturi ce traiesc din munca celorlalti”.

Revolutia Româna din 1989 a constat dintr-o serie de proteste, lupte de strada si demonstratii care au dus la sfârsitul regimului comunist din tara noastra si la caderea lui Nicolae Ceausescu. România a fost singura tara din blocul estic care a trecut la democratie printr-o revolutieviolenta, în care conducatorii comunisti au fost executati. Tinerii din toate orasele tarii au iesit pe atunci în strada si au strigat „Libertate!”. Au fost mii de raniti si morti. Dupa revolutie, tinerii ramasi în viata pastrau speranta în sufletele lor. Abia iesiti din matca universitatilor, îsi cautau un drum drept, dar care era greu de gasit. În 1990 si 1991 au fost sase mineriade, cea din 13-15 iunie 1990 din Bucuresti fiind cea mai sângeroasa si mai brutala, când fortele de ordine, sustinute de mineri, au intervenit folosind violenta împotriva protestatarilor din Piata Universitatii si a populatiei civile. În acele zile ale mineriadelor, cei care li se pareau minerilor a fi intelectuali (dupa fizic sau îmbracaminte), au fost batuti în plina strada, unii amenintati chiar cu moartea. Mineriadele au facut ca tinerii sa-si vada umbrit viitorul si pe multi, aceste mineriade i-au „alungat” din tara. Înca o data, prin plecarea tinerilor, tara a pierdut din fortele sale si s-a facut loc parvenitilor de tot felul sa acceada la putere si sa ocupe functii în conducerea institutiilor. Putinii intelectuali ramasi au început sa se loveasca între ei, instigati de forte „malefice”. Si la aceasta data ne gasim în aceeasi situatie, intelectualii sunt centrifugati spre marginea societatii si provocati a se „duela” între ei; televiziunile aduc, de cele mai multe ori, în prim plan, oameni care nu fac cinste tarii – pseudo – intelectuali -, acestia manifestând o atitudine nonsalanta, lipsa de bun simt si decenta, folosind un vocabular vulgar, în numele libertatii de exprimare. În spatiul politic s-a întronat ura si razbunarea, mai nou otevizarea tulbura mintile poporului cu promisiuni mincinoase, provocând degringolada, amenintând ordinea pentru care mai lupta unii politicieni bine intentionati.

Faptic, în spitale medicii sunt batuti de catre pacienti, în scoli profesorii sunt batuti de elevi, în biserici se intra cu ranga, despre preoti, biserica si credinta se scriu articole defaimatoare; unii intelectuali sunt criticati, „scuipati”, din nou auzindu-se neroada lozinca de dupa revolutie: „Noi muncim, un gândim!”, lozinca preluata din comunism si fluturata în timpul mineriadelor! Cum adica? Orice munca include o gândire; nu poti executa o munca fara sa gândesti, fara sa-ti folosesti mintea. Doar nu suntem nici roboti si nici slugi ai instinctelor! Si, de asemenea, orice om care gândeste, poate trece la actiune, la materializarea gândirii sale. Deci, orice om normal gândeste si munceste.Cu cât se gândeste mai mult la ceva, cu atât mai puternica este emotia si creste probabilitatea ca gândul sa se materializeze. Este valabil pentru orice îndeletnicire, fie a unei persoane cu studii superioare de specialitate, fie a unui muncitor specializat. Apoi, fara a ne pune gândirea la contributie, cum vom reusi sa tinem pasul concurentei de la nivel european si international în toate domeniile? Cine va executa activitati de inovare si în ce mod? Intelectualii, prin chiar definitia termenului, sunt cei interesati de tot ce se poate adauga cunoasterii lor, abordeaza problemele totdeauna din perspective noi. În Dictionarul explicativ al limbii române intelectualul este definit ca „Persoana care poseda o pregatire de specialitate temeinica si lucreaza în domeniul artei, al stiintei, tehnicii etc.”.

Constantin Noica demonstreaza în „Jurnalul de idei”, ca „a gândi înseamna a spune ca asta nu e asta, iar actul de a spune ca asta nu e asta – argumentat desigur – spre deosebire de animal pentru care asta e asta, da gândirea si astfel începutul logicului”. Filozoful Nae Ionescu în „Cursuri de Metafizica” explica cuvântul „gândit”: atunci când cineva gândeste un lucru înseamna ca are un continut de constiinta; dar a gândi un lucru, nu înseamna ca el este si cunoscut: „Eu pot sa gândesc un lucru fara sa-l cunosc. A cunoaste un lucru înseamna ceva mai mult, înseamna întâi de a-l deosebi de tot ceea ce este altfel decât el, dar în acelasi timp înseamna a-l analiza si în ceea ce este el ca atare. Trebuie sa-i aplic cele doua operatiuni fundamentale carteziene: claritatea si distinctia.” Ca o concluzie, nu trebuie facuta confuzia între a gândi si a cunoaste, dar pentru ca ceva sa fie cunoscut, trebuie mai întâi gândit.

