Revista ARMONIA

Elena BUICA

 

„Eheiii! Pe vremea mea, tinerii nu ridicau glas în fata parintilor. Ce ziceau ei, era sfânt. Ei hotarau soarta copiilor, chiar când si cu cine sa se casatoreasca. Nici dupa aceea tinerii nu ieseau din voia parintilor, îndeosebi nora trebuia sa fie supusa fara crâcnire. Nepotii erau smirna în fata bunicilor. Atunci de aceea era bine în lume.”

Asa îi mai auzi si astazi pe unii batrâni ai satelor, chiar daca în acea supusenie mocneau revolte neputincioase si dureri sugrumate în lacrimi. Dar generatia care a fost „supusa” atunci, devenind parinti si apoi bunici, a tinut si ea strânse haturile cât a putut, desi multe nu mai erau ca pe vremea lor si câte un vânt al schimbarii venea sa mai primeneasca lumea si atunci deplângeau si ei vremurile trecute.  Si tot asa de la generatie, la generatie.

În frageda tinerete, am rugat-o pe bunica sa îmi faca un costum de baie ca sa merg la mare. Desi bunica era o femeie cu orizonturi mai largi, s-a îngrozit la auzul acesei rugaminti. Cum adica? Pe vremea ei, doamnele care mergeau la mare foloseau rochii speciale pentru plajâ si baie, si eu sa ma expun mai mult goala? A intervenit mama în ajutorul meu, iar peste câtiva ani, mama, spre marea mirare a bunicii, se balacea si ea la mare în costum la fel de „golas” ca al meu, iar eu mergeam la nudism. La statiunea „2 Mai” era si nudism comun despre care îmi relatau prietene si eu ascultam cu urechile sfârâind de curiozitate, dar n-am gasit în mine puterea de a învinge pudoarea si sa ma duc în acel loc „rusinos”. Astazi costumele de baie sunt atât de sumare, încât, mai nu sunt si persoanele de seama mea murmura a nemultumire, iar nudismul îl poti vedea prea adesea la televizor, în reviste, în presa cotidiana, mai peste tot în România.

Ma aflam în comuna mea natala ca sa culeg date pentru monografia comunei. Mai multe persoane ma îndreptau spre un batrân care se apropia de 90 de ani, dar era înca „verde” si avea înca o buna memorie. Avusese mai multe „functii de conducere” în sat si era foarte înformat în multe aspecte ale vietii satului, ca o adevarata cronica vie. Înainte de a ajunge la el, oamenii îmi prezentau faptele si întâmplarile mai semnificative care îi conturau personalitatea. Asa este la sat. Când se vorbeste despre un om, i se face si o prezentare scurta, asa cum este perceput de fiecare. Este un fel de cimitirul vesel din Sapânta în editie orala, dar pentru toti oamenii – vii sau morti. De la unul-altul am aflat ca acest om a fost extrem de neînduplecat si drastic cu cei din jur, fie ai casei, fie ai satului. Nu admitea sa iasa nimeni din cuvântul lui. Sotia devenise un fel de sclava. Cu baiatul a avut conflicte care l-au determinat sa rupa relatiile în asa masura, încât, când acesta, neasteptat a trecut la cele vesnice, tata nu s-a dus sa-l vada, sa-i dea iertarea si sa îl duca pe ultimul drum. Acum, totul s-a schimbat. „Degeaba s-a tinut el tare si batos toata viata, dar uite ca acum n-are nici o putere asupra nepoatei care i-a schimbat traiul de pana acum, pe care l-a tocmit el cum a vrut”, mai adaugau satenii.

Cu inima cam îndoita, m-am dus la curtea omului mânata de nevoia documentarii. De departe, am auzit la început niste bubuituri. Am deslusit apoi ca tocmai la casa la care mergeam erau în functiune niste boxe care emiteau muzica încât vibra aerul pâna la distante mari. Când am ajuns acolo, am strigat la poarta, dar nu era posibil sa fiu auzita. Din întâmplare a iesit din casa o tânara, cred ca era sub 18 ani. Era îmbracata ca pentru plaja, cu pantecele gol, cu o bluza gen sutien sumar si cu o fusta doar de câtiva centimetri. Parul cret, latos si îmbâcsit, si fel de fel de zorzoane care subliniau farduri grele pe fata si unghii colorate mai mult în negru, iar în picioare niste pantofi cu vârfuri lungi, aproape înca odata cât pantoful. S-a apropiat de poarta cu importanta si cu miscari odulatorii ale corpului si m-a întrebat ce doresc. Dupa ce i-am spus, îmi lasa impresia ca nu a înteles. Era atenta la un grup de baieti de seama ei adunati în fata portii de peste drum cu care comunica din privire. Într-un târziu a înteles si si-a chemat bunicul. A aparut din fundul curtii, de la treaba, ca într-un tablou al taranului de altadata. Descult, cu picioarele prafuite si crapate, cu un strat de pamânt sub unghii si îmbracat în straiele din timpul sau. L-a început nu s-a aratat prea încântat de întâlnirea cu mine. Am intrat în curte numai la rugamintea mea si dupa un timp mi-a dat un scaun sa stau. Au scazut si decibelii muzicii. Treptat-treptat i s-a dezlegat limba si a început sa arate interes din ce în ce mai mult. Se desprindea vioiciunea mintii, capacitatea de a întelege faptele de viata si de a le înmagazina. Din spusele lui, din gesturi si din aerul ce-l afisa, iesa în evidenta portretul omului strasnic pe care îl descriau satenii. Încercam atunci sa strabat cu ochii mintii, cum a fost posibil ca încercarile satenilor, ale sotiei, ale baiatului sa nu poata clinti nimic din ordinea si vrerea stabilita de el, iar aceasta nepoata impusese sub ochii lui o lume atât de diferitî, o lume din care el nu a mai putut clinti nimic. Am înteles ca în spatele nepoatei mai stateau înca multe alte schimbari în scena vietii lui. Mi se parea ca citesc în ochii lui regretul de a renunta la ceea ce-si dorise din totdeauna, acea viata linistita pe care o dau lucrurile hotarâte odata pentru totdeauna, renuntarea la viata taranilor de demult care inspira stabilitate, echilibru si luarea lucrurilor în serios, cu reguli de buna purtare care formeaza un cod de simplificare a vietii si de la care nu sunt îngaduite abateri. Ciocnirea dintre ordinea familiei asa cum o impusese el si cea care plutea în aer impusa de nepoata si de noutatile timpului prezent, lui i se parea prea dureroasa si prea nedreapta.

Totusi, nepoata asta nastrusnica, l-a învatat ceva. L-a învatat lectia blândetii rabdatoare. L-a facut sa înteleaga mai usor ca, mai ales în ultima vreme, s-a produs o adevarata avarie sociala, care încetul cu încetul a distrus un întreg mecanism, înlocuindu-l cu ceea ce el acum deslusea pe îndelete. L-a învatat sa renunte la „asa am pomenit”, cuvinte în care emanciparea se zbatea osândita pe veci la neîmplinire.

Acum batrânul reevalueaza fapte si gânduri din trecut cu oarecare naduf – caci accesul spre sine însuti nu este întotdeauna lesnicios – ramând adesea cu ochii atintiti în adancimea timpului în care oameni, fapte si obiecte renasc într-un alt chip.

La urmatoarea vizita în comuna am aflat ca nepoata s-a maritat si ca a devenit o familista asezata în noile rosturi de viata, iar bunicul reaseaza si acum parerile despre lume dupa alte rânduieli mai noi, desi traieste puternic nostalgia vremurilor de altaadata, murmurând pentru sine: „eh, pe vremea mea, era altfel”.

 

Elena BUICA

Toronto, Canada

20 februarie 2012

“Arizona. Veri fierbinti, cu fruntile noptilor mângâiate de adieri pale de vânt si lumina diminetilor, limpede si clara, inundând fiecare coltisor al orasului molesit de caldura… Într-una din aceste dimineti stralucitoare si calde, îmi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica.” Ceea ce distanteaza aceasta carte de proza contemporanilor ei este o anume concretete a sentimentalismului romantic dar si o radiografie a emotiilor puse în joc, în nici un caz din încifrarea expresiei lor, ci mai degraba din “amintirile unui timp demult trecut”. Departe de-a fi un ermetic, Octavian Curpas, este un posedat al comuncarii ridicînd întîmplarile unui om, “Dumitru Sinu” – în speta, la rang de mitologie existentiala chiar si atunci cînd “raul nu întreaba pe nimeni, atunci când vine”. Autorul volumului de fata, da dovada, mai mult ca oricînd, de un spirit treaz si o judecata limpede, plina de spontaneitate, ce permite cititorului , într-un fel sau altul, o confruntare directa cu universul unei lumi delimitate, bine definite istoric si social… “Dumitru Sinu, parasise România în 1948. Avea sa îmi povesteasca însa, mai târziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vazuse lumina zilei, într-un sfârsit de toamna târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926. Lui nea Mitica îi este dor de locul unde s-a nascut si a crescut: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”.”

Lectura “Exilului românesc la mijloc de secol XX” , chiar luata si izolat, dezvaluie o carte singulara, plina de insolit, uimitoare la tot pasul, o proza pe alocuri neasteptat de moderna, pe alocuri desueta dar plina de pretiozitate si naturalete, de manierism si prospetime. Este o incursiune în miezul lucrurilor pornind de la o realitate pura , autorul neinventînd nimic, ci doar slobozind din profunzimea dialecticii afectului si implicit a personajului sau central, în jurul caruia graviteaza celelalte figuri auxiliare, fara a fi supravegheat cumva de hegemonia imaginarului, adevarul prim si ultim, în sine si pentru sine al lui Octavian Curpas. Abilitatea sa de-a trezi spiritul adormit dinlauntrul fiecaruia dintre noi este mai mult decît binevenita în aceasta perioada de schimbari si provocari.

“O lume cu farmecul ei, o lume patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi rascolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilariei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odata ca niciodata”…”

El are capacitatea unica de-a descoperi miraculosul ascuns sub masca obisnuitului si de a da grai acestor revelatii prin cuvinte ce îi ating în mod unic pe toti cei care le asculta.

“Amintirile sunt dovezile vii ale neuitarii din noi, sunt imaginile trecutului asternute în gânduri, îngrijite în taina cu puterea sufletului si ocrotite cu dragoste de-atingerea aripilor nemiloase ale timpului. Când ne desprindem de vâltoarea unui prezent ce sapa adânc în noi si dragostea de tot ce-i frumos si bun ne stapâneste vietile scurgându-se agale spre fântânile nepieritoarei iubiri, dam frâu liber amintirilor, cautându-ne pe noi însine ancorati în adâncul si farmecul lor.”

Mestesugita din materialul rezistent al originalului nea Mitica, “neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe sacul plin cu amintiri.”, proza lui Octavian Curpas, cum chiar autorul subliniaza, este “o particica din istoria emigrantilor români, o istorie înca nescrisa” menita sa salveze din sorbul timpului, prin care supusi vidului cosmic, ne pierdem de cele mai multe ori, substanta, sinele, eul. Asadar “Exilul românesc la mijloc de secol XX ” dezvaluie sensurile cele mai tulburatoare si farmeca prin memoriile lui nea Mitica, ce au întrucîtva rol de potentare a sentimentelor, în pofida tuturor adversitatilor întîmpinate de acesta într-o lume care nu cunoaste imobilitatea, în care – dupa Wolf din “Iarba rosie” – nu exista, niciodata si nicaieri, o ordine ideala. Si stie mai multe decît spune. Iar scenariul continua într-un amestec de paradoxuri traditionaliste si zel etnografic, între oglinzi care multiplica imaginea lui nea Mitica – la infinit – prin “relatarea evenimentelor trecutului sau” cu variatiuni ludice dar si “subiecte delicate, sensibile, încarcate de semnificatii, care te înalta, îti aduc un plus de cunoastere, din punct de vedere cultural, pe de-o parte, si constituie totodata, nepretuite lectii de viata.”

Iata, asadar, un timp metafizic suspendat în chimia slovelor pentru ca chiar nea Mitica spune undeva spre finalul cartii de fata “„Timpul trebuie valorificat în favoarea cunoasterii, în fiecare zi trebuie sa învatam câte ceva”, ca într-un ritual tainic, as spune eu.

O stranie complicitate literara functioneaza între acest Dumitru Sinu si autor, cel care-i pune în seama toata cavalcada de suveniruri, intuind întotdeauna în datele realitatii, elementul în care latenta, se afla sugestia literara si simbolul artistic, asa încît circumstantele retinute de acesta în “Exilul românesc la mijloc de secol XX ” sa destainuie motivul admiratiei într-un pasaj ce merita cu prisosinta a fi retinut…

“Ascultându-l pe nea Mitica nu puteai sa ramâi insensibil si sa nu dai timpul înapoi, retraind momentele inocentei, când mama, eterna mama, te tinea la piept, te mângâia si te-nvata de bine, te pregatea ca într-o zi sa poti sa te numesti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese … avea doar trei anisori când mama îi plecase, sus, la ceruri.

„Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume … Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei … ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”

Asadar , Octavian Curpas a reusit un nou pariu cu lucrarea de fata, de aceasta data depasind orice previziuni prin însusi golemul textului, elaborat cu ingeniozitate echilibrata si integratoare la diverse nivele/etaje semantice si stilistice. E un fel de Babel românesc în burta caruia intra, ca într-o arca a lui Noe toate “obiectele” realului, amintirile si personajele omologate pîna în prezent prin canonizarea în semnul scriptural. Si-mi mai închipui scriitorul posedînd, cum e stiut, un alt impact cu realul în procesul creativ prin absoluta ipostaza “nimic din ceea ce este scris, nu-mi este strain” astfel încît toate capitolele volumului de fata nefacînd altceva decît sa indice predilectia pentru o anume substanta a continutului situata într-o perspectiva ampla, esentialmente de cunoastere, a personajului central, asumata nicicum altfel decît individual.

Prin catharsis-ul lecturii substituit subiectivismului penetrant al autorului, miezul acestei carti muscate de idei staruie cu dreptate în ceea ce se cheama biografie interioara, singura care ofera o cheie adevarata de valorizare a cartii. Procesul narativ implicînd în principal, etape, momente, clipe astrale ale miscarilor sufletesti de sine statatoare si de aici poate si întrebarea: în ce masura cuvintele sculpteaza si ordoneaza lucrurile? Însa prin ludicul gratuit al permutarilor prozatorul Octavian Curpas acorda lui Dumitru Sinu – personajul centralis al volumului în cauza- trecerea prin amintiri, gratie ingeniozitatii punctului de fuga necesar, pornind cumva de la adamicul limbii ca resort universal, subordonînd, în final, totul unei motivatii clare de cunoastere si nostalgie definitiva.

