Revista ARMONIA

Tot astfel dupa cum la inceput a existat Cuvantul si nu doar un cuvant oarecare, iar Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, in viziunea Victoritei Dutu, nu exista simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Liniste”, “Linie”, “Frumusete”, “Drum” si “Gradina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru ca ele vietuiesc in “inchipuirea” poetei, in imaginatie, despre care autoarea afirma ca “numai ea/este prezenta/in realitatea ce o/traiesc fara sa o/pot atinge cu mana.”

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile “Spatii”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a aparut la Editura Muzeului Literaturii Romane in noiembrie 2005. Detinatoare a Premiului International de poezie “NAJI NAAMAN”, obtinut in anul 2009, Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Poeta este absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si are un masterat in logica si hermeneutica. In prezent, Victorita Dutu este profesor titluar de matematica la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”.

“Linistea ce nu se lasa cuprinsa de zgomot»

Pentru ca dimensiunea principala a realitatii in care evolueaza autoarea este imaginatia, Victorita Dutu, spre deosebire de alti poeti, nu este interesata sa evadeze din aceasta realitate. La fel ca si cuvintele, realitatea despre care vorbeste poeta se defineste prin imaterialitate. Intr-o asemenea realitate, linistea devine un autentic loc de refugiu din fata cotidianului. “Linistea/ce nu se lasa cuprinsa/de zgomot se manifesta ca o varianta la “gandul celuilalt”, gand ce capata forma, de aceea, continua poeta, atunci cand “o mana din afara mea/m-a luat de mana/mea stanga,/nu m-am speriat/ca nu am putut/sa o vad!” Mana simbolizeaza actul creator, identificarea autorului cu creatia sa. Victorita Dutu ne asigura ca intreaga ei creatie reflecta deschidere, sinceritate, curatie a gandului, atunci cand afirma – “da, arat mana,/palma mi-o arat.”

“Un drum din inchipuire”

Dincolo de aceasta identificare cu propria creatie, poeta incearca sa traiasca si ca spectator, nu doar in calitate de creator, emotia estetica autentica. Iar o asemenea emotie nu poate fi experiementata decat prin detasarea totala de opera creata. Pigmalion, pamanteanul indragostit de propria opera de arta, exista in fiecare creator, de aceea, Victorita Dutu considera ca trebuie sa precizeze, la un moment dat: “am facut o distinctie/intre mine si/un drum din inchipuire.” Prin aceste versuri, ea ne asigura ca isi priveste propria creatie cu ochii consumatorului de arta si nu ai celui ce compune. Fiind o poeta cu vocatie, aceasta stie ca paseste “pe un drum/ce se largeste la/infinit», ceea ce denota convingerea ca arta ei va supravietui, ca va avea puterea sa infrunte timpul si circumstantele, ca destinul ei literar este bine trasat. Drumul de la intuneric la lumina, spre infinit, semnifica iesirea din profan, biruinta elementului spiritual asupra celui profan.

Tristetea si calmul versurilor Victoritei Dutu se manifesta in redarea propriilor trairi interioare. “O unda de soc/face ca totul/sa se inverseze/si in loc sa/privesc inainte/privesc inapoi”, spune poeta, cu o usoara autoironie. Un element distinctiv in poezia sa este si alternanta rasarit-apus, care ne trimite cu gandul la actul inchinarii. Soarele, astrul zilei, este simbolul binelui, al vietii, al puterii creatoare, al mantuirii, al spiritualitatii. Noaptea, cu tenebrele ei, evoca raul, spaimele, bucuriile desarte, absenta fortei morale. Victorita Dutu constientizeaza lupta care se da chiar in sufletul ei intre bine si rau, atunci cand afirma : « apare gandul/cuprins intr-o umbra/ce se pune/intre soarele rasarit/si noaptea ce/vrea sa apuna/si sa rasara /la plus infinit.”

“Obiectul… ce si-a pierdut forma”

Ar mai trebui remarcat in “Cuvintele”, motivul golului, care se regaseste si in poezia lui George Bacovia, “Plumb”. Golul, la fel ca si umbra din versurile anterior mentionate, sugereaza ceva misterios, indefinit, o stare de neliniste, de asteptare, de tensiune. De fapt, “umbra” si “golul” evoca intensitatea trairilor sufletesti ale poetei si sporesc sentimentul de tristete. “Golul acesta/cuprinde/doar obiectul/ce nu mai este./obiectul acesta/si-a pierdut forma,/se striveste acum/pe el insusi/in doua goluri/ce se intersecteaza/in ochiul meu/ce vrea sa /tasneasca prin spatii.”

In contrast cu “obiectul… ce si-a pierdut forma”, cartea ramane la Victorita Dutu o imagine concreta, legata de realitate, pe care autoarea are puterea sa o transforme “intr-un gand/plutitor pe o linie/paralela cu lumea”. In simbol, cartea marcheaza initierea, cunoasterea, descifrarea enigmelor. In carte salasuieste spiritualitatea cea mai profunda, frumusetea care “se ascunde mereu.” Acest estetic in cautarea caruia se afla poeta semnifica in cele din urma, aceeasi intoarcere la sine. Iata ce spune Victorita Dutu: “nu stiu pe unde/sa merg,/pentru ca ea (frumusetea),/fiind a lumii,/vreau sa o/pot cunoaste.” Frumusetea inseamna vitalitate si este opusa umbrei si golului.