Prostimea, mahalagii (fiindca, Doamne, societatea este pestrita!), ies în fata si ponegresc si defaimeaza personalitatile culturale ale tarii, tot în numele asa zisei democratii. Oare se poate progresa în acest fel? Se pare ca se repeta greseala din comunism, se încearca distrugerea intelectualitatii românesti! Si pe atunci ca si acum, intelectualii, au fost si sunt considerati „dusmani ai poporului”. Vrem sa ne întoarcem în vremurile „de trista amintire” si sa înlocuim din nou oamenii de valoare cu pregatire si nivel ridicat de constiinta, cu oameni fara pregatire speciala si cultura? Eu una cred, (sigur ca parerea mea prea putin conteaza, vorba aceea: înainte nu puteai spune adevarul, acum îl poti spune, dar nu intereseaza pe nimeni!), ca oamenii de valoare ar trebui cautati, gasiti si respectati. Lor trebuie sa li se acorde încrederea maxima, fiindca nu degeaba au învatat ani de zile în scoli (cei care au facut-o din dragoste!), nu degeaba au muncit cu profesionalism si daruire în viata, nu degeaba au iubit oamenii cu care au venit în contact, nu degeaba au încercat sa aduca picul de umanism printre oameni vindecându-i de boli si scapându-i de moarte, instruindu-le copiii în scoli, scotând frumosul în evidenta prin diferite forme ale meseriilor, artei sau ale scrisului. De la cine sa cerem mai mult decât de la acesti oameni instruiti, daruiti umanitatii nu pentru a-si realiza un trai material excelent, ci pentru a excela în trairi sufletesti? Sunt convinsa ca atâta timp cât vor exista astfel de oameni cu daruire, responsabili pentru ceea ce se întâmpla în tara – pentru ca esti cu atât mai responsabil cu cât întelegi mai mult – se va putea realiza progresul.

Un teolog, doctor în stiinte, semna un articol despre intelectuali si fara a da o denumire termenului de intelectual, arata ce întelege el prin denumirea de intelectual, începând sa-i critice: „La ce sunt buni intelectualii? Evident ca la nimic… bun. Într-o societate pe care nu o pot influenta negativ (unicul lucru pe care s-ar pricepe sa-l faca), intelectualii sunt niste inutilitati costisitoare. De când s-a auto-inventat specia lor, nu au facut mai nimic util pentru societate”. Frumos dar oferit intelectualilor din partea unui intelectual, daca e vorba sa-l definim dupa studii si diplome, nu? Într-adevar, nu întotdeauna diplomele certifica intelectualul!

Rodica Zafiu, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii din Bucuresti, într-un articol mai vechi, vorbind despre intelectualitate, dadea exemple de definitii ale intelectualului, din care am retinut: În Dictionarul Enciclopedic „Cartea româneasca” din 1931, I.A. Candrea defineste intelectualul ca „persoana care si-a cultivat mintea si se serveste numai de inteligenta spre a judeca lucrurile”; dictionarele frantuzesti definesc intelectualul ca „individ care se apleaca asupra activitatilor intelectuale, spirituale, indiferent de nivelul de pregatire institutionala, în practica vazându-se ca fiind o persoana implicata în viata culturala si politica”; dictionarele din engleza definesc intelectualul ca „o persoana cu un intelect dezvoltat”. Mai precizeaza ca în perioada comunista definitiile au fost înlocuite cu un sens marxist „în varianta pur administrativa intelectualitatea fiind o patura sociala iar intelectualul o persoana care a urmat studii superioare”. Adevarat, noi stim cum se obtineau diplomele de studii superioare în perioada comunista si cea post-comunista, când un absolvent de facultate nu stia uneori sa faca o cerere, nu stia sa scrie, sau sa se exprime corect româneste. Aceasta nu era si nici nu poate fi cu adevarat o intelectualitate, ci „un produs pe banda rulanta”, cum bine spunea cineva.

Scriitoarea Lucia McNeff, într-un articol „Despre luciditate si intelectualitate” precizeaza ca a fi intelectual nu are nimic comun cu a avea o diploma, o profesiune sau o specialitate, ci înseamna, înprimul rând, capacitatea unui individ de a fi lucid în ceea ce priveste esentialul, a ceea ce se întâmpla înjurul sau, de a fi liber în gândurile, ideile, valorile, actele sale. „Nu foamea si frigul ne va ucide, si nici frica sau lasitatea, ci prostia…” maispune dumneaei. Si Einstein era sigur de infinitatea prostiei omenesti: „Doua lucruri sunt infinite: universul si prostia, dar despre univers nu sunt asa de sigur.”

În 2009 s-a mai auzit un glas spunând despre intelectuali: „Stiu ca termenii trebuie sa includa cultura, stiinta de carte, rafinament, generozitate, noblete înnascuta, umanism, umor, respect pentru valoare. Când te gândesti la oameni cu astfel de calitati, ti se pare si mai monstruoasa ura lumii românesti împotriva intelectualilor si… filozofilor, o ura cu atât mai accentuata cu cât acestia sunt din ce în ce mai putini”. O definitie frumoasa si un adevar trist!

