Revista ARMONIA

prof. dr. Adrian Botez

…Legea, în general, pe planeta Terra, nu este Vocea Lui Dumnezeu – ci este rezultatul „meditatiei” (?!), sau, mai curând, al intereselor unor oameni (de obicei, nascuti cu smecheria la brâu!). În România ultimilor ani, legea este:

1-fie rezultatul „meditatiei” (?!) unor escroci ordinari,

2-fie al „meditatiei” (?!) unor prosti (cu variantele: cretini, imbecili etc.) 

3-fie al „meditatiei” (?!) si a unora, si a altora – a se vedea, spre-o pilda, Legea Învatamântului, „asomata” de fie-iertatul Guvern BOC, prin…ASUMARE DE RASPUNDERE!

…Dar putini ziaristi reusesc sa-si faca „vânt” si sa aiba curajul sa zica, franc: „În România, legea a devenit rezultatul santajului UDMR!”

…Catalin Baba, ministrul învatamântului, a scos în evidenta, ba chiar a demonstrat, si pentru orbi (PRIN COMPORTAMENTUL SAU INFRACTIONAL!!!), acest adevar…”secret al lui Polichinele”:

„De patru ani încoace, santajul este cuvântul de ordine care sta în spatele constructiei coalitiei de la guvernare, care, aparent, asigura „stabilitatea politica” în tara (s.mea). Lupta cea mai apriga este data între PD-L si UDMR. Democrat-liberalii santajeaza UDMR, acceptându-le cerintele de obicei atunci când trebuie sa promoveze fortat diferite proiecte legislative, iar Uniunea santajeaza permanent PD-L cu solicitari care tin de teme electorale. Facultatea în limba maghiara de la UMF Târgu Mures este ultimul exemplu elocvent.

Subiectul facultatii în limba maghiara la UMF Târgu Mures a început înca din momentul în care puterea a început sa creioneze Legea Educatiei. Pe lânga predarea istoriei si geografiei în limba minoritatilor, în localitatile unde comunitatile sunt numeroase, UDMR a cerut si restrângerea autonomiei universitare (n.mea: ia uite unde se ascundea LEGEA – de data asta, a “autonomiei universitare”: în pantalonii “ude-MEREILOR”!!!). Schimbarea guvernului a constituit momentul oportun pentru UDMR sa forteze înfiintarea facultatii în limba maghiara a UMF Târgu Mures. De altfel, una din conditionarile pentru sustinerea guvernului Mihai Razvan Ungureanu a fost tocmai aceasta doleanta. (…)Primul care a cazut victima santajului politic al PD-L a fost ministrul Educatiei, Catalin Baba (n.mea: cum sa nu se creeze, în România, starea de ANOMIE, la nivelul oamenilor „de rând” – când un ditamai ministru îsi permite sa santajeze cu…NELEGIUIREA, având “spanga ungureasca” înfipta în spinare???!!!). Rectorul UMF din Târgu Mures, Constantin Copotoiu, a acuzat într-o conferinta de presa ca a fost avertizat, vineri, telefonic, iar luni – printr-o adresa semnata de ministrul Educatiei, de Catalin Baba, ca universitatea ar putea fi sanctionata daca nu rezolva problema înfiintarii sectiei maghiare la universitate si nu introduce în Carta prevederi în acest sens (s.mea). Acuzele, grave, ar trebui sanctionate cu demiterea, nu au fost negate de ministrul Educatiei” – cf. Q Magazine, 13 martie 2012.

…În ziua de 12 martie 2012, Guvernul actual al României (Guvernul BELFERULUI BASESC, M.R.U.!), nu s-a reunit pentru a stabili (fie si CURAT propagandistic!), re-„calibrarea”, cu, cica, 16%, a salariilor bugetarilor (dupa ce le taiase, acest salariu, nu cu doar 25%, ci, în unele cazuri, cu peste 60%!) – nu s-a reunit nici pentru a discuta situatia disperata a Spitalului de Terapie Intensiva,”Marie Curie”, unde dr. Catalin Cârstoveanu, prin eforturi titanice, a facut rost de aparatura medicala ultra-moderna, extrem de utila celor ce mai vor sa traiasca (înca o vreme, pe Terra!) si foarte costisitoare (cât si piscinele satesti, si pârtiile „schiuitoare”, de niciunde-spre niciunde, si parcurile din padurile de la sate, ale madamei Udrea…!) – …dar, din pricini de salarii taiate, i-a plecat personalul, peste hotare… – …nu s-a reunit sa discute nici „enigma” uluitoare, propusa de dr. Horatiu Suciu, de la Tg. Mures (s-o explice unui stat românesc CRETIN SI FOC DE NESIMTIT!!!), care doctor cardiolog-pediatru Horatiu Suciu, cu numai 100.000 de euro, poate si vrea sa opereze, timp de DOUA LUNI, sodom de …”bebelusi”, PE CORD! – da, cu suma asta!!! (cu 100.000 euro, Israelul cel atât de laudat, face NUMAI O SINGURA OPERATIE, pe cord de „bebelus”…!: „În România se nasc anual aproximativ 50 de bebelusi cu transpozitie de vase mari, din care eu reusesc sa operez, în cel mai bun caz, aproximativ jumatate. În anii trecuti am operat în jur de 23-24, si astfel am facut ceva economie statului român. Ceilalti 20 si ceva sau pleaca afara, sau nu îsi gasesc nici o rezolvare, pentru ca este o malformatie incompatibila cu supravietuirea. Este doar un exemplu! Toate operatiile sunt foarte scumpe si problema este ca în continuare exista resursa nefolosita în tara, iar banii se duc în afara… Pot spune, comparativ, ca o interventie chirurgicala pe cord deschis în strainatate, în general în Germania si în Italia, este de la 20.000 de euro în sus. Pentru bebelusi, cea mai sofisticata procedura, transpozitia de vase mari (switch arterial), care se face la Deutsches Herzzentrum, în Munchen, costa 50.000 de euro. Costurile noastre se ridica undeva la 5.000 de euro” – cf. medicaacademica.ro,din 2 septembrie 2011)…

Credeti ca pe M.R.U. si pe Basescu îi intereseaza ca, neacordând atentie „bebelusilor” doctorului Horatiu Suciu, comit un genocid? ÎI DOARE ÎN PIX!!!

