Revista ARMONIA

 ION IONESCU BUCOVU

.

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.

În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.

Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.

Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.

Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.

Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.

Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?

În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.

Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.

Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.

Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.

Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.

27 februarie 2012

Elisabeta IOSIF

.

„Dimineata poetilor” – întâlnirea din ajunul Martisorului

   .

„În farâmiturile ramase dintr-un foarte îndepartat banchet al zeilor,

sarbatoarea este în acelasi timp punte, bucla si vârtej”

                                    Constantin Noica

    .

O sarbatoare a însemnat si aceasta reuniune a scriitorilor Filialei Bucuresti a Ligii Scriitorilor Români spre sfârsitul lunii februarie a acestui an, 2012, dupa o iarna viforoasa, nastrusnica, de numai trei saptamâni, într-o zi cu mult soare si de renastere a primaverii.

Snurul rosu-alb, considerat si o „funie a anului”, împletind cele doua anotimpuri, iarna-vara, simbolizeaza si traditiile Dochiei, belsugul si frumusetea, oferirea lui fiind un dar pentru sanatate

„Te leg prin alb, mereu, cu inocenta mea,/

Dezleg prin rosu, de deochi, mereu o stea,/

Pe fruntea ta. În Martie îti strâng din jur,/

Dorinta si ardoarea mea.

Si-a zilelor din snur…”

(Elisabeta Iosif).

.

„Primavara – ger si ghiocei/

zâmbet pe frunza verde/

abur în aer.

Muguri – geamat de muguri/

roua cu ochi luminosi/

berze pe ape”

(Viorel Gongu) .

 

Asadar, un dar si o sarbatoare a însemnat si recitalul poetilor bucuresteni prezenti la aceasta reuniune literara (Ana Maria Balas, Stefan Lucian Muresanu, Elis Râpeanu, Viorel Gongu, Elisabeta Iosif, Vasilica Ilie, Constantin Stroe), poeme onorate cu momente muzicale alcatuite de pianista-poeta, Maria Calleya.

 Aceasta „Dimineata a poetilor” este, de fapt, o continuitate a unui „Proiect cultural”, început în 2011 cu concursul Bibliotecii Municipale Sadoveanu din Bucuresti, a tinerilor si profesorilor Colegiului National de Muzica George Enescu, a studentilor Universitatii Hyperion si a revistei Art aut. În anul 2012 acest proiect – program se va dezvolta într-o manifestare culturala intitulata „Confluente”, dorindu-se o îmbinare a poeziei cu muzica si arta.

.

Elisabeta IOSIF

Presedinte LSR Bucuresti

26 februarie, 2011

 

Moto: „Istoria nu este acumularea eveni-mentelor de orice fel care s-au întâmplat în trecut. Este stiinta societatilor umane” Fustel de Coulanges

Realizând din ce în ce mai mult intensitatea dramatica a inadvertentelor existentiale ale prezentului, pentru multi dintre români, aflarea noutatilor sau ascultarea povestilor (mai ales a celor de succes) despre fratii lor din diaspora, fie ea americana sau europeana, poate fi o activitate „productiva”, aducatoare de beneficii, prin curajul, vointa si încrederea pe care (intrinsec) le furnizeaza. Un vechi si valoros crez suna astfel : „ … de ce sa invoci o mie de motive pentru care nu ai reusit, când îti era suficient doar un singur motiv sa reusesti?”. Pornind de la aceasta protaza, sunt de admirat cei care, indiferent de locul unde se stramuta, îsi propun sa reuseasca, surmontând orice greutate pe care o întâmpina. Oameni care, cu foarte multa dedicare si un efort pe masura, prin harnicie si „încapatânare”, îsi construiesc acolo – departe – o casa (tara promisa), o familie, leaga prietenii durabile, dar nu uita nicio clipa aroma inconfundabila a pamântului natal, desprins din sacralitate (tara de suflet).
Cu exemple de contemporani români talentati si valorosi, s-ar putea constitui o lista inepuizabila de nume, iertata ne fie mentionarea doar a câtorva dintre ele, fulgurate în minte: George Roca, Elena Buica, George Filip, Ovidiu Creanga, Cristian Petru Balan, Corneliu Drinovan, Ionela Van Rees-Zota, Romeo Niram, Mariana Zavati Gardner, Ionut Caragea, Viorel Roman, Simona Botezan, Viorel Nicula, Lucian Oprea. Un astfel de om este si distinsul scriitor si publicist român, stabilit în însorita Arizona, OCTAVIAN CURPAS care, împletind preocuparile sale literare, publicistice cu o înalta tinuta morala, reuseste – în foarte scurt timp – sa se impuna ca una dintre personalitatile românesti din diaspora ultimilor ani.
Prin noua sa carte, intitulata: Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, autorul, cu o persuasiune admirabila, reuseste sa scoata la lumina, ca dintr-o biblioteca afectiva a timpului: oameni, documente, destine, valori. Tesând – prin intermediul acestora – pagini de jurnal cu valoare documentar-istorica, Octavian Curpas rescrie printr-o subtila investigatie psiho-sociala – istoria diasporei românesti de la mijlocul secolului trecut. Desi par destul de îndepartate vremurile ce fac parte din inventarul cartii sale (având în vedere tineretea autorului), acesta reuseste sa surprinda audienta, prin recrearea atmosferei specifice epocii evocate, sa contureze personajele cu suficienta abilitate scriitoriceasca, sa realizeze o lucrare placuta, prezentând reusite si esecuri, fast si nefast, picurând peste toate acestea o veritabila simtire româneasca, îmbogatita, valorizata si calita în focul dorului de tara.
Întâmplarile sunt veridice, personajele existând aievea, unele din ele locuind înca în spatiul american sau vest-european. Firul epic incumba atribuirea fiecarui personaj în parte a unui dublu rol: actor în propria poveste de viata, dar si de spectator al acesteia (îmbogatit printr-o noua perspectiva asupra experientelor traite). O posibilitate unica pentru autor de a investiga, de a cerceta, de a pune lucrurile cap la cap si de a-si construi, pas cu pas, succesul garantat al lucrarii sale. Autorul surprinde prin capacitatea sa de a crea sau mai bine-zis de a recrea personajele, de a le asculta povestile de viata si de a le repovesti, atribuindu-le sensuri noi, semnificatii speciale, prin întreteseri – în jurul acestor pitoresti personaje – a noi aure de lumina. Nazdravanul Dumitru Sinu este – în aceasta carte – exemplul unui luptator, al unui om de un curaj deosebit, înzestrat de providenta cu o rabdare de fier si o rara consecventa, în atingerea telurilor sale. Un personaj inteligent, subtil, care e si hâtru, pe deasupra, ce reuseste sa creeze din povestea sa de viata, o poveste pe care cititorul o va recunoaste, asumându-si-o cu încredere. Indiferent ca se deruleaza aventurile existentiale ale lui Dumitru Sinu sau ale celorlalte personaje, cuceritoare – în mod deosebit – este vointa autorului de a scoate din fiecare poveste, din fiecare traire, esentialul, plusvaloarea, morala.
Caracterizarea lui Dumitru Sinu este cel mai bine realizata de autorul însusi: “63 de ani de exil înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten. “
Povestea lui Dumitru Sinu este una destul de complexa, autorul realizând un mozaic al evenimentelor traite de acesta. Momentele esential-umane: nasterea, scoala, prima dragoste, casatoria, familia, prietenii, sunt cele care au lasat urme adânci în constiinta eroului Dumitru Sinu, repere ce i-au colorat viata, cu momente de bucurie ori de aspra dezamagire, de fericire sau de tristete aparent iremediabila. Mediind fiecare conversatie avuta cu eroul cartii, Octavian Curpas face scurte prezentari, introduceri, ofera explicatii suplimentare, probând astfel o vasta cultura generala (atât a sa, cât si cea a personajului sau). Momentele se sudeaza, astfel, între ele, fara întreruperea firului epic. Acest lucru face ca fiecare capitol al lucrarii sa contina atât secvente unice, istorii separate, de sine statatoare, dar si piese de legatura cu acelasi puzzle existential relatat (prin invizibilele retele create între fiecare personaj si personajul central al cartii).
Convingerile eroului, care are la baza scoala vietii (asa cum o numeste el), se împletesc armonios cu scurtele divagatii cu valente de discurs literar, istoric, filosofic ale autorului, pentru ca acest savuros melanj emotional sa contina sarea si piperul, necesare unei scrieri de calitate. Iata ce opineaza autorul, prezentând dragostea dintre Dumitru Sinu si sotia sa: „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei.” De o astfel de poveste de dragoste a avut parte eroul cartii, o dragoste care supravietuieste timpului, pastrând vie flacara spiritului. O poveste extrem de frumoasa, între doi oameni care au stiut sa-si uneasca destinele si sa pastreze intact – peste ani – respectul reciproc: „Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”
Cât despre epuizarea povestilor de viata ale personajelor cu care nea Mitica s-a intersectat de-a lungul vietii sale, autorul face precizarea: „Despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce! Profile umane atât de variate s-au intersectat cu persoana lui în anii petrecuti în exil, încât daca ai rabdare sa le analizezi în amanuntime, este putin probabil sa nu descoperi în fiecare macar un graunte de învatatura sau o picatura de cunoastere. 460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente! Cei care i-au fost apropiati, s-au bucurat si se mai bucura înca de pastrarea amintirilor vii în memoria lui.”
Motivatiile exodului sunt diverse. De cele mai multe ori, oamenii alerga spre împlinirea unui vis, indiferent ca se numeste visul „occidental” sau visul „american”. Pentru personajele enumerate în carte, timpul si conjunctura istorica nefavorabila i-au facut sa paraseasca tara si sa-si caute norocul în alta parte. Severa si nejustificata prigoana comunista le-a determinat sa ia calea exilului. Multe dintre ele, ajungând în diaspora, reusesc sa-si converteasca visul în acceptare, recunoastere, împlinire si prestigiu. Începuturile fiecarei povesti de viata sunt – aproape întotdeauna – dificile. Într-o societate noua, bazata pe alte principii etice, morale, etnice, religioase, sociale dar – mai ales – legate de credibilitatea muncii, integrarea poate fi un proces dificil, pentru unii chiar dureros de lent. În timp, batalia pentru câstigarea încrederii si respectului, dusa cu foarte multa determinare, permite ca razboiul sa fie câstigat. Pentru cei mai multi emigranti, adoptati de tarile în care au purces, finalizarea acestui acerb razboi înseamna începutul adevaratelor reusite (profesionale, literare sau artistice) prin deschiderea de noi oportunitati si, mai ales, prin satisfactia produsa de recunoasterea eforturilor proprii. Lucru care, din pacate, în România zilelor noastre, se întâmpla mult prea rar sau aproape deloc. Iata una dintre motivatiile exodului tinerilor si oamenilor de valoare ai tarii, care pleaca pentru a lucra si de a crea plusvaloare unei altei tari (a „viselor” lor, adesea împlinite).
Cu toate acestea – si aici este cazul lui nea Mitica, dar si al lui Octavian Curpas – tara de suflet ramâne România, cu mai mult relele si mai putin bunele ei. O tara pe care unii doar o mai intuiesc în visele lor târzii, dar pentru care pastreaza o dragoste profunda, cum o umila rugaciune în prag de seara. O tara în care dorm stramosii, traiesc parintii si la care viseaza sa revina…cândva. Iata ce relateaza despre aceasta autorul, prezentând localitatea unde a vazut lumina zilei personajul sau, probând admiratia si dragostea pentru tarâmul strabun: „Localitatea purtând acelasi nume, leagan de legenda al bunilor si strabunilor nostri, însufletita dupa vrerea lui Dumnezeu de o comunitate neaosa, româneasca, al carui prototip este omul de omenie, a daruit de-a lungul vremurilor multe generatii care au ramas acasa sau au luat drumul pribegiei, rasfirându-se pe toate meridianele lumii. Dar niciodata, indiferent de sutele sau miile de mile departare la care vietuiau, nu si-au uitat locurile în care au fost plasmuiti. Când fac aceste afirmatii le sustin cu putere prin exemple certe, cunoscând multi români care au ales calea strainatatii, dar care nu si-au renegat si nu si-au uitat vreodata obârsia.” Reamintindu-si întâlnirile românilor din diaspora, bunaoara la Paris, Dumitru Sinu povesteste, fiind cuprins de melancolie: „Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”.
Galeria persoanjelor lui Octavian Curpas este diversa, cuprinzând povesti incredibile de viata ale traitorilor perioadei interbelice, precum: Dan Isacescu, Vasile Târa, Stoian Brailoiu, Sandu Ionescu, Ion Ritivoi, Constantin Vâlceanu, Nichita Tomescu, Radu Bumbaru, Salvatore Greco, Titi Filip, Cornel Popa, Eugen Stefanescu, Tiberiu Cunia, dr. Traian Stoicoiu, Ioana Dumitriu, Gheorghe Tatu. Fiecare personaj, conturat de catre Dumitru Sinu cu foarte mare acuratete, este completat apoi de catre autor, cu detalii esentiale culese din documentele invocate. Apar, adesea, în intersectiile întâmplarilor vietii eroului cartii si alte popoare ori etnii, precum evreii sau tiganii, insolitul personaj interesat fiind de traditiile acestora, de momentele ce le-au marcat existenta în decursul istoriei. Si cu aceasta ocazie, atât eroul cât si autorul cartii, probeaza o solida cultura generala, dublata de o ampla activitate de documentare, investigare. Iata însemnatatea acordata acestor popoare: „Evreii au constituit pentru nea Mitica întotdeauna motiv de admiratie si în acelasi timp, modele de viata demne de urmat. Mi-a vorbit despre istoria poporului evreu, despre prigoana si suferintele evreilor de-a lungul vremii si nu în ultimul rând, despre învatamintele cu care a ramas de la ei, studiindu-le istoria si traind în preajma lor. Cu o usurinta de nedescris mi-a povestit despre iudaism, despre hasidismul fondat în Podolia secolului al XVIII-lea, precum si despre toate curentele legate de iudaism, exemplificându-mi cu citate din marii gânditori ai vremurilor, fiecare idee adusa în discutie. N-a uitat sa-mi vorbeasca nici de anti-semitism, fiind bine informat, pentru ca el citea enorm la vremea aceea a tineretii, având grija sa-si ia portia zilnica de cunoastere din lumea minunata a cartilor!”.
Planurile existentiale pe care autorul le urmareste în derularea firului sau epic sunt multiple. Peste multitudinea acestor planuri se suprapune galeria inedita de personaje, provenite din diferite straturi sociale ori domenii profesionale (profesori, doctori, preoti, comercianti, afaceristi), ceea ce confera lucrarii de fata o valoare testimoniala certa. Despre acea perioada, când prigoana comunista era doar în stadiul incipent, nu se cunosc foarte multe lucruri legate de diaspora româneasca. De cele mai multe ori, izvoarele istorice, documentele si marturiile, au fost intentionat masluite, tocmai pentru ca istoria sa fie rescrisa în favoarea celor care i-au falsificat veridicitatea. Mult mai târziu, încercarea de rescriere a istoriei, bazata pe adevarul nemistificat, s-a dovedit a fi aproape imposibila. Astfel de personaje, precum nea Mitica, venite din acele vremuri, prin marturiile lor sincere, reconstruiesc un restitutio in integrum al unei perioade din istoriei românilor, extrem de dificil de clarificat într-o alta maniera.
O astfel de initiativa onesta, facuta cu scopul mai-sus declarat, este pe cât de importanta, pe atât de laudabila. Multiplele resurse istorice – testamentare, documentare, emotionale – utilizate aduc, prin Exilul românesc la mijloc de secol XX. “Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, o noua viziune socio-psihiologica, din perspectiva istorica, asupra diasporei. O lucrare caruia cititorul îi poate descoperi/redescoperi valoarea, ori de câte ori va face un simplu popas asupra povestilor de viata prezentate. O carte ce ar trebui sa fie prezenta în orice biblioteca ce se respecta, o lucrare care poate motiva pe oricine, spre regasirea propriei identitati. Un subtil îndemn la recapatarea demnitatii nationale a românilor, facuta în stilul – deja arhicunoscut – ce poarta amprenta lui Octavian Curpas. Poate, ca sa nu uitam niciodata ca: „Acolo unde este inima ta, acolo e si casa ta!”