Adevaratul intelectual trebuie sa fie un om echilibrat, tolerant, lipsit de orgoliu, cu principii clare si bine definite, în baza carora actioneaza, constient fiind de raspunderea pe care o are pentru viitorul tarii. Unii sunt de parere ca despre un om nu se poate spune ca este intelectual în timpul vietii lui, ci doar când si-a asumat datoria si misiunea de intelectual pâna la capat, deoarece timpurile în derularea lor au aratat, spre regretul nostru, ca unii intelectuali au avut pe parcursul vremurilor atitudini neasteptate, care au mers de la acomodarea „calduta”, pâna la pactizarea totala cu regimuri totalitare, atitudini care nu pot fi scuzate. O minte sclipitoare, spunea ca în viata trebuie sa stii când poti sa faci fata unor situatii si când este mai bine sa nu te implici. De aici se poate deduce motivatia tacerii altor intelectuali, în anumite perioade, în care lipsa aplombului, a implicarii a însemnat prudenta, pe care unii au numit-o, pe nedrept poate, lasitate; prudenta care însemna adevaratul curaj, pentru Euripide, marele dramaturg al Atenei.

În prezent, societatea trebuie sa le dea tinerilor intelectuali cecuri în alb, fiindca nu cred ca avem timp sa asteptam o viata! Numai intelectualii tineri, beneficiari ai calitatilor mai sus enumerate, cu energia si dragostea lor de tara, si tinând cont de întelepciunea oamenilor mai în vârsta, pot salva România.

Si nu orice fel de intelectual, ci intelectualul crestin care este prin excelenta un om pentru altii, intelectul sau fiind un dar dumnezeiesc, o binecuvântare divina a celui îndragostit de cunoastere, având menirea de a fi un „sacerdotum creationis” pentru realizareaarmoniei în jurul sau.

Nichifor Crainic (1889-1972), gânditor crestin-ortodox, tânar teolog fiind, simtise ca secolul XX se îndeparta de Evanghelie, ca asa-zisii „oameni de cultura” nu mai voiau sa auda de „viata intelectuala bisericeasca”. În 1913, Crainic afirma ca un intelectual crestin „nu trebuie sa scape niciodata prilejul de a pune fata în fata lucrurile cele vechi ale credintei cu cele noi ale civilizatiei, de a privi prin prisma religiunii toata complexitatea acestei civilizatii si de a scoate în relief cuvântul Evangheliei, clarificând astfel spiritele si introducând în viata moderna curentul viu si înviorator al credintei si moralei”.

Dumitru Staniloae (1903-1993) observase si el ca intelectualitatea româna s-a îndepartat de credinta poporului: „Trebuie sa sfârsim cu aceasta, trebuie sa avem o alta intelectualitate. Trebuie sa ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru”.

Ne aflam într-o perioada grea pentru tara si rolul, în primul rând al intelectualilor, este sa-si concentreze toate fortele pentru iesirea cu bine din aceasta perioada, sa se angajeze în politica, sa dea dovada de demnitate, de viziune clara, fiindca asa cum spunea, dupa câte îmi amintesc, Jean-Jacques Rousseau, destinul fiecarui om înseamna politica. Extrapolând, putem spune ca destinul fiecarui popor înseamna politica… buna sau gresita!

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

DANIELA DELIBAS, redactor-crainic la Radio Vocea Evangheliei Suceava a publicat la Editura Little Lamb în luna februarie a acestui an cartea intitulata într-o maniera curajoasa „Femeia care muta muntii”.

 Aceasta noua carte pentru femei are ca motto versetul: Adevarat va spun ca daca va zice cineva muntelui acestuia: ”Ridica-te si arunca-te în mare”, si daca nu se va îndoi în inima lui, ci va crede ca ce zice se face, va avea lucrul cerut. (Marcu 11:23)

„Inspirându-ma din viata personala dar si din trairile altor femei despre care am aflat citindu-le cartile, - Domnind peste împrejurarile vietii, de Ligia Seman, Anotimpurile Inimii, de Gigi Graham Tchividjian, Pathway to Purpose for Women, de Katie Brazelton, Adevarata valoare a unei femei,de Lisa Bevere si altele -, am scris aceasta carte cu gândul la tine, o femeie care se lupta în viata de zi cu zi cu o sumedenie de munti si care, rareori, gaseste în ea puterea de a transforma lacrimile de tristete din viata ei în lacrimi de bucurie. Nu sunt o femeie care a fost scutita, pe parcursul vietii, de lupta cu diferiti munti, fie ei sub forma de lacrimi, de framântari, de neajunsuri, de probleme si situatii dificile sau, fie ei, sub forma de stres, de cârtire, de nemultumire si de dezamagire fata de viata. Am avut si eu parte de astfel de momente, tocmai datorita faptului ca nici o femeie nu va putea vreodata fugi de durerea fizica, sau sufleteasca, oricât de buna atleta ar fi. Inima mea s-a ridicat atunci la Ceruri si Si-a întrebat Creatorul: Ce trebuie sa învat de aici? Cum anume trebuie sa ma comport în aceasta situatie pentru ca numele Tau sa fie proslavit, printre oameni, si pentru ca inima Ta sa gaseasca placere în mine?

