www.saltmin.com

by Zoltan Terner

Glose

Întâlniri mirabile, adica miraculoase, pot sa se întâmple, într-o viata de om, doar câteva. Sau una singura. Sau nici una. Le scriem cu majuscula pentru a le diferentia de tot restul „întâlnirilor” întâmplatoare, fara înteles si fara urmari.
Întâlnirea Mirabila nu este dictata de hazard. Desi pare ca se declanseaza întâmplator. În fapt, Întâlnirea Mirabila este Întâmplarea însasi. Adica Evenimentul vietii… Miracolul prin care se împlineste destinul unui om. Întâlnirea trebuie deci sa se întâmple. Pentru ca îti este sortita. Cum s-a întâmplat sa se întâlneasca Oedip cu tatal sau, pe un drum îngust, si sa-l ucida, asa cum i-a fost dinainte scris.
Înca o data: cum ar putea fi simpla loterie, hazard orb, joc al întâmplarii, când din milioane de oameni, întâlnesti tocmai omul tau, singurul, predestinatul, marea ta dragoste ? Ai dreptate sa zâmbesti neîncrezator, stimate cititorule. Rareori se întâmpla asa. Rari oamenii care au parte de asta. Altfel, de ce am mai vorbi aici de miracol?
Putini oameni ajung sa afle ceva despre acesta. Desi oricine are acces la el. Întâlnirea Mirabila e rascrucea care te asteapta sau pe care o astepti. Chiar daca nu stii, o presimti. Esti împins sa o cauti, sa nazuiesti catre ea, sa o visezi. Ca în mitul lui Platon despre Eros: îti cauti cu dor Jumatatea cu care, unindu-te, sa devii întreg, sa te împlinesti.
Este scris undeva, când, cum si unde sa se întâmple miracolul Întâlnirii cu fiinta care se va confunda cu mine pentru a deveni Celalalt Eu al meu, Alter-Ego-ul. Din Acela, devenind Acesta. Apoi unitatea Eu-Tu.

Un om. Îl întâlnesti în drumurile tale, poate zilnic, în autobus, pe strada, în tramvai. Îti devine cumva „cunoscut”. Apoi, ca prin minune, va opriti din drum, – amandoi – si se întâmpla Întâlnirea. Revelatia reciproca. Ti se reveleaza ca este cel cautat, asteptat, dorit, necesar. Alteori cel asteptat e întâlnit, dar treci pe lânga el si… trece, ramâne pentru vecie, un trecator anonim. E momentul exprimat de Baudelaire, în poemul sau, „Unei trecatoare”: „Frumoasa fara nume,/ N-or sa mai vada ochi-mi decât în alta lume/ Privirea-ti vie care m-a renascut de-o data?/../ Nu-mi cunosteai cararea, nu stiu ce drum aveai,/ Te-as fi iubit, straino! O, tu, care stiai!”
Se întâmpla si asa. Treci pe lânga norocul vietii tale. Sau îi întorci spatele. Sau trece el pe lânga tine si nu bagi de seama. Ratezi momentul unic al unicei tale vieti… Din clipa în care afli, nu mai speri la fericirea Întâlnirii. Ti-ai mutilat viata. Întâlnirea triumfala cu marea ta dragoste se produce, când se produce, „brusc si pentru totdeauna”, cum spune filozoful Ortega Y Gassset în „Studii despre iubire”.
Printre drumuri fara numar, fara însemnatate si fara noima, într-un moment auroral al vietii, îti este data Întâlnirea. Adica Revelatia, Iluminarea, Minunea. Pentru unii alesi, este Întâlnirea cu Inefabilul, cu Absolutul, cu Dumnezeu.
Fiecare Întâlnire Mirabila e revelatia câte unei valori majore a existentei : dragostea, prietenia, arta, cunoasterea, creatia. Câte o carte providentiala. Întâlnirea face parte din miezul însusi al gândirii lui Martin Buber. În cartea sa „Eu si Tu” scrie simplu si transant: „Orice viata adevarata este întâlnire” Buber ne explica si mecanismul prin care omul „se împlineste prin întâlnire”: „corpul sau se înalta din unda prezentului fara timp si spatiu, pe tarmul permanentei”. Ce vroia sa spuna aici filozoful? Întâlnirea te muta din contingent, zadarnicie si nimicnicie, în adevar, esenta, spirit si vesnicie. Dragostea fiind însusi miracolul prin care te muti din profan în sacru, din materie în metafizica. Sau, cu cuvintele lui Buber din „Eu si Tu”, e vorba despre „faptul metafizic si metapsihic al iubirii”.
Miraculoasa întâmplare a Întâlnirii, se produce, ne avertizeaza acelas Buber, numai daca omul, pus fata-n fata cu Tu, „îi raspunde cu viata sa”. Cu alte cuvinte, marile întâmplari ale Întâlnirii devin/sunt destin numai daca le traiesti profund, cu întreaga ta fiinta si nefiinta. Numai atunci, aceasta fascinanta experienta a fiintarii, care se numeste viata, se umple de sens, de continut real. Altfel, viata ramâne goala.

