Revista ARMONIA

Campuri semantice: Amaranta Sbardella
Santiago Montobbio si cuvantul salvare (mantuire)
“Sí, em pots trobar, si goses,/ darrere el glacial no-res d’aquesta/  porta, aquí, on visc i sento/  l’enyor i el crit de Déu i sóc,/ amb els ocells nocturns de la meva solitud,/ un home sense somnis en la meva solitud. “ .S. Espriu
Umbletul meditativ al lui Santiago Montobbio parcurge sentimente de profunda penetrare a sinelui, de biciuire ceruta de un sens a sublimarii de aceasta cautare spasmodica in arta. Poetul, constient de propria singuratate, accepta incarcarea unui destin amar si spectral pentru a se refugia intre sinuozitatea moale a versurilor, intre cuvintele care se repeta de la poezie la poezie pentru a delimita un camp semantic intotdeauna mai orientat spre gandirea (reflexia) metafizica. Cu naturalete construieste ziduri si frontiere, cunoaste limitele si incearca sa inteleaga misterul. Penita curge pe hartie, doborata (coplesita) de o obligatie interioara, morala: documentarea anxietatii, tulburari ale sinelui care-l incearca si consimtindu-le o eterna, atat de fragila eliberare. Asa cum afirma insusi Montobbio, arta si aventura mantuiesc, intreprind si realizeaza salvarea proprie. Arta, poezia, in acel timp, parea sa linisteasca perturbarea pentru absenta unui Dumnezeu invocat in pagini sau re invocat de voalata stiinta crestina. Omul revendica propriul rol, de descifrator al existentei si complice al trecerii timpului, parcurgand  pe dibuite (orbeste) drumul unei vieti pline de obstacole, in cautarea zorilor si a luminii. Spiritul, purificat din carne, transcende si devine viu in poezie, instrument al vantului, al aerului ce vibreaza. Inspiratia, sau mai bine zic, inspiratia fulgeratoare, imprima scanteieri ale constiintei poetice pe fondul unei pelicule obscure, de care nici macar poetul cateodata nu pare sa o ( re) cunoasca. Operele lui Montobbio se nasc din saltul de moment si nu necesita revizii si meditari pentru ca ramificatia este continua de un unic, solid si simt poetic. In mod particular, poeziile propuse aici pentru traducere, accentueaza un aspect deja prezent in poetica lui Montobbio, acela a privirii mature si adera la absurditatea vietii, a conditiei umane. Verticalitatea, o suspensie sigura a limbajului si un salt  “international” al unor temeni sau conceptii.( trad E Daniela Sgondea si Eugen Evu)

Santiago MONTOBBIO

“ Lucrez pe munte,
dar nu-mi mai amintesc ce fac”
…….
“ vorbea prin gesturi,
intr-o limba
cu semne ciudate pe care
nu am putut s-o descifrez.”
…….
“Mainile care strang singuratatea
devin salbatice”

Fragmente inedite

Incarc ceasul atemporal
Il pastrez in adancul meu.
Este inutil sau antic
sau foloseste doar pentru ca
in timp sa nu fie timp
si zilele sa nu fie diferite si pamantul
sa fie uitat si diferitele forme
care amintesc infernul
printre buricele degetelor.
Am acest ceas si trebuie sa-l re-incarc.
Il pretinde sau implica doar faptul
ca traiesc.
A trai este incarcarea
acestui ceas fara timp,
avandu-l in suflet. Este samanta
care se imprastie si incolteste
in nopti si zile, pentru a fura chipul
si buricele degetelor, am mai spus-o.
Acest ceas con-fratern solitudinii.
A uratului este si cifra, frontiera.
Viata pastreaza acest ceas pierdut
si rupt si in profunzimea de sine
in liniste ne impune sa-l incarcam.
Sentinta lui cu bataia sa,
trecerile lumii.
*
Lucrez pe munte. Sunt padurar,
sau taietor de lemne
sau in mod mai industrial
lucrez intr-un joagar
sau pescuiesc raci in rau
pentru avantajul unui post in oras,
unde nu am mai fost.
Lucrez pe munte,
dar nu-mi mai amintesc ce fac.
Nici macar de acest munte
nu-si aminteste nimeni,
nici nu apare nicaieri. Lucrez acolo.
Pe un munte care s-a pierdut.
Acolo lucrez si sunt mizerie, uitare.
*
In calea obscura a uitarii
In spatele unei usi inguste, cu mahnirea
pe care numai viata precum fierea
o poate trezi si trezirea este daca
lumea se trezeste cu ea. In spate
aceasta usa, in acea cale,
este sechestrata racoarea
si respiratia intima a zilelor.
Noaptea este diavolul
tainuind adresa si orasul
unde este aceasta viata.
Ar ucide-o decat sa o tradeze.
Durerea obscura
este axa lumii si o roteste carusel.
Nu este aceasta un secret,
chiar daca in timpul insusi nimeni
nu cunoaste existenta
sau ratiunea, nebunia infinita,
unde nu are sfarsit padurea
- resemnarea obscura -
in timp ce ceasul merge, in orice
clipa care inregistreaza
intotdeauna mai mult
ne adancim in ea.
*
Omul cauta un rasarit  in ganduri.
Cineva l-a pierdut, cineva sau poate
o dragoste veche ascunsa pe o plaja
pe care uitarea a conturat-o si o exprima
mai meticulos. Totusi omul
este in cautarea rasaritului.
Nevoia rasaritului
nutreste suflarea sa toata ziua.
Poate ca s-a pierdut drumul
unde o cauta sau in viata sa.
Omul
este ratacire.
*
In mijlocul drumului m-am pierdut.
Este doar singuratate si nu stia
cum sa-mi spuna incotro.
Singuratatea uitase cuvintele
si acum vorbea prin gesturi,
intr-o limba
cu semne ciudate pe care
nu am putut s-o descifrez.
Dar in mijlocul drumului era doar ea.
Asa in viata mea intru in singuratate,
la mijlocul strazii, pe neasteptate,
fara a o  anunta. Si ei i-am ramas
tintuit, in mijlocul vietii sau al drumului
care cu furia de a strange doar mainile ei
devenea intotdeauna mai nicaieri.
Mainile care strang singuratatea
devin salbatice.
Urlau inauntru si inteteau focul domolit.
In circulatia sangelui sau, viata s-a pierdut.

Trad. de Elena Daniela Sgondea

TEOLOGUL  DIZIDENT

Nu exista moarte, nu va mai exista
Desi sub amenintarea sa a trait omul
In minciuna sa, nu exista moarte,
nu exista. Si daca ghicesti in spatele lunii
precisa fata
A absentei, daca, cu uitarea pironita
Pupila inchisa a asteptarii
A intelege ca nu exista,
ca intr-adevar nu exista
Si daca a inceput in a exista ca nume
Am avut asadar puterea
de a-l da acestui pamant.

Trad. de Eugen Evu