NU! Guvernul lui M.R.U. (români verzi ca…”balega de gâsca”), s-a reunit, în sedinta de urgenta, luni, 12 martie 2012, la orele 19, 30, SPECIAL SI NUMAI pentru…SEPARAREA MAGHIARA DE LA U.M.F., DIN TG. MURES!!!

…Se vrea, de catre GUVERNANTII STRAINI/ÎN-STRAINATI, CU TOTUL, DE ROMÂNIA – CA OMUL CARE TRAGE SA MOARA, ÎN SPITAL, S-O ZICA ASTA DOCTORULUI, ZOR-NEVOIE, PE UNGURESTE…ÎN ROMÂNIA!!!

…” Presedintele UDMR, Kelemen Hunor, a afirmat marti ca studentii si maghiarii din Târgu Mures au dorit sa protesteze în strada, în chestiunea universitatii din oras, dar formatiunea pe care o conduce le-a cerut sa nu faca acest lucru.

<<Studentii din Târgu Muret, maghiarii din Târgu Mures au vrut sa mearga pe strada, au vrut sa iasa. Noi am avut solicitarea expresa si clara <<Nu iesiti, fiindca nu se face politica pe strada>>, a spus el, întrebat cum comenteaza protestele recente din acest oras.

Pe de alta parte, Kelemen Hunor a sustinut ca motiunea de cenzura anuntata de USL nu are sanse sa treaca (n.mea: deci, nadejdea voastra este ca “va veti face de urât”, întru TOATA buna-voirea voastra “hungaristo-exclusiva/exclusivista”, pâna la… Sfârsitul Lumii!).

Marko Bela, presedintele onorific al UDMR, a fost întrebat si el cum comenteaza faptul ca studentii din Târgu Mures au protestat luni si au cerut stoparea amestecului factorului politic în autonomia universitara, iar printre acestia se aflau si maghiari.

<<Nu am cercetat nationalitatea celor care au iesit la proteste (…) dar actuala conducere a universitatii, care nu prea e legala, a dat zi libera celor care au vrut sa participe la aceste actiuni de protest>>, a comentat Marko Bela.

El si-a exprimat regretul ca <<guvernul e obligat sa intervina într-o situatie care foarte usor si foarte repede putea fi rezolvata acolo, la fata locului, daca exista vointa pentru aplicarea legii>>.

Peste 400 de studenti au protestat, luni, în Piata Teatrului din Târgu Mures, împotriva separarii Universitatii de Medicina si Farmacie (UMF) din Târgu Mures si împotriva implicarii politicului în autonomia universitara, potrivit Agerpres.

<<Noi astazi ne-am adunat din nou, este a treia actiune de protest masiva prin care ne exprimam împotriva nedreptatilor care se fac împotriva autonomiei universitare a UMF Târgu Mures. Vrem sa ni se aprobe Carta UMF Târgu Mures, deoarece ea nu contine nimic ilegal si a fost blocata de-a lungul timpului, din considerente politice, dupa cum se vede si în presa de astazi de catre anumite persoane din conducerea tarii>>, a declarat presei Dan Zolog, presedintele Ligii Studentilor Târgu Mures.

Acesta a aratat ca, în continuare, studentii vor protesta pentru aceste drepturi si ca LSTM a primit scrisori de sustinere de la celelalte organizatii studentesti din tara, care condamna ceea ce se întampla la UMF Târgu Mures.

Protestatarii au scandat <<Vrem autonomie universitara>>, <<Nu ne separati>>, <<Baba, Baba, nu strica treaba>>, <<Unitate>>, <<Nu vrem implicarea politicului în autonomia universitara>>, <<Nu vrem separare etnica>> , <<Vrem sa învatam, nu sa protestam>>, <<Oferim si cerem respect>> – si altele.

Dupa protestul din Piata Teatrului, studentii au pornit într-un mars catre UMF Târgu Mures” – cf. Hot News.ro, 13 martie 2012.

…Mai, bravilor urmasi ai lui Attila si ai lui…Dücso Csaba/Daday Lorand, obraznicaturi ordinare – voi veti fi însemnând “totul” pentru unii ca Traian Basescu si briganzii lui “dihorini” (pentru ca-i asigurati “tronul” lui, construit din plânsul necajitilor de români si din urdorile lingailor lui “pedelei”!), dar pentru oameni normali, voi, UDMR-ul, sunteti…”NIMENI PE LUME”!

Chiar UE (masonica-masonica, dar are, chipurile, si ea, legi…!), interzice “partidele formate pe criterii etnice”! Iar voi, NUMAI ASTA SUNTETI! Iar “cozile noastre de topor”…românesc, accepta ABSOLUT ORICARE SANTAJ AL VOSTRU, ACCEPTA (la …nevoia lor inumana de “PUTERE”!), CA VOI SA LE CERETI, ÎN ROMÂNIA NOASTRA, SA NU MAI EXISTE ROMÂNI!!!…SA SE AUDA DOAR LATRATUL VOSTRU, DE CÂINI AI PUSTIEI!!!

…N-am nimic cu ungurii simpli, prostiti si înnebuniti de voi (…pentru ca sa le furati, iarasi, votul, si sa santajati, pe toti cacanarii nostri de politicieni români, din Parlament si din Guvern, la nesfârsit!), dar cu obraznicia voastra, ude-MEREILOR, si cu tradarea “cozilor noastre de topor” – AM TOTUL!!!