Prin urmare “Exilul românesc la mijloc de secol XX” este un fel de Georges Rouault în ulei…fata de care si Carppacio s-ar simti, cumva, tulburat. Într-un muzeu devenit el însusi alb.

Luminita Cristina Petcu

Conferentiar universitar, Bucuresti

18 februarie 2012

 

prof. dr. Adrian Botez

..Auzim, nu de azi, nu de ieri, ci de câtiva ani încoace: „Si sindicatele astea…Ce dracu’ fac ele, pentru bietul om? NIMIC! Ar trebui desfiintate – n-are rost sa platim cotizatie, DEGEABA!!!”

…Stim de ce si de unde vin aceste fraze. Stim si cât de mult adevar (aparent/instigat sau nu) contin ele.

Aceste fraze provin:

1-pe de o parte, dintr-o realitate si dintr-o experienta adevarata si teribil de amara: sindicatele (mai ales cele din învatamânt!) TRADEAZA (în majoritatea lor!), pe toti cei care nu doar ca „platesc cotizatie”, ci investesc, în sindicat, ÎNCREDERE ! Încrederea ca liderul de sindicat va lua apararea bietului angajat, în fata vulpilor si vulturilor din patronat – dar si a dictatorilor violent-abuzivi, din zona bugetarilor /sectorul „de stat”. Multi lideri sindicali s-au îmbogatit malonest, peste orice masura si rusine (prin frauda clara, fizica si morala!), au intrat în politica, s-au aliat cu dusmanul, ajungând prim-ministri si uitând (ca de moarte!) de „originea” lor sindicala etc. – pe spinarea si împotriva înselatului om al muncii. Încrederea este foarte greu de capatat…daramite de…re-capatat, când omul, bietul om care munceste cinstit si vrea, NUMAI, sa nu fie pacalit si batjocorit si distrus („pentru un om mort, asteapta, la poarta uzinei, 300 de oamenii care vor sa traiasca”!), ajunge sa „sufle si-n iaurt” si nu mai vrea sa auda de „lupta sindicala”: ori cade la „mica întelegere” cu patronul sau cu „seful” de la „stat” (mituind, lingusind, tradând… – …si el, dupa modelul liderului, nu?…), ori începe o lupta surda si periculoasa, anarhica, de „vigilantes” sau de „franctiror” – ceea ce poate duce pâna la crima si anarhie sociala. Si nici macar „serviciile” (secrete, se-ntelege!) nu sunt în stare sa monitorizeze astfel de nemultumiri aleatorii, dispersive, browniene…

Sindicatele, cu tot cu liderii lor compromisi, parca au cazut „în adormire”, ca masonii… – numai ca masonii „adormiti” sunt ca agentii secreti: când se trezesc, au capatat puteri proaspete, pentru misiuni letale!;

2-pe de alta parte, dintr-o dorinta diabolica a presedintelui Basescu, de a compromite si, deci, distruge – definitiv si irevocabil! – influenta sindicala, prin care se realizeaza cea mai temuta arma, pentru capitalistii „cimpanzeici” (de fapt, niste mârlani cu mamaliga-ntre dinti, acum ajunsi, prin jaf naucitor, „stapâni” de vile, elicoptere si de pipite si de …„jakuzzi”, niste ciocoi ordinari, cu aere de…”internationalisti” mafioti!) si pentru conducatorii (de institutii de stat) cu apucaturi tiranic-totalitariste: SOLIDARITATEA UMANA!

…Dar nici patronii, nici directorii, nici presedintele (dublu!) ales, Traian Basescu – nu-si dau seama ca…”danseaza peste vulcani”: „lupta sindicala” este singura care ordoneaza fortele nemultumirii umane muncitor-profesionale, singura care poate produce previzibilitate, în desfasurarea luptei! Deci, se evita atât anarhia, cât si, chiar, instabilitatea politica (loviturile de stat…a se vedea, în acest sens, cazul Armatei – iar cazul locotenentului Alexandru Gheorghe este simptomatic, pentru ceea ce dezvoltam noi, aici: daca nu se vor „democratiza”, nu „stil C.A.D.A.”, neaparat – dar, macar, cât de cât, structurile întepenite ale Armatei – se risca intrarea „în vrie” periculoasa: tot mai multi militari, nemultumiti de taierea pensiilor, dar si de ramânerea în tiparele „executiei oarbe” a actului militar, se vor razvrati împotriva acestei situatii de tolerare, vetusta, a statutului de „faptura decerebrata”, de marioneta, de „unealta distructiva”/”terminator”/zombi”, al militarului…ceea ce produce efecte negative grave, cu reverberatii chiar la „vârf”: a se vedea multiplele cazuri de implicare a Armatei, în diversele lovituri de stat, din lumea a treia, respectiv aparitia formelor de conducere statala prin „junta militara”…dar si cazuri multiple de tentative de preluare a puterii de stat, în SUA…aliante contra firii, între Armata si Mafie, precum în cazurile J.F.K. sau George Bush junior, din 11 septembrie 2001… – …si nu numai!).

…Astazi, situatia miscarii sindicale, ca necesitate de SOLIDARITATE si de SECURITATE (colectiva si personala!), s-a complicat infinit, fata de veacul trecut, ba chiar si fata de timpul ante-1989: fiinta umana nu doar ca se dovedeste mult mai vulnerabila si mai friabila (teribil de nesigura pe sansa continuitatii existentei terestre, nu doar din punct de vedere religios, ci si…biologic, prin generatii ulterioare!), dar si mai…isterica/isterizata! De „rezonanta Schumann”, de zvonistica apocaliptica (cu „dovezi”/”argumente irefutabile”, în cutremure, inundatii, radiatii solare etc. etc.! – …evident, si Biserica Crestina – în primul rând EA! – are partea ei de vina, pentru acest proces accelerat de „parasire de sine – spre vidarea de sine”, de „uscaciune” întru egoism si degenerescenta spirituala, de „deraiere” de pe traiectul existentialo-spiritual corect, a umanitatii terestre!), de alimentatia tot mai periculoasa, de boli tot mai multe, diverse si ciudate (se arata, cu degetul – deocamdata! – …tot mai mult, spre laboratoarele „savantilor dementi”, dar si la/spre „complotul planetar”, de reducere a populatiei terestre, de la 7 miliarde la …260 de milioane!), de somaj (razboiul economic!), dar si de amenintarile, tot mai brutale, ale razboiului clasic-conventional (a se vedea cazurile Iraq, Afghanistan, acum si Iranul blocheaza strâmtoarea Ormuz, exasperat de embargou si de pretentiile hegemonice ale Israelului, cu „lacheu”-SUA!)…Ba, acum s-a creat si alta situatie aberanta, mult mai alarmant-isterizanta chiar decât…A.C.T.A.: „terorismul la domiciliu” – dreptul SUA de a declara (si aresta, PE LOC!), drept „terorist”, în orice punct de pe glob, pe…”ORICE SUSPECT”!!! Deci, se întrevede cea mai severa (din istoria moderna!) restrângere a intimitatii umane, a „drepturilor omului”, atât de clamate, în timpul revolutiilor „illuminati”, din veacul al XVIII-lea…!!!

Cum raspunde societatea, omului acestuia ajuns în faza ultima a isteriei/isterizarii, aproape…”cu clabuci la gura”? În niciun fel, deocamdata – sau, mai rau: prin desfiintarea miscarii sindicale – ultimul refugiu (laic!) al omului singur si isterizat de socio-existenta.

Cu toate ca, azi ca si ieri, pericolele disparitiei, prin „comploturile dementei terestre”, sunt nu doar uriase, neschimbate – ci si mult mai evidente si probabile.

„În 1989 s-a prabusit nu doar statul redistributiv al „bunastarii“ – ocarît sub numele de „socialism de stat“, dar fiind de fapt capitalism de stat –, ci si sta­tul social-democrat occidental al „bunastarii“, bazat pe capitalul privat-corporatist. S-a prabusit atît dictatura „bunastarii“, cît si democratia „bunastarii“. S-a terminat cu lumea calduta a pacii de clasa obtinute prin forta si compro­mis. S-a terminat si cu lumea revoltei domesticite prin tinerea în frîu a inegalitatii si prin cooptarea graduala. Miscarea grevista înabusita a muncitori­lor polonezi a împins Solidaritatea spre compromis, iar reprimarea miscarii grevis­te a minerilor britanici a facut acelasi lucru cu Partidul Laburist. O data cu neoconservatorismul/neoliberalismul a fost suprimata pîna si alternativa reformista, iar moartea politica a blocului sovietic a deschis posibilitatea ca, prin slabirea statului, marele capital sa preia nemijlocit puterea. S-a înfaptuit astfel globalizarea capitalista, care – trecînd pe deasupra granitelor sta­telor-natiune social-democrate ale bunastarii – a raspîndit, de data asta fara interventia de trupe colonizatoare, capitalismul liberal si, de asemenea, revo­lutia telecomunicarii, a industriei spectacolului si a informaticii ultramoderne (…).

Se pare însa ca altceva arata indexul nivelului de dezvoltare (human deve­lop­ment index) întocmit de Programul de Dezvoltare al ONU (PNUD), care, în afara de încasarile în bani gheata, mai masoara si lucruri precum mortalitatea infantila, alfabetizarea, egalitatea dintre sexe etc. (La asta se adauga ca, între 1989 si 2000, în fostul bloc estic a scazut chiar si nivelul de trai ma­surat în mod traditional, iar salariul real al muncitorilor din industrie, transporturi si comerts-a diminuat pîna si în Statele Unite.) Centre For Economic and Policy Research [Centrul de Cercetari Economice si Strategice] de la Wa­shing­­ton a demonstrat pe baza indexului PNUD ca dezvoltarea a sca­zut în perioada 1980–2000 a globalizarii. Se pare ca, înainte de 1980, sca­de­­rea mortalitatii infantile si raspîndirea scolarizarii în tarile mediu dezvoltate si în cele sarace au fost mai rapide (Jonathan Steele, The Guardian, 3 au­gust 2001). Ast­fel de date pot fi citate si pentru alte periodizari, vasazica nu e de gasit ni­caieri utopia care, cica, ar face inutile organizatiile muncitoresti bazate pe lupta de clasa. În acelasi timp însa, nu sînt de gasit nici instrumentele institutionale care sa echilibreze, macar în cadrul sistemului însusi, pendularile si crizele ciclice ale economiei mondiale.

Prabusirea „socialismului real si existent“ (a capitalismului de stat însotit de dictatura) („the collapse of communism“) si constituirea hegemoniei neolibe­rale au avut consecinte neprevazute a caror analiza, în esenta, se lasa înca asteptata (desi exista exceptii)”- cf. G. M. Tamas, Chestiunea sindicala în secolul al XXI-lea, în CRITICATAC, din 2 mai 2011 – traducere de Al. Polgár.

Cei care, printr-o obtuzitate si mancurtizare cu „indice crescut”, mai dondanesc, si azi, despre pericolul „comunismului”, prin lecturarea batrânului evreu Karl Marx (confundând „izvorul” socialist, cu monstrul/”mutantul genetic” bolsevic!) – nu sunt decât niste sfertodocti, care n-au vazut, în viata lor, „Das Kapital” – ori traiesc…în nori! Pericolele „brutarilor undersellers”, care „vând, fara exceptie, o pâine falsificata cu un amestec de piatra acra, sapun, cenusa, var, ipsos de Derbyshire si alte ingrediente asemanatoare” – se traduc, azi, prin e-urile cancerigene si modificarile genetice ale alimentelor (de origine vegetala si animala) „generalizate”! Pentru ca noi, cei lipsiti de aparare, „turma umana”, suntem, azi, nu doar ¾ din populatia afectata negativ…ci 99% !!! – iar „ei”, adica „stapânii dementi ai Terrei”, sunt mai putin de 1%, sunt singurii care-si rezerva dreptul la o hrana „hranitoare si de sanatoasa”! …sa zicem: pentru ca, în definitiv, într-o lume unde crima s-a mondializat/generalizat, si hrana a fost otravita înca „de la surse/izvoare”! Nu poate disparea Terra, iar „stapânii” sa „pluteasca”, lejer si fara griji, în spatiul interstelar…!!!

„La Londra (n.n.: secol al XIX-lea!) exista doua feluri de brutari, anume <<full princed>>, cei care vând pâinea la valoarea ei integrala, si <<undersellers>>, cei care o vând sub aceasta valoare. Ultima categorie formeaza mai mult de ¾ din numarul total al brutarilor (…). Acesti <<undersellers>> vând, fara exceptie, o pâine falsificata cu un amestec de piatra acra, sapun, cenusa, var, ipsos de Derbyshire si alte ingrediente asemanatoare, tot atât de placute, de hranitoare si de sanatoase (…). Este notoriu ca pâinea fabricata cu aceste amestecuri SE FACE SPECIAL PENTRU ACEST SOI DE CLIENTI!” – cf. Karl Marx, Das Kapital, Ed. pentru Literatura Politica, 1953, vol. I, p. 203.

Da, „soiul” fraieritilor si batjocoritilor (de catre pseudo-elitele terestro-luciferice!), pentru ca sunt…SINGURII NE-PARAZITI, SINGURII CREATORI DE VALOARE AUTENTICA, AI TERREI!!!

…În definitiv, nu avem dreptul la uitare si incorectitudine: SOCIALISMUL (iar nu …”comunismo-bolsevismul”!) are, si el, martirii sai, care ne-au adus, prin lupta si sângele lor jertfelnic, drepturi de care azi ne bucuram, dar uitam (premeditat ori ba!) cui suntem datori, moral! De pilda, lupta lor/socialistilor, pentru a înlocui abrutizantele 16 ore de munca pe zi – cu cele 8 ore de munca productiva (rezonabile!)! – …iar în învatamânt, trebuie sa ne strângem, umar lânga umar, cu înversunare, pentru a ne apara norma de 16 ore (pe saptamâna), în fata atacului turbat al „mossadistului” premier…”raz(va)nit” – care vrea sa-i tina pe profesori, în scoala, ca pe câmp, 8 ore… – …ori ca au ce munci (ca ore cu elevii), ori ca nu au!!!