Popularity: 24% [?]

by Dr. DOREL SCHOR
24 ianuarie 2010

La începutul secolului trecut, în Germania s-a nascut Expresionismul. Unii l-au definit o miscare culturala aparuta ca o reactie la pozitivism, la naturalism, chiar la impresionism. O replica moderna care dorea sa nege academismul si conventiile estetice rigide. În continuare însa, expresionismul s-a impus mai mult ca stil decât ca o miscare artistica.

Oricum, pictorii adunati la Munchen, în gruparea intitulata „Die Brucke” (Puntea) si cei din Dresda, mai târziu la Berlin, din jurul revistei „Der Blaue Reiter” (Cavalerul albastru)
nu aveau un program sau o ideologie. Le era comuna libertatea de creatie absoluta, primatul expresiei asupra formei. Creatia lor era spectaculoasa, influentata de van Gogh, de Munch, de arta primitiva. Viziunea personala, a fiecaruia, era distincta. Pentru ca si interpretarea era foarte subiectiva.

Dar, de ce sa vorbim despre expresionism la trecut? Elementele caracteristice ale acestui stil le regasim, în proportii diferite, la artisti plastici de peste tot si de oricând. Nume mai mult sau mai putin celebre se înscriu la capitolul acesta. Max Beckman, Emil Nolde, Otto Dix, Franz Marc sau Kathe Kollwitz, Egon Schile si Oskar Kokoschka, Willem de Kooning, Vassily Kandinsky, Chaim Soutine si chiar Marc Chagall sau Natalia Gonciarova deschid o pleiada de pictori expresionisti sau în parte expresionisti absolut remarcabili.

Ce au, mai mult sau mai putin, an comun tablourile expresionistilor? Culori arbitrare, compozitii ardente, un dinamism al liniilor care se poate prelungi pâna la abstract. Fiecare pânza este o experienta sentimentala. O usoara distorsionare a formelor obtine un efect emotional special. Forta inventiva poate sugera orice simtamânt, orice traire puternica, de la angoasa la exuberanta. Viziunea personala este în mod evident distincta, semnatura autorului este inconfundabila.

S-ar spune ca expresionismul reflectâ o lume uneori alienata, alteori impulsiva. Culorile senzuale, ritmul simplu, tensiunea vizuala si un original sens al spatiului tradeaza efervescenta creatoare, temperament artistic si neastâmpar novator. Dar, ca orice stil în arta, este influentat de evolutiile politice si de climatul social. Tocmai în sensul respingerii structurilor dominante.

A fost expresionismul o revolutie în arta? Interpretarea e libera si desigur subiectiva. Vom remarca totusi influenta sa pe teritoriul altor muze: în literatura, în drama, scenografie, dans, film si arhitectura. De la exemple radicale în cazul unor artisti, sau numai în perioade limitate la altii.