…Voi, mangositilor, sa… “cercetati nationalitatea celor care au iesit la proteste” – mai, “cercetasilor”! Ati facut…SMI în SRI, va sa zica???!!! Dar ia cercetati-ma si pe mine…dar ia cercetati voi pe astia care am mai ramas români, dupa recensamântul lui Basescu, din care lipsesc…3 MILIOANE!!! Si o sa vedeti voi ca nu e nevoie de nicio “cercetare hungariana”, în România!

Ia mai duceti-va voi, acolo, în pusta voastra, si “cercetati”-va originile voastre “nobile”, întâi si-ntâi!

…Si se mai zicea ca numai în România au ramas securisti “la putere”! Da, uite: UDMR-ul este mai securist în România, decât la…Budapesta!

… “Presedintele UDMR, Kelemen Hunor, a afirmat marti ca au dorit sa protesteze în strada, în chestiunea universitatii din oras, dar formatiunea pe care o conduce le-a cerut sa nu faca acest lucru.

<<Studentii din Târgu Mures, maghiarii din Târgu Mures au vrut sa mearga pe strada, au vrut sa iasa. Noi am avut solicitarea expresa si clara <<Nu iesiti, fiindca nu se face politica pe strada” - …oooo, SALVATORULE DE ROMÂNIE! – “PATRIA MAGHIARA, TIE, RECUNOSCATOARE!!! “…zau, mai, Hunorule, nu suguiesti, cumva?! Ori ai memoria…cât “aia” de furnica?!

Ia sa-ti aduc eu aminte ce zicea secatura aia de popa al vostru, Laszlo Tökes, joi 22, iulie 2010, la Baile Tusnad, când urla, ca din gura de …balaur, pentru autonomia Tinutului Secuiesc:

“Vicepresedintele Parlamentului European, Tökes Laszlo, a pledat joi, la Baile Tusnad, pentru autonomia Tinutului Secuiesc si a spus ca, daca va fi nevoie, maghiarii trebuie sa iasa în strada si sa adopte modelul catalan ori kosovar. <<Trebuie sa ajungem în tarâmul unitatii comune. O microregiune de talia Kosovo este si Secuimea. Kosovo si-a dobândit independenta, de ce nu ar putea si Secuimea sa aiba autonomie? Trebuie sa iesim în strada, daca este nevoie, daca trebuie, atunci Secuimea are nevoie de un instrument de tip catalan>>” – cf. NEWSTODAY, joi, 22 iulie, 2010.

…Si cum vrei tu, mai, popo Tökes, “europarlamentar român”, cica, si care ne tradezi, pe banii mei, ai lui, ai lui…ai tuturor ROMÂNILOR DIN ROMÂNIA: ne vrei …”KOSOVO”, “pe taietei”/TAIATELEA, hai?!

…Zi-i si lui HUNOR, ca, uite, o face pe prostul!!!

…Adicatelea, pe strazile României n-au dreptul decât “hungarienii” sa-si faca politica, hai?! Românii sa se vâre sub pat, nu?! Sa ceara “bilet de voie” de la voi, popo, da…si ca sa iasa în strada, si ca sa iasa la closet, si ca sa-si iubeasca nevasta, hai???!!!

Numai voi si numai voi si mereu voi, PRIN SANTAJ, decideti legile si existenta/nonexistenta românilor, ca în Dieta de la Cluj, din 1437 – “Unio Trium Nationum”?! Decideti viata si moartea/disparitia românilor…”natiune tolerata”, ca în Evul Mediu ardelenesc!

…Mereu si numai voi santajati si comandati, TOTUL, într-o Românie refacuta, de strabunii de la 1 Decembrie 1918, DUPA SFÂNTA DREPTATE! Lasati naibii Trianonul, ca ROMÂNII au decis, la ALBA IULIA – “UNIREA CU TARA”!!!

…Din 1989, însa, numai voi, în fruntea bucatelor bietului român…

PÂNA CÂND, DOAMNE?!

…Pâna când, mai, dihorilor?! Si vreti sa va mai si iubim…TOPORUL CU CARE NE TOT IZBITI ÎN CAP…ca, cica, “nu suntem destul de toleranti cu voi”…CA SA NE “RADETI” DE TOT, DE PE FATA PAMÂNTULUI – PÂNA SI SFÂNTUL NOSTRU NUME DE “ROMÂNI”, SA-L ASCUNDETI, ÎN MORMINTELE NOASTRE ?!

Maaaiii! – d-apoi nu va faceti de cap! – ca nu-s toti românii blegi, precum Mihai Gâdea, când l-a “flatulat”, cvasi-admirativo-lingusitor (la Antena 3/Sinteza zilei, pe 13 martie 2012), pe bula aia de aer împutit, numit…M.R.U. (cu “M” de la “Mossad”, poate?!) – de n-a stiut sa-l întrebe, CLAR SI RASPICAT SI INSISTENT, nici ce cauta el, M.R.U.-ul, sef SIE (si cu tot “cabinetul” nevalidat de comisiile parlamentare, din lipsa de cvorum!!!), ca premier al unei tari civilizate (…”am un lapsus…dar va voi trimite, când îmi amitesc, un exemplu, din Germania, de caz similar cu al meu…” – …a mintit chelalait, cu ochelarii în ochii nostri, M.R.U.-ul…: pe dracul ghem o sa-l trimiti, ca numai la noi, dintre toate tarile europo-civilizate, devin “prim-ministri” toti spionii straini!) – nici ce hram poarta nevasta lui MRU, “doctorita”, la firma OMV Petrom, cu sediul la Viena…Pai, daca Basescu si toti bogatasii se trateaza, de orice boli, NUMAI la Viena – apoi de ce ar avea nevoie firma petroliera vieneza (care ne spoliaza, oribil si cu nesimtire, de petrol – … iar noi tacem, nu ca altii: “Autoritatea antitrust din Bulgaria a decis sa amendeze patru mari retaileri de carburanti – Lukoil Bulgaria, Naftex Petrol, Rompetrol si OMV – pentru formarea unui cartel în vederea cresterii preturilor, potrivit presei locale, citate de Novinite” – cf. gândul.info, din 14 martie 2012!), de un “consultant medical” din România! – …taman pe nevasta sefului SIE! – …angajata pe 7.000 de euro pe luna! Pai, numai debil mental sa fii, precum bâlbâitul de “dom director” Mihai Gâdea, si sa nu-i sugerezei, politicos, dlui MRU, ca ar cam fi vremea, daca tot a ajuns premier în nenorocita asta de Românie… – apoi, sa-si retraga agentul (…suspicionabil, în situatia descrisa mai sus, de a fi tradator de date economice secrete românesti!), de la OMV Petrom, Viena…!!!

