Revista ARMONIA

by Angela Monica Jucan

Octavian Curpas n-a repovestit, pana acum, basmul lui Andersen, dar e oricand dispus sa istoriseasca pe-ndelete despre carti pe care le-a citit. Si spune cu atata har, incat nu incape indoiala ca operele comentate au fost vrajite de mana cui le-a scris, spune despre carti pe care multi dintre noi niciodata nu le vor citi, ele negasindu-se prin partile noastre. Ti le inchipui, dupa descrierea lui, extraordinare, dar le stii inaccesibile, cel putin pe moment, si e ca si cum luminile spiritului emise de ele ar fi de-adevaratelea lumini fastuoase si intangibile ale unei perdele boreale nascute din ionizarea emisiunilor mintii sub influenta radiatiilor fanteziei (conform definitiilor fizicii).

Cronicile literare ale lui Octavian Curpas sunt, de obicei, ample, lucru care da impresia de redare in detaliu a volumului prezentat, unii crezand chiar ca nu mai au nevoie sa citeasca si cartea, ceea ce nu e si adevarat. Octavian Curpas are un spirit sintetic. El prinde imediat fondul mesajului si, pe langa aceasta, opteaza totdeauna sa realizeze monografii concise.

Intai, este priza: titlul rezumativ pe care il pune cronicilor sale – de exemplu, la o cronica despre o carte a Vavilei Popovici („«Cartea mamei» – Amintiri cu parfum de altadata, intr-un poem in proza semnat Vavila Popovici”), la recenzia despre una din cartile de poezii ale Danielei Voiculescu („Cum este sa traiesti din poezie intr-un timp de inger”), la articolul de critica literara dedicat unui roman al Melaniei Cuc („«Dantela de Babilon» sau cum este sa traiesti pe viu experienta de a fi ostatic intr-un roman istoric modern despre tragismul unor destine si criza psihologica a omului obisnuit”), la textul despre un roman semnat de Ligia Seman („Imaginea lui Dumnezeu reflectata intr-un roman al cautarilor la vremea descoperirii sensului vietii”), la prezentarea facuta unui volum de poezii al lui Petru Lascau („Stihuri religioase la intersectia dintre meditatie si contemplare. «Semnatura iubirii» de Petru Lascau”), ori la exegeza celui mai nou volum de poezii al Victoritei Dutu („«Vreau o alta lume» de Victorita Dutu – Poezie crestina despre vesnicie, dragoste si smerenie”); dupa titlu, vine, de multe ori, un moto simpatetic, ales, de obicei, din cartea explorata („Amintirile, asa cum mi-au fost relatate, navalesc asupra-mi ca un torent. Au prea multa realitate in ele, o jungla a realitatii, frumoasa si dureroasa… Ca intr-un vis imi imaginez secolele trecute…”; „Nu stiu de ce, preferam totusi culoarea gri”); apoi lansarea expunerii: abrupt si frapant („Este usor sau greu sa te lupti cu somnul?”), sau sobru-informativ („Vavila Popovici este autoarea a numeroase volume de versuri si proza”), ori gnomic („Petru Lascau este un poet al fiorului religios”), sau printr-o introducere in atmosfera, facand asociere cu alta epoca („La inceputul sec. XIX, armatele lui Napoleon detineau controlul asupra intregii Europe. Rusia este una din cele cateva tari pe care acesta nu reusise inca, sa le cucereasca”), sau „preparator” („In 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, «Love story»”).

Din cateva referiri biografice si suma realizarilor literare ale autorului discutat, din datele esentiale ale continutului cartii, din prezentarea si analiza actiunii, dintr-un raport referitor la personaje (daca lucrarea este un roman), din relevarea eventualelor filiatii literare si nu numai literare, si din cateva esantioane de text, Octavian Curpas face un tot bine conturat si perfect echilibrat (ceea ce presupune corecte proportii), pe care-l inchide intr-o idee finala. Pe parcurs, cronicarul pune in lumina elementele care fac arta din cartea recomandata si descopera lectorului sugestia de substrat, mai greu perceptibila, a creatiei, fixand, totodata, valoarea literara a lucrarii.

Scriitor, publicist de vocatie si jurnalist prin formare (cu studii superioare in jurnalism, asistenta legala si business), Octavian D. Curpas este un nume ales si insemnat, cum tot mai rar poti intalni in presa zilelor noastre. Scrie cu dar, daruire si darnicie. Suntem incredintati de el (si ne simtim indreptatiti sa credem) ca fiecare titlu propus atentiei publicului cititor este al cartii epocale, ca realizare tehnica, si al cartii neinchipuit de frumoase, ca realizare artistica – ceva absolut si splendid, asa cum numai un tinut ingropat in nameti vesnici poate fi. Dar, in textele lui Octavian Curpas, e chiar mai mult decat in „Craiasa Zapezii”, pentru ca aceste povesti ale lui despre carti nemaiintalnite se termina totdeauna inainte ca Gretchen sa-l readuca pe Karl in decorul banal.

„In mod inexplicabil, nimeni nu vrea sa paraseasca locul detentiei. Pentru ca, atunci cand esti liber, nu iti doresti sa evadezi, nu ai motive sa vrei sa fugi.” „De aici inainte, trecutul si prezentul se vor depana la timpul viitor. Pentru ca urmeaza sa se scrie o alta poveste, o poveste neinceputa.” O inzestrare, o inspiratie si o munca „risipite” in avantajul altora si, deocamdata, neadunate intr-o meritata (de autor si de noi, toti) carte.

„De azi inainte, Marea Imbrium isi va purta, si pe mai departe, valurile, dinspre larg catre tarm si poate ca odata, intr-un final, poeta care i-a cantat frumusetea va gasi nu doar idealul mult visat, ci si raspunsul la o intrebare ce pare retorica, in momentul de fata: «cine este Regina din Saba?»”. Craiasa Zapezii. Orice culoare ar avea muza (nu neaparat istorica – dar enigmatica – „muza” a lui Solomon).

Fiindca, in plus, aici, in cronicile lui Octavian Curpas, spre deosebire de povestea lui Andersen si spre deosebire de realitatile vietii, totul e oglindit intr-o intelegere care reflecta numai frumosul.