Revista ARMONIA

by Rodica Stan
Madison Heights, Michigan

Toti dorim, constient sau nu, sa avem confort. Speram adesea sa fi depasit situatia societatilor primitive în care oamenii munceau doar pentru hrana si adapost. Toti credem ca viata nu consta doar în lupta pentru supravietuire. Trebuie sa fie ceva mai mult. Si adesea acest ceva “mai mult”, noi îl consideram a fi confortul. ”Daca as avea asta, daca as avea cealalta…” spunem adesea. Si asa, fie nu mai cunoastem nicio limita si ne dorim din ce în ce mai multe, pierzând bunul simt al limitei de confort, fie ne facem de buna voie robi muncii pentru a achizitiona acel ceva ce ne-ar putea garanta confortul, fie ne plafonam atingând confortul însusi. Confortul, prin urmare, nu este decât saltul spre moartea sufletului, o moarte ce nu ne lasa nici macar constiinta ca odata am fost vii.
Îmi amintesc de papusa copilariei mele. Bunicul din partea mamei facuse razboiul. Era în Rusia. O bomba tocmai aruncase în aer un magazin cu jucarii. O ploaie de tarâna, moloz si cioburi cazuse peste bunicul meu. Când a ridicat capul, lânga el, la o distanta de un brat, de sub tarina si cioburi, zari zâmbetul inocent al unei papusi. Un zâmbet ce se încapatâna sa persiste în ciuda mizeriei, durerii, frigului si terorii. Era o papusa de cârpe. Asa cum statea, înca culcat la pâmânt, bunicul a întins încet mâna, a luat papusa, a scuturat-o de tarina si privind-o mai atent, si-a amintit de zâmbetul fiicei lui. Aproape instinctual a pus papusa la piept, sub vestonul hainei, sa o pastreze ca dar pentru fiica lui, mama mea. A purtat acea papusa la piept tot razboiul, mai bine de doi ani. Asa am mostenit eu papusa de la mama. Numai ca papusa copilariei mele nu mai avea nici ochi, nici gura si nici nas, le pierduse probabil la frecusul cu haina bunicului. Dar l-am rugat pe bunicul sa le deseneze cu creion chimic. Ce bucurie sa ai o papusa cu ochi si nas si gura. Aceasta papusa mi-a luminat copilaria. O chema Ana si îi facusem o paturica cu care o înveleam în fiecare noapte. Aveam si eu o grija, grija papusii. Anii au trecut, eu am mai crescut si am vazut o fetita îndestulata ce primea câte o papusa aproape în fiecare zi de la mama ei. Vazusem la ea dorinta nepotolita de a avea ceva mai mult. Însa bucuria ei nu tinea decât câteva minute, minutele în care papusa stârnea o mica curiozitate prin noutatea ei. Toate acele papusi fara nume si fara paturici, si fara cineva care sa le înveleasca, sfârseau într-un sac anonim, aruncate la gramada, contorsionate grotesc, uneori fara picioare si mâini. Am vazut atunci la fetita aceea o lipsa a atasamentului, a prieteniei si a milei. Îndestularea si dorinta împlinita de “mai mult” omorâse ceva în sufletul ei de copil.
Nu la mult timp dupa ce am ajuns în America, eu si sotul meu am vizitat niste prieteni plecati din România de vreo 10 ani. Dumnezeule, aveau o casa ca un palat! Un pod imens în interior traversa partea de sus a living-ului si unea cele doua aripi ale casei. Spatii imense! Am vizitat toata casa, totul era într-o ordine desavârsita. Totul parea un muzeu! M-a cuprins întristarea – ma uitam în jur sa caut urme de viata, o carte deschisa, un pullover lasat la întâmplare pe speteaza unui scaun, o geanta aruncata în fuga într-un fotoliu… nimic… Am bolborosit ceva catre sotul meu când am aflat ca imensa baie cu jacuzi nu era folosita decât o data pe an, dar am pastrat un ton jos si o voce scazuta, aproape inperceptibila. Pastram linistea ce se cade pastrata în urma cortegiului mortuar. Mi se parea ca o bomba distrusese orasul si oamenii si ca doar aceasta casa ramasese în picioare cu o monumentalitate ridicola ce incerca sa sfideze moartea, sa ramâna în picioare victorioasa. Sa ramâna în picioare pentru ce? Nu mai avea nicidecum niciun rost… nu mai slujea nimanui. Lipsa rostului ma chinuia. M-am oprit brusc si am privit chipul gazdelor mele. O adânca oboseala sapase cute adânci pe chipul lor. Nu numai atât, un grotesc al grabei în miscari, miscari repezite si dezordonatate ce aminteau de miscarile unui animal haituit… M-am cutremurat… Aproape nu mai ramasese nicio amintire pe chipul lor, o urma ca au fost si ei cândva oameni. Munceau zi si noapte ca sa plateasca rata la banca pentru frumoasa lor casa. Adesea el facea curse lungi de câteva mii de mile si era nevoit sa doarma în tir, îmbaiat sau nu, mâncat sau nu. A doua zi o lua de la capat strâns de robia muncii pentru confort. M-am întrebat atunci, la ce bun o casa asa frumoasa si mare pentru un om ce doarme în tir si vine acasa doar la o saptamâna?! Iata robia de bunavoie în iluzia confortului…
Dupa alte câteva luni am vizitat un alt prieten, tot în Statele Unite, un prieten ce studiase filosofia în Romania. Parea un om realizat; un job bun, o sotie iubitoare, doua fetite la scoli bune, o casa frumoasa si cocheta. Ba înca reusise sa-si aduca si parintii aici. Mi-am zis, oare asta sa fie visul american? Ceva însa contrasta izbitor cu toata aparenta realizarii. Desi vorbeam în româneste, ceva parca facea comunicarea imposibila, îmi dadea impresia unor disonante lingvistice. Îl uitase si pe Socrate si pe Kant si pe Kirkegaard. O plafonare a autosuficientei se citea pe chipul lui. O lipsa totala a dorintei facea sa emane mirosul greu al unui suflet statut. Privirea pierduse agerimea si voiciunea de odinioara. O lipsa a miscarii sufletesti îi încremenise chipul. Nimic nu mai amintea de bucuria conversatiilor de demult despre “ideile lui Platon”, sau “teza si antiteza la Hagel”. Totul devenise plat, inert… Atmosfera dadea impresia unui pian blocat pe nota “do” de jos. Atunci am realizat brusc, ca de fapt el murise, murise sufleteste demult. Doar corpul animat biologic se misca aidoma figurinelor de la teatrul de papusi. Iata un mort ambulant, mi-am zis. Un om pe-a carui cruce nu se va pune niciodata data reala a mortii.
Atunci am realizat ca procesul mortii sufletului nu este unul brusc, si nici moartea nu ti se înfatiseaza în culori sumbre. Este o cochetare cu moartea în fiecare clipa, în fiecare alegere, în fiecare simtire, ea nu vine în înfatisari monstruoase, ca asa te-ai lupta din rasputeri. Ea te ademeneste, te seduce, te acapareaza prin confort. Confortul îti anuleaza vigilenta si încet, încet, te anesteziaza în vederea mortii. Si nici macar nu stii ca ai murit, sa-ti fi ramas totusi constiinta mortii, dar moartea pare a lua cu ea si constiinta ca odata ai fost viu.