Revista ARMONIA

de Dona TUDOR

Ies cuvintele ca niste roiuri de tântar din televizor. Stam pe tabla de sah. Pioni resemnati. Cai dresati. Regi. Regine. Nebuni. Si câte o tura. Unii se învârtesc mereu. Nebunia nu e molipsitoare. Si totusi. Regii aiureaza. Reginele au ajuns iele. Pionii cad singuri. Caii au uitat ca au fost salbatici. Vremea merge înainte. Învrajbita vreme. Framântarile politice fac, din gândurile noastre, hârtie de prins muste. Tacuti, privim duios spre spectacolul vietii. Supravietuitori zilnici.

Ne prinde somnul cu grijile politicii în perna. Nu mai stim ce ne fac toate neamurile, dar ce fac blondele si brunetele din politica si de pe lânga, stim în amanunt. Din tot ce avem, parca nimic nu ne mai apartine. Descoasem si înnodam divorturi, crime, violuri, presedinti, premieri, nunti, botezuri, spaime, preturi, inflatie, accidente, morti, vii, în acelasi cazan cu vorbe. Vorbe daruite. Vorbe ostenite. Cazanul suna. Când a gol, când a plin. Încordati în ascultare, zumzetul dintre pereti, fac grijile sa dispara.

Gândurile noastre se volatilizeaza. Ramânem doar cu el. Cu televizorul. Ecranul straluceste ca o bacnota. E a fiecaruia. E a noastra. Mirati, speriati, fericiti, ne platim cu ea un ochi de viata. Pumnul, strâns pe telecomanda, ne duce în alte ochiuri de viata. Paienjenisul cu vise nedormite se scamoseaza în lumina zorilor de zi.

Un salas pentru clatit privirea. Cuvintele, dimineata, s-ar vrea sa fie de plus. Molatice s-ar vrea. Matasoase. Vorbele fara ecran sunt aspre ca un pârjol. Nu mai gasim în ele un loc de taina. Realitatile de ieri se întorc. Tiptil. Furtunos. Tandru. Spicuitor. Discret. Zgomotos. Artagos. Încercate de vise si iluzii. Ar trebui sa intram în realitate cât nu e prea târziu.

Creste pretul la cartofi mai repede decât creste iarba si nu stiu daca s-a marit suprafata cultivata. Nu prea s-au înghesuit doritorii de solarii în curte. Se înalta întrebarile în marile piete de legume si fructe. Dar, nu prea alearga multi, la casa parinteasca, sa mai planteze niste fire de rosii sau de ardei. Ne uitam la pamânt ca si cum el ar trebui sa produca singur. Nu mai suntem nici cu sapa, nici cu mapa. Nu mai suntem nicicum. Sus cu munca, sa nu ajungem noi la ea, se spunea zeflemitor.

Oameni traitori din munca, ignorând munca. Nu mai pica orice para malaiata, în gura oricarui natafleata. Nu mai stim sa ne întindem cât ne e plapuma. Ba, chiar ne-am simti mai bine, în a altuia. Pamântul la indiferenta se razbuna. Suntem saraci, într-o tara bogata. Ne convine, sa aruncam nemunca, în spinarea altora.

De peste 20 de ani, tara se scurge. Ca niste boabe, a fost risipita printre degete. Cine a stiut sa strânga, a strâns. Cramponati în rafuiala cu statul, oamenii muncii au uitat munca. Cine e în putere se duce sa munceasca pe pamântul altora. Pamântul tarii se înabusa nemuncit. Lacrima parasirii pârjoleste. Traim, în Gradina Maicii Domnului, orbiti de ochiul dracului.

Dona TUDOR

Bucuresti

15 iunie 2011