„În anul 1889, Congresul Internationalei Socialiste a decretat 1 maiZiua Internationala a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorata prin manifestatii muncitoresti. Cu timpul, 1 mai a devenit sarbatoarea muncii în majoritatea tarilor lumii, diversele manifestari capatând amploare pe masura ce autoritatile au convenit cu sindicatele ca aceasta zi sa fie libera (…). Reducerea normei orare zilnice de lucru sta la originea semnificatiei zilei de 1 mai, de sarbatoare internationala a lucratorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucratori din New York, majoritatea din industria constructiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare, pentru prima data, în legatura cu întrunirea, din anul 1886, a Federatiei Sindicatelor din Statele Unite si Canadei (precursoarea Federatiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor si Tâmplarilor a initiat introducerea unei rezolutii care stipula ca: „8 ore sa constituie ziua legala de munca de la, si dupa 1 mai 1886”, sugerându-se organizatiilor muncitoresti respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanti au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însa, cea mai mare demonstratie a avut loc la Chicago, unde au marsaluit 90 de mii de demonstranti, din care aproximativ 40 de mii se aflau în greva. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câstigat dreptul la ziua de munca de 8 ore, fara reducerea salariului.

Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscuta pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piata Heymarket din Chicago. Numarul grevistilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstratii, o coloana de muncitori a plecat sa se alature unui protest al angajatilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Politia a intervenit, 4 protestatari au fost împuscati si multi altii au fost raniti” – cf. wikipedia.

…Cu siguranta, SOCIALISMUL NU ESTE SIGURA CALE DE A NEUTRALIZA BRUTALITATEA TROGLODITA A CAPITALISMULUI!!!

SOCIALISMUL NU ESTE “A TREIA CALE” (DE DEPARTE, NU ESTE NIMIC IDEAL, SOTERIOLOGIC SI MESIANIC, ÎN MISCAREA SOCIALISTA!) – SI NU POATE DEVENI, NICICÂND, O RELIGIE CU POTENTE SOTERIOLOGICE!!!

…DAR, CEL PUTIN, SOCIALISMUL OFERA, PRIN MISCAREA SINDICALA, CAI PRACTICE DE EVADARE DIN “MENGHINA” MANCURTIZANTA, EXTREM DE PERNICIOASA SI DISTRUCTIV-ANEANTIZATOARE (MORAL-SPIRITUAL SI FIZIC!), A CAPITALIMULUI CELUI “SUFOCANT DE DUH” AL VIETII – BIOLOGICE SI SPIRITUALE!!!

…Evident ca, daca ne vom complacea în stadiul de azi al miscarii sindicale (din învatamânt sau din oricare alt sector de activitate, de stat sau privat!), daca nu vom sti sa ne alegem liderii care sa fie alaturi de noi, iar nu alaturi de inamicii nostri sociali (crestinismul nu a reusit, deocamdata, sa amelioreze prea multe, în ce priveste realitatea “luptei de clasa”, între cei ce au prea mult si cei ce n-au de nici unele, între cei care huzuresc, nu pentru ca au merite de exceptie si produc ceva deosebit de folositor oamenilor, ci pentru ca stiu sa ne manevreze iluziile si buna-credinta ori naivitatea…) – atunci, însasi planeta Terra este în pericol!

… Iata ce zic (si nu sunt decât doua dintre cele mai cunoscute voci masonice mondiale!) aceste pseudo-elite luciferice (de care vorbeam mai sus): …“În scopul de a stabiliza populatia lumii, TREBUIE SA ELIMINAM 350.000 DE OAMENI PE ZI. Acesta este un lucru oribil pe care trebuie sa îl spun, dar este la fel de rau sa nu-l spun ” – cf. J. Y. Cousteau, 1991 –  explorator si reprezentant UNESCO. Sau: -”Astazi lumea are 6.8 miliarde de oameni. Si ar putea creste pâna la aproximativ noua miliarde. Acum, daca am face o treaba foarte eficienta cu noile vaccinuri, cu asistenta medicala, cu serviciile de sanatate si control al reproducerii, am putea reduce aceste cifre cu 10 sau chiar 15 la suta!” – zice însusi … BILL GATES !).

…Si sunt sute de astfel de voci „elitisto-terestro-luciferice”!

…Solutii pentru apararea noastra, în fata dementei „stiintifice”, din „Balamucul Mamonei”?!

Tot sociologul si politologul G. M. Tamas pare ca încearca a ne lumina ( fireste ca…relativ, pentru ca…”criza-i mare, Marine!”) – trecând prin „istoria tradarilor si esecurilor socio-democratiei” si…depasind-o, într-un registru extrem de lucid si de realist (pastrându-si, însa, scepticismul de rigoare!):

„Oricum ar sta lucrurile, social-democratia a esuat, iar partidele sale de odini­oara (mai ales în Germania si Anglia) impun obligativitatea capitalista a muncii prin mijloacele statului politienesc, prin suprimarea alocatiilor, prin programele de munca publica recompensate cu salarii ale foamei ce nu asigu­ra nici macar minimul de trai si prin celelalte tehnici deja binecunoscute. Idolul lor, Clinton, cu balivernele lui „social-democrate“, a fost executorul, mai necrutator chiar decît Reagan sau Mrs. Thatcher, al contrarevolutiei neoconservatoare/neoliberale silentioase a „demantelarii“. Dupa cum stim din cer­cetarile lui Loren Goldner, din 1973 nivelul de trai al clasei muncitoare americane a scazut cu 20%, iar saptamîna de munca s-a prelungit cu 10–20%. Între 1989 si 1993, venitul mediu pe familie a scazut cu 2.737 de dolari pe an (The Guardian, 20 februarie 1995). Cînd Clinton si-a preluat mandatul, 14,1 milioane de oameni beneficiau de alocatii; spre finele presedintiei sale au ramas doar 7,3 milioane (The Times, 4 august 1999). Cresterea productivitatii nu se datoreaza inovatiilor tehnologice, ci prelungirii zilei de munca, concediilor mai scurte si sarcinilor de munca din ce în ce mai dificile. (Despre întreaga problematica vezi: „The Retreat of Social De­mocracy: Re-imposition of Work…“ [Reculul democratiei sociale: reimpunerea muncii], Aufheben, nr. 8, toamna 1999.) În tot acest timp, doua mi­lioane de americani stau la racoare (vezi Loic Wacquant: Les prisons de la misère [Închisorile mizeriei], Paris, Ed. Raisons d’Agir, 1999). Iar în Anglia si alte locuri, salariul minim functioneaza ca prag de salarizare indirect. (…) Partidele odinioara social-democrate, devenite ale celei de „a treia cai“ si ale „noului centru“, atîta la sovinism, rasism si xenofobie împotriva imigrantilor si a refugiatilor (mai ales în Anglia lui „Tory“ Blair). Ele concediaza – în perfecta armonie cu colegii lor de dreapta – garantiile statului de drept (ha­beas corpus fiind deja ceva de domeniul trecutului), mîndria burgheziei liberale (inviolabilitatea vietii si a afacerilor private, toleranta, pluralismul, rezerva fata de cruzime; fara a mai vorbi de vir­tu­tile de odinioara ale burgheziei liberale, ironia si autoironia).

Logica ocnei e cea care domneste. În tara-model a lui „Tory“ Blair – care a pastrat toate legile, ordinele si masurile antisindicale, antimuncitoresti si antisociale ale Mrs. Thatcher – exigenta „înrolarii tuturor în cîmpul muncii“ înseamna ca nu se mai doreste ca din impozitele cetatenilor sau din veni­turile suplimentare sa se finanteze supravietuirea supusilor ce se afla în imposibilitatea de a-si purta singuri de grija, ca nu se vrea asigurarea libertatii si dem­nitatii întretinutilor, ca nu se tolereaza revoltele somerilor, ca toti sînt ferecati în obada muncii de sclav de rangul cel mai inferior, iar alocatiile se acorda doar cu conditia supravegherii permanente si a hartuirii neînce­tate. Iar cei împinsi astfel în bratele razvratirii fara forma si tinta (delincventa, drog, huliganism, distrugeri fara sens, societatea bandelor si razboirea dintre acestea, neonazism si integrism/fundamentalism ascetic) sînt asteptati de pus­carii – din ce în ce mai multe, din ce în ce mai mari, din ce în ce mai mo­der­ne si din ce în ce mai ucigatoare. Se desfiinteaza pîna si pomana aruncata din cînd în cînd radicalismului de stînga si apararii drepturilor minoritatilor, pîna acum tolerate undeva la marginea social-democratiei. O data cu in­dustrializarea învatamîntului superior s-a terminat si cu sansele subcultu­rilor, care, de bine, de rau, mai scoteau capul din cusca logicii muncii salariate. Integrarea peste tot în lume a sindicatelor în programele de îmbunatatire a calitatii produselor si de intensificare a productiei de marfuri transforma asociatiile înfiintate pentru a apara interesele muncitorilor în complicii spo­ririi intensitatii muncii (a se întelege: ai intensificarii exploatarii). Extinderea ideo­logica asupra proletariatului a asa-numitei etici „protestante“ a muncii (vezi Orbán: „ordine, munca, învatatura“ sau maresalul Pétain: „familie, mun­ca, patrie“, famille, travail, patrie) demonstreaza, chiar lasînd la o parte folosul imediat si evident al burgheziei si stabilitatea statului burghez bazat pe clase, dominatia crescînda a muncii alienate asupra vietii vii a oamenilor. Constatarea elementara conform careia cresterea intensitatii si a timpului muncii executate în folosul capitalului nu e spre folosul poporului pare ca e din ce în ce mai uitata de asa-numita „stînga moderata“ – de fostele partide social-democrate sau „comuniste“. În treacat fie spus, cultul bezme­tic al muncii goleste de continut pîna si privilegiile existente ale burgheziei. ?i sa nu uitam ca, într-o societate bazata pe clase, timpul liber al clasei domi­nante este temeiul si primul garant al culturii” – dupa care tot el, G. M. Tamas, afirma, cu ochii strâns mijiti, într-o privire deosebit de îngrijorata:

“Pîna acum, o viata demna de om era posibila numai în bresele capitalismului (sau, folosind expresia epicureilor, în intermundiile sale). Aceste brese se îngusteaza însa din ce în ce mai mult. Lichidarea contraputerii si a contraculturii miscarii muncitoresti social-democrate, desfiintarea statului social redistributiv-planificator („al bunastarii“) astupa bresele. Dispare si umanismul cetatenesc ce viza întreaga societate, iar locul lui e luat de îngrozitul egoism de clasa burghez, agresiv si regresiv. Cuvîntul de ordine al burgheziei nu mai este „unificarea intereselor“, „extinderea dreptului“ si „purtarea în comun a poverilor publice“, cum se întîmpla înca în cazul precursorilor lor liberali din secolul al XIX-lea, si nici „razboiul împotriva saraciei“ (war on want), cum se spunea în penultimul sfert al secolului XX, ci lupta împotriva „de­pendentei de alocatii“ (benefit dependency), împotriva „traiului pe degeaba“, deci nu împotriva saraciei, ci împotriva saracilor. Control institutional (politienesc, graniceresc, militar, fiscal, ministerial, epidemiologic, de igiena mentala sau tinînd de serviciile secrete) al noului proletariat în loc de eman­cipare cetateneasca. De la institutiile de plasare a copiilor, semanînd mai degraba cu niste centre de reeducare, si pîna la televiziunea comerciala si industria divertismentului, de la superstitiile de epoca de piatra si xenofobia raspîndite de revistele de senzatii (tabloids) subuman de primitive si pîna la sutele de mii de portaluri-internet manipulate si muzica pop de proasta calitate revarsîndu-se de peste tot, imbecilizarea josnica a poporului este deja un atentat la viata personala suverana si la bucuria de a trai”.

Iar dupa aceste constatari ale “fascizarii societatii terestre” – G.M. Tamas trece la analiza, cu ambii ochi deschisi spre lumea REALA, nu spre cea a propagandei, infinit de gretoase (…mai ales pentru noi, cei mai în vârsta, care ascultam, paralizati, în anii ’80, Europa libera si Vocea Americii, la radiouri puse pe calorifer…!), a statului capitalist vampiric, prin permanenta trimitere la dimensiunile valabile si functionale ale “vechii contraculturi socialiste”:

“Vechea contraputere si vechea contracultura socialiste au protejat, întrucîtva, muncitorimea organizata, de potopul de gunoaie de doi bani, pe care aface­ristii culturii de masa le produceau, déjà, din secolul al XVIII-lea, pentru plebe. (Evident, ele n-au putut s-o protejeze de propriile tradari si compromisuri. De altfel, extinderea culturii înalte la scara întregii societati – desi neorganica si temporara, dar totusi reala – este una dintre putinele reali­zari efectiv emancipatoare ale „socialismului real si existent“, pe lînga acce­lerarea mobilitatii verticale si pe lînga egalizarea antifeudala, îndreptata împotriva spiritului de casta.)”.

(…)Miscarea sindicala occidentala, împletita cu fosta social-democratie si cu fostele partide „comuniste“, precum si cea est-europeana, renascuta dupa 1989, fiind însa imediat atacata si marginalizata, divizata si atomizata, se afla astazi în fata unor sarcini gigantice, abia realizabile – dilemele seculare sînt înca nerezolvate, iar numarul celor noi este în crestere. A scrie despre aceste dile­me e greu si pentru ca – desi în Occident stînga intelectuala si politica e pe cale de a renaste întru totul independent de partidele muncitoresti de odini­oara, dar nu si de miscarea generala a noului proletariat (asta ar fi numit Marx „socialism“) – în Est însa, din motive istorice de înteles, aceasta turnura se mai lasa asteptata, aici fiind numite „de stînga“ formatiuni de diverse nuante si caziere, dar în primul rînd acelea care, ca personal, tineau de regimul de dinainte de 1989, formatiuni ce, la fel ca social-democratia occidentala, re­prezinta versiuni cu constiinta încarcata ale liberalismului burghez. În Est, teoria sociala si vocabularul conceptual de stînga au fost uitate, desi primele semne ale iesirii din aceasta situatie sînt deja vizibile, asta însemnînd inclusiv o noua receptare a marxismului. În Europa de Est, unde „marxism-leni­nismul“ se preda la zeci de milioane de oameni, despre învataturile lui Marx se pot spune – fara contradictie – lucruri ce chiar si în 1860 ar fi dat do­vada de o incultura rusinoasa. Proasta întelegere este deci inevitabila.