Popularity: 12% [?]

„Esente” organizeaza lunar, începând cu februarie 2010, un concurs structurat pe doua sectiuni: „Poezie” si „Proza scurta”.

Va prezentam regulamentul de desfasurare al concursului:

1. Pentru ambele sectiuni, tema este liber-aleasa de catre participant

2. Poeziile vor trebui alcatuite, în forma „clasica”, utilizând procedeul tehnic corespunzator acesteia (prozodie, ritm, rima, etc.); Proza scurta poate fi: eseu, pamflet, povestire, proza umoristica, etc.

3. Fiecare participant va trimite un singur text (poezie sau proza), prin mesaj privat, creatorului retelei Esente.

4. Poeziile vor fii afisate pe pagina de concurs, fara a fi mentionat numele autorului. Acestea vor purta un numar de ordine.

5. Termenul maxim de depunere a lucrarilor este 25 februarie 2010.

6. Fiecare creatie va fii notata de la 1 la 10.

7. Dreptul de notare îl au numai participantii la concurs.

8. Organizatorul concursului nu are drept de participare sau notare.

9. Dupa aceasta data, fiecare participant va trimite o notatie proprie a poeziilor aflate în concurs, (fara sa noteze propria lucrare) dupa modelul de mai jos:

Poezie_____Nota
1.__________7
2.__________8… etc

Aceste note vor fi trimise de fiecare participant, prin mesaj privat, creatorului Esente Laureatul concursului va fi desemnat în urma calcularii mediei aritmetice a notelor primite de fiecare creatie, pentru fiecare sectiune.

Acesta va fi premiat prin afisarea lucrarii sale pe coperta cartii virtuale ce apare lunar, alaturi de ocupantii locurilor II si III.

Daca pe parcursul a 3 luni, acelasi laureat va obtine punctajulul maxim, acesta va beficia de gratuitatea publicarii si lansarii volumului tiparit, alcatuit din creatiile participantilor la concurs.

Pe parcursul concursului se vor mai face si alte precizari, fara a afecta însa regulamentul.

Va astept si va urez succes.
Nicu STANCU
Creator al Site-ul Literar „ESENTE”
nicu_stancu48@yahoo.com

Nota:

Participantii la „Concursul de creatie literara” trebuie sa fie înregistrati ca membri ai Site-ul Literar ESENTE. Înscrierile se pot face la adresa de web:

http://nicustancu48.ning.com/

Despre ESENTE

2016 membri
5939 fotografii
1551 cântece
1096 fisiere video
625 discutii
15 evenimente
5158 postari de blog

Popularity: 7% [?]

by Carmen CATUNESCU
4 ianuarie 2010

Romanii din diaspora sufera de romanism. E un dor care nu se lasa ostoit. Au ajuns in Valea Plangerii? Nu. Pentru ca – slava Domnului! – tara lor de bastina nu e scrum, cenusa. Pentru ca pot veni ori de cate ori vor aici. Pentru ca pot sa-i viziteze pe cei apropiati, ramasi acasa, fara restrictii. Stiu ca cei din diaspora sunt niste luptatori. Ca au reusit acolo, departe de locul unde s-au nascut. E dificil sa fii acceptat. Iar multi n-au cum sa ajunga. Multi nu se incumeta sa ramana. Si cei care se incumeta ar trebui inainte de toate sa le fie recunoscatori celor care i-au ajutat sa ajunga aici: rudelor de sange ori prin alianta, prietenilor, colegilor etc. Apoi lor insisi, ca au avut tarie si rabdare.