Principiile prezentate în aceasta carte sunt raspunsul pe care Dumnezeu mi L-a dat, si care este unul atât de minunat! „Femeia care muta muntii” va marca pentru orice femeie care va avea placerea de a o citi începului unei noi vieti traite împlinind scopul minunat pentru care a fost creata si mutând deoparte multitudinea de munti care tinde sa o zdrobeasca, zilnic. Doar atunci femeia se va ferici pe sine si va ferici la rândul ei pe altii, prin simpla ei existenta! Îti doresc sa fii o femeie care muta muntii, astazi si în fiecare zi! Ma rog ca  Dumnezeu sa te ajute la aceasta, si Sa-si ia slava si gloria din viata ta, si din a mea, mereu!” (Daniela Delibas)

Esti casatorita si dezamagita sa constati faptul ca, alaturi de iubitul tau sot nu traiesti adevarata fericire si împlinire, asa cum ai crezut si ai visat? Esti casnica iar monotonia, frustrarile si greutatile vietii te aduc, câteodata, în pragul depresiei? Te desconsideri mereu spunând ca tu nu esti în stare sa faci nimic, în lumea aceasta, care sa conteze? Femeia care muta muntii, te va ajuta sa întelegi de ce, uneori, sotul tau te raneste, de ce statutul de mama poate fi presarat cu lacrimi, sau de ce viata îti poate parea, câteodata, searbada si fara sens. Tu nu esti doar o femeie neînsemnata din milioanele de femei din lume care se lupta, în viata de zi cu zi, cu o sumedenie de munti, ci esti o fiica a Cerului, creata cu un scop bine determinat si minunat. Doar îndeplinind acest scop divin, devii femeia care este o binecuvântare atât pentru familia ei, cât si pentru biserica si pentru societate. Devii femeia care muta muntii!

„Femeia care muta muntii este titlul cel mai încurajator pentru femeia din ziua de astazi. Autoarea observa cu o finete nobila, situatia speciala în care se gaseste vasul sensibil – femeia se confrunta cu numeroase probleme delicate, prezentate în paginile care urmeaza cu o mâna sigura si matura -, însa, cartea aceasta nu se opreste la o prezentare obiectiva a vietii, cu toate punctele ei negative. Se pune pe tapet capacitatea femeii de a gasi solutii la problemele ei, aceasta calitate fiind rezultatul parteneriatului ei cu Dumnezeu.” (Ligia Seman)

„Daniela Delibas este o crestina matura care nu-I aminteste zilnic Lui Dumnezeu cât de mari sunt muntii din viata ei, ci fiecarui munte îi spune cât de mare si biruitor este D-zeu. Studiind cu atentie cartea, îti dai seama ca muntii problemelor si suferintelor de tot felul  sunt un numitor comun, de cele mai multe ori.Autoarea nu ne îndeamna sa le poruncim triumfalistic sa se mute din calea noastra, ci ne ia într-o calatorie, pas cu pas, în escaladarea lor, indiferent de înaltime. Acest alpinism spiritual împreuna cu Domnul  întareste omul dinlauntru si ne schimba complet perspectiva. Împreuna cu Daniela, si cu cele care vor avea întelepciunea sa faca acest studiu, vom binecuvânta pe Cel care a pus muntii în calea noastra, nu ca sa ne limiteze orizontul, ci ca sa ne sporeasca dorinta de a ne înalta mereu mai sus.” (Angela Tiprigan)

Daniela Delibas este absolventa a Facultatii de Litere din cadrul Universitatii de Stat din Oradea si a Facultatii de Teologie din cadrul Universitatii Emanuel din Oradea. Este redactor-crainic la Radio Vocea Evangheliei Suceava si, împreuna cu sotul, Mitica, si cu cei trei copii, Marcu, David si Elisa, locuieste în Ipotesti, Suceava.

***

Daniela Delibas, din postura în care s-a consacrat, aceea de redactor-crainic la Radio Vocea Evangheliei,  face ea însasi  o interesanta si necesara prezentare VIDEO a cartii  Femeia care muta muntii, la Alfa Omega TV.