Gheorghe A. Stroia
Adjud – ianuarie 2011

 George ROCA

George ROCA: Domnule Pascu Balaci, sunteti un om de litere de exceptie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, presedintele cenaclului „Barbu Stefanescu Delavrancea” al Baroului Bihor si de asemenea, un renumit avocat oradean. Cum reusiti sa va împartiti timpul între atâtea activitati?

Pascu BALACI: Timpul ca si spatiul este infinit si ne ajunge la toti. Si îmi ajunge si mie ca sa îl dramuiesc în tot atâtea parti ca sa fac fa?a cu succes îndatoririlor mele de avocat si scriitor. Timpul de reflectie, de plimbare, de lectura, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi si sâmbata si duminica. Pe timpul lui Ceausescu se lucra si sâmbata, era mai putin timp pe care sa-l consacri lecturii si scrisului. Bineînteles, ca pentru scris îti trebuie o anume dispozitie, dar nu neaparat sa cazi în transa. Ai nevoie de sanatate, liniste, de multumire sufleteasca, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca sa te poti aduna. Caci a scrie reclama un efort intelectual de exceptie. Si nu poti scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, sa te reîncarci sufleteste. Nu poti mentine arcul mereu încordat, pentru ca se rupe. De aceea, este indicat sa te descurci cu problema împartirii timpului. Dupa ce scriu, obisnuiesc sa fac gradinarit, asta ma odihneste… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizica este cea mai buna solutie pentru un scriitor. Te mentine în forma.

Cine se plânge ca nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-si dramui timpul, de a evita contactele neplacute, inutile, sterpe. Iar cu hotii de timp… am devenit necrutator! Sunt un fel de indivizi care îti fura timpul, pur si simplu si care au impresia ca îti fac un mare bine, tinându-te de vorba. La telefon, sunt laconic, nu-mi place sa vorbesc, vorbesc destul în instanta unde este necesar sa faci asta ca sa câstigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie sa vorbesti cât mai putin si cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie sa ai stiinta de a-i asculta pe altii. De aia ai doua urechi si o singura gura si nu invers!

Ar trebui sa fie inventata o stiinta sau disciplina noua pentru managementul timpului, unde sa se predea arta de a întrebuinta pretiosul element în folosul omului si nu spre distrugerea lui. Consider a timpul este un dar dumnezeiesc si nu trebuie sa ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru ca timpul scurs nu se mai întoarce niciodata.

George ROCA: V-as ruga sa ne povestiti câte ceva din viata dumneavoastra. De unde va trageti radacinile, ce scoli ati urmat si de unde pasiunea aceasta arzatoare pentru literatura?

Pascu BALACI: Sunt nascut în satul Sebis de Beius, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatura, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta si pentru ca nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revolutia antisovietica a ungurilor, fapt ce a generat si în tara noastra o stare de revolta în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am nascut, rusii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrageau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Baita Plai, proces care a durat cam pâna în l960. România, desi fost a patra tara în ce priveste pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea razboi mondial, a fost catalogata tara învinsa, numai buna de jefuit. Jefuita de nemti, care nu au platit la pretul real valoarea petrolului cu care si-a împins diviziile de tancuri spre Rasarit, jefuita de sovietici care, ignorând masura întoarcerii armelor împotriva nemtilor, ordonata de regele Mihai I la 23 august l944 si a armistitiului cu acestia, au continuat netulburati sa ne ia soldatii prizonieri, sa-i duca în Rusia la lucru, sa ne bage în linia întâi la Oarba de Mures unde am avut pierderi îngrozitoare, fara ca aliatii din Rasarit sa miste tragaciul… Ca apoi sa înfiinteze celebrele „sovromuri” (de trista amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o forma aparent legala de parteneriat cu tara noastra sa ne ia la un pret de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub aceasta blânda denominatiune de jefuirea zacamintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am nascut.

În plan teatral, îmi place sa remarc ca în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adica pe româneste „Priveste înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…

Am urmat scoala primara în satul Sebis, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providential care mi-a deschis usa spre tarâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba si literatura româna Gheorghe Rusu, proaspat iesit în acele vremuri din amfiteatrul facultatii, entuziast si dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Toplet din Caras Severin. A întemeiat la acea scoala amarâta un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Stei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creatii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascal au fost urmatoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”

Apoi l-am impresionat pe dascal cu o poezie lunga rimata si ritmata despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care aparea pe atunci din revista „Cutezatorii”. Poate colegii mei de generatie îsi mai aduc aminte. Eu, citeam toata vara, la bivoli… pe imasul Sebisului de unde priveam la Tîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imas, ma duceam alene dupa bivolii care nu „bâzdareau” ca vacile, adica nu fugeau, ci se scaldau în balta. Iar eu aveam traista mereu plina de carti! Puteam sa citesc cât vroiam pentru ca bivolii nu stateau cu vacile rosii, pazite de ceilalti copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de paza”, lasâdu-ma în pace sa îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervasera prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.

Multi ani dupa ce am absolvit liceul si facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilariei petrecut lânga aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existenta ci si imaginea lor puternica, stenica, care m-a urmarit multa vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatina un munte cu copita/ În ochi îi straluceste dinamita/ Când zboara peste râpe de pacat./C u aripi rosii, fulgerând zaltat/ Cu stele noi, el samana orbita/ Iar toamna, luna fumega ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu ma prefac în pruncul care-am fost/ Si calaresc pe lata lui spinare/ În umbra-i aflu astazi adapost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânti în satul nost/ Si-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.

Am tinut sa includ aceasta poezie în prima mea carte de sonete aparuta la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simtit dator sa scot cartea. Din pacate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme sa se duca la imas cu bivolii, nu a mai apucat sa citeasca sonetele mele.

Revenind cronologic, dupa absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu faimos, românesc, alaturi de cel din Blaj si Nasaud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebis si cu totii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toata comuna Draganesti de care apartine. La prima ora de limba si literatura româna, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar si întreaba:

- Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut ca nu aud bine. Colegii si-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flacari, întrebându-ma ce se întâmpla, daca nu am facut ceva rau si nu cumva urmeaza sa fiu dat afara din scoala înainte chiar de a începe.

- Dumneata esti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând ca un elev slab si pirpiriu se ridica din chiar a doua banca, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne dupa înaltime.

- Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teama si veneratie care cred ca nu se mai întâlnesc azi, odata cu ”democratizarea” prost înteleasa a relatiilor între dascali si elevi.

- Te rog sa ma urmezi!” a ordonat profesorul si luându-si catalogul sub brat s-a îndreptat spre iesire. L-am urmat cu inima batând sa mi sparga pieptul.

Profesorul Martinov Milan, fie-i tarâna usoara, ma astepta, tragând tacticos din tigara lânga geamul de pe coridorul de deasupra salii de sport de unde se putea zari apa Nimaiestilor care scalda urbea Beiusului. M-a privit curios si binevoitor, mirat parca, cu ochii sai albastri pe care n-am sa-i uit niciodata.

- Tu scrii… poezii?

- Nu…, am îngaimat eu, speriat, sunt doar niste încercari, niste…

- Am sa vad eu ce sunt, a convenit dascalul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog sa mi aduci poeziile!

Joia era zi de târg la Beius sau în Bins, cum se spune în zona. Tin minte ca am debutat în revista „Flacara” cu un reportaj de doua pagini despre „târgul de joi” din Bins. În joia din saptamâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creatiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusa, chiar lânga strada. Peste drum se vedea Primaria. Profesorul m-a prezentat celorlalti, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât baieti, din care, doua, scriau de multisor în revista liceului: Maria Man din Finis si Maria Vaida din Draganesti, alaturi de Petru Sandor din satul Soimus-Petreasa.

În luna octombrie l970 am fost programat sa citesc eu. Profesorul mi-a ales doua poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai retin înca: „E întunerec si racoare înca. Ploua./ Respira tainic, moale, salbatecul pamânt/ Din pânzele moi, cenusii, razletite de vânt/ Iarba rasare, lucind stropita cu roua/ Ma întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arsita mare vremea sapei/ Si toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosisera apoi si norii plini de pâine/ Vântul scutura norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arsita, ca sa-si desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pamântul bea de crapa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alaturi de o alta scrisa cam tot asa. Le tin minte, deoarece dupa ce le-am vazut publicate, facând naveta de la Sebis la Beius, citeam la nesfârsit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe ulita, împiedicându-ma uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viata mea…

Dupa aparitia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca si cum tinutul Beiusului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). Dupa „succes”, fetele de la cenaclu au sarit pe mine. La figurat, bineînteles. „Esti demodat Pascule, nu se mai scrie asa… Acum se scrie vers alb, vers modern, cauta sa-ti schimbi stilul…”

Eu scriam si în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fara rima, dar profesorul a cautat sa ma îndemne sa debutez la modul clasic traditional sau pastoral, cum vrei sa-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o camasa de cânepa cu bumbi multi, colorati pe care profesorul o observase pe mine si care i-a uimit pe toti colegii mei. O colega de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult camasa încât mereu insista sa–i vada nasturii! Asa ceva nu mai vazuse… ea fiind oraseanca. Dupa mai multe saptamâni, dupa ce am constituit obiectul curiozitatii colegilor din oras, i-am spus mamei ca eu nu mai fac naveta la Beius cu o astfel de camasa si atunci mama mi-a cumparat una noua, albastra si astfel am devenit si eu orasean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Faceam naveta bineînteles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus si doi kilometri întors… pâna acasa. La noi pe la sate, oamenii îsi dau binete, chiar daca nu se cunosc. La Beius, am facut la fel! Am dat binete la toti cei pe care-i întâlneam pe strada, dar acestia nu mi-au raspuns, lucru care m-a mirat peste masura!!! Nu întelegeam de ce la oras oamenii nu-si dau binete si nu-si raspund unul altuia, ca pe la sate. O mica, dar mare, enorma diferenta!

George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastra pentru literatura?

Pascu BALACI: „Pasiunea arzatoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales ca aceasta pasiune mi-a fost potentata si de faptul ca dascalul meu de limba româna, în ciuda tuturor interventiilor, tinea sa ma trimita numai pe mine în taberele redactorilor de reviste scolare. La prima tabara de la Busteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Visniec, coleg de generatie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Busteni, am avut întâlnire cu poetii Adrian Paunescu si sotia sa Constanta Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.