Asa cum demonstreaza clar întreaga istorie a miscarii muncitoresti, iar în ce priveste Occidentul, mai ales ultimele patru decenii, existenta alternativei politice la capitalism e o conditie necesara, desi nu suficienta pîna si a luptei ce se da aparent numai pentru protejarea intereselor [muncitoresti]. Continuarea luptei sisifice a clasei muncitoare împotriva economiei capitaliste care o nenoroceste si împotriva statului burghez bazat pe clase si înarmat pîna în dinti tocmai pentru a se apara de clasa muncitoare, continuarea acestei lupte numai pentru a obtine avantaje provizorii si temporare (sau mai precis pentru a contrabalansa niste handicapuri) pentru care va trebui sa se lupte apoi din nou, fara a se putea spera succese de durata, ar fi o pu­ra imposibilitate psihologica”.

…Ce-i de facut, în aceasta situatie exasperant de complicata (prin însasi natura relatiilor sociale tot mai slab definite, hibridate si versatile-“grizonate”, de propaganda capitalist-masonica!) si fara iesire…decât spre un …NEO-FASCISM (“Partide si guverne ce-au fost cîndva social-democrate/„eurocomuniste“ conduc – chiar cu elan militant si lipsa de scrupule – ultimul asalt împotriva noului proletariat, împotriva minoritatilor rasiale si etnice, împotriva inutili­zabililor, împotriva celor ce nu pot fi angajati si împotriva celor ce se afla în imposibilitatea de a se integra. Pseudo-stînga „social-liberala“ edifica sta­tul-politienesc digital al versiunii postmoderne a Marelui Frate, în timp ce dreapta traditio­nala ramasa fara sponsori, program si alegatori se fascizeaza în tacere”) …?!

…Navigând printre ruine, falii, “ravene” si “morene” socio-economice de tot felul, lasate în urma de succesivele esecuri ale diverselor ideologii experimentate pe spinarea omenirii, de trei veacuri încoace, G.M. Tamas concluzioneaza:

“Sindicatele vor trebui sa decida daca vor accepta sa conlucreze cu grupurile de stînga ce încearca sa scape din ruina definitiva a social-democratiei si a „eurocomunismului“, daca vor accepta si daca vor fi în stare sa se asocieze cu curentele antiglobaliste-anticapitaliste, cu miscarile feministe, cu ecologistii care s-au rupt de coruptia partidelor verzi, cu reprezentantii apararii mi­no­ritatilor, ai drepturilor omului, ai consumatorului si ai antirasismului/antifascismului, sau daca vor încerca, dimpotriva, sa ajunga la o pace separata cu capitalul. (…) Întrebarea cea mai dificila este însa de natura politica. De un secol si jumatate, sindicatele au ramas pentru prima oara fara reprezentare si protectie politica (nemaivorbind de raspîndita ideologie media, care neaga chiar si simpla existenta a claselor si a luptei de clasa, vorbindu-ne numai de „culturi de grup“, de „lumi de valori“ etc.). Miscarea sindicala va deveni fie subdirectoratul capitalului în ce priveste organizarea muncii si dezvoltarea sa­larizarii, un „politist bun“ al pacii de clasa, al cooperarii, al stabilitatii, al resemnarii si al lipsei de speranta (unde „politistul rau“ este aparatul birocratic si represiv al statului), fie noul punct în care se focalizeaza politica anticapitalista, de data aceasta definitiv si fara iluzii în afara parlamentului.

În Europa de Est, rezistenta are pe alocuri o traditie vie (ca în Polonia, Ro­mânia, Serbia, Bulgaria, Albania, Grecia), în alte parti (ca în Ungaria) ea nu dispune de asa ceva, lucru ce influenteaza ceea ce se gîndeste în mod rational despre politica populara sau, exprimat în mod traditional, despre politica de clasa a proletariatului. Din partea politicii burgheze „oficiale“, ocupîndu-se mai degraba de statisticile de popularitate, de scandalurile mediatice si de clientelism, nu putem spera nimic, desi împotriva pericolului dictaturii – cu o farîma de colaborare între clase, dar, iarasi, fara iluzii – va trebui sa apa­ram ramasitele lamentabile ale democratiei burgheze. Autoapararea gene­rala democratica, politica defensiva a frontului popular nu poate înlocui însa stînga ce exista în Europa de Est doar prin cîteva urme ale sale. În perioada ce vine, stînga fie va consta în sindicate, fie va disparea”.

…În prezent, nu exista o categorie sociala mai singura/însingurata, mai expusa la iluzionari de tot felul si mai predispusa la cedari infinite, ale moralitatii si ale profesionalismului, decât profesoratul…! Nu ne referim la “belferii” din mediul universitar, care si-au aranjat, prin intermediari parlamentari ori ministeriali (tip Ecaterina Andronescu!), “apele” – ci, evident, la profesorii din liceele României/învatamântul preuniversitar. Daca acestia nu vor întelege ca singura scapare (atât în plan existential, moral, economic – cât, mai cu seama, în planul demnitatii profesionale!) este SOLIDARITATEA (iar SOLIDARITATEA nu poate dainui si reconstrui bazele sanatoase ale învatamântului românesc, prin acte dezlânate, sovaielnice si tranzitorii/tranzactioniste – ci NUMAI prin structuri ferme, rezistente fata de factorul timp – nu…37 de “reforme” ale învatamântului, în 22 de ani!!! – …înalt-profesionalizate si, mai ales, coerente, responsabilizate – LA SUPERLATIV! – …si chiar vizionare!) , în fata celor care doresc, din tot sufletul, imbecilizarea populatiei terestre (în primul rând, a celei tinere, pentru ca este mai usor de manipulat si fanatizat sinucigas!), spre a dobândi mâna de lucru nu doar foarte ieftina, ci chiar…gratuita (ceea ce va produce, în timp, dar peste generatii, nu peste câtiva ani…! – efecte dezastruos-apocaliptice si ireversibil-entropice, în toata biosfera si noosfera terestra!) – atunci scoala, ca forma spiritual-superioara de initiere umano-divina, în mediul terestru…pur si simplu, VA DISPAREA!!!

…Si nu va fi înlocuita CU NIMIC! Teoriile imbecile, legate de “Internetul-Dascal”, ramân niste deliruri periculoase, ale unui capitalism nazist si agonic…si atât! Niciodata SCOALA – de la Academia Platoniciana(circa 387î.e.n. – într-o gradina din apropierea Atenei, care ar fi apartinut eroului mitologic Akademos) – si pâna la învatamântul veacului XX – n-a însemnat nici roboti, nici robotizare – CI INVESTITIE MAJORA DE SUFLET/AFECTE!!! Nu poti cere unei masinarii (fie ea si Internetul!) sa-ti explice notiuni precum Sublimul, Maretia, Eroismul, Altruismul, Autosacrificiul pentru o Cauza Nobila — Onoarea, Demnitatea…Patria-Patriotismul, Neamul, Duhul si DUMNEZEIREA!!!

…Cel mult, sa te învete, prin imagini “movie”, cum sa manânci fara sa clefaiesti…dar si asta s-ar putea dovedi ca este o cerinta maximala (sau chiar…o proba de netrecut!), pentru o masina, oricât ar fi ea de…”siliconata”!

Omul nu poate ramâne om decât prin dialog, nu prin autoreflectare narcisiaca autofaga sau dispersie a personalitatii, în mediul virtual….pâna la vidarea deplina a personalitatii!

…Astfel, filosofia sindicala, pentru a deveni utila/functionala, trebuie sa recapituleze experimentele sufletului si intelectului uman, de-a lungul întregii lor manifestari terestre. Într-o istorie care, daca este studiata cu buna-credinta, se va dovedi vital de utila!

Se va vedea, atunci, ca nu poate exista “ruptura între generatii”, decât prin comploturi criminale (…cu “izvoare” în schizofrenia/paranoia îmbatrânitei rase umane) ori/si sinucigase!

…Omul este o fiinta sociala. Ca sa ramâna astfel, trebuie sa nu-si paraseasca altruismul si vizionarismul. …Deci, SOLIDARITATEA altruista si… vizionara –…pentru ca nu-ti foloseste tie, om singur/”fiara însingurata”, sa afli ce te asteapta, ca individ egotist/egocentrist/plezirist/narcisiac – ci NUMAI ca Teleologie Cosmica – de Neam, sau de Specie Adamica!

„Un cersetor sanatos este mai fericit

decât un rege bolnav.”

Arthur Schopenhauer

.

Zilele acestea am primit o revista cu câteva imagini ale unor oameni care cersesc. Una dintre ele mi-a atras atentia: Era o femeie în vârsta, slaba, cu parul alb îngrijit tuns, îmbracata decent, stând cu mâinile întinse în fata unui bol în care astepta sa-i cada niste bani. M-am întrebat de îndata ce a putut-o determina sa ajunga sa se umileasca? Foamea desigur! Si imediat m-am gândit la structura noastra sufleteasca, cât de diferiti suntem unii de altii, cum unii rezista cu riscul mortii si altii se umilesc pentru a-si salva viata. Asa au fost si cei din temnitele comuniste: Cei care nu au rezistat batailor, au cedat… Altii au preferat sa moara, nu si-au patat demnitatea. Dar nici unul dintre noi nu-si cunoaste limitele pâna când nu ajunge într-o situatie similara, deci este greu a judeca. Si cum sa nu vibram la urmatoarele cuvinte? „Deschide-ti gura pentru cel mut, pentru pricina tuturor celor parasiti! Deschide-ti gura, judeca cu dreptate, si apara pe cel nenorocit si pe cel lipsit.”

A CERSI, conform dictionarului explicativ al limbii române înseamna a cere de pomana; a cersetori; a cere ceva cu staruinta; a se înjosi cerând ceva; a umbla cu cerutul; a se milogi; a cere cu umilinta.

A RUGA înseamna tot a cere, dar în mod staruitor, îndeplinirea unei dorinte, un serviciu, o favoare etc. Înseamna a cere foarte insistent un lucru de la cineva; a pofti, a invita. Verbul reflexiv – a face o rugaciune, a invoca divinitatea; a cere cuiva voia sau îngaduinta de a face ceva.

A REVENDICA înseamna tot a cere, a reclama un drept, un bun etc. care se cuvine sau apartine cuiva si care se afla în posesiunea altcuiva.

Un om care cere vrea sa i se dea si cere fiindca are nevoie de ceva. Dar cum cere? Am putea întelege ca cererile noastre se pot face nuantat: cu umilinta, cu revolta, cu fatarnicie sau cu demnitate.

Cersetorul este un om cu multe nevoi, sarac, calic, milog. Saracia, uneori si lenea, îi împinge pe oameni la acest act degradant al cersetoriei. Una este sa ceri cuiva rugându-l, invocând formule de politete, de dragoste, care sa ridice persoana ta la rangul demnitatii si alta este sa cersesti înjosindu-te, ori sa recurgi la acte de violenta. Se mai poate vorbi de demnitate în rândul cersetorilor?

Suntem întâmpinati de cersetori în diferite locuri: pe strazi, la intrarea în magazine, pe lânga biserici, în metrouri, trenuri, lânga poduri etc. Nu sunt violenti. Resemnarea o poti vedea pe chipurile lor, în gesturile lor. Avem doua alternative: Ori trecem nepasatori pe lânga ei, ori bagam mâna în buzunar si scoatem niste bani pe care-i aruncam, nedorind atingerea… Un sentiment de respingere din partea noastra, totusi exista. Nu poti sa-i sfatuiesti sa munceasca, sa câstige în mod cinstit, onorabil banii, fiindca nu toti sunt în stare, sau nu au unde munci si apoi nimeni nu i-a învatat. Ei au alta scoala a vietii! Unii îti cauta privirea, întind mâinile cersind cu îndrazneala, dar… mai poti vedea printre ei si câte unul cu capul plecat, sa auzi un suspin sau sa vezi câteva lacrimi prelingându-se pe obraji, fiindca exista printre cei care mimeaza neputinta si oameni cu adevarat sarmani, ologi, batrâni.

Rasfoiesc ziarele din ultimele saptamâni: „Patru copii, suspectati ca ar fi dati la cersit de parinti, au disparut”; „Copilul care a murit la cersit facea parte dintr-o familie de rromi nomazi”; „Românii au fost luati peste picior în Franta, la un show televizat. Protagonistii emisiunii, niste marionete, interpretate bineînteles de comici, spun ca sportul national în tara noastra este cersitul.” „Guvernul francez vrea sa extinda programul de expulzari. Autoritatile franceze pregatesc o lege care îi va trimite acasa pe toti imigrantii care fura si cersesc”; „O românca a fost gasita înjunghiata pe o strada din Dublin. Se pare ca femeia cersea pentru a-i trimite la scoala pe cei doi copii ai sai, care ramasesera în România, în judetul Timis”; „Prefectul de politie al Parisului a interzis, începând de marti, cersetoria pe bulevardul Champs Élysées, o masura ce vizeaza în primul rând grupurile de cersetori originari din România, multi dintre ei minori, organizati de retelele mafiote care au pus stapânire pe anumite sectoare si pe transportul public din capitala Frantei, a semnalat cotidianul Le Figaro”; „A cersi pe Champs Élysées în numele României nu ne face cinste, afirma Ministru de Externe al tarii noastre. Trebuie sa conlucram cu francezii pentru ca aceste retele de cersetorie sa fie dezmembrate.”

Probabil ca multi dintre acesti cersetori care cersesc zilnic pe strazile oraselor din multe alte tari, aplica proverbul: „C-o picatura ce cura, butia se umple pâna-n gura.”

Într-o carte a inginerului Florea Dudita, fost rector al Universitatii din Brasov, intitulata „Magister ex cathedra” – carte cu replici memorabile, unele de inspiratie personala, altele culese din carturaria universala, scrie: „De ce credeti ca oamenii dau de pomana cersetorilor, orbilor si ologilor, dar nu dau poetilor si filozofilor?“ „Probabil, se gândesc ca ar putea deveni si ei cersetori, orbi, dar niciodata poeti sau filozofi.” M-a amuzat!

Am sa vorbesc despre cersetori, despre acei oameni care se umilesc pentru a obtine putinul care li se poate da, oameni carora noi le oferim, asa zisa milostenie.

Începând cu Noul Testament, cersetorul a devenit personajul unei saracii care nu poate fi condamnata; pe vremea crestinismului medieval el a fost privit ca un potential Hristos revenit printre oameni pentru a-i încerca. Avem si noi românii povesti cu acest subiect care reflecta viziunea poporului fata de acest personaj. Scriitorul Ion Creanga, recunoscut datorita maiestriei basmelor, povestilor si povestirilor, imaginatiei sale bogate, povesteste cum Dumnezeu si Sfântul Petru s-au pus fiecare la câte un cap de pod, iar Ivan având asupra lui numai „doua carboave”, a dat câte una fiecaruia, zicând: „Na-va! Dumnezeu mi-a dat, eu dau si Dumnezeu iar mi-a da, ca are de unde!” Iar Dumnezeu îi spune: „Cine da saracilor, împrumuta pe Dumnezeu…” Scriitorul a fost inspirat desigur de cuvintele lui Iov rostite la aflarea vestilor tragice a pierderii averii si a fiilor si fiicelor sale: „Dumnezeu a dat si Dumnezeu a luat. Binecuvântat sa fie numele lui Dumnezeu” (Iov 1:21) si de proverbul românesc: „Cine da saracilor, împrumuta pe Dumnezeu”.