Zilele trecute, la Sediul Central al Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu”, a avut loc lansarea unui nou volum „Rotonda falnicilor tei”, aparut recent la Editura „Pontos”, a prozatorului Gheorghe Marin si a romanului în doua volume „Evadat din Basarabia cotropita”, aparut la Editura „Bogdana”, a bucuresteanului basarabean Stelian Nicula.
Mai întâi octogenarul Gh.Marin a tinut sa mentioneze ca Stelian Nicula, care nu a putut fi prezent la eveniment din cauza unor probleme legate de perfectarea documentelor pentru trecerea frontierei, este consatean si fost coleg de clasa la scoala primara din satul Câslita-Prut, plasa Reni, judetul Ismail, fiind bucuros ca dupa o perioada îndelungata de timp s-au regasit în lumea cuvintelor, fiind brutal despartiti atunci când armata sovietica „eliberatoare” a impus frontiera pe malul Prutului, unul refugiindu-se în Tara-mama, altul ramânând în Basarabia ocupata.
Pe post de moderator, Arcadie Suceveanu, presedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, a mentionat: avem bucuria de a ne întâlni cu o distinsa personalitate a culturii noastre, semnatarul unei nou volum de proza, care înregistreaza un adevarat reviriment, dând viata cartilor una dupa alta: de memorii, nuvele, pentru copii s.a. Titlul cartii lansate este unul foarte frumos, poetic, semnificând parca românimea întregita la Masa brâncuseana. Proza domnului Marin este mai putin obisnuita, fiind la interferenta dintre genuri: eseistica, nuvelistica, memorii. Este unul din putinii cunoscatori ai evenimentelor istorice traite, „un translator de memorii”, cum foarte bine îl defineste scriitorul Ion Hadârca. Gh. Marin se dovedeste a fi cu mai multa savoare un portretist iscusit, interpret al unor evenimente si detalii inedite. Acest tip de carte se citeste foarte usor. Personal, la lectura ei, citeam pagina dupa pagina, vrând parca sa nu se mai termine. Lucrarea deschide portite în biografia unor personalitati dragi noua tuturor. Unele întâmplari pot servi ca nucleu, subiect pentru povestiri, nuvele documentare mai extinse, chiar si pentru romane. Ma bucur ca autorul la aceasta vârsta frumoasa este foarte activ, o prezenta cunoscuta si în publicistica. L-am cunoscut vreo 35 de ani în urma în calitate de vice-presedinte al Comitetului pentru Edituri, Poligrafie si Comertul pentru Carti. Domnia sa a semnat pentru aparitia a zeci si zeci de mii de volume, atunci fiind doar o singura editura – „Cartea moldoveneasca”. Erau trase tiraje mari, astfel ca de pe urma vânzarii lor în bugetul republican anual se varsau circa 12 milioane de ruble, o cifra impunatoare. Domnul Marin n-a facut figura de sef mare, mai mult, era ca un factor de detensionare atunci când apareau situatii critice si au fost nu putine, ajungându-se pâna la hotarâri de „ghilotinare” a unor volume semnate de scriitorii I.Cibotaru, I.Vatamanu, P.Carare, P.Botu s.a., salvând imaginea scriitorului si a redactorului de carte. Umorul si întelepciunea care-l caracterizeaza îl ajutau sa solutioneze o parte a „nodurilor gordiene” din cele mai complicate. Sunt pretioase paginile din aceasta carte, care îi readuc în actualitate pe nonagenarul Anatol Gujel, regretatii Gheorghe Voda, Gheorghe Malarciuc s.a., scriitori care fac parte din generatia de aur a literaturii noastre, care ne prezinta prietenia exemplara dintre scriitori, ce trebuie sa ne serveasca model de concordie. Domnul Marin cu multa candoare mai scrie si despre scriitorii din generatia mai tânara, bunaoara colegii Nicolae Dabija, Ion Hadarca, Claudia Partole etc. Sunt pagini frumoase, înduiosatoare, asa ca va felicit din tot sufletul domnule Marin pentru aceasta noua realizare. Romanul domnului Stelian Nicula doar o sa-l prezentam, dar speram sa facem o lansare cu prezenta autorului.
Poetul si parlamentarul Ion Hadârca, „nasul” si prefatatorul unor carti de-ale lui Gh.Marin, a apreciat evenimentul ca pe o sarbatoare. Cartea „Rotonda falnicilor tei” este rodul unei mari prietenii, iar efortul actului creator este unul salvator. Autorul insista întru salvarea prin cultura. Cartea poate fi citita în mod dublu, pentru ca însusi Gh.Marin a trecut prin drame mari. Ea este prefatata de acad. Gheorghe Ghidirim, care face parte din cohorta marilor personalitati. Sunt de aceeasi parere cu Arcadie Suceveanu, când a spus ca titlul este poetic. Vezi dupa lectura cât de clar defineste el semnificatia, pare ca suntem adunati la un simpozion în jurul rotondei pentru a discuta problemele neamului legate de limba româna, sentimentele patriotice, demnitatea nationala. Începând cu evocarea lui Alexe Mateevici, pentru care autorul are numai cuvinte de lauda, gaseste detalii inedite, cum sunt, de exemplu versurile adresate direct Tarului la 100 de ani de la cotropirea Basarabiei, anul acesta în luna mai vom marca bicentenarul acestui trist eveniment pentru neam. A fost un act de mare curaj pentru poet atunci când a scris aceste versuri cutremuratoare, aduse în actualitate si care constituie un filon al demnitatii nationale. Urmeaza portretizarea unui grup de scriitori despre care s-a pomenit, ei facând parte din generatia de sacrificiu si de risc, este vadit calvarul prin care a trecut aceasta generatie. Ma bucura noua carte si primesc cu rezerva faptul ca m-a inclus si pe mine în rotonda. M-a miscat evocarea parintelui meu. Vreau sa amintesc aici cum împreuna cu domnul Marin visam la deschiderea unei edituri a cartilor pentru copii, am pregatit documentatia necesara, dar având o plecare la Moscova, unde am fost filat, verdictul a fost negativ pentru aceasta initiativa. O fi de vina securitatea, regret ca nu s-a fondat aceasta editura a cartilor pentru copii. Si ultimul aspect – evocarea celor dragi – Doina si Ion Aldea Teodorovici. Am fost nu o data în ospetie pe vremuri în aceasta familie, eram impresionat de minunata lor biblioteca, unde, cred, mai dainuie cântecele patriotice ale celor doua inimi gemene, se mai simte candoarea aromei florilor de tei. Îndemn autorul sa mai scrie carti, inclusiv pentru copii, pentru ca este mereu tânar sufleteste.
