Revista ARMONIA

by Carmen CATUNESCU

Peste noapte, nu stiu, nu-mi dau seama precis când, cum, de ce, am devenit si eu, ca atâtia altii un cersetor de atentie. Adica un ins insuportabil, nesuferit, dezagreabil. Nimic mai simplu, nimic mai deranjant. Culmea e ca nu-mi sta în fire… ca de felul meu sunt rabdatoare, concilianta, o buna ascultatoare. De aceea, probabil, vin multi sa plânga pe umarul meu, sa-mi povesteasca mii si sute. Ceea ce nu înseamna ca am o multime de prieteni… dar asta e o alta poveste.

Cum s-a întâmplat problema cu cersitul?! Cum am afirmat mai sus: peste noapte… Iata! De putina vreme am intrat în lumea mirifica a scriitorilor. Nu pentru ca n-as fi scris pâna acum, doar fac asta mai sistematic de la 13 ani, ci pentru ca am crezut ca un creator de literatura e un solitar, n-are treaba cu nimeni, obsesia lui e sa scrie, sa scrie si iar sa scrie, ca, mai devreme ori mai târziu, i se va descoperi înzestrarea si va fi apreciat la justa valoare… Visuri naive de tinerete… Plus ca o vreme n-am mai vrut sa public nimic… nu stiu ce-am asteptat… de fapt, stiu, dar am obosit sa semnalez si acest lucru evident pentru toata lumea, numai pentru cine trebuie – nu.

Peste noapte, deci, m-am trezit ca socializez. Ca mi-ar placea sa-mi cunosc confratii. Sau, ma rog, macar pe unii. Ce nu stiam despre colegii mei? Ca unii dintre ei sunt extrem de înzestrati si ca ar fi fost bine sa fie cunoscuti în tara si peste hotare. Ca opera lor e cu adevarat remarcabila si merita alta soarta. Ce stiam despre ei? Ca sunt niste indivizi speciali, cu un program deosebit, preocupati, absorbiti, pasionati de ideile lor, de a gasi modalitati inedite de exprimare etc. Destula lume vede scrisul ca pe un hobby. Multi spun ca vor scrie si ei la batrânete, cand vor iesi la pensie, când se vor linisti cu treburile, când nu mai au griji mari etc. Multi, adica cititorii, cei care apreciaza pe cei ce scriu, însa nu înteleg ca scrisul e o necesitate, un mod de a fi, de a exista…

Dorinta mi-a fost indeplinita si chiar am cunoscut câtiva. Însa în ciuda modestiei lor, amabilitatii, respectului afisat si simtit, am observat ca nu putem comunica. Îsi expuneau obstinat, staruitor punctul lor de vedere. Si deveneau surzi la expunerea punctului de vedere al altuia. Am vazut retrospectiv ce-au patimit altii cu mine… dar parca eu tot mai gaseam timp pentru o parere, un sfat, un cuvant bun. (Vedeti ce parere buna are fiecare despre sine?) Erau unii care vorbeau exclusiv despre ei însisi. Atunci am simtit ca ma revolt: eu nu pot capata putina atentie?! Raspunsul unuia a fost fara oscilatii: nu-ti dai seama ce-mi ceri? Nu pot… oricât as vrea, nu pot… întelege ca nu sunt în stare… nu ma pune sa fac ceva ce nu sta în firea lucrurilor… Si atunci a început cersetoria: numai o data… un pic… o data pe luna… de doua ori pe an… nici atât… un strop…!

De ce faceam asta??? Pentru ca, asa cum observa un apreciat scriitor contemporan: „Fiecare om, de pilda, are nevoie, ritmic, de un ‘cuvânt întelept’, de o ‘vorba buna’ … Mai întâi, pentru ca, desigur, nimeni nu face mereu doar lucruri proaste. În al doilea rând, pentru ca toti avem nevoie si de confirmari exterioare, oricât de puternici, oricât de de siguri am fi pe noi însine…”. În zadar am insistat. Interlocutorul a pastrat o tacere semnificativa. Am priceput ca nu poate sa depuna un asemenea efort… În fond, si eu scriu si ar trebui sa percep cum stau lucrurile… Era clar ca nu mai puteam sa schimb nimic.

Ceea ce constat nu e in favoarea mea. Si, totusi, cine poate sa-i înteleaga pe scriitori mai bine decât mine?