Unii i-au dispretuit si îi dispretuiesc pe cersetori, îi considera paraziti, lenesi. De-a lungul secolelor problema a preocupat statele si au fost priviti diferit, în diferite perioade: când cu mila, când cu ostilitate. Multi si-au spus parerile, reclamând ca sunt „Vampiri ai statului, ca vagabondajul este pepiniera hotilor si asasinilor”. Stând si judecând drept, unii dintre ei sunt handicapati, ologi, neavând alta posibilitate de supravietuire decât cersitul, apelând la bunavointa si mila celorlalti. Oricum ar fi priviti, este cert ca cei mai multi nu iubesc munca, iar a patra porunca biblica cere omului sa munceasca sase din cele sapte zile ale saptamânii. Deci, cei apti de munca ar trebui sa munceasca. Dar unde? Cum si cine sa faca selectia? În zilele noastre numarul saracilor de acest fel a crescut si aceasta crestere se atribuie de catre unii relaxarii moravurilor si depravarii oamenilor (iata ca s-au organizat în retele mafiote!). Unii care detesta haosul si doresc a se institui ordinea, au propus munca obligatorie, o politie riguroasa si chiar însemne vizibile pe care cersetorii trebuie sa le poarte. Dar acest scenariu este diametral opus spiritului libertatii! Si-atunci? Cineva si-ar fi exprimat parerea ca „în gura lor este necontenit Paradisul, iar în inima lor este Infernul.” Unii spun ca cei care dau de pomana cersetorilor de pe strazi sau de la portile bisericilor ar fi vinovati, pentru ca acestia, cersind, ar întretine o adevarata „scoala a cersetoriei”.

Cu adevarat, saracia este degradanta si nu poate fi o conditie sociala buna. Este îngrozitor sa te umilesti continuu, o viata, cersind! Chiar si numai o perioada a vietii! Mihai Eminescu spunea ca „saracia e un izvor de rele fizice si morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadentei economice”. Ideal ar fi ca statul sa asigure tuturor cetatenilor hrana, îmbracamintea si un mod de viata sanatos. Este un vis, o utopie? Ceva irealizabil? Are statul de unde sa le dea? Si-atunci?

Românul, cu imaginatia si istetimea sa, a completat cugetarea lui Schopenhauer: „Un cersetor sanatos este mai fericit decât un rege bolnav, însa mai bine bogat si sanatos, decât sarac si rapciugos.” Trebuie totusi sa admitem ca sunt niste nenorociti ai sortii. „Ar fi usor sa-i aruncam peste bord”, cum s-au exprimat în mod cinic unii, dar aceasta atitudine ne-ar scoate din rândul oamenilor si am putea fi numiti animale, fara ratiune si fara sentimentul compasiunii fata de semeni. Sunt tari care pastreaza evidenta cersetorilor, le da sansa de a cersi un timp limitat într-un oras, dupa care îi forteaza sa plece si astfel, unii se plictisesc de vagabondaj si se apuca de munca. Ar fi o solutie?

Am amintit în alt eseu, de vremea când Episcopul Râmnicului si Argesului ne-a povestit cum o cersetoare a donat Episcopiei o suma mare de bani pentru refacerea acoperisului unei manastiri. „Toata truda cersetoriei a daruit-o lui Dumnezeu“, ne spunea. Si astfel, chiar daca noi nu am avut intentia sa daruim bani vreunei manastiri si nu am cunoscut destinatia banilor pe care i-am daruit cersetoarei respective, ei au ajuns acolo unde trebuia, acolo unde nici nu gândeam, acolo unde ne-a ajutat Îngerul sa daruim, dând un ban acelei cersetoare… Iata ca exceptiile exista si multe sunt „caile Domnului”! De curând am auzit stirea ca alta cersetoare si-a strâns bani sa vada manastirile din Grecia. Poate ca acolo, închinându-se în fata unei icoane, în filmul derulat al amintirii ei, sa fi fost si chipurile noastre – ale persoanelor care i-au daruit bani – si gândurile ei, imaginile, sa fi urmat drumul cosmic… Nimic nu e întâmplator în lumea asta! Cred ca datoram iubire si acestor oameni sarmani, sufocati de atâta suferinta.

Îmi amintesc cât de mult m-a impresionat cartea lui Mark Twain „Print si cersetor” citita în copilarie! Si astazi visul oricarui cersetor este, probabil, de a ajunge print, iar… cei mai multi printi (ma refer la oameni dotati, merituosi) ajung astazi sa traiasca ca niste cersetori!

Sa nu uitam ca în Deuteronomul 15:11 (cea de a cincea carte a lui Moise din cele cinci carti, numite de evrei si Tora, care alcatuiesc o Biblie în miniatura si în care sunt redate succesiv ruina, rascumpararea si readucerea omului în partasie cu Dumnezeu, apoi calauzirea divina si dragostea lui Dumnezeu care reuseste mereu sa ne scoata la capat, etimologic – din limba greaca: deuteros – a doua si nomos – lege) se specifica: „Întotdeauna vor fi saraci în tara; de aceea îti dau porunca aceasta: Sa-ti deschizi mâna fata de fratele tau, fata de sarac si fata de cel lipsit din tara ta”.

Trecând pe strazile orasului, într-o zi umeda si friguroasa de toamna, si vazând atât de multi cersetori, am scris:

Mai sunt cersetori în lumea asta,/ mai sunt cersetori în orasul meu!/ Cu trupuri despuiate,/ lipite de asfaltul rece,/ cu mâini întinse,/ cântând «Aria cersetorului»… / Trista le e cântarea,/ trist e sa-i privesti cersind!/ Se-ntuneca strada cu trecatori,/ se-ntuneca sufletul meu… / Luati acesti tristi oameni,/ încalziti-le trupurile, sufletele!/ Ce falsa-i fericirea/ cât timp mai sunt cersetori/ în lumea aceasta,/ cât timp mai sunt cersetori/ în orasul meu!

 Vavila Popovici, SUA

 

 George ROCA

George ROCA: Domnule Pascu Balaci, sunteti un om de litere de exceptie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, presedintele cenaclului „Barbu Stefanescu Delavrancea” al Baroului Bihor si de asemenea, un renumit avocat oradean. Cum reusiti sa va împartiti timpul între atâtea activitati?

Pascu BALACI: Timpul ca si spatiul este infinit si ne ajunge la toti. Si îmi ajunge si mie ca sa îl dramuiesc în tot atâtea parti ca sa fac fa?a cu succes îndatoririlor mele de avocat si scriitor. Timpul de reflectie, de plimbare, de lectura, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi si sâmbata si duminica. Pe timpul lui Ceausescu se lucra si sâmbata, era mai putin timp pe care sa-l consacri lecturii si scrisului. Bineînteles, ca pentru scris îti trebuie o anume dispozitie, dar nu neaparat sa cazi în transa. Ai nevoie de sanatate, liniste, de multumire sufleteasca, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca sa te poti aduna. Caci a scrie reclama un efort intelectual de exceptie. Si nu poti scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, sa te reîncarci sufleteste. Nu poti mentine arcul mereu încordat, pentru ca se rupe. De aceea, este indicat sa te descurci cu problema împartirii timpului. Dupa ce scriu, obisnuiesc sa fac gradinarit, asta ma odihneste… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizica este cea mai buna solutie pentru un scriitor. Te mentine în forma.

Cine se plânge ca nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-si dramui timpul, de a evita contactele neplacute, inutile, sterpe. Iar cu hotii de timp… am devenit necrutator! Sunt un fel de indivizi care îti fura timpul, pur si simplu si care au impresia ca îti fac un mare bine, tinându-te de vorba. La telefon, sunt laconic, nu-mi place sa vorbesc, vorbesc destul în instanta unde este necesar sa faci asta ca sa câstigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie sa vorbesti cât mai putin si cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie sa ai stiinta de a-i asculta pe altii. De aia ai doua urechi si o singura gura si nu invers!

Ar trebui sa fie inventata o stiinta sau disciplina noua pentru managementul timpului, unde sa se predea arta de a întrebuinta pretiosul element în folosul omului si nu spre distrugerea lui. Consider a timpul este un dar dumnezeiesc si nu trebuie sa ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru ca timpul scurs nu se mai întoarce niciodata.

George ROCA: V-as ruga sa ne povestiti câte ceva din viata dumneavoastra. De unde va trageti radacinile, ce scoli ati urmat si de unde pasiunea aceasta arzatoare pentru literatura?

Pascu BALACI: Sunt nascut în satul Sebis de Beius, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatura, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta si pentru ca nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revolutia antisovietica a ungurilor, fapt ce a generat si în tara noastra o stare de revolta în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am nascut, rusii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrageau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Baita Plai, proces care a durat cam pâna în l960. România, desi fost a patra tara în ce priveste pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea razboi mondial, a fost catalogata tara învinsa, numai buna de jefuit. Jefuita de nemti, care nu au platit la pretul real valoarea petrolului cu care si-a împins diviziile de tancuri spre Rasarit, jefuita de sovietici care, ignorând masura întoarcerii armelor împotriva nemtilor, ordonata de regele Mihai I la 23 august l944 si a armistitiului cu acestia, au continuat netulburati sa ne ia soldatii prizonieri, sa-i duca în Rusia la lucru, sa ne bage în linia întâi la Oarba de Mures unde am avut pierderi îngrozitoare, fara ca aliatii din Rasarit sa miste tragaciul… Ca apoi sa înfiinteze celebrele „sovromuri” (de trista amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o forma aparent legala de parteneriat cu tara noastra sa ne ia la un pret de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub aceasta blânda denominatiune de jefuirea zacamintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am nascut.

În plan teatral, îmi place sa remarc ca în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adica pe româneste „Priveste înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…

Am urmat scoala primara în satul Sebis, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providential care mi-a deschis usa spre tarâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba si literatura româna Gheorghe Rusu, proaspat iesit în acele vremuri din amfiteatrul facultatii, entuziast si dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Toplet din Caras Severin. A întemeiat la acea scoala amarâta un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Stei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creatii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascal au fost urmatoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”

Apoi l-am impresionat pe dascal cu o poezie lunga rimata si ritmata despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care aparea pe atunci din revista „Cutezatorii”. Poate colegii mei de generatie îsi mai aduc aminte. Eu, citeam toata vara, la bivoli… pe imasul Sebisului de unde priveam la Tîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imas, ma duceam alene dupa bivolii care nu „bâzdareau” ca vacile, adica nu fugeau, ci se scaldau în balta. Iar eu aveam traista mereu plina de carti! Puteam sa citesc cât vroiam pentru ca bivolii nu stateau cu vacile rosii, pazite de ceilalti copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de paza”, lasâdu-ma în pace sa îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervasera prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.

Multi ani dupa ce am absolvit liceul si facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilariei petrecut lânga aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existenta ci si imaginea lor puternica, stenica, care m-a urmarit multa vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatina un munte cu copita/ În ochi îi straluceste dinamita/ Când zboara peste râpe de pacat./C u aripi rosii, fulgerând zaltat/ Cu stele noi, el samana orbita/ Iar toamna, luna fumega ca pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu ma prefac în pruncul care-am fost/ Si calaresc pe lata lui spinare/ În umbra-i aflu astazi adapost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânti în satul nost/ Si-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.

Am tinut sa includ aceasta poezie în prima mea carte de sonete aparuta la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simtit dator sa scot cartea. Din pacate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme sa se duca la imas cu bivolii, nu a mai apucat sa citeasca sonetele mele.

Revenind cronologic, dupa absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beius, liceu faimos, românesc, alaturi de cel din Blaj si Nasaud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebis si cu totii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toata comuna Draganesti de care apartine. La prima ora de limba si literatura româna, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar si întreaba:

- Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut ca nu aud bine. Colegii si-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flacari, întrebându-ma ce se întâmpla, daca nu am facut ceva rau si nu cumva urmeaza sa fiu dat afara din scoala înainte chiar de a începe.

- Dumneata esti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând ca un elev slab si pirpiriu se ridica din chiar a doua banca, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne dupa înaltime.

- Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teama si veneratie care cred ca nu se mai întâlnesc azi, odata cu ”democratizarea” prost înteleasa a relatiilor între dascali si elevi.

- Te rog sa ma urmezi!” a ordonat profesorul si luându-si catalogul sub brat s-a îndreptat spre iesire. L-am urmat cu inima batând sa mi sparga pieptul.

Profesorul Martinov Milan, fie-i tarâna usoara, ma astepta, tragând tacticos din tigara lânga geamul de pe coridorul de deasupra salii de sport de unde se putea zari apa Nimaiestilor care scalda urbea Beiusului. M-a privit curios si binevoitor, mirat parca, cu ochii sai albastri pe care n-am sa-i uit niciodata.

- Tu scrii… poezii?

- Nu…, am îngaimat eu, speriat, sunt doar niste încercari, niste…

- Am sa vad eu ce sunt, a convenit dascalul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog sa mi aduci poeziile!

Joia era zi de târg la Beius sau în Bins, cum se spune în zona. Tin minte ca am debutat în revista „Flacara” cu un reportaj de doua pagini despre „târgul de joi” din Bins. În joia din saptamâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creatiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusa, chiar lânga strada. Peste drum se vedea Primaria. Profesorul m-a prezentat celorlalti, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât baieti, din care, doua, scriau de multisor în revista liceului: Maria Man din Finis si Maria Vaida din Draganesti, alaturi de Petru Sandor din satul Soimus-Petreasa.