Gheorghe Ghidirim: e greu pentru un chirurg sa vorbeasca de pe acelasi esichier cu predecesorii sai, remarcabilii scriitori A.Suceveanu si I.Hadârca, dar totusi voi încerca sa punctez câteva gânduri. Îl cunosc pe Gheorghe Marin din 1960. Am ramas placut surprins de inteligenta, cunostintele si curajul domniei sale. Atunci la putere era Boduil, care a adus enorme daune culturii nationale, mai mari decât întreg imperiul otoman. Gheorghe Marin are cuget si suflet curat si spune adevarul. Despre toti si tot ce a scris, a facut-o cu multa caldura, nu observam invidie, ci daruire. Este foarte impresionanta evocarea prieteniei celor patru scriitori, care s-au casatorit în aceeasi zi: Gheorghe Marin, Gheorghe Malarciuc, Alexei Marinat si Arhip Cibotaru, avându-l de nas pe marele actor Constantin Constantinov(cea mai stralucita Chirita din teatrul basarabean). În aceasta carte descoperim o rara frumusete sufleteasca. M-a frapat ceea ce am aflat despre scriitorul crestin Vasile Militaru. Regimul comunist din România, nu mai putin odios decât la noi, l-a întemnitat si l-a maltratat, a trecut în vesnicie cu moarte de martir. El este un exemplu pentru generatia tânara de astazi. Mi-au provocat profunde emotii poezia „Mama”, pe care vreau s-o citesc în continuare si care cu reala îndreptatire poate sta alaturi de versurile închinate fiintei dragi care ne aduce pe aceasta lume ale lui Grigore Vieru si George Cojbuc.
Nepotul Cristi Aldea Teodorovici, împreuna cu un grup de tineri interpreti: Adriana Rusu, Felicia Dunav, detinatoarea Marelui Premiu la Festivalul „Doua inimi gemene”, editia 2011; Cristi Papanaga, Lavinia Rusu, ambii laureati ai aceluiasi festival si Anisoara Balmus, i-au daruit lui Gheorghe Marin un buchet de rascolitoare melodii patriotice din repertoriul Doinei si Ion Aldea Teodorovici, dar nu înainte ca sa-i multumeasca iubitului „babalas” (cum îi spunea în copilarie bunelului) pentru frumoasa carte aparuta si lui Dumnezeu ca i-a daruit acestuia viata si memorie lunga, cu puterea de a o împartasi si în continuare în viitoarele carti, si-a destainuit visul în care bunelul o tinea de mâna pe micuta Doina, fiind nu departe si bunita Eugenia, multumindu-i si ei pentru ca are grija de amândoi.
Maria Sarabas, apreciata interpreta de muzica populara, a multumit numerosilor participanti la eveniment, care i-a pus în fata pe doi oameni venerabili, unul din ei Stelian Nicula fiind chiar unchiul distinsei profesoare universitare si cântarete. Este interesant ca S. N. nu face parte din rândul scriitorilor, dar ajuns la onorabila vârsta de 80 de ani în aprilie 2010, dupa moartea scumpei sotii, a simtit nevoia sa-si reverse în cuvinte scrise tumultoasa biografie personala, a satului si a taranilor din Câslita-Prut. Stabilit de ani buni în Bucuresti, n-a uitat radacinile de unde a pornit. A învatat la scoala primara cu Gheorghe Marin, apoi a facut Liceul la Ismail, a lucrat câtiva ani pe post de învatator la bastina, dar a venit „puhoiul rosu” si în 1946 s-a refugiat în Tara. Aici a învatat la Politehnica, a lucrat inginer, devenind apoi director general al Uzinei „Grivita Rosie” din Bucuresti, încheindu-si stralucit cariera în fotoliu de ministru al Constructiei de Masini. Maria Sarabas a remarcat ca unchiul ei a scris cu multa dragoste si evlavie despre satul în care s-a nascut, a studiat multe documente de arhiva. Cele doua volume reprezinta un roman autobiografic, în care sunt evocate viata si traiul câslitenilor, nepoata fiind mândra de memoria si imaginatia bogata a lui S.Nicula, care i-au permis sa oglindeasca minunate peisaje, folosind cu iscusinta metafora, comparatia etc, exprimându-si speranta ca romanul le va trezi revelatie cititorilor. A mai spus ca autorul trudeste la o a treia carte cu aceeasi simtire româneasca care-i uneste pe toti românii si ca satul Câslita-Prut mai are porniti în lume multe personalitati notorii: fostul ministru al Educatiei Ilie Vancea, istoricul si folcloristul Valeriu Chiperi s.a., prezenti la manifestare, facând un apel pentru fondarea unei asociatii a câslitenilor.
Valeriu Chiperi: Domnule Marin sunteti un model pentru noi, ca si oamenii despre care scrieti, sunt oameni buni, si exemplu lor parca ne îndeamna si pe noi sa devenim mai buni. Sper ca la Hramul satului sa mai facem o lansare, am si vorbit cu primarul, care a îmbratisat cu toata inima aceasta propunere. Am sorbit cartea în câteva zile, ca de altfel si pe a domnului Stelian Nicula. Prin romanul „Evadat din Basarabia cotropita” mi-am amintit despre cele povestite despre satul nostru de bunica si strabunica, fiind pretioase aceste relatari, pentru ca ele spun adevarul din perioada interbelica, mai putin cunoscuta, chiar si de unii profesori de istorie. Mi-a placut foarte mult cum este descrisa viata satenilor, evlavia lor pentru credinta în Dumnezeu si felul cum o transmiteau copiilor. Cât de frumoase erau relatiile dintre rude si netarmuita dragostea fata de pamânt! Sunt cutremuratoare paginile despre felul în care s-a cedat Basarabia, fara sa se traga un foc de arma, cum a venit balaurul rosu în sat cu „politrucii”, care încercau sa puna calusul în gura oamenilor. Familia Vancea a fost prima deportata „în Siberii de gheata”. Doresc protagonistilor multa sanatate pentru a scrie si alte carti, caci noi le vom citi cu multa recunostinta. Având asemenea personalitati, avem îndreptatita motivatia sa fondam o asociatie a câslitenilor. Domnul Vancea este primul om cu studii superioare din sat si cu functia de ministru.
În replica, Ilie Vancea, apreciind valoare cartilor care au fost lansate si a luarilor de cuvânt, a concluzionat: asistând la aceasta minunata sarbatoare de suflet ma simt de parca s-ar fi turnat ulei în candela sufletului meu si a Neamului întreg, la care moderatorul Arcadie Sucevanu a adaugat: sa dea Dumnezeu ca niciodata sa nu se termine uleiul din candela Neamului si sa ne tot adunam la asemenea rotonde pâna la întregire.
Marcela Mardare, editoarea volumului „Rotonda falnicilor tei”: Cartea este de fapt o continuare a celorlalte, care au aparut tot la „Pontos” în 2008, 2009, exceptându-le pe cele pentru copii. Autorul a stiut sa adune în proaspatul volum scriitori din mai multe generatii. În scriitura domnului Marin simti dragostea fata de aproapele nostru, care atât de mult ne lipseste în aceste timpuri zbuciumate la care suntem martori oculari. Autorul a pasit pragul celor 80 de ani, fiind în suflet copil. Îi dorim sanatate si sa-i sporeasca otelul în penita pentru a scrie noi carti si a ne aduna si la alte rotonde, tot atât de frumoase.
Gheorghe Marin, coplesit de emotii, a multumit tuturor pentru prezenta, cuvinte frumoase, organizare, editare si gazduire, încheind cu: m-am simtit la fel cum ma simteam la vârsta de sapte ani, dar si mai frageda, când ma duceam cu mama la biserica si ascultam slujba religioasa. Va astept si la alte lansari, caci scriu în continuare.
Pentru cei interesati sa citeasca cartile despre care am relatat, le spunem ca se pot adresa la Biblioteca Municipala „B.P. Hasdeu” si la filialele acesteia.
Raia ROGAC