Omul providential al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opris de la Liceul „Gheorghe Lazar” de lânga parcul Cismigiu din Bucuresti. El m-a publicat si pe mine în revista „Limba si literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatura! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau pareri, se coresponda enorm… Am si azi zeci, daca nu sute de scrisori de la colegii de generatie din toata tara. Au urmat apoi taberele de creatie literara de la Telega si Costinesti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Patroaia-Deal de lânga Gaiesti, de Valentin Emil Musat, de la Valenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domnita Petri si Cleopatra Lorintiu, ambele de la Bistrita… frumoase si talentate de mama focului…

Ce ani frumosi! Am încercat sa redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Marii Negre”, sonet intitulat „Costinesti”: „Ca doua trupuri ce se-ngemaneaza/ Naltând privirile spre cerul serii/ Te–nalti tu, Obelisc al primaverii/ Vietii noastre ce se-ndeparteaza./ Ai fost a tineretii noastre oaza,/ Vazutu-te-au din larg corabierii/ Si te-au cinstit, studentii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”

Lectura este combustibilul pentru aceasta pasiune pentru literatura, o pasiune atât de gratuita, de inutila, dupa cum ar crede mercantilii si materialistii vulgari de care e plina lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficienta prin ea însasi si care nu cere nici o rasplata. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotriva este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru ca la început a fost Cuvântul, materia prima a oricarei literaturi din lume.

George ROCA: O noua întrebare! Care au fost primii pasi pe poteca literelor? Unde ati debutat… Cu ce gen literar?

Pascu BALACI: Dupa cum am aratat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revista scolara a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasa pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o dupa l977… de parca ar fi trebuit sa se demonstreze o evidenta si sa se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei si pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Posta redactiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria noua), atât de draga tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul numar scos sub conducerea noului redactor sef Ion Cristoiu, numarul de pe luna decembrie a anului l987. Daca nu gresesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica si teatru.

George ROCA: Ati publicat nenumarate carti de versuri si sunteti un poet cunoscut. Care gen de poezie va place cel mai mult. Stiu ca scrieti sonete cu mult talent, cu multa daruire. Care este motivatia scrisului pentru dumneavoastra?

Pascu BALACI: „Nenumaratele” mele carti de versuri sunt, de fapt, numarate nici pe degetele a doua mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din pacate si cam fara drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simut, în postfata despre aceasta carte m-a definit chiar asa: „Un sonetist printre optzecisti”.

A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicata la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat si „Poeme”, tot la aceeasi editura oradeana în l999, iar noutatea acestui volum este ca majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele catre Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când multi asteptau sfârsitul lumii în buna traditie milenarista, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizarii rapide, o a doua editie, tot la Editura Dacia, în 2002.

Dupa o calatorie magnifica în Grecia, mai precis în insula Lesbos si la Atena, am tiparit la aceeasi editura clujeana „Sonetele grecesti” în 2004 din care as dori sa-ti reproduc un sonet pe care îl tin minte pe dinafara, numit „Oda maslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creste chiar mai greu. E vi?a-aleasa./ Din lemnu-i nu se face pat acasa/ Pentru placeri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutura pe masa/ E aur, fruct, ulei si leac, melasa/ E primul si e ultim Axiom./ El urca–n Munte si pogoara-n Mare/ Si tânar si contemporan cu Christ/ Cu umilinta, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemanare/ Aceasta verde candela din sist.”

A urmat „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am cautat sa zugravesc sonetistic viata si martiriul mântuitorului în atâtea sonete câti ani a trait pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar si anumite episoade neplacute din viata mea, au dus la scrierea a peste inca 100 de sonete religioase care au aparut în cartea „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, editie îngrijita de inimosul si cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de exceptie.

Aceasta carte masiva, cu un cuvânt înainte înflacarat al parintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literara aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului si exegetului Constantin Cublesan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafica de exceptie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a aparut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrata amintirii tatalui meu, Moise Balaci, cunoscator al limbii germane, ranit pe frontul de rasarit si vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorita faptului ca s-a rugat de un medic german sa nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.

Alta carte de sonete a aparut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulata „Epistole din Sebis”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindca stiam sa cânt si iubeam cartea/ Mama preot voia sa-i fiu în sat/ Sa-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ si laudând pe Domnul sa am partea/ din nastere, îngropaciune, nunta. Soartea/ Pe alte cai de laic m-a tot purtat/ Si n-am tinut de-al mamei mele sfat/ Ca sa înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe pasuni divine/ Sa le adap sub arzatorul ornic… / Ajuns la batrânete mi-e rusine/ ca numai la pacate am fost spornic/ Si nu-mbracai armurile crestine”.

Multi prieteni de-ai mei considera însa ca cel mai reusit sonet din cartea scrisa la Sebis, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai gasit prin vremuri Scripta Sfânta?/ Ca ma amara decât însasi Moartea/ Este muierea ce ?i-a dat-o soartea/ Si care nu gândeste. Dar cuvânta/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trânta/ Si iar ne mai descopera, ea, Cartea/ Ca e mai bine sa îi lasi ei partea/ Si gol sa fugi spre linistea ce-ncânta/ Ca una sunt: si-o streasina ce cura/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasa/ Si o nevasta cu melita-n gura/ având în loc de inima pioasa/ O cursa crunta, hruba de tortura:/ Muiere e si pacostea cu coasa!”

Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germana de catre poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare si care a avut îndrazneala sa le transmita Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011. Aparuta în excelente conditii grafice prin stradania si râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisa la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitari, ocazie cu care îi multumesc parintelui episcop pentru dragostea sa fata de Cuvântul Domnului.

Deci, cam astea sunt cartile mele de poezie. În pregatire: „Sonetele Marii Negre” si „Falansterul atomic din Carpati” sau „Scrisorile din Stei catre Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatarii uraniului de la minele din Baita pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiter sovietic trimise catre iubita sa Liudmila si de unde se poate vedea, prin ochii unui strain, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucratori cu salarii imense, plus alte mii de soldati care lucrau dar si însoteau vagoanele cu minereu pe ruta Stei-Beius-Holod-Oradea-Halmeu.

Câteva sonete au aparut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slaba licarire fata de ceea ce urmeaza. Volumul începe cu o invocatie, „Amintire din Piata Rosie”, unde am fost în martie l984 si continua apoi cronologic cu istoria exploatarii aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Baita, tablouri cu viata de miner, secretomania în jurul contaminarii cu uraniu, drama ofiterului sovietic înselat de iubita sa si care, dezamagit de acest fapt îi comunica în final, dupa l6 scrisori precum ca: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adica faptul ca îsi va pune capat zilelor. Un sonet descrie un „supravietuitor” miner, altele zugravesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu pretul pierderii barbatiei din cauza contaminarii radioactive.

George ROCA: Domnule Balaci, excelati atât ca poet cât si ca dramaturg. Continutul acestor scrieri este presarat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutati din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci si de pe alte meleaguri, din Germania pâna în Grecia si din Olimp pâna în paginile bibliei. sau din istoria dureroasa a Transilvaniei la elemente din traditia populara româneasca… Prezentati întâmplari reale sau imaginare de exceptie, majoritatea mai putin cunoscute de catre cititorul neinitiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider ca acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesita un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de otel”, la „Trilogia dramatica a unirii romanilor” si altele, unde ati descris cu lux de amanunte, evenimente, locuri si personaje foarte putin cunoscute chiar si de unii istorici! Cum reusiti sa va documentati, sa obtineti aceste informatii, din carti, internet, va deplasati la locul faptei, sau folositi metoda imaginativ-inventiva?

Pascu BALACI: Mie mi-a placut enorm istoria. Lucru care rezulta firesc din pasiunea cititului. Între cartile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am sa uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi si ca metoda de încrestinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca sa scrii teatru istoric, trebuie sa te documentezi ca la un doctorat. Nu poti gresi cu o litera. E adevarat, imaginatia merge înainte, dar ea trebuie sa înainteze credincioasa pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie sa stapânesti la perfectiune subiectul. Sa-l întorci pe toate laturile. Sa tragi concluzii, sa faci supozitii, sa analizezi ce s-ar fi întâmplat daca ar fi intervenit alt fapt istoric…

Când eram jurisconsult la Marghita, oraselul bihorean unde am primit repartitie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul ca acolo se vorbea abitir ungureste. Pe strada, în magazine, la meciuri, la fabrica de încaltaminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am nascut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.

Dar sa revin la episodul angajarii mele la Fabrica de încaltaminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate ca aveam o medie mai mare ca alti colegi din Oradea, dar… nu aveam insa buletin de Oradea, a trebuit sa mi aleg alt post… mai în provincie… Asa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret si nu voi regreta niciodata. Aici am devenit cu adevarat scriitor! Asadar, un român din satul Sebis, sat „românesc”, nimereste în Marghita, oras în care se vorbea foarte „ungureste”. Am avut o fireasca reactie de aparare, m-am simtit într-un fel amenintat, am avut un soi de disconfort, un soi de teama nelamurita… Mi-am învins acest sentiment, întarindu-ma cu un fel de închidere defensiva în mine însumi, m-am autoexilat în lectura. Am cautat sa ma întaresc si am citit masiva lucrare a lui David Prodan despre „Revolutia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au facut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse pâna atunci aceasta carte, a trebuit sa dau o declaratie din care sa rezulte ca am grija de ea ca de ochii din cap, ca daca se distruge ori se pierde, trebuie sa o platesc cu bani grei. Am citit cu nesat toata lucrarea eminentului istoric. M-am încarcat cu munitie necesara ca sa declansez tragaciul creatiei. Asa am scris piesa istorica „Muntele osânditilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesa la care am stabilit cu amanuntime actele, scenele, ce se întâmpla în fiecare scena, cum evolueaza personajele pentru a ajunge la crescendo si apoi la finalul dramatic etc.

Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 si mai târziu a fost publicata în almanahul revistei „Viata Românesca” din Bucuresti. A fost jucata mai târziu la Teatrul national radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distributie extraordinara: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul tradatorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movila (în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Closca si Crisan), Razvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavar, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor tarani).

Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu ca a fost unirea cea mica. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor nostri iubiti, ci o alta unire. Descoperita de mine si zugravita într-o piesa de teatru intitulata „Razboi între români”. Piesa descopera o realitate îngrozitoare, mai putin cunoscuta de marele public: intre domnul Tarii Romanesti, Matei Basarab si domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un razboi fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfrunta cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreapta spre Tara Româneasca cu intentia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, dupa cinci zile de înclestri, victoria nefiind hotarâta… În cele din urma triumfa oastea Tarii Românesti. A doua lupta a avut loc în satul Nenisori, pe malul apei Prahovei si la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu ataca, dar este din nou învinsa. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievala, erau obisnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetatile si orasele italiene, cele din principatele si ducatele germane etc. Dar… ne-am fi asteptat mai putin la noi… Sub influenta binefacatoare a învatatilor Udriste Nasturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche si a altor sfetnici luminati din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnati sa si dea mâna, sa se împace, sa construiasca câte o biserica pe reritoriul celuilalt, sa înfaptuiasca o unire în spirit, în cuget, întru traire româneasca. Aceasta este unirea cea mica, antecesoare celei care se cunoaste ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Tara Româneasca. În spirit si în faptul edificarii de biserici pe teritoriul (fost) advers, aceasta unire mica prima, datând din perioada de dupa ultima înclestare între cei doi domni.

Piesa a fost bine primita la la primul concurs national de eseistica si literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Brasov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeteana Brasov si Asezamântul cultural „Tara Bârsei”, fiind distinsa cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociatiei Notarilor Publici, fiind si publicata de cei care au organizat concursul.

Piesele istorice: „Razboi între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osânditilor” (l784) si „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicata incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, dupa ce cenzura oficiala a interzis reprezentarea ei integrala de catre trupa facultatii de drept pe scena casei de cultura a studentilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatica a unirii romanilor, trilogie publicata în masiva carte de teatru intitulata „Cruciada”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghitulescu. Cartea a vazut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor.

Alaturi de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv si: „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran” (o piesa despre rezistenta româneasca împotriva stapânirii bolsevice si despre colectivizarea fortata a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesa mult apreciata de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea si care din pacate nu a mai apucat sa o regizeze. Piesa a fost premiata la editia din l995 a Saptamânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, presedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizata pentru premiile UNITER si a fost tradusa în limba franceza. Ultima piesa este „Euroshima”, scrisa la Marghita si pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizeaza astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuza copios pe cenusa Europei distruse de razboiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate natiile testeaza un buncar antiatomic de fabricatie americana, o noua corabie a lui Noe pentru europeni”.

De altfel, cu riscul de a ma caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie sa va spun, draga George Roca, prietenul nostru transpacific, ca sunt cumva un clasic (înca) în viata, având în vedere ca figurez în „Istoria dramaturgiei romanesti” a lui Mircea Ghitulescu, alaturi de fostul meu coleg de tabara de creatie literara Matei Visniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabara de creatie literara de la Busteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca sa vezi ce e viata…

George ROCA: Ce v-a determinat sa scrieti mai mult literatura cu specific istoric? Va plac „vremurile trecute”, sunteti un paseist, sau nu va încânta viata moderna, viata de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare si dispar în necunoscut tot atât de repede?