În luna octombrie l970 am fost programat sa citesc eu. Profesorul mi-a ales doua poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai retin înca: „E întunerec si racoare înca. Ploua./ Respira tainic, moale, salbatecul pamânt/ Din pânzele moi, cenusii, razletite de vânt/ Iarba rasare, lucind stropita cu roua/ Ma întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arsita mare vremea sapei/ Si toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosisera apoi si norii plini de pâine/ Vântul scutura norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arsita, ca sa-si desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pamântul bea de crapa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alaturi de o alta scrisa cam tot asa. Le tin minte, deoarece dupa ce le-am vazut publicate, facând naveta de la Sebis la Beius, citeam la nesfârsit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe ulita, împiedicându-ma uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viata mea…

Dupa aparitia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca si cum tinutul Beiusului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). Dupa „succes”, fetele de la cenaclu au sarit pe mine. La figurat, bineînteles. „Esti demodat Pascule, nu se mai scrie asa… Acum se scrie vers alb, vers modern, cauta sa-ti schimbi stilul…”

Eu scriam si în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fara rima, dar profesorul a cautat sa ma îndemne sa debutez la modul clasic traditional sau pastoral, cum vrei sa-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o camasa de cânepa cu bumbi multi, colorati pe care profesorul o observase pe mine si care i-a uimit pe toti colegii mei. O colega de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult camasa încât mereu insista sa–i vada nasturii! Asa ceva nu mai vazuse… ea fiind oraseanca. Dupa mai multe saptamâni, dupa ce am constituit obiectul curiozitatii colegilor din oras, i-am spus mamei ca eu nu mai fac naveta la Beius cu o astfel de camasa si atunci mama mi-a cumparat una noua, albastra si astfel am devenit si eu orasean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Faceam naveta bineînteles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus si doi kilometri întors… pâna acasa. La noi pe la sate, oamenii îsi dau binete, chiar daca nu se cunosc. La Beius, am facut la fel! Am dat binete la toti cei pe care-i întâlneam pe strada, dar acestia nu mi-au raspuns, lucru care m-a mirat peste masura!!! Nu întelegeam de ce la oras oamenii nu-si dau binete si nu-si raspund unul altuia, ca pe la sate. O mica, dar mare, enorma diferenta!

George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastra pentru literatura?

Pascu BALACI: „Pasiunea arzatoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales ca aceasta pasiune mi-a fost potentata si de faptul ca dascalul meu de limba româna, în ciuda tuturor interventiilor, tinea sa ma trimita numai pe mine în taberele redactorilor de reviste scolare. La prima tabara de la Busteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Visniec, coleg de generatie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Busteni, am avut întâlnire cu poetii Adrian Paunescu si sotia sa Constanta Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.

Omul providential al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opris de la Liceul „Gheorghe Lazar” de lânga parcul Cismigiu din Bucuresti. El m-a publicat si pe mine în revista „Limba si literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatura! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau pareri, se coresponda enorm… Am si azi zeci, daca nu sute de scrisori de la colegii de generatie din toata tara. Au urmat apoi taberele de creatie literara de la Telega si Costinesti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Patroaia-Deal de lânga Gaiesti, de Valentin Emil Musat, de la Valenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domnita Petri si Cleopatra Lorintiu, ambele de la Bistrita… frumoase si talentate de mama focului…

Ce ani frumosi! Am încercat sa redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Marii Negre”, sonet intitulat „Costinesti”: „Ca doua trupuri ce se-ngemaneaza/ Naltând privirile spre cerul serii/ Te–nalti tu, Obelisc al primaverii/ Vietii noastre ce se-ndeparteaza./ Ai fost a tineretii noastre oaza,/ Vazutu-te-au din larg corabierii/ Si te-au cinstit, studentii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”

Lectura este combustibilul pentru aceasta pasiune pentru literatura, o pasiune atât de gratuita, de inutila, dupa cum ar crede mercantilii si materialistii vulgari de care e plina lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficienta prin ea însasi si care nu cere nici o rasplata. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotriva este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru ca la început a fost Cuvântul, materia prima a oricarei literaturi din lume.

George ROCA: O noua întrebare! Care au fost primii pasi pe poteca literelor? Unde ati debutat… Cu ce gen literar?

Pascu BALACI: Dupa cum am aratat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revista scolara a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasa pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o dupa l977… de parca ar fi trebuit sa se demonstreze o evidenta si sa se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei si pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Posta redactiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria noua), atât de draga tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul numar scos sub conducerea noului redactor sef Ion Cristoiu, numarul de pe luna decembrie a anului l987. Daca nu gresesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica si teatru.

George ROCA: Ati publicat nenumarate carti de versuri si sunteti un poet cunoscut. Care gen de poezie va place cel mai mult. Stiu ca scrieti sonete cu mult talent, cu multa daruire. Care este motivatia scrisului pentru dumneavoastra?

Pascu BALACI: „Nenumaratele” mele carti de versuri sunt, de fapt, numarate nici pe degetele a doua mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din pacate si cam fara drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simut, în postfata despre aceasta carte m-a definit chiar asa: „Un sonetist printre optzecisti”.

A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicata la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat si „Poeme”, tot la aceeasi editura oradeana în l999, iar noutatea acestui volum este ca majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele catre Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când multi asteptau sfârsitul lumii în buna traditie milenarista, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizarii rapide, o a doua editie, tot la Editura Dacia, în 2002.

Dupa o calatorie magnifica în Grecia, mai precis în insula Lesbos si la Atena, am tiparit la aceeasi editura clujeana „Sonetele grecesti” în 2004 din care as dori sa-ti reproduc un sonet pe care îl tin minte pe dinafara, numit „Oda maslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creste chiar mai greu. E vi?a-aleasa./ Din lemnu-i nu se face pat acasa/ Pentru placeri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutura pe masa/ E aur, fruct, ulei si leac, melasa/ E primul si e ultim Axiom./ El urca–n Munte si pogoara-n Mare/ Si tânar si contemporan cu Christ/ Cu umilinta, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemanare/ Aceasta verde candela din sist.”

A urmat „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am cautat sa zugravesc sonetistic viata si martiriul mântuitorului în atâtea sonete câti ani a trait pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar si anumite episoade neplacute din viata mea, au dus la scrierea a peste inca 100 de sonete religioase care au aparut în cartea „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, editie îngrijita de inimosul si cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de exceptie.

Aceasta carte masiva, cu un cuvânt înainte înflacarat al parintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literara aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului si exegetului Constantin Cublesan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafica de exceptie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a aparut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrata amintirii tatalui meu, Moise Balaci, cunoscator al limbii germane, ranit pe frontul de rasarit si vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorita faptului ca s-a rugat de un medic german sa nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.

Alta carte de sonete a aparut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulata „Epistole din Sebis”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindca stiam sa cânt si iubeam cartea/ Mama preot voia sa-i fiu în sat/ Sa-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ si laudând pe Domnul sa am partea/ din nastere, îngropaciune, nunta. Soartea/ Pe alte cai de laic m-a tot purtat/ Si n-am tinut de-al mamei mele sfat/ Ca sa înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe pasuni divine/ Sa le adap sub arzatorul ornic… / Ajuns la batrânete mi-e rusine/ ca numai la pacate am fost spornic/ Si nu-mbracai armurile crestine”.

Multi prieteni de-ai mei considera însa ca cel mai reusit sonet din cartea scrisa la Sebis, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai gasit prin vremuri Scripta Sfânta?/ Ca ma amara decât însasi Moartea/ Este muierea ce ?i-a dat-o soartea/ Si care nu gândeste. Dar cuvânta/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trânta/ Si iar ne mai descopera, ea, Cartea/ Ca e mai bine sa îi lasi ei partea/ Si gol sa fugi spre linistea ce-ncânta/ Ca una sunt: si-o streasina ce cura/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasa/ Si o nevasta cu melita-n gura/ având în loc de inima pioasa/ O cursa crunta, hruba de tortura:/ Muiere e si pacostea cu coasa!”

Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germana de catre poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare si care a avut îndrazneala sa le transmita Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lapus, 2011. Aparuta în excelente conditii grafice prin stradania si râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisa la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitari, ocazie cu care îi multumesc parintelui episcop pentru dragostea sa fata de Cuvântul Domnului.

Deci, cam astea sunt cartile mele de poezie. În pregatire: „Sonetele Marii Negre” si „Falansterul atomic din Carpati” sau „Scrisorile din Stei catre Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatarii uraniului de la minele din Baita pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiter sovietic trimise catre iubita sa Liudmila si de unde se poate vedea, prin ochii unui strain, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucratori cu salarii imense, plus alte mii de soldati care lucrau dar si însoteau vagoanele cu minereu pe ruta Stei-Beius-Holod-Oradea-Halmeu.

Câteva sonete au aparut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slaba licarire fata de ceea ce urmeaza. Volumul începe cu o invocatie, „Amintire din Piata Rosie”, unde am fost în martie l984 si continua apoi cronologic cu istoria exploatarii aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Baita, tablouri cu viata de miner, secretomania în jurul contaminarii cu uraniu, drama ofiterului sovietic înselat de iubita sa si care, dezamagit de acest fapt îi comunica în final, dupa l6 scrisori precum ca: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adica faptul ca îsi va pune capat zilelor. Un sonet descrie un „supravietuitor” miner, altele zugravesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu pretul pierderii barbatiei din cauza contaminarii radioactive.

George ROCA: Domnule Balaci, excelati atât ca poet cât si ca dramaturg. Continutul acestor scrieri este presarat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutati din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci si de pe alte meleaguri, din Germania pâna în Grecia si din Olimp pâna în paginile bibliei. sau din istoria dureroasa a Transilvaniei la elemente din traditia populara româneasca… Prezentati întâmplari reale sau imaginare de exceptie, majoritatea mai putin cunoscute de catre cititorul neinitiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider ca acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesita un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de otel”, la „Trilogia dramatica a unirii romanilor” si altele, unde ati descris cu lux de amanunte, evenimente, locuri si personaje foarte putin cunoscute chiar si de unii istorici! Cum reusiti sa va documentati, sa obtineti aceste informatii, din carti, internet, va deplasati la locul faptei, sau folositi metoda imaginativ-inventiva?

Pascu BALACI: Mie mi-a placut enorm istoria. Lucru care rezulta firesc din pasiunea cititului. Între cartile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am sa uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi si ca metoda de încrestinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca sa scrii teatru istoric, trebuie sa te documentezi ca la un doctorat. Nu poti gresi cu o litera. E adevarat, imaginatia merge înainte, dar ea trebuie sa înainteze credincioasa pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie sa stapânesti la perfectiune subiectul. Sa-l întorci pe toate laturile. Sa tragi concluzii, sa faci supozitii, sa analizezi ce s-ar fi întâmplat daca ar fi intervenit alt fapt istoric…

Când eram jurisconsult la Marghita, oraselul bihorean unde am primit repartitie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul ca acolo se vorbea abitir ungureste. Pe strada, în magazine, la meciuri, la fabrica de încaltaminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am nascut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.

Dar sa revin la episodul angajarii mele la Fabrica de încaltaminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate ca aveam o medie mai mare ca alti colegi din Oradea, dar… nu aveam insa buletin de Oradea, a trebuit sa mi aleg alt post… mai în provincie… Asa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret si nu voi regreta niciodata. Aici am devenit cu adevarat scriitor! Asadar, un român din satul Sebis, sat „românesc”, nimereste în Marghita, oras în care se vorbea foarte „ungureste”. Am avut o fireasca reactie de aparare, m-am simtit într-un fel amenintat, am avut un soi de disconfort, un soi de teama nelamurita… Mi-am învins acest sentiment, întarindu-ma cu un fel de închidere defensiva în mine însumi, m-am autoexilat în lectura. Am cautat sa ma întaresc si am citit masiva lucrare a lui David Prodan despre „Revolutia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au facut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse pâna atunci aceasta carte, a trebuit sa dau o declaratie din care sa rezulte ca am grija de ea ca de ochii din cap, ca daca se distruge ori se pierde, trebuie sa o platesc cu bani grei. Am citit cu nesat toata lucrarea eminentului istoric. M-am încarcat cu munitie necesara ca sa declansez tragaciul creatiei. Asa am scris piesa istorica „Muntele osânditilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesa la care am stabilit cu amanuntime actele, scenele, ce se întâmpla în fiecare scena, cum evolueaza personajele pentru a ajunge la crescendo si apoi la finalul dramatic etc.

Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 si mai târziu a fost publicata în almanahul revistei „Viata Românesca” din Bucuresti. A fost jucata mai târziu la Teatrul national radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distributie extraordinara: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul tradatorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movila (în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Closca si Crisan), Razvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavar, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor tarani).

Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu ca a fost unirea cea mica. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor nostri iubiti, ci o alta unire. Descoperita de mine si zugravita într-o piesa de teatru intitulata „Razboi între români”. Piesa descopera o realitate îngrozitoare, mai putin cunoscuta de marele public: intre domnul Tarii Romanesti, Matei Basarab si domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un razboi fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfrunta cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreapta spre Tara Româneasca cu intentia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, dupa cinci zile de înclestri, victoria nefiind hotarâta… În cele din urma triumfa oastea Tarii Românesti. A doua lupta a avut loc în satul Nenisori, pe malul apei Prahovei si la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu ataca, dar este din nou învinsa. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievala, erau obisnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetatile si orasele italiene, cele din principatele si ducatele germane etc. Dar… ne-am fi asteptat mai putin la noi… Sub influenta binefacatoare a învatatilor Udriste Nasturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche si a altor sfetnici luminati din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnati sa si dea mâna, sa se împace, sa construiasca câte o biserica pe reritoriul celuilalt, sa înfaptuiasca o unire în spirit, în cuget, întru traire româneasca. Aceasta este unirea cea mica, antecesoare celei care se cunoaste ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Tara Româneasca. În spirit si în faptul edificarii de biserici pe teritoriul (fost) advers, aceasta unire mica prima, datând din perioada de dupa ultima înclestare între cei doi domni.

Piesa a fost bine primita la la primul concurs national de eseistica si literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Brasov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeteana Brasov si Asezamântul cultural „Tara Bârsei”, fiind distinsa cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociatiei Notarilor Publici, fiind si publicata de cei care au organizat concursul.

Piesele istorice: „Razboi între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osânditilor” (l784) si „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicata incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, dupa ce cenzura oficiala a interzis reprezentarea ei integrala de catre trupa facultatii de drept pe scena casei de cultura a studentilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatica a unirii romanilor, trilogie publicata în masiva carte de teatru intitulata „Cruciada”, aparuta la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghitulescu. Cartea a vazut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor.

Alaturi de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv si: „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran” (o piesa despre rezistenta româneasca împotriva stapânirii bolsevice si despre colectivizarea fortata a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesa mult apreciata de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea si care din pacate nu a mai apucat sa o regizeze. Piesa a fost premiata la editia din l995 a Saptamânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, presedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizata pentru premiile UNITER si a fost tradusa în limba franceza. Ultima piesa este „Euroshima”, scrisa la Marghita si pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizeaza astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuza copios pe cenusa Europei distruse de razboiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate natiile testeaza un buncar antiatomic de fabricatie americana, o noua corabie a lui Noe pentru europeni”.