Dezvoltandu-si doua mari calitati: o vointa iesita din comun, o disciplinare a gandului si a faptei. Îi admir nespus pentru toate acestea. Chiar daca eu n-as urma niciodata drumul lor.// Dar cei din tara ce fac? Ei nu lupta? Nu fac nici un efort? Ei renunta? Se resemneaza …?! Cum zicea un confrate din strainatate: precum ciobanasul moldovean din celebra balada, asteptandu-si moartea… // Adevarul e altul. Si apoi de plecat nu putem pleca cu totii, „sa ne mutam in alta tara”, dupa cum sugereaza Octavian Goga in poezia “Oltul”, pentru a scapa de suferinta.// Nu voi aduce in discutie pe aceia care ar trebui sa faca, in sfarsit, ceva pentru tara aceasta si nu fac – pentru ca nu merita. Nu-i voi lauda nici pe magnati ce destepti sunt ei, castigand miliarde…. Nici macar despre categoriile sociale care se descurca greu, dar traiesc acceptabil, nu voi scrie prea multe. Acum mi-ar placea sa ne ocupam de oamenii cei mai simpli, buni si cinstiti.

Daca am lasa automobilul personal si am calatori cu autobuzul, folosindu-ne de avantajele transportului in comun, i-am vedea cu sutele, cu miile, cu milioanele cum se duc constiinciosi dimineata la slujba. Oamenii acestia care muncesc din greu pentru pentru o bucata de paine. Care nu fura, nu mint, nu inseala.

Peste tot se spune ca noi, romanii, trebuie sa muncim mai mult, pentru ca tragem chiulul. Ca Europei ii este rusine cu noi. Prea bine. Stiu ca oarece nu e in ordine. Ca imaginea noastra dincolo e stramba, urata, deformata. Ca mai avem multe de facut. Etc. Dar, dincolo de toate acestea, de ce nu vedem si partea plina a paharului?! Pentru ca ea exista cu adevarat.

Sunt atatia oameni constiinciosi, corecti, muncitori. Si asa de saraci… // Si tot ei, cei mai saraci, ne dau o lectie de supravietuire. Pentru ei fiecare zi e o lupta crunta. Nu vor sa moara, dar sunt pregatiti pentru asta. “Si de-o fi sa mor….”, zice ciobanasul din creatia populara. “De”-ul, cu valoare de “daca”, marcheaza posibilitatea de a muri pe neasteptate, nu absenta luptei. Nu e resemnare. E o lupta apriga. Oamenii acestia simpli, curati, care, in ciuda conditiei mizere, reusesc sa se pastreze neintinati, buni, adevarati… Oamenii acestia n-au visat si ei o casa frumoasa, spatioasa, cu peretii albi si inalti, cu ferestre mari prin care patrunde soarele, cu perdele dantelate si ghivece de flori, o casa respirand o bunastare cu miros de paine proaspata scoasa din cuptor si parfum de chiparoase? Un trai decent si linistit?… Cine le-a furat visul?!

Nu suntem un popor de hoti, pungasi, prosti… Cine ne-a furat visul?// Cel din strainatate sustine un adevarat razboi. E traumatizant, devastator, naucitor, epuizant, pustiitor. E greu sa treci printr-un razboi. Dar daca l-ai castigat, victoria e deplina, e a ta. Nu ti-o ia nimeni.// Cel de-acasa da in fiecare zi o batalie. Dar de fiecare data trebuie s-o ia de la capat. Si ce sanse are sa obtina altceva? Copii multi, salariul mic, apoi mai mic, un concediu fara plata in prag de sarbatori. Castiga o batalie… doua… noua… nouazeci si noua… Intorcandu-se de fiecare data de unde a plecat, luand-o de la zero, straduindu-se enorm, la infinit… Pentru ce? Ca sa aiba o paine pe masa… iar, cand rasufla usurat ca a obtinut-o, vin alte poveri, alte cheltuieli, alte impozite. Este o moarte a idealurilor, care nu se petrece brusc, ci incetul cu incetul, ca si cum o bucata de carne din propriul corp s-ar anihila, s-ar anula, ar disparea. E o lepra care te roade fara putinta de remediu. O epuizare completa. O robotizare.