Pascu BALACI: Ca sa nu gresim în prezent si sa prevedem viitorul, trebuie sa cunoastem foarte bine trecutul. Cred ca aceasta lectie ar trebui predata tuturor oamenilor politici din România. În Franta, exista un institut de învatamânt superior în care oamenii politici sunt instruiti în primul rând în stiinta istoriei. Pe de alta parte, recurgând la trecut, ne este mai usor sa zugravim prezentul. Asa am facut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod nastrusnic din istoria Imperiului Roman legata de faptul cum… un împarat vrea sa salveze un Imperiu de la o catastrofa financiara, prin înfiintarea vespasienelor publice, pentru a arata ca multe din evenimentele lumii si ale tarii noastre se repeta în alte forme si modalitati, dar în esenta cam aceleasi si ca, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, dupa cum zice filosoful sau Eclesiastul.

Tot asa am recurs la episodul lui Ulise si al Penelopai din antichitate în comedia mea amara „Penelopa se marita”, pentru a descrie viata de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când sotul, botezat, nu întâmplator, Ulise dispare cu ultimul vas al tarii sale, iar Penelopa, tânara si neconsolata sa sotie, asaltata de petitori, amâna casatoria, invocând faptul ca trebuie sa-si dea… „doctoratul”!!!

George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteti apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci si de criticii literari. Unii din acestia din urma, referindu-se la productivitatea traditiei românesti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentatie, dar si la talentul dumneavoastra scriitoricesc, v-au asezat alaturi de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum va motiveaza acest lucru? Va impulsioneaza sa continuati, sau iubiti mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, ati „construit” vreo piesa de teatru în versuri?

Pascu BALACI: Nu, înca n-am construit o piesa de teatru în versuri pentru ca nu mai traim pe vremea lui Corneille sau Racine. Si, totusi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”

Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucuresti, în iulie l975, la sectia romana franceza, dar din nenorocire, zic unii… ca nu am stat în Bucuresti, în marele si fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic altii… ca am dat la drept si ca am devenit avocat si nu profesor de limba româna. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie sa ma împac! Desigur distanta Oradea-Bucuresti este enorma si nu pot vedea spectacolele de la Bucuresti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascalii mei întru dramaturgie, ca sa zic asa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studentiei mi-a indicat ce teatru sa citesc; Mircea Ghitulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creatiile înca din vremea studentiei la Cluj unde era traitor si el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul National din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studentiei, obtinând premii la festivalul „Primavara studenteasca”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu si mi-a stat alaturi în vremuri de cumpana; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scena comedia amara „Penelopa se marita” la Teatrul din Cernavoda si acum se straduieste sa faca acelasi lucru la Teatrul din Balti, Republica Moldova. L-am admirat si pe criticul Dumitru Chirila de la revista oradeana „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeteana Bihor si care semneaza cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumarati mai sus sunt oameni care m-au ajutat sa îmi slefuiesc cariera literara!

Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplacut si din aceasta cauza nu voi comenta… decât ca nu este usor sa scrii un sonet, ca trebuie sa alegi bine tema! Aceasta trebuie sa fie importanta, nobila, religioasa, în fine, nu orice subiect trebuie sa ajunga la forma superi-oara de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „da-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensa care încape între fruntariile unui sonet!”

George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-ati scris! Ca dramaturg sunteti foarte apreciat în lumea teatrala românesca. Sunteti jucat pe scene de prestigiu din tara, de la Iasi la Oradea, via teatrul din Cernavoda. Cum ati putut penetra pe aceste „piete” ale artei dramatice?

Pascu BALACI: În lumea teatrala se „penetreaza” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazar de la Teatrul national „Vasile Alecsandri” (din Iasi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, ca… daca vrei sa ajungi pe scena trebuie sa îndeplinesti trei conditii:

1. Piesa ta sa placa actorilor

2. Piesa ta sa placa si regizorului

3. Piesa ta sa placa si directorului (de teatru!)

Daca numai una din aceste conditii nu se îndeplineste, esti pierdut!

Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul national „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesa dublu premiata la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai doua saptamâni de la nasterea fiului meu Theodor (asa ca i-o dedic lui din toata inima!!!) si apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, dupa ce a fost citita în spectacol-lectura la Sinaia (si a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentata cu mare succes la Iasi. Au urmat spectacole în tara, la Brasov, chiar si la Oradea si mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.

Desigur, a venit rândul Oradiei sa ma… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru ca, desi aici stau în asteptare de atâta vreme, s-a gasit, în sfârsit si pentru mine un regizor si o „sala de joc”. Un regizor tânar, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima si calaul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeasi piesa „Victima si calaul” în stagiunea acestui an si spre bucuria mea, am aflat ca vor veni sa o prezinte si aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamna a anului 2011!

În turneu în Bihor a sosit recent si trupa Teatrului din Cernavoda care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se marita” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crisul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru oradean) si apoi în orasele Beius si Marghita. Asadar, un turneu de forta cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o saptamâna de foc.

Pascu BALACI: George ROCA: Câte piese de teatru ati scris pâna acum? Enumerati-mi câteva va rog…

Prima este „O boala care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o si în ce împrejurari am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toti iubitorii de literatura în sala „Czeller” a Facultatii de Drept din Cluj. Trebuia sa ne prezentam cu o piesa de teatru, daca se poate originala, la un festival de teatru. „Sa ne prezentam si sa nu ne facem de rusine facultatea! Avocatii sunt si oameni de cultura, nu-i asa?” a spus Deji. Ne-am apucat sa discutam în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numarul personajelor, despre regimul în care sa fie scrisa – dramatic sau comic. Pentru mine creatia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem sa fim nici Ilf si nici Petrov…

- Daca ne vom implica cu totii, si vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca niste moase care nu stiu sa moseasca un copil si care… va muri sub ochii nostri!”. Cred ca asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesa de teatru.

- Atunci scrie tu piesa, desteptule!, s-a ratoit un student dintr-un an mai mare.

- O scriu!, am exclamat eu.

S-a lasat o tacere adânca. Scosesem porumbelul pe gura si porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu totii usurati. Un „tovaras” student, adica eu, Balaci Nelu Pascu, din anul întâi, un boboc, un racan de pe care nu se scuturase praful instructiei facute cu teribilul si cruntul caporal Neciu careia îi consacrasem o epigrama de pe urma careia am suferit toata catania, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat sa scriu o piesa de teatru. Câteva nopti la rând nu am dormit de fel. E adevarat ca în anul trei de liceu la Beius scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de scoala, a chiului si fumatului prin latrina, dar sa scriu o ditamai piesa de teatru si asta repede, în timp limitat, deoarece în doua luni trebuiau începute repetitiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alaturi de dramaturgul începator. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intra la facultate si unul care pica. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Pascu… cel care îndurase o crunta dezamagire fata de toti si toate. În piesa mea, cel care pica, adica eu dezamagitul de scoala, de toata lumea, de România, de parinti, fuge în Occident unde descopera siderat o realitate la fel de distructiva la care se adauga raceala omeneasca pe care nu o poate îndura… Ma documentasem si aflasem informatii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate si prietenul care nu a intrat si a fugit se înjgheaba pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în tara sa.

Piesa a fost îndrazneata! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecatori si avocati din întreaga tara. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studentesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.

A doua piesa scrisa a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scena… Mi s-a motivat si de ce! Pentru a nu tulbura relatiile româno-ungare din Cluj si nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragica a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului razboi mondial, când s-a primit circulara de la Viena si de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe sa se confectioneze cartuse pentru razboi… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în alta nuanta… Deci, subiectul nuanta, ca pentru asupritori chiar si clopotele românesti trebuiau topite! În sat, taranii se organizeaza, noaptea, dau jos clopotul din turla si îl îngroapa pe ascuns… Câtiva sunt împuscati deoarece nu vor sa sa spuna unde au ascuns clopotul. Totusi „simbolul” nu este descoperit si este salvat, deoarece trupele române avanseaza, iar armata inamica paraseste satul. Preotul îi îngroapa pe cei morti în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turla, devenind un simbol al pacii si al credintei vesnice.

A treia piesa a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osânditilor”. A fost scrisa de mine pe vremea când lucram în oraselul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima si calaul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbra”, „Tramvaiul negru”, „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de otel”, „Penelopa se marita”, „Premiul de excelenta”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…

George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveti?

Pascu BALACI: În ce priveste cartile de poezie am sa vi le prezint în ordine strict cronologica:

- „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994

- „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998

- „Poeme”, editura Anotimp, l999

- „Sonetele catre Iisus”, editura Dacia, 2000

- „Sonetele catre Iisus” (editia a doua), aceeasi editura, 2002

- „Sonetele grecesti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

- „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

- „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

- „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009

- „Epistole din Sebis”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

George ROCA:Datorita caror merite ati devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Pascu BALACI: Am scris, cred eu, carti de poezie apreciate si piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România si la teatrul national radiofonic. Fara interventii si fara pile, doar prin puterea creatiilor mele.

George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adica „urmasii” nostri vor culege roadele… Mai aveti de gând sa saditi multi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, va rog?

Pascu BALACI: Ma bate gândul sa întemeiez un micro-teatru sau asa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori si autori care bat la portile afirmarii. De ce? Pentru ca aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici sa se afirme pe tarâmul atât de greu încercat al vietii literare si teatrale.

George ROCA: Va multumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii nostri de pretutindeni?

Pascu BALACI: Daca tot m-ati implicat mai sus în ziceri de limba latina ce as putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Oradea

2011

 

EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX
“Pasoptisti” români în Franta, Canada si Statele Unite, de Octavian Curpas, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011, 282 p.

Din Lumea Noua, jurnalistul american de origine româna Octavian Curpas scrie un volum despre exilul românesc de la jumatatea secolului trecut. Judecat în ansamblu, volumul de fata este o poveste a explorarii, a modului în care un om obisnuit reuseste sa depaseasca obstacolele puse de viata si sa ramâna în contact permanent cu sine si cu valorile pe care le are. Personajul principal al cartii semnate de Octavian Curpas este Mitica Sinu (Mike), un român fugit peste hotare în vremuri dificile, în 1948, la scurt timp dupa instaurarea la putere a comunistilor.

Mitica Sinu este naratorul. Relatarile lui despre sine si despre românii cu care a avut ocazia sa interactioneze sunt puse cap la cap cu maiestrie de Octavian Curpas, autorul reusind sa refaca la modul concret, cu realism, o întreaga epoca. Munca sa de reconstituire este realizata în volumul de fata cu talentul, minutiozitatea si daruirea unui restaurator.

Dumitru Sinu – Un român cu satul natal în suflet

Nascut pe 30 noiembrie 1926 într-un sat aflat „la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebesul de Sus, judetul Sibiu”, nea Mitica va fi bântuit întreaga viata de dorul dupa locul natal. (El „mereu foloseste butade din lumea aceea patriarhala, a satului ce-l poarta în suflet…”) Refugiat în Iugoslavia, acesta ajunge mai întâi în Italia, apoi în Franta, la Paris, pentru ca destinatia unde îsi va gasi fericirea – în primul rând pentru ca aici o întâlneste pe Nicole, sufletul sau pereche, cea cu care Dumitru Sinu se si casatoreste – sa fie Canada.

În relatiile cu sotia si cei doi copii – un baiat si o fata – nea Mitica este un om implicat, care face tot ce îi sta în putinta pentru ca familia sa sa prospere. Mitica si Nicole „s-au descurcat de fiecare data. Încet, încet, Nicole si-a dat seama ca are în el un sprijin, ca este un om de încredere si a înteles ca totul va fi bine. Mitica facea ce facea si obtinea pâna la urma o slujba. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia si în Franta, el si-a gasit de lucru.”

„N-ai voie sa cedezi”

Mitica Sinu se remarca prin puterea vointei, este genul de om cu care cititorul ajunge sa simpatizeze chiar de la primele pagini lecturate. Forta morala ce îl caracterizeaza pe acesta, dar si motivatia pe care o are de a învinge („Perseverenta lui Mitica se datora exemplului parintelui sau, de la care stia ca n-ai voie sa cedezi”), fac din Mitica Sinu un pamântean nascut pentru a învinge. De altfel, viata sa este o istorie a supravietuirii, în care omul este stapân pe propria soarta.

Silit de împrejurari sa faca pasul decisiv de a-si parasi tara, Mitica Sinu îsi descopera cu aceasta ocazie gustul pentru aventura si pasiunea de a calatori, care se transforma în cazul sau într-o veritabila chemare a destinului.
La Paris, în 1950, de Ziua Mamei

Mitica Sinu evoca evenimente importante, a caror descriere da impresia de viata, de bogatie spirituala, de vigoare si naturalete. Un asemenea episod este Festivalul românesc de la Sala Odeon din Paris, din anul 1950. De Ziua Mamei, „un mare numar de emigranti români aflati la Paris…, învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase” participa cu emotie la o serbare, încercând în acest fel sa îsi regaseasca specificul national, sa retraiasca o farâma de autenticitate din România în care s-au nascut.