De altfel, cu riscul de a ma caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie sa va spun, draga George Roca, prietenul nostru transpacific, ca sunt cumva un clasic (înca) în viata, având în vedere ca figurez în „Istoria dramaturgiei romanesti” a lui Mircea Ghitulescu, alaturi de fostul meu coleg de tabara de creatie literara Matei Visniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabara de creatie literara de la Busteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca sa vezi ce e viata…

George ROCA: Ce v-a determinat sa scrieti mai mult literatura cu specific istoric? Va plac „vremurile trecute”, sunteti un paseist, sau nu va încânta viata moderna, viata de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare si dispar în necunoscut tot atât de repede?

Pascu BALACI: Ca sa nu gresim în prezent si sa prevedem viitorul, trebuie sa cunoastem foarte bine trecutul. Cred ca aceasta lectie ar trebui predata tuturor oamenilor politici din România. În Franta, exista un institut de învatamânt superior în care oamenii politici sunt instruiti în primul rând în stiinta istoriei. Pe de alta parte, recurgând la trecut, ne este mai usor sa zugravim prezentul. Asa am facut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod nastrusnic din istoria Imperiului Roman legata de faptul cum… un împarat vrea sa salveze un Imperiu de la o catastrofa financiara, prin înfiintarea vespasienelor publice, pentru a arata ca multe din evenimentele lumii si ale tarii noastre se repeta în alte forme si modalitati, dar în esenta cam aceleasi si ca, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, dupa cum zice filosoful sau Eclesiastul.

Tot asa am recurs la episodul lui Ulise si al Penelopai din antichitate în comedia mea amara „Penelopa se marita”, pentru a descrie viata de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când sotul, botezat, nu întâmplator, Ulise dispare cu ultimul vas al tarii sale, iar Penelopa, tânara si neconsolata sa sotie, asaltata de petitori, amâna casatoria, invocând faptul ca trebuie sa-si dea… „doctoratul”!!!

George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteti apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci si de criticii literari. Unii din acestia din urma, referindu-se la productivitatea traditiei românesti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentatie, dar si la talentul dumneavoastra scriitoricesc, v-au asezat alaturi de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Hasdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum va motiveaza acest lucru? Va impulsioneaza sa continuati, sau iubiti mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, ati „construit” vreo piesa de teatru în versuri?

Pascu BALACI: Nu, înca n-am construit o piesa de teatru în versuri pentru ca nu mai traim pe vremea lui Corneille sau Racine. Si, totusi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”

Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucuresti, în iulie l975, la sectia romana franceza, dar din nenorocire, zic unii… ca nu am stat în Bucuresti, în marele si fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic altii… ca am dat la drept si ca am devenit avocat si nu profesor de limba româna. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie sa ma împac! Desigur distanta Oradea-Bucuresti este enorma si nu pot vedea spectacolele de la Bucuresti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascalii mei întru dramaturgie, ca sa zic asa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studentiei mi-a indicat ce teatru sa citesc; Mircea Ghitulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creatiile înca din vremea studentiei la Cluj unde era traitor si el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul National din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studentiei, obtinând premii la festivalul „Primavara studenteasca”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu si mi-a stat alaturi în vremuri de cumpana; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scena comedia amara „Penelopa se marita” la Teatrul din Cernavoda si acum se straduieste sa faca acelasi lucru la Teatrul din Balti, Republica Moldova. L-am admirat si pe criticul Dumitru Chirila de la revista oradeana „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeteana Bihor si care semneaza cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumarati mai sus sunt oameni care m-au ajutat sa îmi slefuiesc cariera literara!

Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplacut si din aceasta cauza nu voi comenta… decât ca nu este usor sa scrii un sonet, ca trebuie sa alegi bine tema! Aceasta trebuie sa fie importanta, nobila, religioasa, în fine, nu orice subiect trebuie sa ajunga la forma superi-oara de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „da-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensa care încape între fruntariile unui sonet!”

George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-ati scris! Ca dramaturg sunteti foarte apreciat în lumea teatrala românesca. Sunteti jucat pe scene de prestigiu din tara, de la Iasi la Oradea, via teatrul din Cernavoda. Cum ati putut penetra pe aceste „piete” ale artei dramatice?

Pascu BALACI: În lumea teatrala se „penetreaza” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazar de la Teatrul national „Vasile Alecsandri” (din Iasi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, ca… daca vrei sa ajungi pe scena trebuie sa îndeplinesti trei conditii:

1. Piesa ta sa placa actorilor

2. Piesa ta sa placa si regizorului

3. Piesa ta sa placa si directorului (de teatru!)

Daca numai una din aceste conditii nu se îndeplineste, esti pierdut!

Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul national „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesa dublu premiata la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai doua saptamâni de la nasterea fiului meu Theodor (asa ca i-o dedic lui din toata inima!!!) si apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, dupa ce a fost citita în spectacol-lectura la Sinaia (si a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentata cu mare succes la Iasi. Au urmat spectacole în tara, la Brasov, chiar si la Oradea si mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.

Desigur, a venit rândul Oradiei sa ma… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru ca, desi aici stau în asteptare de atâta vreme, s-a gasit, în sfârsit si pentru mine un regizor si o „sala de joc”. Un regizor tânar, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima si calaul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeasi piesa „Victima si calaul” în stagiunea acestui an si spre bucuria mea, am aflat ca vor veni sa o prezinte si aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamna a anului 2011!

În turneu în Bihor a sosit recent si trupa Teatrului din Cernavoda care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se marita” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crisul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultura a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru oradean) si apoi în orasele Beius si Marghita. Asadar, un turneu de forta cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o saptamâna de foc.

Pascu BALACI: George ROCA: Câte piese de teatru ati scris pâna acum? Enumerati-mi câteva va rog…

Prima este „O boala care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o si în ce împrejurari am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toti iubitorii de literatura în sala „Czeller” a Facultatii de Drept din Cluj. Trebuia sa ne prezentam cu o piesa de teatru, daca se poate originala, la un festival de teatru. „Sa ne prezentam si sa nu ne facem de rusine facultatea! Avocatii sunt si oameni de cultura, nu-i asa?” a spus Deji. Ne-am apucat sa discutam în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numarul personajelor, despre regimul în care sa fie scrisa – dramatic sau comic. Pentru mine creatia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem sa fim nici Ilf si nici Petrov…

- Daca ne vom implica cu totii, si vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca niste moase care nu stiu sa moseasca un copil si care… va muri sub ochii nostri!”. Cred ca asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesa de teatru.

- Atunci scrie tu piesa, desteptule!, s-a ratoit un student dintr-un an mai mare.

- O scriu!, am exclamat eu.

S-a lasat o tacere adânca. Scosesem porumbelul pe gura si porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu totii usurati. Un „tovaras” student, adica eu, Balaci Nelu Pascu, din anul întâi, un boboc, un racan de pe care nu se scuturase praful instructiei facute cu teribilul si cruntul caporal Neciu careia îi consacrasem o epigrama de pe urma careia am suferit toata catania, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat sa scriu o piesa de teatru. Câteva nopti la rând nu am dormit de fel. E adevarat ca în anul trei de liceu la Beius scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de scoala, a chiului si fumatului prin latrina, dar sa scriu o ditamai piesa de teatru si asta repede, în timp limitat, deoarece în doua luni trebuiau începute repetitiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alaturi de dramaturgul începator. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intra la facultate si unul care pica. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Pascu… cel care îndurase o crunta dezamagire fata de toti si toate. În piesa mea, cel care pica, adica eu dezamagitul de scoala, de toata lumea, de România, de parinti, fuge în Occident unde descopera siderat o realitate la fel de distructiva la care se adauga raceala omeneasca pe care nu o poate îndura… Ma documentasem si aflasem informatii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate si prietenul care nu a intrat si a fugit se înjgheaba pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în tara sa.

Piesa a fost îndrazneata! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecatori si avocati din întreaga tara. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecator la Înalta Curte de Casatie si Justitie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studentesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.

A doua piesa scrisa a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scena… Mi s-a motivat si de ce! Pentru a nu tulbura relatiile româno-ungare din Cluj si nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragica a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului razboi mondial, când s-a primit circulara de la Viena si de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe sa se confectioneze cartuse pentru razboi… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în alta nuanta… Deci, subiectul nuanta, ca pentru asupritori chiar si clopotele românesti trebuiau topite! În sat, taranii se organizeaza, noaptea, dau jos clopotul din turla si îl îngroapa pe ascuns… Câtiva sunt împuscati deoarece nu vor sa sa spuna unde au ascuns clopotul. Totusi „simbolul” nu este descoperit si este salvat, deoarece trupele române avanseaza, iar armata inamica paraseste satul. Preotul îi îngroapa pe cei morti în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turla, devenind un simbol al pacii si al credintei vesnice.

A treia piesa a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osânditilor”. A fost scrisa de mine pe vremea când lucram în oraselul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima si calaul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbra”, „Tramvaiul negru”, „Plugul si sabia” sau „Ultimul taran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de otel”, „Penelopa se marita”, „Premiul de excelenta”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…

George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveti?

Pascu BALACI: În ce priveste cartile de poezie am sa vi le prezint în ordine strict cronologica:

- „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994

- „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998

- „Poeme”, editura Anotimp, l999

- „Sonetele catre Iisus”, editura Dacia, 2000

- „Sonetele catre Iisus” (editia a doua), aceeasi editura, 2002

- „Sonetele grecesti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

- „Viata lui Iisus în treizeci si trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

- „Slaveste suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007

- „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009

- „Epistole din Sebis”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

George ROCA:Datorita caror merite ati devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Pascu BALACI: Am scris, cred eu, carti de poezie apreciate si piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România si la teatrul national radiofonic. Fara interventii si fara pile, doar prin puterea creatiilor mele.

George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adica „urmasii” nostri vor culege roadele… Mai aveti de gând sa saditi multi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, va rog?

Pascu BALACI: Ma bate gândul sa întemeiez un micro-teatru sau asa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori si autori care bat la portile afirmarii. De ce? Pentru ca aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici sa se afirme pe tarâmul atât de greu încercat al vietii literare si teatrale.

George ROCA: Va multumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii nostri de pretutindeni?

Pascu BALACI: Daca tot m-ati implicat mai sus în ziceri de limba latina ce as putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!

——————————

A consemnat,

George ROCA

Sydney – Oradea

2011

 

Vavila Popovici

.

Daca visul unora este sa ajunga în cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul!

Grigore Vieru

În fiecare an, la 24 ianuarie, sarbatorim Unirea Principatelor Române, caci faptele înainte-mergatorilor nostri sunt cele care ne permit sa fim astazi ceea ce suntem.Si sa fim mândri de ceea ce suntem! Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizarea ei. Ideea Unirii Moldovei si a Tarii Românesti, avansata înca din secolul al XVIII-lea, a devenit dupa razboiul Crimeii (1853 – 1856) o tema de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele doua Principate, cât si pe plan international. Situatia externa se arata favorabila; înfrângerea Rusiei si hegemonia politica a Frantei ofereau un context prielnic punerii în practica a proiectului, cu atât mai mult cu cât împaratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion rasaritean favorabil politicii sale, care sa contrabalanseze expansiunea ruseasca.

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18-30 martie 1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garantia colectiva a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunarilor ad-hoc care sa exprime atitudinea românilor în privinta unirii, integrarea în granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizari”.

La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Tarii Românesti si prin documentele redactate au pus bazele fuzionarii celor doua principate. De fapt, Adunarile ad-hoc aveau caracter consultativ si erau alcatuite din reprezentanti ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, taranimii clacase, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române. Între taranii fruntasi care au luat parte împreuna cu boierii cu episcopii si cu mitropolitul tarii la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, era si vrânceanul Ion Roata, om cinstit si cuviincios, cum sunt mai toti taranii români de pretutindeni. Desfiintarea hotarului de la Focsani (Vrancea) echivala cu Unirea celor doua Principate si crea premisele punerii temeliei statului national unitar român. În ziua de 5 februarie 1859, când domnitorul Cuza a fost oaspetele orasului Focsani, mii de oameni i-au iesit în cale în drumul dinspre Marasesti, pe unde venea de la Iasi. Se consemneaza ca în cinstea Domnitorului s-au ridicat pe sosea, pe ulitele pe unde trebuia sa treaca, arcuri de triumf împodobite cu verdeata si înfasurate în pânza tricolora; tarafuri de lautari cântau „Hora Unirii”, valuri de flori se revarsau în calea Domnitorului care cobora din diligenta. Despartit în doua – Focsanii Moldovei si Focsanii Munteni – de un brat al Milcovului, orasul întruchipa, în acea vreme, situatia celor doua tari vecine si surori. Ajungând la hotar, unde era al doilea arc de triumf, Domnitorul s-a oprit, si a chemat la el pe cei doi soldati care faceau de straja la hotar: un moldovean si un muntean si spunându-le ca sunt frati, i-a pus sa se îmbratiseze. Apoi a dat porunca ca fiecare sa mearga la cazarma lui si sa comunice comandantilor ca de azi înainte si pe vecii vecilor, Domnitorul Principatelor Unite, a ridicat garzile de la hotarul dintre români, de la Focsani. Însotit de mai marii orasului si de multimea de oameni, Cuza a mers pâna în centru, la Podul de Piatra, unde au jucat cu totii „Hora Unirii”. Poetul focsanean Dimitrie Dascalescu, scria cu acest prilej poezia „O zi frumoasa”, asa cum a ramas în inimile românilor ziua de 5 ianuarie: „Azi, Românul dovedeste/ Ca-n sfârsit s-a desteptat,/ Si ca-n fapta vredniceste/ Libertatea ce-a visat.” Aici, în Moldova, a fost ales în unanimitate, la 5-17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Nationale”. Deoarece în textul Conventiei nu se stipula ca domnii alesi în cele doua Principate sa fie persoane separate, conducatorii luptei nationale au decis ca alesul Moldovei sa fie desemnat si în Tara Româneasca. Adunarea electiva a Tarii Românesti era dominata de conservatori, care detineau 46 din cele 72 mandate. În aceasta situatie, liberalii radicali au initiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitatie în rândul populatiei Capitalei si al taranilor din împrejurimi. Zeci de mii de oameni s-au aflat în preajma Adunarii. Unul dintre tribuni nota ca poporul era gata „sa navaleasca în Camera si sa o sileasca sa proclame ales pe alesul Moldovei”. Asa s-a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, aceasta alegere fiind acceptata în unanimitate. Era un pas important catre definitivarea Unirii Principatelor Romane, înfaptuirii statului national român unitar. Impusa sub o puternica presiune populara, alegerea ca domn al Tarii Românesti a lui Alexandru Ioan Cuza si-a gasit confirmarea deplina la marea manifestare prilejuita de sosirea alesului natiunii în capitala munteana. Problema urmatoarea era recunoasterea internationala a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta si de Austria drept o încalcare a Conventiei de la Paris. Situatia creata în cele doua Principate a determinat Conferintele internationale de la Paris, din 26 martie – 7 aprilie si 25 august – 6 septembrie. La cea de a doua Conferinta, sub presiunea evenimentelor internationale – razboiul dintre Franta si Sardinia împotriva Austriei fiind pe cale sa înceapa – marile puteri europene au fost nevoite sa accepte unirea înfaptuita de români. Cuza a fost recunoscut ca domn al Principatelor, recunoasterea sa fiind limitata numai pe durata vietii acestuia.