Munca aceasta lipsita de efect vizibil mi-aduce aminte de aceea a spalatorului de rufe, prietenul episodic al lui Martin Eden din romanul omonim de Jack London, care se scula foarte devreme si incheia munca noaptea, care la sfarsit de saptamana zacea si se imbata, pentru a putea s-o ia de la capat luni dimineata. O munca nefireasca. O plata subnecesara, care nu-ti permitea sa te odihnesti. Poate ca Jack London a amplificat situatia de odinioara, poate ca eu o amplific in acelasi stil astazi… insa rezultatul se vede clar, limpede, de necontestat.

Vorbeam deunazi cu o tanara femeie, ingrijitoare la o scoala din cartier. Are patru copii. Din care doi sunt mici, gemeni. Imi povesteste cu mandrie ca sunt sanatosi, mananca mult, un litru de lapte in doua zile: cei mari si cei mici. Imi venea s-o intreb cum il imparte, dar m-am abtinut. M-am uitat la fiica ei, care o tinea strans de mana. E in clasa a treia, dar e slabuta, firava ca o fetita de gradinita. Mama insasi pare un copil de paisprezece ani. Are obrazul supt si o paloare de om bolnav. Nu i se ghiceste o forma a corpului sub imbracamintea larga, groasa, lalaie. Imi vorbeste despre cartile si caietele speciale pe care trebuie sa le cumpere si le calculeaza in mancarea pe care si-o iau de la gura, ca sa le achizitioneze. Dar vrea ca toti copiii ei sa invete! Si cati ca ea… Oameni constiinciosi, rabdatori, cu prea mult bun-simt…

Asadar daca se rosteste fraza “Si de-o fi sa mor…”, se spune nu in ideea ca romanul isi doreste sfarsitul, ci ca isi face testamentul curajos, sperand sa traiasca nu ani putini si chinuiti, ci multi si fericiti!…

Popularity: 4% [?]

Tot astfel dupa cum la inceput a existat Cuvantul si nu doar un cuvant oarecare, iar Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, in viziunea Victoritei Dutu, nu exista simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Liniste”, “Linie”, “Frumusete”, “Drum” si “Gradina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru ca ele vietuiesc in “inchipuirea” poetei, in imaginatie, despre care autoarea afirma ca “numai ea/este prezenta/in realitatea ce o/traiesc fara sa o/pot atinge cu mana.”

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile “Spatii”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a aparut la Editura Muzeului Literaturii Romane in noiembrie 2005. Detinatoare a Premiului International de poezie “NAJI NAAMAN”, obtinut in anul 2009, Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Poeta este absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si are un masterat in logica si hermeneutica. In prezent, Victorita Dutu este profesor titluar de matematica la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”.

“Linistea ce nu se lasa cuprinsa de zgomot»

Pentru ca dimensiunea principala a realitatii in care evolueaza autoarea este imaginatia, Victorita Dutu, spre deosebire de alti poeti, nu este interesata sa evadeze din aceasta realitate. La fel ca si cuvintele, realitatea despre care vorbeste poeta se defineste prin imaterialitate. Intr-o asemenea realitate, linistea devine un autentic loc de refugiu din fata cotidianului. “Linistea/ce nu se lasa cuprinsa/de zgomot se manifesta ca o varianta la “gandul celuilalt”, gand ce capata forma, de aceea, continua poeta, atunci cand “o mana din afara mea/m-a luat de mana/mea stanga,/nu m-am speriat/ca nu am putut/sa o vad!” Mana simbolizeaza actul creator, identificarea autorului cu creatia sa. Victorita Dutu ne asigura ca intreaga ei creatie reflecta deschidere, sinceritate, curatie a gandului, atunci cand afirma – “da, arat mana,/palma mi-o arat.”