În cinci tari, pe doua continente

De altfel, în aceasta carte grupul exilatilor (români stabiliti în Franta, Canada si Statele Unite) formeaza o societate în miniatura, cu trecut, prezent si viitor, cu triumfuri si esecuri, cu dureri si bucurii, cu melancolia si dorul fiecaruia dupa patria natala. Astfel„ „despre prietenii si cunoscutii lui nea Mitica Sinu se poate vorbi, fara doar si poate, ore întregi fara sa te plictisesti, iar de scris, poti scrie atât cât te tine condeiul, pentru ca ai despre ce!… 460 de persoane contine lista de cunostinte a octogenarului înca plin de vigoare, dornic de a-mi destainui o viata palpitanta, petrecuta în cinci tari, pe doua continente!”, spune autorul Octavian Curpas.

Aproape fiecare capitol al volumului de fata are ca titlu numele unui exilat, urmat foarte pe scurt de un detaliu care esentializeaza povestea de viata a acestuia. Astfel, Radu Bumbaru este „omul care nu s-a certat niciodata cu nimeni”, Ion Ritivoi este „un liberal de miloane”, Vasile Târa, un om pe care dragostea de carte l-a dus pâna la Sorbona etc.

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” – o carte autentica

„Exilul românesc la mijloc de secol XX” este un volum sinteza, plin de culoare, în care conflictele sunt prezentate în locuri diferite si ne sunt descrise medii diferite. Cartea scrisa de Octavian Curpas reflecta realitatea în mod autentic si aduce în atentia cititorului personaje robuste, care sunt obligate sa traiasca si sa actioneze în împrejurari atipice. Eroii sai, pe care acesta îi prezinta cu obiectivitate si detasare dau valoare realista acestui volum. Prin intermediul lor, autorul acopera o paleta vasta de întâmplari care dovedesc preocuparea scriitorului pentru viata sociala, politica si culturala a acelor vremuri, cu moravurile si tipologiile ei. Nimic nu este idealizat în volumul semnat de Octavian Curpas; eroii sai sunt portretizati cu forta, cu entuziasm, cu stil.

O poveste de viata care inspira si revigoreaza

Povestea lui Mitica Sinu este interesanta, iar modul în care este spusa îl angajeaza direct pe cititor, dându-i impresia ca participa la o conversatie cu personajul principal. Farmecul si pitorescul celor relatate, nota subtila de umor ce se îmbina cu robustetea povestitorului, dar si optimismul care strabate întregul volum dovedesc un stil eficient, obiectiv, spontan, dramatic pe alocuri, plin de temperament si energie.

În cartea scrisa de Octavian Curpas nimic nu este simulat, detaliile sunt redate firesc, Adevarul devine supra-personaj, trairile interioare sunt sincere, astfel ca implicit, cititorul participa la framântarile eroilor. Interesul cititorului este mentinut treaz pe tot parcursul lecturii si datorita atitudinii pozitive si pline de încredere a naratorului, care inspira si revigoreaza.

Corina Diamanta Lupu
26 ianuarie 2012
Bucuresti

 

ÎN CAUTAREA SINELUI

„Eu am vazut glasulTacerii spargând linistea… (…) Carnea se vindeca,/ osul e fraged,/ scalpul vârstei ridic!/ Ma cuprinde tristetea:/ nu sunt lucrul final,/ ci un om care-nvata sa taca…”

                                                      (Theodor RAPAN )

Ascendenta spirituala a Poetului este Cuvântul care îngaduie organizarea unui univers de o severa eterogenitate, numai de el stiuta. Esentializarea poeticului cere har, concentrare, mestesug, disciplina, rigoare. Si nu numai!

Semnele distincte ale unei asemenea Cai le descifram în credinta marturisita, în puterea izbavitoare a unei frumuseti pure, nascuta din tensiunea si inflexiunile elementelor si simbolurilor fundamentale care alcatuiesc, în conceptia creatorului lor, Ciclul Evangheliilor lirice.

EVANGHELIA TACERII – Solilocvii este a paisprezecea carte a poetului Theodor RAPAN si a treia înscrisa în ciclul Evangheliilor lirice, dupa EVANGHELIA INIMII – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010) si EVANGHELIA CERULUI – Zodii de poet (2011), ambele tiparite la Editura „Semne” din Bucuresti, de care îl leaga o veche si constanta colaborare.

Expresie a eului profund, viata si arta conflueaza în creatia lui Theodor Rapan, dar într-un sens cu totul diferit de cel cultivat, pâna la el, de poetii tuturor timpurilor.

Lirica sau epica, opera lui modeleaza realitatea prin imagini literar-artistice, cultivând proprietati ale limbajului, prin care ajunge la magia rostirii, cu profunde reverberatii între suflet si lumea devenita obiect al reflectarii, pe drumul Golgotei.

Evangheliile lui Theodor Rapan marcheaza a treia etapa distincta în activitatea sa literara, care sta sub misterul intuirii sensului simbolic al cuvântului ceresc.

Paradoxal, nu avem de-a face cu parabola biblica, cum ar putea gândi cititorul neavizat, ci cu poemul-metafora, purtatorul scânteii divine, care aprinde focul sacru al Poeziei.

Despre Tacere au scris poetii lumii din toate timpurile, pentru ca „Tacerea… nu tace niciodata!”

Dincolo de conceptul cercetat gnoseologic, criminalistic, psihiatric, epistemic, analitic, etic, palierul estetic, prin diversele conotatii ale Tacerii, a construit o întreaga literatura, de la modele celebre, gânditorii: Søren Kierkegaard, Friedrich Nietzsche, Feodor Mihailovici Dostoievski, Nikolai Berdiaev, León Chestov, Lev Nikolaevici Tolstoi, Lawrence Durrell, John Irving, Emil Cioran, Constantin Noica, pâna la personalitatile culturale si lirice: Paul Valéry, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Gabriel García Márquez, Rainer Maria Rilke, José Saramago, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stanescu, etc.

Diversitatea stilistica a Tacerii este sora cu nemarginirea, daca avem în vedere Tacerea-subiect, predicatul Tacerii, atributele Tacerii, „Tacerea ca atribut”, tropii Tacerii, muzica Tacerii, pictura Tacerii, netacerea Tacerii, Tacerea între sacru si profan, pantomima Tacerii, statuile Tacerii, Tacerea ca parola sau codul de acces, etno-Tacerea, solitudinea, Tacerea absoluta, ultima metafora, etc. În acest areal se încadreaza, cu certitudine, volumul despre care scriem.

Tacerea de dupa creatie, devenita un stil de raportare la terestru sau cosmic, naste un „limbaj” radical, pe care nu oricine îl poate „dresa”, dupa cum aflam: ,,Un mare strigat de Tacere-i versul, doar inima Poetului are aripile frânte de dor, pasii, tulburati de Cântec sângereaza zapada urcusului, niciodata dorinta de a trai nemurirea. Si totusi, îmblânzitor neînfricat, Poetul traieste chemarea ei precum dorinta nestavilita a ploii de a uda pamântul manos al Tacerii – emotie unica, apasatoare, tandra. Se va face un alt tarmla capat de lume, nestiind de unde va aparea aceasta sirena. Nimic nu e întâmplator, într-o dimineata oarecare, bolnava de prabusire si alean…

Numai pe zarea din zare se asaza de-acum rugina sarutului, fruct necunoscut, ispititor si ciudat, fascinatia lacrimei furisându-se într-o scoica venita de departe, pe când ochii în noi au plâns…

Ah, cununi ale dragostei rapuse, tot mai mare îti este neîntelesul. O pace a sufletului ce nu mai cunoaste maluri. La capat de lume, stindarde aprinse si melci fosnitori…”

Carte unica, de o rara coerenta compozitionala,EvangheliaTacerii – Solilocvii are o constructie armonioasa, inseparabila între continutul poetic, dens si forma adecvata, materialul lingvistic fiind ordonat dupa o logica interioara.

Partile se organizeaza într-un tot unitar, ca produs al intuitiei artistice, dar si ca realizare deliberata de creatorul ei. Vitalitatea cuvântului o dovedeste originalitatea, atât în planul creatiei, cât si în cel al meditatiei asupra poeziei: „ Cuvântule, dezbraca-te încet! Descalta potcoava puterii si spune-mi: pe ce carare mi-am ratacit întelesul, pe ce usa a zilei sa-mi luminez înflorirea, cui sa sarut mâna uscata de dor?”

Tacerea, opusa vorbirii, are capacitatea de a schimba fata realitatii, de a influenta devenirea individului.

În structura de suprafata volumul este „un chenar liric” în care universul Tacerii se contureaza între realitate si fictiune, modelând sensibilitatea cititorului, facându-l sa întrevada o lume ascunsa ochiului: ,,Asa e! Poetul e un mincinos cu adevarurile inimii în razvratire, fructele sale sunt mortale, în patul sau splendoarea are chip!

Poetul e un clovn al naturii în sine, grandoarea sa întrece nefiindul!

Poetul crede ne-ntelesul din prima ochire, El stie ca-n fundatura inimii va fi pe loc executat, El nu recunoaste noaptea de zi, nici moartea de viata, nici macar atunci când trandafirii plâng în bezna!

Poetul strabate oceanul de îngândurare cu teama, descult pe valuri, si nici nu-i pasa de sfârsitul acestui Cântec infinit despre Tacere…

Învins de umbra secundei, cu fagurii tristetii pe gura, neratacita pasare, cataclismele mortii El vindeca: «Voi lasa-n aceasta carte/ tot sufletul meu…»”

Pe traseul întregii carti, Theodor Rapan este atent preocupat atât de echilibrul spatial, cât si de sansele oferite cititorului – confesional vorbind, de a-i descifra intentiile, gândurile, trairile, de la prima pâna la ultima secventa a operei.

Compozitia exterioara se dezvolta în 13 capitole, cu titluri sugestive. Primul capitol, de initiere, „Alfabetul Tacerii”, cuprinde 31 de poeme (cifra corespunde numarului semnelor alfabetului). Poemele sunt organizate atât în structuri succesive liniare („Ast poet, nu-i poet, e un înger”, „Cerul inimii în doua se desface”, „Hoinara umbra, cine a mintit?”, „Râd pentru altul”, „Unde e scris numele meu nu stiu”, „Zapezile îmi cer sa te învat dragostea”), cât si în structuri simultane, ce prezinta alternativ trairi lirice diferite („Binecuvânt Alfabetul Tacerii”, „În pridvorul oglinzii Tacerea toarce lâna”, „?iuie Tacerea si ma doare”, „Xantipa, desfereca-mi Tacerea”, „Tuna si fulgera în inima Tacerii”).

O geometrie perfecta domina restul capitolelor, structurate si ele, în câte 12 poeme fiecare, reprezentând secvente importante în textura întregului.

Ca o prima remarca, arhitectura rotundului este evidenta la toate nivelurile: carte, capitole, poeme.

Locul initial, „aici” devine topos literar unde se „desfasoara” în ordine, „Ceremonialul Tacerii”, revelator pentru lirismul esentializat. Atitudinea ferma a poetului este sustinuta de verbe cu forma de prezent, ca timp liric: „Sunt preotul Tacerii, nu ecoul”, „Patria mea e Tacerea ascunsa de tine”, „În noapte se ascunde Tacerea”, „Numele tau Tacerea îl cununa”, „Cersetor de Tacere, Cuvântul vorbeste”, „Tu esti Tacerea din gândul lui Dumnezeu.”

„Simfonia Tacerii” naste un univers al fictiunii, dominat de gravitatea antinomiilor socante: „Preasfânta ura, da-mi Tacerea mie”, „Supremul vers Tacerea îl sugruma”, „Sa fii, sa fii Tacere, cu sufletul si trupul”, „Alibi întru Tacerea ploii”, „Femeie, Tacerea urla-n mine…”

„În inima Tacerii” este capitolul undeidentificam o varietate de stari: tristete, neliniste, emotie, spaima: „Tacerea mortilor identitate are”, „O, Sfântul Duh Tacerea învrajbeste…”, „Oglinzile îsi plâng Tacerea-n somn”, „Pitagora, Tacerea ta ma doare”, „Din exil Tacerea se rascoala”, „Cadril în pasi de Tacere”, „Patria mea e tacuta si blânda.”

„Prin labirintul Tacerii” îi da posibilitatea cititorului – calator în spatii fictive – sa cunoasca „Bruscul portret al Tacerii”, „Tacerea, ca o femeie muta”, „Rugaciune în Tacerea inimii”, „Destin în Tacere, destin în mirare”, „Un mare strigat de Tacere-i versul.”

„Imnele Tacerii” aduc în prim-plan structuri complexe în care apar atât substantive cât si verbe metaforizate: „O, Tacere albastra cu nume de mare”, „Când în Tacere cade drept Cuvântul”, „Urubu în Tacere sunt”, „Munca norilor în Tacere se tese”, „Miriapodic Tacerea suspina”.

„Taceri la vedere” este capitolul de mijloc al cartii, care situeaza metafora în sfera sugestiei: „Tacerea sigileaza gura mortii”, „Nu, nu visez, Tacerea-nvinge Raiul”, „O, câta luna plina Tacerea-n somn îndura”, „Tacerea e un drum fara de cale”, „Perfectiunea poemului tacut.”

„Taceri amânate” sunt cuvinte-cheie pe care le identificam în fiecare din cele 12 poeme ale capitolului al optulea. Observam frecventa si functia lor de semnificare în structura textului poetic: „Amâna-ma-n Tacere, tineretea respira”, „Sa amânam sa bem tacut Tacerea”, „Sângele îsi amâna Tacerea mereu”, „Ochii promit Tacerea sa amâne” (ochii-simboluri ale constiintei umane reflexive).