…Revenind la legile “hungariste”, obtinute de UDMR, prin santajarea tuturor membrilor Guvernului si ai Parlamentului României, “la pachet”, de râde de noi pitecantropul ala de Peter Eckstein Kovács, destept ca orice capcaun (consilierul de noapte si de zi al tradatorului Basescu!) – … râde si râde, sfidator si cu gura lui hahaita (cât si a “stapânului”!), pâna la urechi!

…Nu, “hungaristilor”, n-o sa ne dictati, si voi, si Basescu/nici voi, nici Basescu, daca si când si unde sa ne facem politica! NU! Pentru ca Opozitia POLITICA nu exista, practic, în România (oricât s-ar screme ea/Opozitia POLITICA, sa ne convinga de contrariu – este si va ramâne, de pururi pentru pururi, TOTAL neputincioasa si paralitica, în fata acestor santajisti “micsti”, udemeristo-basisti) – si pentru ca am vazut, clar, ca si UDMR-ul, si PDL-ul (eminamente tradator de tara!), si toti slugoii si dezertorii de la UNPR, ne luati, pe noi, cei prea blajini si rabdatori…- ne luati, da, “de fraieri” – ei bine, NE VOM MUTA POLITICA NUMAI ÎN STRADA!!!

…Fara o REVOLUTIE NATIONALA ROMÂNEASCA – facuta CÂT MAI DEGRABA! – ALALTAIERI, DACA SE POATE! (…cum bine sublinia Radu Tudor, într-o emisiune a Antenei 3, de zilele trecute: “Înlaturarea PDL si a actualei puteri TREBUIE SA SE FACA PRIN ORICE MIJLOACE, NU DOAR POLITICE!!! Cât mai repede, ÎN SECUNDA URMATOARE!) – …fara nicio ingerinta “putinista”, ori… “obamisto-husseinista”!), acesti santajisti si asasini nemernici nu vor accepta sa ne mai… “slabeasca”…si ”sa [nu] ne [mai] dea legi si sa [nu] ne [mai] puna biruri” (…cum zicea Eminescu, de fostii liberali, din veacul al XIX-lea!)…cu tot cu…”FILOSOFIA de SPARLEALA”, pedeleo-udemerista!

…Zice frantuzul, în Imnul Natiunii sale: “Aux armes citoyens,
Formez vos bataillons.
Marchons! Marchons!
Qu’un sang impur
Abreuve nos sillons!”

…Dar, grait curat româneste (si deloc “academic”, fara nicio “fasoleala”, ori “smiorcaiala” de aia, “intelectualisto-infertila”… – ci…SCURT, ”LA OBIECT” si EFICIENT!!!), ar suna cam asa: “Huooo! Puneti parul pe ei, cotonogiti-i, dati de tot, mai flacai – ca-s lupi multi la stâna – mai Ioane, mai Gheorghe, mai Vasile!!! – … nu stati, baaa, ca ne potopesc pagânii astia!!!”

prof. dr. Adrian Botez

 .

…În martie 2012, se împlinesc 15 ani de la începutul unei Mari Marturii a ORTODOXIEI ROMÂNESTI: miraculoasa aparitie a revistei „Credinta Ortodoxa” (cu binecuvântare de la Episcopia Alexandriei si Teleormanului), condusa de martiricul carturar Ioan ENACHE, a însemnat si, probabil, va însemna, în Istoria Neamului Românilor – aparitia, pe Cerul Dumnezeului Celui Viu, a uneia dintre cele mai jertfelnice si mai curajoase RASTIGNIRI ÎNTRU SLOVA/publicatii, ale DUHULUI ORTODOX ROMÂNESC!

…Eu primesc si citesc zeci de publicatii ale BOR. Fiecare dintre ele are câte ceva bun si luminator, între paginile ei – dar în fata niciuneia nu ma plec, cu mai adânca si cutremurata smerenie, precum o fac când citesc versetele de foc si sânge hristic, ale „Credintei Ortodoxe”! De ce încerc acest sentiment unic? Pentru ca revista „Credinta Ortodoxa” respecta, SINGURA, SI FARA DE CLINTIRE, porunca Mântuitorului HRISTOS: „NU VA TEMETI!”

…Numai între paginile „Credintei Ortodoxe”, sufletul si cugetul meu se hodinesc întru lumina si linistire curata, pentru ca stiu ca, atunci când voi citi cuvintele unui preasfintit calugar, ieromonah, ori ale unui laic, asupra caruia Duhul Sfânt a pogorât Revelatia Adevarului – nu ma voi sminti, cu Duhul, întru nimic! – ci ma voi lumina DEPLIN, întru pregustarea Celor Patru Rasarituri ale Raiului Hristic!

…Un alt miracol al Vointei Lui Dumnezeu: pe când mii de reviste au nevoie (adunat!) de sute de mii de pagini, nu pentru a limpezi Cerul, ci pentru a chema furtuni si bezne si tot mai încruntate neîntelegeri… – ei bine, revista de 20/15 cm, „Credinta Ortodoxa”, are nevoie doar de 16 pagini (format mic, spre minuscul!) pentru a lamuri si a ne spala sufletele de orice întuneric al ne-întelegerii! Precum o apa de lumina trece peste sufletul cititorului, care, când o gateste de citit, O ARE, DEJA, SCRISA, CU LITERE DE FOC, ÎN INIMA!!!