Alexandru Ioan Cuza nascut la 20 martie 1820 în Moldova a fost primul domnitor al Principatelor Unite si al statului national România, la 5 ianuarie 1859 – ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Românesti. Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii de catre puterea suzerana si puterile garante si apoi pentru desavârsirea unirii Principatelor Romane, pe calea înfaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova si Tara Româneasca au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.

Dupa realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza împreuna cu colaboratorul sau cel mai apropiat, ministru si apoi prim-ministru Mihail Kogalniceanu, initiaza importante reforme interne, cele mai importante fiind: secularizarea averilor mânastiresti (1863), reforma agrara (1864) si reforma învatamântului (1864), care au fixat un cadru modern de dezvoltare al tarii.

Sirul de reforme initiate de Cuza si venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, au facut ca actul de la 1859 sa fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constitutiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep sa se numeasca oficial România. Cuza însa, în anul 1866, a fost obligat sa abdice; o coalitie a partidelor vremii, denumita si „Monstruoasa coalitie”, a hotarât aceasta din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului. A fost exilat si a trait la Viena si Florenta. A murit în 1873 la Heidelberg (Germania), dar a fost adus în tara si înmormântat la castelul familiei sale de la Ruginoasa (judetul Iasi), apoi înhumat la Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi. Complotistii au reusit sa-si realizeze planurile atragând de partea lor o fractiune a armatei, l-au constrâns pe domnitor sa abdice într-o noapte a lunii februarie 1866. La aceasta a contribuit însusi Al. I. Cuza, care nu numai ca nu a luat masuri în privinta factorilor reactionari, ci, într-un discurs, s-a aratat dispus sa renunte la tron în favoarea unui principe strain (fapt sustinut si de o scrisoare adresata unui diplomat strain).

În fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sarbatorim Unirea, „Mica Unire” cum i se mai spune, dar fara de care nu am fi putut savârsi faptele mari de mai târziu. Anul acesta se împlinesc 153 de ani de la înfaptuirea ei.Cu acest prilej ne amintim si de cei care au pus umarul la realizare. Unul dintre acestia este si Ion Roata, intrat în istorie ca o legenda. Cunoscut si sub numele de Mos Ion Roata, a fost un taran român, deputat în Divanul Ad-hoc si un sustinator înflacarat al Unirii Principatelor Moldova si Valahia si al reformei agrare din Principatele Unite Române. Se spune ca semna prin punerea degetului muiat în cerneala – puntea de veacuri a nestiutorului de carte – oficial semnând cu parafa primita în Divanul ad-hoc, dar era înzestrat nativ cu o minte agera si o judecata dreapta, fiind cunoscut ca un om cinstit, „cu gâdilici la limba”, adica spunea adevarul fara menajamente, neavând „ascunzatori în suflet”, dupa cum îl caracteriza Ion Creanga. Cinstit, cu alte cuvinte! Pentru spiritul sau de dreptate, Ion Roata a fost considerat de catre tarani ca fiind cel mai dârz si mai competent reprezentant al lor, care sa le poata apara interesele. A avut, se spune, o aparitie meteorica pe scena istorica a tarii.

Hora Unirii are o semnificatie sfânta pentru noi românii. Citind cartea „Ultimul tren spre Romania” a lui Anatolie Panis, m-a impresionat figura lui Constantin Stere, remarcabil om de cultura (jurist, profesor, gazetar, scriitor, om politic) care a trait între anii 1865 – 1936, despre care îmi povesteau si cei din familie. Acest scriitor, în alt moment al istoriei tarii, a cerut unirea cu România, spunând: „Fratii mei basarabeni, a sosit clipa marii noastre izbaviri! Suntem la un pas de a ne desavârsi libertatea! Acum ori niciodata…” El a citit delegatiilor rusi si ucraineni, hotarârea taranilor din judetul Hotin: „Tinând seama ca timp de 14 veacuri Basarabia a fost tinut al României, ca a facut parte din acelasi neam… cerem astazi în mod solemn în fata lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România”. Autorul povesteste cum Basarabia s-a alaturat României nu prin razboi, ci prin constienta vrere, cum s-a înfiripat cea mai formidabila hora din toate câte s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piata si mai apoi strazile de jur împrejur ale Chisinaului, hora care a tinut o noapte, cum doua zile mai târziu deputatii basarabeni erau alaturi în parlamentul si guvernul României, alaturi de rege si regina, hora cuprinzând de data aceasta întreaga piata de la Iasi.

Hora este un dans popular în Balcani, în România. Se danseaza pe muzica cu un ritm specific, într-un cerc închis, dansatorii tinându-se de mâna, facând trei pasi înainte si unul înapoi. Se danseaza la aniversari, diferite festivaluri si în spatiile rurale; traditia la noi, la români era, ca în fiecare sfârsit de saptamâna, taranii din sate sa se îmbrace în costume nationale si sa danseze acest dans, bucurându-se de comuniune.

Sa amintim ca Hora Unirii, poezia scrisa de Vasile Alecsandri, a fost publicata pentru prima data în 1856, în revista „Steaua” a lui Mihail Kogalniceanu. Muzica a fost compusa de Alexandru Flechtenmacher , iar în ziua de 24 ianuarie, când s-au unit Moldova si Tara Româneasca, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, s-a dansat si s-a cântat aceasta Hora a Unirii.

În minte îmi vine dialogul descris de Creanga: „…Si Roata se duce si vrea sa ridice bolovanul, dar nu poate. –Ia, du-te si dumneata mos Vasile, si dumneata… În sfârsit, se duc ei vreo trei-patru tarani, urnesc bolovanul din loc, îl ridica pe umeri si-l aduc lânga boier. –Ei, oameni buni, vedeti? S-a dus mos Ion si n-a putut face treaba singur; dar când v-ati mai dus câtiva într-ajutor, treaba s-a facut cu usurinta, greutatea n-a mai fost aceeasi. Povestea cântecului: „Unde-i unul nu-i putere, /La nevoi si la durere;/ Unde-s multi puterea creste/Si dusmanul nu sporeste.” Asa si cu Unirea, oameni buni…”

HORA UNIRII: Hai sa dam mâna cu mâna/ Cei cu inima româna,/ Sa-nvârtim hora fratiei/ Pe pamântul României!/ Iarba rea din holde piara!/ Piara dusmania-n tara!/ Între noi sa nu mai fie/ Decât flori si omenie!/ Mai muntene, mai vecine,/ Vina sa te prinzi cu mine/ Si la viata cu unire,/ Si la moarte cu-nfratire!/ Unde-i unul, nu-i putere/ La nevoi si la durere;/ Unde-s doi, puterea creste,/ Si dusmanul nu sporeste!/ Amândoi suntem de-o mama,/ De-o faptura si de-o sama,/ Ca doi brazi într-o tulpina,/ Ca doi ochi într-o lumina./ Amândoi avem un nume,/ Amândoi o soarta-n lume,/Eu ti-s frate, tu mi-esti frate,/ În noi doi un suflet bate!/ Vin’ la Milcov cu grabire/ Sa-l secam dintr-o sorbire,/ Ca sa treaca drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare./ Si sa vada sfântul soare,/ Într-o zi de sarbatoare,/ Hora noastra cea frateasca/ Pe câmpia româneasca!

Vavila Popovici, SUA

Carmen COMAN-MUSAT

 

Soarele din prima zi -

 

poeziile lui Tagore, prezentate de Dan Puric, cartea cea mai vânduta a editurii Cununi de stele la Gaudeamus 2011

.

La Gaudeamus 2011, editura Cununi de stele a lansat volumul „Soarele din prima zi, primele poezii ale lui Rabindranath Tagore” traduse în româna dupa originalul bengalez si nu dintr-o limba europeana, traducerea fiind realizata de Amita Bhose. Invitatul, Dan Puric – actor, regizor si scriitor precum Tagore si militant pentru independenta sufletului poporului, precum profetul Indiei – „nu a venit sa vorbeasca despre Tagore ci si-a marturisit marea dragoste pentru sufletul larg care ne-a cuprins pe toti”. Am asistat timp de o ora cum valurile de trecatori îsi opreau unduirea si se asezau pe trepte, fascinate de puterea cuvântului. A fost, într-adevar, o marturisire de dragoste. Pentru traducatoare, în primul rând, Amita Bhose, pe care Dan Puric a zarit-o cu multi ani în urma la Botosani, la zilele Eminescu: „Am vazut o umbra meditativa din alta lume, o picatura a omului profund venit în lumea asta. Parca transporta cu ea toata cultura Indiei si tot sufletul românesc de care se îndragostise. Peste ani si ani am vazut, am citit ce efort colosal a facut Amita Bhose din pretuirea si dragostea pentru Eminescu. E un destin aproape jertfit pe altarul culturii, e nepereche în aceasta dragoste pe care a avut-o fata de Tagore si de Eminescu.”

O marturisire de dragoste pentru martirii neamului, cei ce au murit în închisorile românesti, pentru alte mari suflete nepereche – Eminescu, Nicolae Steinhardt, Sergiu Al-George, cei ce, prin fiecare por ar fiintei lor, au ales libertatea. Caci, citându-l pe Tagore, Dan Puric ne-a reamintit ca „libertatea omului nu consta în faptul ca da într-o parte suferinta, cauta sa se eschiveze. Libertatea omului si forta lui si lectia lui constau în faptul ca ia suferinta si si-o face drum si poteca spre calea desavârsirii.” Tagore a simtit, când a venit în România anului 1926, ca „ne învecinam sufleteste”. O învecinare resimtita si de Sergiu Al-George si de Amita Bhose, prima traducatoare a lui în Asia, traitoare în România din dragoste pentru opera eminesciana si pentru poporul român.

Într-adevar, Dan Puric nu a vorbit despre Tagore. Nu a prezentat un om, o carte ci ne-a luat de mâna, cald, cu dragoste, pentru a ne conduce spre „Soarele din prima zi”. Cel din sufletele noastre, întru credinta si libertatea spiritului.

***

Ce va ramâne?

(poezie din volumul Soarele din prima zi)

Ce va ramâne din tot ce am scris?

O, stiu bine, valul necurmat al Timpului

Zi de zi va cauta sa întoarca

Creatia mea în neant.

Doar în Sinele meu sunt încrezator;

din aceasta cupa am baut zi si noapte

nectarul nesecatuit al universului.

Clipa de clipa

Rost si-a aflat aici iubirea.

Durerea n-a supus

praful n-a înabusit

arta sa.

Stiu, când voi parasi

terenul de joaca al lumii,

sta-vor crângurile martori

în toate anotimpurile înflorite

iubirii ce purtasem acestui univers.

Numai aceasta iubire e adevarata,

e tot ce mi-a daruit viata.

Când va sosi vremea sa-mi iau ramas bun,

acest adevar nu se va ofili

el va nega Moartea.

28 noiembrie 1940

***

Fragment din prefata „Soarelui din prima zi”

Amita Bhose: „Poet, filosof, romancier, eseist, estetician, dramaturg, actor, regizor, cântaret, muzician, coregraf, pedagog si pictor, Rabindranath Tagore a dat lumii tot ce este frumos în lume. Bogata sa activitate de peste 60 de ani n-a fost decât o sinteza a marilor valori culturale si spirituale ale lumii, imaginatia sa n-a lasat nici un domeniu de arta neexplorat, gândirea sa a cuprins cele mai înalte idei si cea mai subtila sensibilitate a sufletului omenesc. Viata pamânteana i-a fost mai draga decât orice imagine a unei lumi închipuite, lumea cealalta; însasi imaginea mortii i s-a prezentat sub un aspect tot atât de frumos si calm.

Complexitatea creatiei si a personalitatii lui Rabindranath Tagore a depasit pe intelectualii occidentului. Nestiind cum s-o explice, necunoscând nici o categorie în care sa poata încadra aceasta minte geniala, criticii apuseni au gasit un singur termen de caracterizare: poet mistic. Mesajul filosofiei Upanisadelor si cel al umanismului buddhist, recreate de acest artist savant, s-au pierdut în lumea codificata a Europei; poetul Indiei a ramas un mister adorat.

În acea perioada, o tara dintr-un colt rasaritean al Europei începea sa-si scuture lanturile opresiunilor multiseculare si cauta o noua semnificatie a vietii. Mesajul indian al adevarului, transpus în creatia poetului sau national, Mihai Eminescu, i se parea, poate, prielnic dezvoltarii sale spirituale în continuare. Cultura bogata si sufletul duios al acestui popor, poporul român, s-au exprimat tot prin Eminescu, a carui minte a fost atât de atotcuprinzatoare ca aceea a lui Tagore.

Crescut într-un climat cultural asemanator, accesul poporului român la operele lui Tagore a fost mai usor decât al altor popoare si, de aceea, marele scriitor si filosof a stârnit un ecou mai statornic în aceasta tara.”

***

„Soarele din prima zi”, de Rabindranath Tagore, a aparut la editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose, singura traducatoare a poetului din limba lui materna, bengali, în limba româna. Volumul reuneste poezii, facsimile de manuscris, o poezie în limba bengali, fotografii inedite ale poetului si a fost lansat la Gaudeamus 2011, pe 25 noiembrie, ora 17:00, de catre actorul si regizorul Dan Puric. La editura Cununi de stele, în traducerea Amitei Bhose au mai aparut volumele Scrisori rupte, Dragostea încurca, dragostea descurca, semnate R. Tagore.

Carmen MUSAT-COMAN

director Cununi de stele

office@edituracununidestele.ro

www.edituracununidestele.ro

Bucuresti, decembrie 2011