“Stiu ca pot sa vad”

Interesant este si faptul ca autoarea isi propune sa inteleaga “nesfarsitul…, in aceasta calatorie” in lumea cuvintelor, in care a pornit. Ea talmaceste “imagini iluzorii”, iar concluzia la care ajunge este ca “nu se intampla/mare lucru”, pentru ca “doar gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Experienta de pana aici a poetei releva absenta emotiei, pentru ca asa cum ne anunta chiar ea, spre deosebire de drumul infinit, calea pe care merge acum “e un drum inutil”, marcat de “un inghet/al normalului”, avand ca ultim rezultat scufundarea “in vartejul uitarii.”

Singura certitudine incontestabila pe care poeta ne-o impartaseste este aceasta: “stiu/ca pot sa vad./deschid ochii,/chiar daca nu vãd/decat imagini iluzorii.” Starea de bine este inexistenta, intrucat “gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Mai mult, Victorita Dutu este urmarita “de frica unei noi caderi,/de spaima unei indepartari/in prapastii”, iar “cuvintele sunt,/poate nici nu mai stiu,/o simpla miscare de aer ,/un zbor de pasare,/cu o viteza uluitoare /ce se ascunde/de zborul rapitor.” Acest “zbor rapitor” nu este altceva decat “lacrima mortii/ce ploua pretutindeni”, o realitate de cosmar care are tangenta cu lumea muritoare. Intr-o asemenea realitate, creatorul devine “cea mai aleasa prada”.

De obicei, pasarea, zborul sunt simboluri ale timpului care trece repede si ireversibil si ale mortii. Prin zbor, pasarea are rolul de curier, de vestitor, unind soarele si luna, cele patru vanturi, dar si “cele patru drumuri” despre care poeta marturiseste – “nu le pot vedea”. Zborul face legatura intre lumea reala si cea iluzorie, oferind acces la “nesfarsitul” pe care autoarea se straduieste sa il descifreze.

“Intr-o oglinda”

Un alt simbol important in “Cuvintele” este oglinda, stravechi obiect al civilizatiei umane, care aduce vindecare de spaime si alunga “umbra”. In istoria culturii oglinda este simbolul cunoasterii, metafora a literaturii si artei. Oglinda nu semnifica o cunoastere directa, ci una refractata. Oglinda curata este un simbol al puritatii, iar cea murdara este simbolul minciunii si al pacatului. “Intr-o oglinda/se vedea pe/el insusi/in aceasta /strafulgerare/si nu-i mai era frica./da, da, nu-i mai era frica,/pentru ca/obiectul acesta/a devenit un gand/ce nu mai facea/nici o umbra.” Oglinda este si un element fantastic, care face trecerea de la planul real la cel imaginar. In oglinda se reflecta ca intr-o strafulgerare, eul initiat prin intermediul unei cunoasteri indirecte, caruia frica ii este straina. (Sa ne amintim de personajul lui Mircea Eliade, din nuvela fantastica “La tiganci”. Profesorul Gavrilescu se trezeste la un moment dat, intr-un labirint, printre paravane si oglinzi. Ajunge aici tocmai pentru ca ii este frica, iar frica face imposibila initierea.)

“Mi-a adus copacul in palma”

Iata de ce, pentru a iesi din labirintul celor patru drumuri pe care nu le poate vedea, poeta spune ca singura sansa este de a fi « cu el/cu cel care ma impinge de la spate/sa merg.” Iar acest lucru devine posibil numai datorita faptului ca “gradina/a facut un ocol/si mi-a adus copacul in palma”. In crestinism, acest copac simbolizeaza arborele cosmic, pomul vietii, iar gradina este Edenul sadit de Dumnezeu la facerea lumii. Acest copac ofera vesnica regenerare. Cu radacina infipta in pamant si ramurile inaltate spre inalt, pomul vietii face legatura intre uman si divin si are caracterul unui centru, al unui punct de echilibru. De fapt, pentru crestini, Isus este Pomul Vietii, Sursa binelui absolut, Sustinatorul.

“Cuvintele” Victoritei Dutu se incheie in mod semnificativ cu imaginea ferestrei, a “ochiului” casei sufletului: “din fereastra apoi/sticla se topeste/intr-o raza,/venita de nicaieri./raza lumineaza/intr-un alt intuneric/ce nu poate cuprinde/angoasa gandului.” Fereastra este simbolul receptivitatii si al deschiderii catre lume, ea marcheaza legatura dintre interior si exterior. De altfel, in vis comunicarea se realizeaza prin intermediul ferestrei si al oglinzii. Daca initial, poeta declara ca “oboseala inchide o/fereastra,/inchide doua ferestre,/inchide mai multe/ferestre,/apoi ferestrele /ma inchid pe mine/in oboseala gandului”, acum sticla ferestrelor din “Cuvintele” Victoritei Dutu se topeste la aparitia unei raze. Raza aceasta aduce cu sine speranta, lumina, bucurie, cunoastere. Raza este atributul divinitatii si astfel, frumusetea, in a carei cautare se afla poeta, devine o realitate tangibila. De data aceasta,“frica/si oboseala” nu se mai imbratiseaza, iar drumul infinit al cuvintelor Victoritei Dutu abia incepe – “eu merg pana departe,/fac un pas.”