„Taceri în doi” refac simbolica unitate primordiala: „Într -un flux despletit Tacerea ma prinde”, „Patruns-au zorii, Tacerea e întreaga”, „Esti azi Tacerea daruita mie”, „Arar Tacerea stie Cuvântul sa mângâie”, „Taceri în doi, Taceri fara simbrie”.

„Taceri din Turnul lui Nimrod”, urmasul lui Noe, al carui turn a fost cladit din cuvinte, echivaleaza cu asumarea existentei în formele ei diverse, inclusiv a durerii umane, a martirajului: „Aer! Tacerea vrea sa moara!”, „Taceri fata în fata îmi spinteca prezentul”, „Tacerea tace, strigatul suspina”, „Nimrod, Tacerea clatina hazardul”.

„Tacerea din Cuvinte” concentreaza lirismul în poeme de stare: „În inima Tacerea te viseaza”, „Un madrigal de vara Tacerea inventeaza”, „Ma striga Tacerea cu nume de dor”, „Câmpia mea, Tacerea-mi stie vorba”, „Tacerea din cuvinte sfârsitul prevesteste”.

„Tacerile lui Dumnezeu” sunt un mijloc de cunoastere si de marturisire: „Doamne, Tacerea scrie-n mine patimi”, „Dumnezeu ma scrie, Poezia ma tace”, „Asasin al Tacerii, Dumnezeu ma iarta”, „Doamne, ce lunga e Tacerea lânga mine”, „Postfata la Tacere”.

„Spargerea Tacerii” este o sursa de emotie, dar si de gând prin expresie si substanta artistica: „Tot ce am daruiesc Tacerii”, „Se sparge oastea, pânda e-n Tacere”, „Melanholia în Tacere crede”, „Se sparge Tacerea, ramâne Cuvântul”, „Final în Tacere”.

Tehnica „amânarii” devine ireversibila, „drama” Tacerii se produce. Eul poetic intuieste legile devenirii. Ideea de „început” a Cuvântului îl trimite pe cititor cu gândul la Logosul divin, care dobândeste virtuti creatoare.

În structura de adâncimeEvanghelia Tacerii este o carte de cunoastere, de redescoperire, treptata si fascinanta, a puterii nebanuite de întrupare a gândului, a universului uman. În lirismul de profunzime cuvintele devin simboluri, învestite cu mai mult mister, pentru a dubla mesajul pamântean cu ecouri cosmice.

Tacerea este sublimata pâna unde îngaduie arta literara. Poemele sunt alcatuite din versuri libere (cu metrica variabila si cu masura inegala), al caror ritm interior transmit fluxul ideilor si profunzimea sentimentelor.

Compozitia interioara trimite la motivul central, care se afla în deplina consonanta cu elementele compozitiei exterioare („Azi, acum, aici”, „E îngerul îndurerat, vezi bine”, „Si din aproape în aproape, tac”, „Quasimodo, da-mi Tacerea mie”, „Vai, cum lumineaza azi Tacerea toata).

În structura generala, distingem un sistem de relatii care uneste forma si continutul, ideea si materialul artistic într-o sinteza compozitionala superioara, sub semnul valorii estetice.

Detasat si sublim, pasional si frenetic, simplu si complex, riguros si sugestiv, apolinic si dionisiac, enigmatic si câte multe altele mai sunt, iata, „înscrisurile” Tacerilor prin care magia limbajului ne poarta înca de la marturisirea initiala: „Azi, acum, aici scot la iveala Alfabetul Tacerii!(…)De-acum, limba Poetului voi desface din toate oasele ei. Si masinariile simtirii, rând pe rând, vi le voi arata. Veti vedea bolile sufletului meu. Am sa va las sa patrundeti în toate maruntaile inimii mele, cea fara de minte si fara de crez. Va voi face partasi neînchipuitelor sentimente. Va veti cutremura si veti fi martori întru neodihna simtirii. La nasterea si renasterea silabelor veti asista. Nu si la moartea sfiirii. Tacute fi-vor toate si juruite sub imn de nescris!”

Ce urmeaza sa însemne Evanghelia Tacerii pentru cititor, suntem încredintati: „O imensa gradina va fi Evanghelia Tacerii. Si slovele- închisoriale gândului nerostit! Etern detinut al Melanholiei ma asez sa tac! Biserica din stele ma rabda!”

Simbolul central al poemelor este, evident, Tacerea, metafora a descoperirii trairii, a sentimentelor, a particularului, a detaliului de viata si, nu în ultimul rând, a sinelui.

Exeget al Tacerii, nu refuza nici experientele altora, dar se pune pe el însusi în situatii dilematice de a dobândi altele, noi, inedite, parcurgând un traseu autentic, de la „savoir” (a sti) la „faire” (a face). Starea „de atunci” si cea „de acum” reuneste cele doua niveluri ale poemelor printr-o tehnica speciala, de integrare într-o arhitectura a rotundului. Practic, primul cuvânt, devine ultimul cuvânt al rostirii liricii. Este un tip de constructie sferica, ce va fi cultivata cu obstinatie pe toata durata cartii.

Elementele-simbol din primele versuri stau la baza creatiei ulterioare si, prin ele, poetul reda poeziei statutul sau primordial si puritatea originara.

Incipitul cartii îl marcheaza semnul „A”, în tripla ipostaza („Azi, acum, aici”).Traim fiorul sub imperiul aleph-ului, care este, de fapt, prima litera din alfabetul limbii sacre. Prezenta acesteia nu este întâmplatoare, ea reprezinta divinitatea „pura si nemarginita”, ce-si va fi pus amprenta asupra întregii creatii.

Nu ne este straina nici cunoastereaacesteia ca forma a omului care priveste cerul si pamântul, pentru a întelege ca lumea de jos este „harta celei de sus”, nici existenta în adâncul pietrei pe care, asemeni unei fictiuni, am vazut-o si am uitat-o, chiar daca vesnic ramâne acolo.

De aici si pâna la finalul cartii, Tacerea îsi poarta „magia limbajului”, între o poetica a absentei rostirii, a abstractiunii si o poetica a prezentei, prin bogatia de metafore inedite: ,,Neînvatând sa tac Tacerea, imn întru gloria ei,acum, înalt! Cu un crin în mâna, întru desertaciunea „Clipei cea repede”, tot cerul inimii mele, azi!”

Complex si polifonic, Poetul îsi raporteaza Tacerile, în mod deosebit, la el însusi, aducând în prim plan, prin mottourile fiecarui poem, nuclee lirice fertile, din cei peste patruzeci de ani traiti în altarul Poeziei.

În fapt, Evanghelia Tacerii – Solilocvii este si o antologie de autor, pentru ca mottourile dedicate exclusiv „Tacerii” îi apartin în totalitate lui Theodor Rapan, sunt segmente sau poeme întregi, selectate din cele 13 volume, publicate pâna acum, succesiv, si exprima devenirea cea întru „fiinta” a poeticii autoreflectarii.

Asadar, Cel de atunci – în mottouri si Cel de acum – în autoreflex, fata în fata, pe aceeasi pagina!

Calea spre o noua paradigma literara a fost deschisa de acesta înca din Evanghelia Cerului – Zodii de poet, aducând în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care l-am numit, la momentuL respectiv, reflintext (reflex literar intertextual). Întâlnirea cu cei 144 de „alesi” ai lumii sale lirice a rodit 144 de poeme „în oglinda.”

Spre deosebire de volumul anterior, în Evanghelia Tacerii- Solilocvii, poetul vine cu un alt tip de discurs. De la starile de spirit de altadata, traite si nemurite în versurile, devenite aici mottouri, trece la poemele de acum, autoreflexe, caci asa am numit compozitiile care ne-au ajutat sa gasim raspuns la întrebarea: cine este Cel care ne propune Tacerea Poeziei sau Poezia Tacerii, în cautarea sinelui?

Un autentic labirint al Tacerii este parcursul în care vibratia lirica o simtim egala cu viata, cu iubirea, cu nemurirea!

Densa, dar confortabila la citit, de la prima pâna la ultima fila, cartea de fata contine, în ansamblul ei, 175 de poeme!

Titlurile lor sunt metafore cu un distinct parfum liric, ele însele autentice micropoeme: „Departele se-ndeparta de mine”, „Fulguire e totul, oistea noptii e rupta!”, „Goneste timpul, armasar divin”, „Hoinara umbra, cine a mintit?”, „Litanie pentru Alfabetul Tacerii”, „Macelul din privirea ta” etc.

Theodor Rapan sparge tiparele topice si stilistice, dezarticuleaza sintaxa si creeaza un nou limbaj liric. Fantezia metaforica, asocierile semantice inedite confera forta de transfigurare a realitatii. Cultiva, cu precadere, epitetul rar, oximoronul, iar metafora „provoaca o contaminare de lucruri obiectiv si logic incompatibile”: „Izgonit în lumina m-am simtit Inorogfara stea, arsa pe rug esti, Abisinie, Poezie a mea…”

Patrunderea în miezul „Poeziei Tacerii” este posibila numai prin intuirea plurivalentei simbolurilor si decriptarea acestora, în contextul în care apar.

Limbajul specific, de cele mai multe ori este direct, adresat unui/unei „tu” implicat/a afectiv: „În noapte se ascunde Tacerea, mai solitara si mai mutadecât ai fi tu, cu cât îndragesc mai mult iconostasul vorbirii, rana carnala afosnetului îmi da randevu…” sau ,,La Cina detaina ia lampa cu tine, chipul tristetii nu-l arata, cine vorbeste, cine te-asculta e demult în Lumina si în inima mea.”

„Tu, tu, tu, amânata ramâie Tacerea” constituie o poetica a existentei si a cunoasterii. Ea depaseste cadrul unui text programatic, deoarece iubirea si creatia apartin, în egala masura, planului existential si planului cunoasterii. Retorismul poemului sugereaza o alta conceptie despre arta decât a înaintasilor. Chiar daca elementele constructiei sunt cunoscute, le plaseaza în contexte noi si le confera sensuri neasteptate. Pentru poet, iubirea si creatia sunt îngemanate, tot astfel cum el însusi apartine, simultan, planului existentei (conditia umana) si planului cunoasterii (conditia de creator): „Tu, tu,tu, amânata ramâie Tacerea, visul Poetului s-a spulberat, tu, îmbracata ca o mireasa în oglinzi de zapada mi te-ai destramat…”

Celor trei niveluri ale textului poetic, pe care le-am identificat, le corespund trei modalitati ale limbajului si am în vedere: întelegerea rationala, („Cum sa te uit, Tacere…”), nivelul simbolic , („Vârsta a poeziei, cu toate ierbile din sufletul meu îti descântec trecutul…”), nivelul intuitiei poetice („Pe o miriste muta somnul adoarme, prin arbori vântul scheauna-ncet, pustie si trista ziua desfide letopisetul acestui Poet…”). Cele trei modalitati ale limbajului, fireste, nu apar în stare pura, ci cu întrepatrunderi inerente si evidente.

În evolutia liricii , ipostazele creatorului reflecta raportul dintre sine si eul exterior (problematizant), se asociaza cu o anumita traiectorie spirituala (imaginar poetic) si se transpun în limbajul aplecat asupra tainelor omului si universului (opera).

Selectiv, ne vom opri la câteva simboluri, evidentiind exemple din cele trei regnuri: mineral, vegetal si animal, vom avea în vedere si cele patru elemente fundamentale: apa, aer, pamânt, foc, dar si aspecte care tin de microcosmos si macrocosmos, în interdependenta cu Tacerea.

Un element, aparent banal - piatra, are o strânsa legatura cu sufletul. Ea desacralizeaza lucrarea divina si simbolizeaza actiunea umana ce se substituie energiei creatoare, prilej de înaltare: „Cu fata-ntoarsa spre Tacere, obosit deatâta viata netraita, las capul pe piatra si-ndur, recrut fidel al pierderii, sfielnic, inima mea nevinovata, comite sperjur…” sau „Cersetor de Tacere, Cuvântulvorbeste, pe struna sa eu pasare ma fac, tarmuri de jasp inima-ndura, viata ma-mpinge din prepeleac…” Alteori, proprietatile chimice ale substantei devin conotatii specifice ale aceluiasi termen care dobândeste valente lirice: „De aceea va conjur prieteni, îngropati-ma între sprâncenele Câmpiei si cumpana de somn a tristetii, cu axa Pamântului în brate precum un crucifix de flori si pasari nemaivazute, cu subteranele stele pe umeri, cu sarea iubirii la vedere. Alte dispozitii finale nu am…”

Un statut special dobândeste piatra ca simbol spiritual: „Piatra afilozofilor, ce trist sunt fara toga, ah, iscoada!”

Elementul fara de care omul nu poate trai este sarea. Nu întâmplator, Apostolii au fost numiti „sarea pamântului”, având în vedere misiunea lor. În Evanghelia Tacerii sarea dobândeste conotatii stilistice: „Â se uita la mine piezis, inima sa dorulîntoarna. E o litera far’ de care nu te pot iubi, sarea pamântului e-o dulce rana!”

O constructie oximoronica, prin care se exprima un proces initiatic îi releva cititorului noi sensuri: „Gustul amar al fericirii ma-nvinge! Sarea sarutuluidoare!”