Vavila POPOVICI

 .

„Din Eul rastignit de iubirea pentru celalalt, curge viata vesnica.”

M.-A. Costa de Beauregard

 .

Trist poti fi atunci când esti singur, când ai nevoie de sprijin, de cuvinte mângâietoare sau când alaturi de altul fiind, suferi pentru suferinta celui de lânga tine, suferi împreuna cu el si încerci sa-i usurezi tristetea cu ajutorul cuvintelor, gesturilor… Tristi suntem când ne amintim de momentele dureroase ale vietii noastre, sau ale celor pe care îi iubim. Tristi suntem în aceasta Saptamâna a Patimilor lui Hristos, amintindu-ne de durerea si suferintele Sale: umilinta de a cara propria-I cruce si a fi scuipat, piroanele batute în membre, coroana de spini de pe cap, sabia împunsa în coaste… Si toate îndurate pentru ca noi sa avem drum liber spre Dumnezeu. Dar, la capatul celalalt sta speranta care face ca sufletele noastre sa poata primi bucuria Învierii. Prin cunoastere înlaturam tristetea din sufletele noastre. Avem nevoie de evadarea gândurilor catre trecut si viitor. Iar trecutul înseamna Traditie si Nicolae Iorga spunea ca „Traditia poate fi uitata, dar ucisa, nu!” Si generatia mea a trait vremurile uitarii… Omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera datorita unui cod al valorilor, a unei traditii culturale si spirituale. În momentul când sunt negate traditiile culturale, oamenii se neaga de fapt pe sine, iar natiunea se poate confrunta cu o criza de identitate. Comunismul s-a opus cu vehementa oricarei traditii. În Manifestul Comunist al lui Marx – documentul principal al partidelor comuniste – se recunoaste pe fata rolul malefic al doctrinei: „Revolutia comunista reprezinta ruptura cea mai radicala cu relatiile traditionale; nu este de mirare ca dezvoltarea sa implica ruptura cea mai radicala cu ideile traditionale”. Dar iata ca roata vietii nu s-a blocat, ea ne-a readus traditiile, sarbatorile… si ele nu au putut fi ucise!