Si, parca, simte ca, dupa ce s-a ospatat din aceste bucate ale Duhului Celui mai Ales, nu mai are trebuinta de alta luminare…caci tot ce ar citi si auzi mai mult decât versetele revistei dlui Ioan ENACHE – spre tulburare si nepriinta i-ar fi!

…Multa, multa sanatate ctitorului si directorului ei mucenicesc, Ioan ENACHE! La fel, si tuturor celor care se strâng în jurul lui, spre a fi deja, ori a deveni curând – ADEVARATE CALAUZE, PENTRU DUHUL ROMÂNESC AL VEACULUI CELUI MAI CUMPLIT SI CONTRADICTORIU – VEACUL XXI!

LA MULTI ANI SI RODNICI, ÎNTRU TOATE CELE ALE DUHULUI! – si sa va ajute Bunul Dumnezeu, întru tot binele pe care-l aduceti noua, spre luminata învatatura! Cu adevarat se revarsa Hristos Cel Înviat, din toate slovele-vapai ale revistei – si, daca cineva se întreaba, cumva, care ar fi „piatra de încercare”, pentru Duhul sau, spre a si-l dovedi trudind întru Hristos, spre Calea Rasaritului/Învierii – apoi, nu exista mai buna masura pentru orice Duh sovaielnic în credinta, decât citirea celor scrise, cu toata sinceritatea si daruirea, întru Dulcea Durere a Biruintei asupra Pacatului – cele care ard în cuprinsul de rai pregustat al revistei lui Ioan ENACHE!

…Cu aceasta carticica-de-reviste la piept, ctitorul cel sângerat de toti ghimpii lumii se va arata la Poarta Raiului, si recunoscut va fi (dimpreuna cu, sfintiti, multi dintre colaboratorii sai, preacucernici parinti-calugari!), ca fiind din ceata binevoitorilor întru Lumina Sfânta si Lina Hodina, dupa atâta ARDERE CURATA DE DUH!

Elena BUICA

                                                                         Motto:

„Acolo unde sunt mai multe femei

si flori, nu sunt razboaie!”

La mii de kilometri distanta si înconjurati de nameti de zapada, simtim totusi un suflu al primaverii ce ne vine din anii frumoaselor amintiri din tara. În Canada ziua de 8 Martie n-are farmec decât pentru noi, românii, plecati de acasa cu bagajele pline de luminoase si calde aduceri-aminte. Pe continentul american se sarbatoreste Ziua Mamei în luna aprilie, dar femeile au multe alte roluri pe pamânt decat cea de mana, ele sunt sotii, iubite, femei de cariera, femei de casâ, aprope tot, încât este mai potrivita sarbatorirea femeii fixata de europeni în fapt de primavara, în ziua de 8 Martie. Aceasta zi este precedata de Ziua Martisorului, ca o avanpremiera, în care se împletesc prin simbolul snurului, albul puritatii, cu rosul, simbolul dragostei pâna la jertfa. Batrânii nostri au mai numit aceasta luna si Martisor.

Scriu aceste rânduri pentru a aduce pe fata tuturor cititorilor special pentru aceasta zi lumina zâmbetelor, nobletea vorbelor si caldura inimii. I se cuvin toate acestea, femeii – “eterna poveste” , “a vietii cheie” – asa cum rasuna în urechile noastre romantele cu parfum. Sunt tulburatoare romantele, cântecele, poeziile, romanele, dedicate misterului feminin, nesecatului sentiment matern, bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viata. De fapt, cele mai frumoase creatii ale lumii sunt pe aceasta tema, adevarate dezlegari de taine. Ele ne duc într-o calatorie interioara cu o multitudine de valente revelatoare care trezesc în noi gânduri si sentimente ce ne înalta într-o alta ordine, cea a curateniei si frumusetii sufletesti. Femeia a fost caântata din cele mai vechi timpuri si acest subiect nu va fi epuizat niciodata, caci fiecare femeie este unica si nicio iubire nu seamana una cu alta.

Iubirea strabate nestingherita prin timp. Primii fiori treziti de chipul fetei îndragite în adolescenta, peste ani aduce surâsul cald pe buze, îngânarea soaptelor nespuse, freamatul respiratiei întretaiate, lumina ai caldura ochilor, farmecul graitor al tacerilor si al stragerilor de mâna.

Cu gândul la frumusetea femeii, îmi vin în minte imagini de altadata ale Bucurestiului în plina înflorire, din perioada interbelica, numit cu mândrie “Micul Paris”. Strazile pareau înflorite de siluetele elegante ale femeilor, cu rochii dupa moda timpului, cu palarii pline de fantezie, dupa moda pariziana, cu umbrelute cochete, cu aer de aleasa distinctie. Îti dai seama imediat ca acolo nu putea încapea vulgaritatea vorbelor si a gesturilor, cu atat mai putin mitocania si mârlania.

Imaginea femeii este adesea suprapusa cu cea iubirii. Toata lumea are nevoie de atingerea blânda si buna, plina de caldura a femeii înzestrata de Dumnezeu cu stele de iubire. Ea este împlinirea în viata prin iubire si daruire. Fiecare femeie poarta în ea visul de dragoste care nu se stinge niciodata. Daruind, femeia este si ea însetata de gesturi de tandrete si de mângâieri izvorâte din dragoste care sunt esenta vietii de familie si fara de care viata nu ar mai avea niciun farmec. Barbatul trebuie sa îi ofere locul binemeritat în viata, acela de a fi iubita, sotie si mama. Numai prin barbat, femeia devine deplina asa cum barbatul este un tot numai prin femeie. În casa în care salasluieste iubirea, salasluieste si Dumnezeu, spune o vorbs din batrâni, iar o alta zicala ne aminteste ca dragostea muta muntii din loc.

Dintre toate ipostazele femeii, cea mai de sus ramâne, incontestabil, cea de mama, asa cum mai presus de toate este Fecioara–Mama, Femeia între Femei. Femeia este chivotul vietii, este pasnica rodire a omenirii, fara de care lumea n-ar mai fi.

