Revista ARMONIA

by Carmen CATUNESCU
4 ianuarie 2010

Romanii din diaspora sufera de romanism. E un dor care nu se lasa ostoit. Au ajuns in Valea Plangerii? Nu. Pentru ca – slava Domnului! – tara lor de bastina nu e scrum, cenusa. Pentru ca pot veni ori de cate ori vor aici. Pentru ca pot sa-i viziteze pe cei apropiati, ramasi acasa, fara restrictii. Stiu ca cei din diaspora sunt niste luptatori. Ca au reusit acolo, departe de locul unde s-au nascut. E dificil sa fii acceptat. Iar multi n-au cum sa ajunga. Multi nu se incumeta sa ramana. Si cei care se incumeta ar trebui inainte de toate sa le fie recunoscatori celor care i-au ajutat sa ajunga aici: rudelor de sange ori prin alianta, prietenilor, colegilor etc. Apoi lor insisi, ca au avut tarie si rabdare.

Dezvoltandu-si doua mari calitati: o vointa iesita din comun, o disciplinare a gandului si a faptei. Îi admir nespus pentru toate acestea. Chiar daca eu n-as urma niciodata drumul lor.// Dar cei din tara ce fac? Ei nu lupta? Nu fac nici un efort? Ei renunta? Se resemneaza …?! Cum zicea un confrate din strainatate: precum ciobanasul moldovean din celebra balada, asteptandu-si moartea… // Adevarul e altul. Si apoi de plecat nu putem pleca cu totii, „sa ne mutam in alta tara”, dupa cum sugereaza Octavian Goga in poezia “Oltul”, pentru a scapa de suferinta.// Nu voi aduce in discutie pe aceia care ar trebui sa faca, in sfarsit, ceva pentru tara aceasta si nu fac – pentru ca nu merita. Nu-i voi lauda nici pe magnati ce destepti sunt ei, castigand miliarde…. Nici macar despre categoriile sociale care se descurca greu, dar traiesc acceptabil, nu voi scrie prea multe. Acum mi-ar placea sa ne ocupam de oamenii cei mai simpli, buni si cinstiti.

Daca am lasa automobilul personal si am calatori cu autobuzul, folosindu-ne de avantajele transportului in comun, i-am vedea cu sutele, cu miile, cu milioanele cum se duc constiinciosi dimineata la slujba. Oamenii acestia care muncesc din greu pentru pentru o bucata de paine. Care nu fura, nu mint, nu inseala.

Peste tot se spune ca noi, romanii, trebuie sa muncim mai mult, pentru ca tragem chiulul. Ca Europei ii este rusine cu noi. Prea bine. Stiu ca oarece nu e in ordine. Ca imaginea noastra dincolo e stramba, urata, deformata. Ca mai avem multe de facut. Etc. Dar, dincolo de toate acestea, de ce nu vedem si partea plina a paharului?! Pentru ca ea exista cu adevarat.

Sunt atatia oameni constiinciosi, corecti, muncitori. Si asa de saraci… // Si tot ei, cei mai saraci, ne dau o lectie de supravietuire. Pentru ei fiecare zi e o lupta crunta. Nu vor sa moara, dar sunt pregatiti pentru asta. “Si de-o fi sa mor….”, zice ciobanasul din creatia populara. “De”-ul, cu valoare de “daca”, marcheaza posibilitatea de a muri pe neasteptate, nu absenta luptei. Nu e resemnare. E o lupta apriga. Oamenii acestia simpli, curati, care, in ciuda conditiei mizere, reusesc sa se pastreze neintinati, buni, adevarati… Oamenii acestia n-au visat si ei o casa frumoasa, spatioasa, cu peretii albi si inalti, cu ferestre mari prin care patrunde soarele, cu perdele dantelate si ghivece de flori, o casa respirand o bunastare cu miros de paine proaspata scoasa din cuptor si parfum de chiparoase? Un trai decent si linistit?… Cine le-a furat visul?!

Nu suntem un popor de hoti, pungasi, prosti… Cine ne-a furat visul?// Cel din strainatate sustine un adevarat razboi. E traumatizant, devastator, naucitor, epuizant, pustiitor. E greu sa treci printr-un razboi. Dar daca l-ai castigat, victoria e deplina, e a ta. Nu ti-o ia nimeni.// Cel de-acasa da in fiecare zi o batalie. Dar de fiecare data trebuie s-o ia de la capat. Si ce sanse are sa obtina altceva? Copii multi, salariul mic, apoi mai mic, un concediu fara plata in prag de sarbatori. Castiga o batalie… doua… noua… nouazeci si noua… Intorcandu-se de fiecare data de unde a plecat, luand-o de la zero, straduindu-se enorm, la infinit… Pentru ce? Ca sa aiba o paine pe masa… iar, cand rasufla usurat ca a obtinut-o, vin alte poveri, alte cheltuieli, alte impozite. Este o moarte a idealurilor, care nu se petrece brusc, ci incetul cu incetul, ca si cum o bucata de carne din propriul corp s-ar anihila, s-ar anula, ar disparea. E o lepra care te roade fara putinta de remediu. O epuizare completa. O robotizare.

Munca aceasta lipsita de efect vizibil mi-aduce aminte de aceea a spalatorului de rufe, prietenul episodic al lui Martin Eden din romanul omonim de Jack London, care se scula foarte devreme si incheia munca noaptea, care la sfarsit de saptamana zacea si se imbata, pentru a putea s-o ia de la capat luni dimineata. O munca nefireasca. O plata subnecesara, care nu-ti permitea sa te odihnesti. Poate ca Jack London a amplificat situatia de odinioara, poate ca eu o amplific in acelasi stil astazi… insa rezultatul se vede clar, limpede, de necontestat.

Vorbeam deunazi cu o tanara femeie, ingrijitoare la o scoala din cartier. Are patru copii. Din care doi sunt mici, gemeni. Imi povesteste cu mandrie ca sunt sanatosi, mananca mult, un litru de lapte in doua zile: cei mari si cei mici. Imi venea s-o intreb cum il imparte, dar m-am abtinut. M-am uitat la fiica ei, care o tinea strans de mana. E in clasa a treia, dar e slabuta, firava ca o fetita de gradinita. Mama insasi pare un copil de paisprezece ani. Are obrazul supt si o paloare de om bolnav. Nu i se ghiceste o forma a corpului sub imbracamintea larga, groasa, lalaie. Imi vorbeste despre cartile si caietele speciale pe care trebuie sa le cumpere si le calculeaza in mancarea pe care si-o iau de la gura, ca sa le achizitioneze. Dar vrea ca toti copiii ei sa invete! Si cati ca ea… Oameni constiinciosi, rabdatori, cu prea mult bun-simt…

Asadar daca se rosteste fraza “Si de-o fi sa mor…”, se spune nu in ideea ca romanul isi doreste sfarsitul, ci ca isi face testamentul curajos, sperand sa traiasca nu ani putini si chinuiti, ci multi si fericiti!…