Traditie, înseamna trecut, o suma de valori, conceptii, obiceiuri sau credinte care se pastreaza la un popor sau chiar la nivelul întregii umanitati, concentrate fiind în jurul unui Adevar. Exista o traditie Sfânta si o traditie a poporului. Este bine sa ne dam seama de diferenta lor, cu toate ca amândoua slujesc Binele, frumosul si Adevarul. Traditia populara s-a transmis de-a lungul secolelor prin viu grai, inspirata din întâmplarile, observatiile, experientele acelor zile de demult, prin obiceiuri perpetuate (transmise de la o generatie la alta), iar Sfânta Traditie se refera strict la învataturile lui Hristos, transmise Apostolilor si continute în Sfânta Scriptura.

Iata ca intram în Saptamâna Patimilor si fiecare zi este marcata de Biserica prin slujbe minunate, numite Denii, numele lor venind de la slavonescul „vdenie”, însemnând priveghere sau slujba nocturna. Prima dintre Denii se tine chiar în seara Duminicii Floriilor si este Denia pentru Lunea Mare. Ultima are loc în Vinerea Mare si este cutremuratoarea Denie a Prohodului Domnului, dupa care urmeaza Noaptea Învierii.

Niciodata nu trebuie sa ramânem în bratele tristetii, „sa nu plantam copacul tristetii în inimile noastre”, dupa cum ne sfatuia un poet, ci sa avem în spate trecutul si în fata „cartea bucuriei”, pentru a putea duce lupta pe mai departe, în aceasta viata. Sa întrevedem, sa gândim un scop, cel mai mare fiind cel al mântuirii noastre, speranta sa ne umple sufletul! A spera este ca si cum ti-ai construi o barca, te-ai urca în ea si ti-ai propune sa ajungi la malul celalalt. Poate sa nu ajungi, sa se rastoarne barca, sa pierzi cârma, sa întâmpini valuri mai mari sau mai mici, dar daca stii sa eviti pe cât posibil toate obstacolele si sa lupti pentru înlaturarea lor, o data ajuns la celalalt mal, vei stii ca viata pe acest pamânt nu a fost zadarnica, ca ai avut o menire si te-ai straduit s-o îndeplinesti. Speranta care ne calauzeste, ne presara-n drum flori si ne daruieste energii dumnezeiesti.

În aceste zile triste, de sarbatoare religioasa crestina asteptam Învierea Domnului, ne pregatim sufletele pentru bucuria trairii ei. Sarbatoarea Învierii lui Hristos este numita si Paste sau Pasti, interpretarea duhovniceasca a cuvântului fiind acela de trecere. Ea a devenit o traditie în viata noastra, a crestinilor, în viata Bisericii, fiind cea mai veche sarbatoare crestina, sarbatorita înca din epoca apostolica.

Dupa credinta noastra crestina, în aceasta zi – Vinerea Patimilor – a avut loc moartea lui Iisus care a fost rastignit si a murit pe cruce pentru rascumpararea neamului omenesc de sub jugul pacatului stramosesc. Acestei zile i-am dedicat poemul:

Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos./ Se-aude toaca./ Credinciosii se-ndreapta spre biserici./ Încep slujbele religioase./ Îngerii coboara blând din cer,/ întind aripile deasupra capetelor noastre./ Îsi pregatesc glasurile,/ Preotii-nalta rugaciuni./ Se-aud cântari de cinstire, se – nfioreaza întreaga fire./ Se-aprind lumânari,/ se lumineaza inimile si gândurile noastre./ Se cânta Prohodul…/ Îngerii tristi cânta cu noi! Clopotul bate./ Pe cer trec nori alungati de vânt./ Pasari tresar din somn speriate./ Printre fosnet de aripi si unde sonore,/ lumânarile noastre,/ unite-ntr-o singura lumina mare./ Învaluiti în propria lor lumina/ Îngerii sunt printre noi!/ Înconjuram biserica împreuna cu preotii,/ purtatori ai sfântului Epitaf./ Ne oprim de patru ori/ si ne hranim sufletele cu rugile lor./ Trecem pe sub Epitaf…/ Îngerii sunt cu noi!/ Biserica-i prea plina./ În jur roiesc enoriasii./ Vinerea Mare a Patimilor lui Hristos!/ Îngerii se afla printre noi!

De secole rememoram tristetea acelor zile, acelui timp, Patimile lui Hristos, Cel venit sa ne lumineze, sa ne dezvaluie sensul vietii, iar Învierea Domnului este un moment încarcat de lumina, de bucurie, seninatate, dragoste si speranta. Biserica, asezata si înaltata pe Traditia Apostolilor, propovaduieste aceasta sfânta sarbatoare prin episcopii asezati de catre Apostoli si urmasii acestora.

Ouale rosii pe care le pregatim simbolizeaza mormântul purtator de viata al Domnului nostru Iisus Hristos, care s-a deschis la Învierea Sa din morti. De aceea, când se aprinde Lumina Învierii, când se sparg ouale prin ciocnire la masa, când se întâlnesc oamenii pe strazi, crestinii îsi spun: Hristos a înviat! – Adevarat a înviat!

Din „Articole si eseuri – vol.II”