Femeile dau împlinirea zilei, dau mireazma si culoarea vietii, paveaza drumul vietii cu dale de suflet. Barbatii trebuie sa le iubeasca si pentru ca ele sunt mai frumoase decât ei. Lor le ajunge sa fie doar putin mai frumosi ca Dracu`, cum zice o alta vorba din batrâni. Femeile, prin frumusetea si gingasia lor sunt florile vietii, flori cu care sunt adesea comparate. Nu putine sunt cele care poarta nume de flori, mai ales ale florilor de primavara: Violeta, Viorica, Lacrimoara, Narcisa, Brândusa, Micsunica, Iris, Crina, Margareta, Camelia, Gherghina… Cele mai multe din aceasta categorie poarta numele Floarea sau Florica, asa cum o chema si pe mama mea, pe care o port în inima ca pe o floare.

Pe lânga faptul ca femeile acopera o arie mai larga decat cea a barbatilor, fiind sotii, iubite, mame, avand servicii si muncind si în gospodarie, deci sunt mai mult decat jumatatea barbatului, în acelasi timp, ele sunt înzestrate si cu tenacitate, care le situeaza deasupra barbatilor. Aceste cuvinte nu pica prea bine orgoliului masculin, dar este înca un motiv de consideratie si de admiratie pentru ele. Suferintele prin nastere le calesc, le fac mai rezistente. La nevoie îsi pot purta singure de grija, îsi pot purta singure bataliile pentru viata. Sadoveanu a ilustrat stralucit un asemenea chip prin întruchiparea Vitoriei Lipan, în romanul “Baltagul”. Iubirea ce i-a purtat-o barbatului disparut, i-a dat taria sa porneasca în cautarea lui, iar prin tenacitate si inteligenta a reusit sa-l gaseasca, sa descopere ucigasii si sa îsi faca singura dreptatea, fara ajutorul autoritatilor.

Asadar, pe lânga rolul social substantial, femeia ramâne mereu un cântec de lumina, la care mai adaug doar frumoasele cuvinte spuse de poetul Grigore Vieru: “Femeia este al cincilea anotimp, în care Natura se odihneste, amintindu-si toate florile primaverii, toate privighetorile verii, toate poamele toamnei si toate ninsorile iernii”.

Elena BUICA

Pickering, Toronto, Canada

8 Martie 2012

VAVILA POPOVICI

.

Tristetile lacatuite în sufletele noastre

le deschidem în fata icoanelor sau a cerului;

de cele mai multe ori ele sunt însotite

de plâns înabusit si de lacrimi.

 Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se pravalesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sarat, sau ca un râu în cascada, elibereaza tensiuni si multa energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tamaduiesc si uneori dau stralucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rosteasca în anumite momente. Voltaire spunea ca ele sunt limba tacuta a durerii.

Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere sa vorbeasca despre ceea ce este în sufletul nostru si lasam lacrimile sa spuna… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfatuiti de a ne controla aceasta reactie a organismului; suntem acuzati de slabiciune sau lipsa de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritatii sentimentelor noastre si ne fac sa devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifica. Lipsa de nadejde ia forma unei mândrii, suntem gata de lupta pentru binele nostru, a celor de lânga noi.

Se spune ca omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lasat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. ?i de atunci omul îsi gaseste mângâierea în lacrimi.

Oamenii sunt înclinati din fire spre a varsa lacrimi, de aceea despre ele se spune ca sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile pacatoase pe care le varsa cei fatarnici, prefacuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi varsate din rautate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rau pe care-l planuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune ca astfel de lacrimi le avea Nero, împaratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.

Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferinta chinuitoare. În faza înaintata, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o forma de „descarcare” psihica. În urma apare o slabiciune, chiar si la cei rabdatori si puternici, dar ea se transforma curând în putere si aceasta creste progresiv, nascând speranta. Ne simtim mult mai bine dupa ce am plâns.

Credinta este ca femeile sunt mai predispuse la aceasta reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parca Victor Hugo spunea ca femeia este invincibila prin lacrimi, ca ratiunea pe cât este de convingatoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioseaza sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeti, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îsi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singuratatii!/ Pe scara lacrimilor femeia urca spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seaca, / durerea din adâncul sufletului îl hraneste./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?

Plânsul este dispozitia trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iata, când vedem natura cum se dezlantuie fara pic de mila si nu putem lupta cu imensa-i forta. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindca îi iubim, fiindca ne pasa… Câte lacrimi au fost varsate în tara noastra, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scazute? Au fost lacrimi varsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii gasiti sub nametii care au pus stapânire pe suprafete mari de pamânt? Case strivite de nameti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îti provoaca doua iluzii: prima – ca e ceata si te miri cumva ca i-au lasat sa ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, ca vei ateriza într-o mica asezare cu igluuri, piei de foca, gustari din carne de ren si un bun venit într-o limba ciudata. Si, daca n-ai vedea dreptunghiurile negre de padure desfrunzita si contururile gri ale caselor, nu ti-ar fi greu sa crezi ca ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur ca s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptari din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inima, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au nascut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care si le-au sapat sau li s-au sapat prin zapada, ajungând la magazine si gasind rafturile goale. Când au vazut pe cei ce au venit sa-i ajute, s-au plâns de o multime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul si nevoia sa râda. „Uitati-va la omul asta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeti cât i-a crescut mustata?”, a glumit o matusa vesela. C-asa-i românul, stie sa faca uneori si haz de necaz.

Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iata speranta, acum totul este bine, iata iluzia!”

 Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

 ION IONESCU BUCOVU

.

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.

În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.

Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.

Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.

Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.

Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.

Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?

În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.

Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.

Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.

Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.

Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.

27 februarie 2012

Vavila Popovici

.

„Înc-odata, iar si iara,

a iubi e primavara.”

Lucian Blaga

.

