Revista ARMONIA

La prestigioasa Editura Citadela (condusa de omul de cultura, scriitorul si ziaristul satmarean AUREL POP), a aparut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorintei”.
O poezie  senzualista, estompând aluviunile ratiunii pâna la clarul si limpedele Revelatiei … „de finete” („finete” care eclipseaza…însusi „toiul” Revelatiei!) – o poezie  de intuitie feminina, cu reverberatii elegante, în ambele cosmosuri – Creatia Lui si interiorul ei – si atunci când discursul e proaspat-declarativ, dar  chiar si… „în reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se câstiga, facil,  „dorul” (uneori, si el, mimat), iar nu furtuna oarba a simturilor si patimii/patimirii (de…”mlastina”): „Ratiunea opaca nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlastina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexiva, ci a nervilor epidermici – o poezie intimista („O lumânare pe divan/Miros de tamâie”), o poezie a dorului si jindului, a nelamuritului, oarecum calchiata (cel putin asa vrea sa dea impresia scriitoarea) dupa nichitstanescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrajita /Privind spre larg/Astept ceva” (Voiaj), sau: „As zacea asteptând clipa/Lumina ochilor/Împlinirea” (cf. Dorinta) si: „Neîmplinit /se ascunde/În orizontul îndepartat” (cf. Apus) – dar fara excesul rascolitor de „cautare si stiinta”, al marilor nelinistiti cosmici. Mirela CADAR n-are apetente pentru voiculesciana, tragica „vraiste a gradinii”. De fapt, ordinea si curatenia virginala domina pâna si în visare.
O caligrafie a sufletului, pe hârtia luminoasa, uneori suflând, ca în niste foale „bine temperate”, în pânzele calatoriei, pâna la incandescenta („Destinul/Privirea/Zilele zburau în nestire/Imaginea chipului/s-a pierdut în umbra/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fara a obtine sau nazui la mari tumulturi, fara mari mize transcendente, fara teribile asteptari spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifianta, ci seamana cu bine-masuratele gradini versailles-eze – niciodata nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prapastiei”, spre Sus sau spre Jos – iar „nestirea” e nu o întâmplare ontologica, ci o conditie specific „cadariana”, o stare de continua,  de nestinsa, dar cuminte dorinta. Cuvintele, uneori, se înghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantica”, „vulcanic”, „eruptia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretentii de „tribunat” rascolitor-reverberator, dar nu sunt decât decoruri ale unei relative „bunastari” sufletesti, destul de bine mascate: „Esti obsesia /Esti omniprezentul/Esti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultima umbra/În orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”…: totul e normal, totul e sub control. Nimeni sa nu se îngrijoreze. Îsi va gasi galosii exact unde si i-a pus. E ordine si o liniste de apartament, cu o vaza de flori insinuanta, mirosind, vag, a selenaritate de-afara…
Un panteism de salon, fara relief accidentat: „Mireasma de câmp/balsamul/arsita trupului/Izvorul /sa-si faca /prin mine /albia” ( cf. Sa simt).
Pâna si expeditiile ontologico-epistemologice ale piratilor-copii, ale piratilor-nebuni (o nebunie absolut inofensiva, mai bine sau mai rau jucata!), pusi pe praduiala de cartier, au învatat, din noapte… „rasaritul” atoateconsolator! Cf. Sa fiu: „Sa navigam în noapte ca piratii nebuni/Sa fiu prada ta/La rasarit”.
Pâna si sfintenia este butaforica (e si normal: viscolul si aerul tare al piscului presupun initierea dura, or….nu e cazul!): „Totul e ploaie de scântei/Corzile viorii sunt în flacari/Ultima serenada/Din seara sfânta” (cf. Concert), ba chiar usor pleonastica: „Din paharul de cuminecatura/Sângele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sfortari penibile de a recupera inspiratia, de pe unde nu exista: „Un sfârsit ?/Sau un nou început?/Situatie deprimanta./Halucinanta” (cf. Tu…); „Atmosfera feerica/Transformata/Într-o particica de rai” (cf. Furtuna); „In bezna si tacere/Supravietuirea e malefica”…(cf. Tu unde esti?).

Sentimentul mortii „cadariste” – ajuns pâna la…antagonismul „lipsa de bun-simt” – ”stima”: „Doamna decapiteaza/Pe cine întâlneste /Depasind bariera bunului simt/Stimata doamna în negru…” (cf. Doamna în negru). Iar Golgota – „O instructie perfecta”  – …cum altfel, într-o lume care evolueaza spre „careul rond/cvadratura cercului” si în care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Între “eu” si egreta – …din nou, neconcordanta între titlu si…”expresia verbala”…ca si în Odiseea, Remember…ca si în multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

…Uneori, totusi (destul de rar, din pacate), notatii subtile si credibile, emfaze în surdina, discretie si  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renuntari (sincere!) la teatralitatea vulgarizanta a existentei: „O lumânare s-a stins/în aorta” (cf. Darul); „Prapastia din sufletul prapastiei/E plina de spini si lacrimi” (cf. Îndemn); „Hoinaresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prabuseste o pasare/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flacari” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasa în decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Daca e sa gasim vreo „fanta” majora, în „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunta mult prea usor la receptionarea corecta si integrala a semnalelor (intermitente) ale transcendentei, prefera desenul facil si, adeseori, lipsit de orice eficienta afectiva, unor trairi efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pilda, aceste „versuri”-neversuri…penibil debutante, pornite dintr-o autodistructiva patima dupa ludicul artificios:  „A tacut!/Dar ei au înteles/Fara cuvinte/Decorul e umbrit!” … de salturile ratate, între barele trapezului, voit-râvnit cosmic: „În fiecare colt zacea/O umbra de privire/O farâma de suspin/Sau un urlet de durere/Ravasit printre galaxii” ( cf. Decor)…?! De la suspin, pâna la urlet…de la colt la galaxie…! -  …se trece cu seninul inconstient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic… -  al unei plimbari printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

…Inima si iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, în ritm, mai curând cu colindul, decât cu furtunile si cu…”haosul” – …iar flacara inimii „rimeaza” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decât cu marile devastari si dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-ma/Colind” (cf. Haos); si „Rasuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacara pâlpâie/Încet, încet,/O adiere” (cf. Flori de gheata).
Starea de reverie este, în genere, una de larga, irepresibila respiratie… -  de aceea, Mihaela Cadar da doar titlul, dar nu si continutul starii, prea descatusat-romantice, pentru ea – si produce, premeditat, confuzii în „familia de termeni constelativi” ai exprimarii fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-si masca, astfel, noviciatul înca nedesavârsit: „Întâiul cosmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Rasucit cu atâta maiestrie/În prezenta ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Întrebarile existentiale sunt, si ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal învechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Întrebarea).

…Da, credem ca Mirela Cadar si-a autodefinit cel mai bine poezia, în pseudo-arta poetica Speranta: „Evantai de placeri” – …personale, am adauga noi, fara nicio urma de malitiozitate! În definitiv, orice om îsi decide trairile si riscurile unei vieti, si asa, scurte…Nu e neaparat sa faca, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!
prof. dr. Adrian Botez