Un poet cu un evantai liric si policrom, avand o cromatica fluida deosebita, este George Roca in volumul „Evadare din spatiul virtual” (Florilegiu de poezie), aparut la Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2009.

Inca din titlu poetul ne face cunoscut ca desprinderea de preocuparea sa de  jurnalist si ctitor de publicatii pe internet este echivalentul unei evadari in lumea poeziei. Cunoscand pasiunea sa pentru ziaristica, imi pun intrebarea retorica, fireasca, ce a fost intai poezia sau articolul de ziar? Dar, tot eu raspund, dupa ce am citit o parte din publicatiile scriitorului George Roca, inclusiv volumul cu interviuri: a fost, parafrazand Sfanta Scriptura, CUVANTUL cioplit cu „dalta” sufletului.

Volumul de care facem vorbire, deschis de o prefata semnata de Maria Diana Popescu, intitulata „Un romantic avant la lettre”, este structurat in sapte cicluri a caror tematica se interfereaza, fiind un seismograf al vibratiilor eului pus in diferite ipostaze ale trairilor: „Evadarea din spatiul virtual”, „Antipozi”, „Cromatica Australiana”, „Amintiri”, „Dedicatii”,  „De iubire” si „Fabule si parodii“.

Intreg volumul e construit pe un scenariu liric ingenios, desi nu atat constructia „injectata” de un romantism lucid da coerenta versurilor, cat permanenta stare de veghe, provenita dintr-o stare de criza, resimtita acut, tangentiind cu visceralul: „In timpul viitor,/ arata-mi Universul/ si-arata-mi calea buna/ ce aduce-acolo-n cer.“ (Ruga).  De aici provine si confesiunea frenetica si sincera, in fapt o explozie a interioritatii sub forma retoricii impetuoase: „Am deschis acum o carte/ In limba mea stramoseasca/ Sa dau grijile deoparte,/ fruntea sa mi-o descreteasca”. (Transilvania). Poetul, fiind departe, „peste mari si tari”, ca in basmele noastre, retraieste clipele petrecute in tineretea sa pe pamantul strabun.

Versurile par strabatute de o dragoste adanca fata de oamenii si istoria neamului sau, inclusiv de o dorinta ambigua, ce poate insemna deopotriva cautarea identitatii pierdute in spatiul fabulos al universalitatii Terrei, si invocarea istoriei romanilor, dar si a unei fiinte complementare, a jumatatii mitologice, sub diferite ipostaze. Poetul este supus unui supliciu, poarta crucea locurilor natale pretutindeni in lume, chiar si in spatiul cromatic australian: „…avea nuante de bleu marin/ aidoma/ celor din perioada mea sinilie/ cand mai vizitam inca/ Manastirea Voronetului“( Albastru). Discursul liric are un anume dramatism si un fel de incordare, starnind sentimente contradictorii asemeni fetei din poezia „Zburatorul” de Ion Eliade Radulescu. Poetul aduce o infuzie de vitalitate, o prospetime a confesiei si o exuberanta melancolica si, cand obiectul rememorarii e copilaria, istoria neamului si dorul de pamantul natal, densitatea lirica este incontestabila: „Mi-a iesit in cale copilaria/ dar a trecut pe langa mine/ de parca nu as fi avut-o niciodata.” ( Evadarea). Dramatismul si romantismul, frenezia si infrigurarea trairilor prin rememorare sunt proiectate in decorul amintirilor, in care se amesteca gestul penitent si impulsul eliberator. Nota puternica de vitalism si ardenta vibratorie contamineaza intregul universe liric, incat vibratiile eului ia forma exploziilor agonice, ca in splendida poezie „Eminescu”: „Spre seara,/ la lumina luceferilor/ pentru a-si  desavarsi lucrarea,/ a creat poetul,/ pe… Eminescu!” (Eminescu).

Spuneam la inceput ca volumul este un evantai policrom. Justificarea acestui epitet acordat, este, printre altele, si ciclul cu care se incheie cartea, „Fabule  si parodii”. In literature romana putini mai scriu fabule, cu toate ca societatea in care traim ne ofera destule subiecte, la fel ca in vremea lui La Fontaine, sau a rusului Krilov, englezului John Gay sau a romanului Grigore Alexandrescu. Sub „masca” fabulei, care este o povestire alegorica ce se incheie cu o morala, George Roca critica unele moravuri omenesti ca in: „Datoria”, „Nebunul si pisica”, „Nebunul si catelul”, etc. Iar parodiile (insemnand un fel de cactus) sale sunt o critica tradusa in fapte, cum spunea odata George Pruteanu, aduse fostului Mos Gerila, anumitor oameni ce-si uita limba materna, rusilor bautori de votca, etc.

Citind aceasta carte ma gandeam la ceea ce spunea monseniorul Vladimir Ghika ca „Omul este una dintre fapturile care se alcatuiesc cel mai incet si care trec cel mai repede”, la care adaug ca moartea ne desavarseste viata, pentru ca, punandu-i limite, ii da forma. Viata poetului nu este ceva care exista oricum, ci este o exceptie a mortii. Asa cum lumina este o exceptie a intunericului universal, precum iubirea din versuri este o exceptie a intunericului urii dintre oameni.

George Roca este un poet admirabil, in plinatatea sa creatoare, cartea fiind un poem liric al sensibilitatii si inteligentei, o confesiune pornind de pe malurile Crisului Repede pana la Oceanul Pacific, cu chipul rasfrant in oglinda.

Al Florin TENE
21 octombrie 2010
Cluj-Napoca