Sarbatorit pe 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxa sarbatoreste Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul, traditia populara consemneaza ziua lui Dragobete, zeu al tineretii în Panteonul autohton, patron al dragostei si al bunei dispozitii. Este considerat fiul Dochiei, barbatul frumos, puternic îndragostit. Baba Dochia este unul dintre miturile românesti importante si exista multe variante ale acestui mit. Semnalez si o frumoasa poveste a lui George Calinescu „Traian si Dochia”, în care Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal, de care s-a îndragostit Traian, cuceritorul Daciei. Urmarita fiind de trupele lui Traian, aceasta s-a ascuns pe muntele Ceahlau, împreuna cu oile. Maica Domnului a transformat-o împreuna cu turma sa, într-un complex de stânci.

Din copilarie cunosteam frumoasa legenda a calatoriei Dochiei pe timp de iarna când, parându-i-se ca vremea se încalzise, si-a scos, rând pe rând, cele noua cojoace (unii spuneau de douasprezece) pe care le purta, pâna când a ramas fara nici unul. Dar vremea s-a schimbat si pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se facuse mai târziu. Ningea si totul începuse sa înghete. Dochia a înghetat împreuna cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stana de piatra. Se spune ca rocile se pot observa si astazi pe muntele Ceahlau si ca ar fi o marturie vie a acestui mit românesc. Zi a îndragostitilor, început de primavara, început de viata, acesta este Dragobetele!

S-au ocupat multi cercetatori de provenienta acestei sarbatori. Nicolae Constantinescu – etnolog al Universitatii din Bucuresti – afirma ca nu exista atestari documentare ale acestei sarbatori decât în secolul al XIX-lea; lingvistul Lazar Saineanu propune analogia cu „dragu-bete”, sufixul „bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, multime”; etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie din Moldova prezinta etimologia acestei sarbatori populare considerând ca majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezatorul”, sarbatoare religioasa de care spuneam ca este celebrata pe 24 februarie si care în limba slava se numeste „Glavo-Obretenia”. Românii ar fi adaptat-o, astfel aparând sub diverse nume – „Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete” – în perioada Evului Mediu, pâna când s-a impus în unele zone (sudul si sud-estul României) ca Dragobete; Ion Ghinoiu, în Dictionarul cu obiceiuri populare de peste an (1997) asociaza si el numele de Dragobete cu personajul din mitologia populara româneasca – zeu al dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile românesti – identificat cu Cupidon (la romani) si cu Eros (la greci). Ovidiu Focsa etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat: „despre Dragobete se crede ca este un protector al pasarilor, fiind o sarbatoare strâns legata de fertilitate, fecunditate si de renastere a naturii”. Unii afirma ca ar data dinaintea aparitiei crestinismului. În mitologia dacilor, Dragobetele ar fi fost petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia în cer, la începutul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca în aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau si începeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul ar fi fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungând sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si care poarta noroc îndragostitilor. Motivatiile preluarii ar fi fost profunde, întrucât pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvântul grecesc „pasare” însemnând chiar „mesaj al cerului”.

El este considerat de cei mai multi a fi Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit si „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.

Se povesteste despre obiceiurile din aceasta zi, cum în jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor se adunau fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre prânz, fetele coborau în fuga spre sat; fuga în unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care îi cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul în vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Si se mai spune ca era un semn rau daca o fata sau un baiat nu întâlnea la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.

Credinta populara româneasca mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul. Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul românesc al sarbatorii de import Valentine’s Day sau ziua Sfântului Valentin, sarbatoare a iubirii. Personajul românesc Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfântului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperament navalnic.

Simtim de pe acum, în preajma acestei zile, un început în toate!

Pamântul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa o caldura mângâietoare, vântul sufla din plamânii sai aer mai cald, sângele îsi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul blând al primaverii ne zâmbeste, mâinile ei ne mângâie… Seva pomilor musteste, dragostea începe sa domine pamântul. Zilele devin mai lungi si mai blânde, natura începe sa-si arate farmecul. În curând se va îmbraca în hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe în vânt.

Miros de început, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul dragostei…

În întâmpinarea acestei zile am scris versurile:

Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gând saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/ Pasarile, inoculate cu virusul dragostei,/ se cauta fâlfâind din aripi,/ dansând printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.

Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord

Din volumul „Articole si Eseuri”- vol. II, în curs de aparitie.

Elena BUICA

„Eheiii! Pe vremea mea, tinerii nu ridicau glas în fata parintilor. Ce ziceau ei, era sfânt. Ei hotarau soarta copiilor, chiar când si cu cine sa se casatoreasca. Nici dupa aceea tinerii nu ieseau din voia parintilor, îndeosebi nora trebuia sa fie supusa fara crâcnire. Nepotii erau smirna în fata bunicilor. Atunci de aceea era bine în lume.”

Asa îi mai auzi si astazi pe unii batrâni ai satelor, chiar daca în acea supusenie mocneau revolte neputincioase si dureri sugrumate în lacrimi. Dar generatia care a fost „supusa” atunci, devenind parinti si apoi bunici, a tinut si ea strânse haturile cât a putut, desi multe nu mai erau ca pe vremea lor si câte un vânt al schimbarii venea sa mai primeneasca lumea si atunci deplângeau si ei vremurile trecute.  Si tot asa de la generatie, la generatie.

În frageda tinerete, am rugat-o pe bunica sa îmi faca un costum de baie ca sa merg la mare. Desi bunica era o femeie cu orizonturi mai largi, s-a îngrozit la auzul acesei rugaminti. Cum adica? Pe vremea ei, doamnele care mergeau la mare foloseau rochii speciale pentru plajâ si baie, si eu sa ma expun mai mult goala? A intervenit mama în ajutorul meu, iar peste câtiva ani, mama, spre marea mirare a bunicii, se balacea si ea la mare în costum la fel de „golas” ca al meu, iar eu mergeam la nudism. La statiunea „2 Mai” era si nudism comun despre care îmi relatau prietene si eu ascultam cu urechile sfârâind de curiozitate, dar n-am gasit în mine puterea de a învinge pudoarea si sa ma duc în acel loc „rusinos”. Astazi costumele de baie sunt atât de sumare, încât, mai nu sunt si persoanele de seama mea murmura a nemultumire, iar nudismul îl poti vedea prea adesea la televizor, în reviste, în presa cotidiana, mai peste tot în România.