Savoarea interogatiei este cu atât mai placuta, cu cât asocierea termenilor este mai neasteptata: „În aceasta supunere a sufletului ma mai vrei sarepresarata pe rana foamei de tine?”

Trecând la elemente si simboluri din regnul vegetal, vom fi impresionati de paleta bogata pe care ne-o ofera lectura poemelor, de la firul de iarba la trandafirul albastru, de la chiparos la crinul imperial, de la spini la palamida, de la firul de papadie la floarea-soarelui, de la nufar la floarea de colt, de la muscata la crucifixul de flori, etc.: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba, cât demult, cât de mult am crescut…”; „Ave ! Rasare iarba din cuvinte !”; „Inima mea a uitat Adevarul tot asa cum trupul îsi uita sufletul într-o veche iubire, desenata în somn, de mâna unui fir de iarba.”

Semn al regalitatii, al potirului, al soarelui spiritual – crinul, în acelasi timp, sugereaza viata pura, ca o fagaduinta de nemurire si de mântuire: „Aceasta femeie îmi tine spada în mâna, inima ei e pazita de crini, am ajuns un copil de iarba si sete a carui Tacere în somn o îngâni!”; „Ma vezi, nu-i asa, rezemat deun crin!”; „Prieteni, când voi muri, pe mine asezati-ma în lotca nevazuta a Cântecului! Nu ma îngropati nici în Isla Negra, nici în fata marii, nici între crinii amintirilor!”

Desavârsirea fara cusur, perfectiunea, sufletul, inima, cupa vietii, iubirea sunt atributele trandafirului. În iconografia crestina, trandafirul este fie potirul în care a picurat sângele Mântuitorului, fie o transfigurare a picaturilor de sânge, fie semnul ranilor lui Hristos.

Trandafirul simbolizeaza, aici, pasiunea, puritatea, întelepciunea divina, iubirea. Trandafirului rosu sau alb îi alatura trandafirul albastru, semn al imposibilului devenit posibil: „De acum, plâng si ma rogpentru istovul trandafirului albastru, de acum nu mai sunt eroul propriei mele vieti, ci doar sculptorul umbrei cea orbita de glorie, de acum încep sa învat sa tac si sa plâng în Limba Româna!”; „Cuvintele – trandafiri nevazuti!”; „O pasaretrece podul de trandafiri!”, „Am tacut la îndemnul trandafirului albastru!”; „Am nevoie sa îti simt umbra în fiecare clipa, culcata gales în sângele meu, tropotind, tropotind extazul trandafirilor!”; „Quasimodo, da-miTacerea mie, a murit de foame trandafirul!”; „Nu am oprelisti la chivernisire, traiesc periculos si-mi sunt de-ajuns, sub zodia Tacerilor, Divinul arunca-n urma cetii trandafirul!”

Pasarile, mesajul cerului, leaga terestrul de înaltimi, sugereaza eliberarea de greutatea pamânteasca, zborul sufletului, spontaneitatea, prietenia, cântecul, creatia, nemurirea sufletului, dar si hazardul, neprevazutul, necazul, moartea: „Nu mai stiu de am stele în plete, copacii inimii sunt plini de pasari-colibri, buzele sângelui meu ridica din umeri, fâlfâie noaptea pe ceruri pustii!”; „Mi-s mâinile pline de trupuri atinse de pasari si lanuri ce azi nu mai sunt, din zodii de apa rasare un nufar, nu uita ca mi-e frica, nu mai pot sa te-nfrunt!”; „La Gura Portitei pasari de jad îsi culeg aripile cu gesturi obosite de zbor. În chilia mea, disperat, matur în graba cuvintele de pe covor. Si apuc sa tac!”; „Si eu voi auzi din groapa cântul, cel gângurit de pasari si culoare, tipatul bufnitei mâna-mpietreste, rana din sânge, ah, cum ma doare!”

Si în Evanghelia Tacerii, ca, de fapt, în toate volumele poetului, sunt prezente animalele ca simboluri ale principiilor si fortelor cosmice, materiale sau spirituale, având legatura cu nivelurile Universului: pamânt, vazduh, cer. Termenul generic si-l asuma pâna la exprimarea dorintei de a ramâne în el: „Un tânar animal as fi vrut sa ramân, sa tin isonul Tacerii în mâna, soarele inimii latra-a pustiu, trecatoare sunt toate, doar cerneala ma-ngâna!”; „Veniti, odata, în Piata Balcoanelor sa-l vedeti pe Poet, animal pur-sânge, arcus lingusitor, mângâind cu floare de vultur petala unei viori!”

Ca un animal de prada se afla în fata a doua stari „cruciale” în propria-i viata – dragostea si nemurirea: „Dragostea pentru tine ma supune. Biet animal de prada. Vocea inimii amuteste. Este vocea Tacerii!”; „Gol-golut, stau în fata ta, nemurire; ca un animal de prada. Nu-mi este frica!”

Sarpele si porumbelul sunt simbolurile fundamentale ale pamântului si ale cerului. Purtatorii lumii sunt, uneori, elefanti, tauri, testoase, crocodili, dar toate acestea nu sunt decât substitute sau întregiri teriomorfe ale lui Kundalini, în functia sa dintâi. El este spiritul tuturor apelor, de sub pamânt, de pe fata pamântului sau de deasupra. Sub atractia cerului, se poate înalta, ca în episodul «sarpelui de arama» ridicat de Moise în pustiu.

Asa a dobândit imagine pozitiva, tinut pe cruce ca simbol al lui Iisus, rastignit, contrar relatiei cu Eva: „Marul Tacerii doar Eva îl stie, sarpele demult l-a uitat, febra ta, Poezie, învie, fruct ofilit în bazalt !”; „Totul începe aici, în Tacere: ulita doldora de fulgi si imperii bizantine, noroiul pasilor desculti prin otava copilariei, sarpele primei iubiri…”

Între lumina si umbra, între suflet si spirit, între tot ce ar putea sa însemne lumea contrariilor, sarpele pare a fi salvatorul: „Un sarpe alb pe pod acumrasare, pamântul sub lumine da ocol, hieratica doar luna fuge-n vale, sa-si lantuie Tacerea-n prostovol…”

Legat de izvoarele vietii si ale imaginatiei, în poezie, el dobândeste valente noi: „Sarpele musca buricul Tacerii!”; „Ofteaza sângele, cobor la mal, un sarpe ma petrece, îl tin de piept încolacit, trecuta-i vremea de iubit, ninge în portul cu pescari, peste-nfloriri aztece!’’ sau „Binecuvânt Alfabetul Tacerii! Binecuvânt soapta si urma mistretilor, dragostea mea sfâsiata de-a pururi, tremuratoarea cumpana a gândului, Magul-Poet, descântecul sarpelui…”

Reprezentarea abstractiilor în forma concreta are ca efect plasmuirea unui univers poetic original, cu un imaginar propriu, inedit: „Cum sa musc dinacest latrat decâine ce vesnic scânceste în inima ta?”; „Mut ca un peste în apapacatului sunt, flamând ca un câine a carui credinta descreste…”,„Si vaca, simagarul, si cotofana, si câinele, si cormoranul, cu totii vor veni la festinul dinnoi!”; „Nu ma învrajbiti nici cu soarele, nici cu luna! Nici cu alba hermina,nici cu hipopotamul cel credincios si rabdator…”

Poetul are puteri demiurgice, atâta vreme cât poate schimba fata lumii. Ca un flamingo, este initiatorul luminii: „Sub nimb de lacrimi berze susotesc, sacaliportocalii din toba suna, antilopele din Dobrotesti, pasarea Flamingo o cununa!”; „Si voi slavi eternitatea cu gura toata si voi merge-n rugaciune-n urma ta, de ma voi schimba într-un peste imens tu sa stii ca-n abisul fiintei ratacesc, uite-asa…”

Cele patru elemente de baza ale cosmogoniei traditionale, apa, aerul, pamântul si focul sunt reprezentate în relatie cu valoarea notionala, transpusa la nivel metaforic.

Semnificatiile simbolice ale apei pot fi reduse la trei teme dominante-origine a vietii, mijloc de purificare, centru de regenerescenta: „Mareata esteuimirea, vibratia izvorului în cadere spre tine, inima, nevazut si necercetat Babilon al triunghiului sfânt!”; „Pamântul din Tacere s-a nascut! Conacele inimii ard unul dupa altul!; „Respiratia ta, Moarte, cu ochii scufundati în apa de Boboteaza, a acestui vers ne-nteles!”; „Numai de dorul miresmei tale ma schimb într-o floare cu aripi de aer de parca-n poieni apa Cuvântului si-ar fi potcovit glasul cu vocabula Tacerii…”

Apa, ca de fapt toate simbolurile, poate fi considerata din doua puncte diametral opuse, la toate nivelurile, apa generatoare de viata si generatoare de moarte, creatoare si distrugatoare: „Si apa zacuta latrând din care beau cu nesatpe furis acum când scriu acest tratat despre morti, despre vii, despre sete!”; „Fântâna o-nconjur în somn de trei ori, sturzilor le dau de mâncare, deasupra dunelor nenorocului o coliba îmi fac, apa sfintita ma doare…”

Aerul semnifica lumea subtila, asezata între cer si pamânt, este simbolul sensibil al lumii nevazute, un factor de miscare universal si purificator. Ca si focul, aerul este un element activ si masculin, în vreme ce pamântul si apa sunt considerate elemente pasive si feminine.

În poeme, sensul profund conotativ sporeste lirismul, provoaca meditatia, creeaza imaginea literar-artistica: „O, aer fara pata, sublimul Mort m-asteapta, rosteasca-se înbriza tot necuprinsul mintii, faptura mea cea trista o-nvaluie fiinta, panterelordin sânge sa nu le creasca dintii!”; „Respir! Tacerea-n piept ma doare, aerul mavinde ne-ncetat, de întristare si melanholie, râioasa, bucuria m-a tradat…”

Perspectiva singulara si personala este necesara în masura în care trairile si sinuozitatile spiritului sunt irepetabile: „Perfectiunea Poemului tacut e-n mine, sigiliul vrajba gurii a sporit, falnic aerulnoptii dezvaluie tot ce mutenia într-un glas a scornit!”; „Merg pe apa si plâng.Sunt mersul aerului. Chiar umbra lui…”

Pamântul, ca element al cosmogoniei traditionale, este prima forma de materie, despartita de ape.

În Evanghelia Tacerii, citim o frumoasa si concentrata compozitie lirica despre geneza si extinctie: „Pamântul din Tacere s-a nascut! Siîn tacere se va duce în pamânt!”

Convins de apriorismul kantian al formelor intuitiei sensibile, de subiectivismul timpului si al spatiului, poetul se întreaba: „Gol e pamântul siacum fara tine. Ce cauti, marite, în gradina mea?”

Regenerarea spirituala se produce ori de câte ori se reîntoarce (fie si numai cu gândul) la pamântul natal : „Pamânt al meu, uitarea ma cununa, eu nu-ti mai sunt nici mire, nici cocon, mirodenii sadesc în brazda plugarii, danseaza Tacerea pe un vechi gramofon!” ; „Tacerea! Tacerea vizibila o vreau! Când sunt cu mine îmi mai ramân de-ndeplinit doar poruncile tineretii. Mai am de trait copilaria, toata adolescenta petuniilor, vietile cailor din Padurea Nebuna, rodul pamântului, cele 1001 de masti ale trecutului tau, coroana de spini a nenorocului, lungile boli clandestine ale trupului, frigurile Ecuatorului si limba melcilor din casta lombarda a graurilor…”

Cel de-al patrulea element al cosmogoniei traditionale – focul - este prezent cu toate valentele lui purificatoare, mistuitoare, izbavitoare, ucigatoare, etc.

„De dragul tau las flacara sa arda parul însângerat al noptii de sabat, neîmpacat, neîmpacat, neîmpacat vâlvoreste în triluri focul furat…”

Atitudinea armonizarii visului cu fapta reala este asimilata în versuri ce amplifica dramatismul trairii : „Asa visez sa fiu corsar si plaur, asa-mi doresc saard sub vreasc de foc, fildesul noptii, mântuie-l, femeie, vesmântul tau de lacrimi în mine n-are loc… ”

Spatiul poetic al focului este „expresia încarcata de suflet dinauntru”: „Binecuvânt Alfabetul Tacerii ! Binecuvânt padurea în care m-afund pe-nserate, zdrobirile-n teascuri de foc, amurgul violet al Clipei, jocul argintat al apei din Delta, buricele însângerate ale degetelor, scalda triumfatoare a salciilor, culmea trupului în împreunare, arborii prabusiti în lumina verii, poteca nedeslusita când vrei s-o apuci spre crestele muntilor, primavara…”

Starea interioara a eului presupune combustia, pasiunea trairii transpusa într-un câmp semantic profund metaforizat: „Se sparge Tacerea, departe e visul, porunca fântânii e-ndeplinita, sabii de foc se vântura-n aer, pajistea toata-i de somn cotropita…”

Geografia spirituala a Evangheliei Tacerii are ca forme de relief distincte – câmpia, semn al nesfârsitului terestru, si muntele, simbolul transcendentului, al punctului de întâlnire dintre cer si pamânt, capat al ascensiunii Omului: „Tacerea, ca o femeie muta sta la pânda! În templul ei paunii rostesc ultima rugaciune a inimii. Prin fata ei, cohorte de barbati defileaza într-una! Ca un nor în deriva, coapsele ei rascoleau asternutul privirii! Sânii curajului, atâtare si neteda piele, ca o amazoana în mijlocul Câmpiei Eterne e ea!”

Muntele, semnul verticalitatii, al fermitatii, al neschimbarii, al înaltului, este, de fapt, axis mundi: „Inima oceanului se va preface în munte, luna Câmpiava-mbujora, pe ritmul de ploi si de lacrimi, numai tu, numai tu vei cânta…”

Centru al vietii spirituale - inima, simbol al chintesentei divine, este locul intuitiei, al cunoasterii contemplative: „Inima mea a uitat Adevarul, de aceea, acum sporesc prin Tacere, frigul si cataclismul asteptarilor, pun pe masa pâinea nenorocului, cutitul sta în închinaciune si, dintr-o data sufletul meu vorbeste padurilor: departati-va de acest mincinos poet, tainele sale sunt furate din dansul bacantelor, sovaielile sale stau tolanite pe cearsafuri cernite, nu stapâneste nimic din Alfabetul Tacerii, greselile lui sunt greselile gresitilor nostri. Amin!”

Întreitul simbol al vietii, Omul (trup, suflet, spirit) încununeaza creatia, prin Cuvânt si Lumina: „Se sparge Tacerea, ramâne Cuvântul, gazelul nescrisîndura si tace, sângele tot l-am pierdut în razboaie în care iubirea în vers se preface…”

Si daca lumea a fost creata prin Cuvânt, ca „replica” a Tacerii absolute si Cuvântul divin a fost întrupat, atunci este de necontestat valoarea acestor poeme: „O, Glorie celor ce stiu sa taca, fericiti cei ce stiu bezna inimii bete, sub povara nuntirii, iata-ma-s, ca un martir fara cer, fara sete…”

Borna importanta în creatia lui Theodor Rapan, Evanghelia Tacerii – Solilocvii, trece prin toate volumele de pâna acum (13) ale autorului, pâna la cristalizarea si la esentializarea expresiei lirice.

Poetul se detaseaza de propriul model din mottouri, reflectând asupra temelor marcante – natura, dragostea, destinul, geniul, patriotismul – asociate cu motive literare vegetale, acvatice, cosmice, muzicale, visul, jertfa, carpe diem, fortuna labilis, etc.

În aceste, denumite de mine, autoreflexe, se suprapun doua planuri poetice: unul de echilibru, rezultat din contemplarea detasata, rece, a Universului: „În Câmpie,pustiul hotarelor mute, nori de-ntristare ascund toti guzganii. Numai catargeleinimii – anii – se-aduna-ntre aripi mereu…” si altul, al trairii pasionale, al arderii vitaliste: „Visul tarânii Tacere ramâna, sunet pur între abscisele uitarii, jugul tandru al desperecherii cum sa-l îndur? E un cântec ce nu se aude, fara sa vreau vorbele-mi rasar la fereastra, de pe buzele necuprinsului, iata, ma zboara o pasare-albastra…”

Lingvistic, remarcam frecventa cuvintelor polisemantice si a sensurilor conotative, recurenta unor cuvinte/sintagme-cheie (laitmotivul, reluarea, titlul care sugereaza tema, dominanta afectiva), enunturi eliptice, prezenta unor elemente paratextuale si metatextuale, etc.

Armonia vizeaza acordul perfect al unitatilor compozitionale care alcatuiesc poemele si se realizeaza prin echilibrul partilor/secventelor, prin fluenta discursiva, prin coerenta stilistica.

Marcile textuale care apar cel mai adesea sunt: principiul simetriei în structurarea textului (paralelism sintactic, circularitate, laitmotiv etc.), prezenta unor constructii sintactice recurente, a unor toposuri, dar si cadenta, ritmul, rima.

Stilistic, observam prezenta simbolurilor multisemnificative, a imaginilor artistice neconventionale. Figurile de stil sunt cele mai importante mijloace de expresie, dar finalitatile estetice sunt realizate si prin procedee artistice de constructie si de semnificatie, prin elemente ale viziunii artistice.

Cu tonul uneori sobru, detasat, poetul cauta însingurarea, tristetea, alteori, patetic, se daruie total!

Dionisiacul este sublimat în apolinic, seninatatea si înaltul însotesc aspiratia spre liniste, spre Tacere, ca stare de voluptate a descoperirii sinelui.

„Tacerile” Poetului sunt însotite în drumul lor catre cititor de 175 de desene, semnate de Damian Petrescu, genial grafist si pictor român, traitor de multa vreme în Franta. Cale de sase carti, inimile celor doi au batut la unison: „Inima mea în inima lui se oglindeste, sufletul lui, în sufletul meu tinereste. De atunci eu nu ma mai grabesc, asfixia luminii sufletul mi-apasa, ca un fluture în Marsilia Tacerea ma tradeaza, catranul bucuriei pe pagini se lasa…”

În totala consonanta cu poemele aparute pâna acum, a realizat, cu o rara maiestrie, copertele si ilustratiile însotitoare – adevarate opere grafice – peste 550, la numar!

Frumosul din Arta este, în fapt, Frumosul din Omul Damian Petrescu, nemurit în creatia Poetului de fata! Si invers!

Evangheliilelirice, concluzionez, alcatuiesc un ciclu unitar prin tematica, atitudine poetica si modalitati artistice. Ele au ca tema conditia creatorului surprins în diferite ipostaze si sunt construite pe principiul opozitiei dintre real si ideal.

Evanghelia Tacerii – Solilocvii este o carte rara în literatura româna si universala, despre trairea intensa a sentimentului „rostirii nerostitului.”

Aici aflam marile teme ale creatiei (din cele 13 volume editate pâna în prezent), nu ca o suma a universului rapanian, ci ca o suprapunere si simultaneitate a unui ritm circular, a relatiei Poetului cu opera sa.

Limbajul metaforic, sintaxa poetica novatoare, intelectualismul expresiei, specificul prozodic, mentionat înca din titluri, confera poemelor o sonoritate aparte, de incantatie magica.

Din aceste motive, fie si numai pe baza argumentelor consemnate mai sus, Theodor Rapan este, în egala masura si în acelasi timp, un creator distinct al Poeziei Tacerii si al inovatiei stilistice, prin conferirea caracterului sacru Limbii Române!

În final, citându-l pe Poet, ma-ncumet: „Si tu, suflet al meu,/ cum de staitolanit la soare într-un balansoar de-ntuneric,/ cu cearcanele priviriiîntoarse din noapte!/ Ah, mâinile orbului nu stiu sa culeaga Tacerea!/ Aflati-ma!”

Cartea ne asteapta, Cititorule, sa ne purificam în universul ei de Logos si prin Tacerea-catharsis, caci poemele sale sunt un adevarat „purgatoriu spiritual” al Clipei! Al trecerii si retrecerii noastre!

Sa ascultam, asadar, glasul Tacerii, caci numai asa vom sti cât pretuieste!

 Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

Carmen COMAN-MUSAT

 

Soarele din prima zi -

 

poeziile lui Tagore, prezentate de Dan Puric, cartea cea mai vânduta a editurii Cununi de stele la Gaudeamus 2011

.

La Gaudeamus 2011, editura Cununi de stele a lansat volumul „Soarele din prima zi, primele poezii ale lui Rabindranath Tagore” traduse în româna dupa originalul bengalez si nu dintr-o limba europeana, traducerea fiind realizata de Amita Bhose. Invitatul, Dan Puric – actor, regizor si scriitor precum Tagore si militant pentru independenta sufletului poporului, precum profetul Indiei – „nu a venit sa vorbeasca despre Tagore ci si-a marturisit marea dragoste pentru sufletul larg care ne-a cuprins pe toti”. Am asistat timp de o ora cum valurile de trecatori îsi opreau unduirea si se asezau pe trepte, fascinate de puterea cuvântului. A fost, într-adevar, o marturisire de dragoste. Pentru traducatoare, în primul rând, Amita Bhose, pe care Dan Puric a zarit-o cu multi ani în urma la Botosani, la zilele Eminescu: „Am vazut o umbra meditativa din alta lume, o picatura a omului profund venit în lumea asta. Parca transporta cu ea toata cultura Indiei si tot sufletul românesc de care se îndragostise. Peste ani si ani am vazut, am citit ce efort colosal a facut Amita Bhose din pretuirea si dragostea pentru Eminescu. E un destin aproape jertfit pe altarul culturii, e nepereche în aceasta dragoste pe care a avut-o fata de Tagore si de Eminescu.”

O marturisire de dragoste pentru martirii neamului, cei ce au murit în închisorile românesti, pentru alte mari suflete nepereche – Eminescu, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George, cei ce, prin fiecare por ar fiintei lor, au ales libertatea. Caci, citându-l pe Tagore, Dan Puric ne-a reamintit ca „libertatea omului nu consta în faptul ca da într-o parte suferinta, cauta sa se eschiveze. Libertatea omului si forta lui si lectia lui constau în faptul ca ia suferinta si si-o face drum si poteca spre calea desavârsirii.” Tagore a simtit, când a venit în România anului 1926, ca „ne învecinam sufleteste”. O învecinare resimtita si de Sergiu Al-George si de Amita Bhose, prima traducatoare a lui în Asia, traitoare în România din dragoste pentru opera eminesciana si pentru poporul român.

Într-adevar, Dan Puric nu a vorbit despre Tagore. Nu a prezentat un om, o carte ci ne-a luat de mâna, cald, cu dragoste, pentru a ne conduce spre „Soarele din prima zi”. Cel din sufletele noastre, întru credinta si libertatea spiritului.

***

Ce va ramâne?

(poezie din volumul Soarele din prima zi)

Ce va ramâne din tot ce am scris?

O, stiu bine, valul necurmat al Timpului

Zi de zi va cauta sa întoarca

Creatia mea în neant.

Doar în Sinele meu sunt încrezator;

din aceasta cupa am baut zi si noapte

nectarul nesecatuit al universului.

Clipa de clipa

Rost si-a aflat aici iubirea.

Durerea n-a supus

praful n-a înabusit

arta sa.

Stiu, când voi parasi

terenul de joaca al lumii,

sta-vor crângurile martori

în toate anotimpurile înflorite

iubirii ce purtasem acestui univers.

Numai aceasta iubire e adevarata,

e tot ce mi-a daruit viata.

Când va sosi vremea sa-mi iau ramas bun,

acest adevar nu se va ofili

el va nega Moartea.

28 noiembrie 1940

***

Fragment din prefata „Soarelui din prima zi”

Amita Bhose: „Poet, filosof, romancier, eseist, estetician, dramaturg, actor, regizor, cântaret, muzician, coregraf, pedagog si pictor, Rabindranath Tagore a dat lumii tot ce este frumos în lume. Bogata sa activitate de peste 60 de ani n-a fost decât o sinteza a marilor valori culturale si spirituale ale lumii, imaginatia sa n-a lasat nici un domeniu de arta neexplorat, gândirea sa a cuprins cele mai înalte idei si cea mai subtila sensibilitate a sufletului omenesc. Viata pamânteana i-a fost mai draga decât orice imagine a unei lumi închipuite, lumea cealalta; însasi imaginea mortii i s-a prezentat sub un aspect tot atât de frumos si calm.

Complexitatea creatiei si a personalitatii lui Rabindranath Tagore a depasit pe intelectualii occidentului. Nestiind cum s-o explice, necunoscând nici o categorie în care sa poata încadra aceasta minte geniala, criticii apuseni au gasit un singur termen de caracterizare: poet mistic. Mesajul filosofiei Upanisadelor si cel al umanismului buddhist, recreate de acest artist savant, s-au pierdut în lumea codificata a Europei; poetul Indiei a ramas un mister adorat.

În acea perioada, o tara dintr-un colt rasaritean al Europei începea sa-si scuture lanturile opresiunilor multiseculare si cauta o noua semnificatie a vietii. Mesajul indian al adevarului, transpus în creatia poetului sau national, Mihai Eminescu, i se parea, poate, prielnic dezvoltarii sale spirituale în continuare. Cultura bogata si sufletul duios al acestui popor, poporul român, s-au exprimat tot prin Eminescu, a carui minte a fost atât de atotcuprinzatoare ca aceea a lui Tagore.

Crescut într-un climat cultural asemanator, accesul poporului român la operele lui Tagore a fost mai usor decât al altor popoare si, de aceea, marele scriitor si filosof a stârnit un ecou mai statornic în aceasta tara.”

***

„Soarele din prima zi”, de Rabindranath Tagore, a aparut la editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose, singura traducatoare a poetului din limba lui materna, bengali, în limba româna. Volumul reuneste poezii, facsimile de manuscris, o poezie în limba bengali, fotografii inedite ale poetului si a fost lansat la Gaudeamus 2011, pe 25 noiembrie, ora 17:00, de catre actorul si regizorul Dan Puric. La editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose au mai aparut volumele Scrisori rupte, Dragostea încurca, dragostea descurca, semnate R. Tagore.

Carmen MUSAT-COMAN

director Cununi de stele

office@edituracununidestele.ro

www.edituracununidestele.ro

Bucuresti, decembrie 2011