Ma aflam în comuna mea natala ca sa culeg date pentru monografia comunei. Mai multe persoane ma îndreptau spre un batrân care se apropia de 90 de ani, dar era înca „verde” si avea înca o buna memorie. Avusese mai multe „functii de conducere” în sat si era foarte înformat în multe aspecte ale vietii satului, ca o adevarata cronica vie. Înainte de a ajunge la el, oamenii îmi prezentau faptele si întâmplarile mai semnificative care îi conturau personalitatea. Asa este la sat. Când se vorbeste despre un om, i se face si o prezentare scurta, asa cum este perceput de fiecare. Este un fel de cimitirul vesel din Sapânta în editie orala, dar pentru toti oamenii – vii sau morti. De la unul-altul am aflat ca acest om a fost extrem de neînduplecat si drastic cu cei din jur, fie ai casei, fie ai satului. Nu admitea sa iasa nimeni din cuvântul lui. Sotia devenise un fel de sclava. Cu baiatul a avut conflicte care l-au determinat sa rupa relatiile în asa masura, încât, când acesta, neasteptat a trecut la cele vesnice, tata nu s-a dus sa-l vada, sa-i dea iertarea si sa îl duca pe ultimul drum. Acum, totul s-a schimbat. „Degeaba s-a tinut el tare si batos toata viata, dar uite ca acum n-are nici o putere asupra nepoatei care i-a schimbat traiul de pana acum, pe care l-a tocmit el cum a vrut”, mai adaugau satenii.

Cu inima cam îndoita, m-am dus la curtea omului mânata de nevoia documentarii. De departe, am auzit la început niste bubuituri. Am deslusit apoi ca tocmai la casa la care mergeam erau în functiune niste boxe care emiteau muzica încât vibra aerul pâna la distante mari. Când am ajuns acolo, am strigat la poarta, dar nu era posibil sa fiu auzita. Din întâmplare a iesit din casa o tânara, cred ca era sub 18 ani. Era îmbracata ca pentru plaja, cu pantecele gol, cu o bluza gen sutien sumar si cu o fusta doar de câtiva centimetri. Parul cret, latos si îmbâcsit, si fel de fel de zorzoane care subliniau farduri grele pe fata si unghii colorate mai mult în negru, iar în picioare niste pantofi cu vârfuri lungi, aproape înca odata cât pantoful. S-a apropiat de poarta cu importanta si cu miscari odulatorii ale corpului si m-a întrebat ce doresc. Dupa ce i-am spus, îmi lasa impresia ca nu a înteles. Era atenta la un grup de baieti de seama ei adunati în fata portii de peste drum cu care comunica din privire. Într-un târziu a înteles si si-a chemat bunicul. A aparut din fundul curtii, de la treaba, ca într-un tablou al taranului de altadata. Descult, cu picioarele prafuite si crapate, cu un strat de pamânt sub unghii si îmbracat în straiele din timpul sau. L-a început nu s-a aratat prea încântat de întâlnirea cu mine. Am intrat în curte numai la rugamintea mea si dupa un timp mi-a dat un scaun sa stau. Au scazut si decibelii muzicii. Treptat-treptat i s-a dezlegat limba si a început sa arate interes din ce în ce mai mult. Se desprindea vioiciunea mintii, capacitatea de a întelege faptele de viata si de a le înmagazina. Din spusele lui, din gesturi si din aerul ce-l afisa, iesa în evidenta portretul omului strasnic pe care îl descriau satenii. Încercam atunci sa strabat cu ochii mintii, cum a fost posibil ca încercarile satenilor, ale sotiei, ale baiatului sa nu poata clinti nimic din ordinea si vrerea stabilita de el, iar aceasta nepoata impusese sub ochii lui o lume atât de diferitî, o lume din care el nu a mai putut clinti nimic. Am înteles ca în spatele nepoatei mai stateau înca multe alte schimbari în scena vietii lui. Mi se parea ca citesc în ochii lui regretul de a renunta la ceea ce-si dorise din totdeauna, acea viata linistita pe care o dau lucrurile hotarâte odata pentru totdeauna, renuntarea la viata taranilor de demult care inspira stabilitate, echilibru si luarea lucrurilor în serios, cu reguli de buna purtare care formeaza un cod de simplificare a vietii si de la care nu sunt îngaduite abateri. Ciocnirea dintre ordinea familiei asa cum o impusese el si cea care plutea în aer impusa de nepoata si de noutatile timpului prezent, lui i se parea prea dureroasa si prea nedreapta.

Totusi, nepoata asta nastrusnica, l-a învatat ceva. L-a învatat lectia blândetii rabdatoare. L-a facut sa înteleaga mai usor ca, mai ales în ultima vreme, s-a produs o adevarata avarie sociala, care încetul cu încetul a distrus un întreg mecanism, înlocuindu-l cu ceea ce el acum deslusea pe îndelete. L-a învatat sa renunte la „asa am pomenit”, cuvinte în care emanciparea se zbatea osândita pe veci la neîmplinire.

Acum batrânul reevalueaza fapte si gânduri din trecut cu oarecare naduf – caci accesul spre sine însuti nu este întotdeauna lesnicios – ramând adesea cu ochii atintiti în adancimea timpului în care oameni, fapte si obiecte renasc într-un alt chip.

La urmatoarea vizita în comuna am aflat ca nepoata s-a maritat si ca a devenit o familista asezata în noile rosturi de viata, iar bunicul reaseaza si acum parerile despre lume dupa alte rânduieli mai noi, desi traieste puternic nostalgia vremurilor de altaadata, murmurând pentru sine: „eh, pe vremea mea, era altfel”.

Elena BUICA

Toronto, Canada

20 februarie 2012