“Un drum din inchipuire”

Dincolo de aceasta identificare cu propria creatie, poeta incearca sa traiasca si ca spectator, nu doar in calitate de creator, emotia estetica autentica. Iar o asemenea emotie nu poate fi experiementata decat prin detasarea totala de opera creata. Pigmalion, pamanteanul indragostit de propria opera de arta, exista in fiecare creator, de aceea, Victorita Dutu considera ca trebuie sa precizeze, la un moment dat: “am facut o distinctie/intre mine si/un drum din inchipuire.” Prin aceste versuri, ea ne asigura ca isi priveste propria creatie cu ochii consumatorului de arta si nu ai celui ce compune. Fiind o poeta cu vocatie, aceasta stie ca paseste “pe un drum/ce se largeste la/infinit», ceea ce denota convingerea ca arta ei va supravietui, ca va avea puterea sa infrunte timpul si circumstantele, ca destinul ei literar este bine trasat. Drumul de la intuneric la lumina, spre infinit, semnifica iesirea din profan, biruinta elementului spiritual asupra celui profan.

Tristetea si calmul versurilor Victoritei Dutu se manifesta in redarea propriilor trairi interioare. “O unda de soc/face ca totul/sa se inverseze/si in loc sa/privesc inainte/privesc inapoi”, spune poeta, cu o usoara autoironie. Un element distinctiv in poezia sa este si alternanta rasarit-apus, care ne trimite cu gandul la actul inchinarii. Soarele, astrul zilei, este simbolul binelui, al vietii, al puterii creatoare, al mantuirii, al spiritualitatii. Noaptea, cu tenebrele ei, evoca raul, spaimele, bucuriile desarte, absenta fortei morale. Victorita Dutu constientizeaza lupta care se da chiar in sufletul ei intre bine si rau, atunci cand afirma : « apare gandul/cuprins intr-o umbra/ce se pune/intre soarele rasarit/si noaptea ce/vrea sa apuna/si sa rasara /la plus infinit.”

“Obiectul… ce si-a pierdut forma”

Ar mai trebui remarcat in “Cuvintele”, motivul golului, care se regaseste si in poezia lui George Bacovia, “Plumb”. Golul, la fel ca si umbra din versurile anterior mentionate, sugereaza ceva misterios, indefinit, o stare de neliniste, de asteptare, de tensiune. De fapt, “umbra” si “golul” evoca intensitatea trairilor sufletesti ale poetei si sporesc sentimentul de tristete. “Golul acesta/cuprinde/doar obiectul/ce nu mai este./obiectul acesta/si-a pierdut forma,/se striveste acum/pe el insusi/in doua goluri/ce se intersecteaza/in ochiul meu/ce vrea sa /tasneasca prin spatii.”

In contrast cu “obiectul… ce si-a pierdut forma”, cartea ramane la Victorita Dutu o imagine concreta, legata de realitate, pe care autoarea are puterea sa o transforme “intr-un gand/plutitor pe o linie/paralela cu lumea”. In simbol, cartea marcheaza initierea, cunoasterea, descifrarea enigmelor. In carte salasuieste spiritualitatea cea mai profunda, frumusetea care “se ascunde mereu.” Acest estetic in cautarea caruia se afla poeta semnifica in cele din urma, aceeasi intoarcere la sine. Iata ce spune Victorita Dutu: “nu stiu pe unde/sa merg,/pentru ca ea (frumusetea),/fiind a lumii,/vreau sa o/pot cunoaste.” Frumusetea inseamna vitalitate si este opusa umbrei si golului.

“Stiu ca pot sa vad”

Interesant este si faptul ca autoarea isi propune sa inteleaga “nesfarsitul…, in aceasta calatorie” in lumea cuvintelor, in care a pornit. Ea talmaceste “imagini iluzorii”, iar concluzia la care ajunge este ca “nu se intampla/mare lucru”, pentru ca “doar gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Experienta de pana aici a poetei releva absenta emotiei, pentru ca asa cum ne anunta chiar ea, spre deosebire de drumul infinit, calea pe care merge acum “e un drum inutil”, marcat de “un inghet/al normalului”, avand ca ultim rezultat scufundarea “in vartejul uitarii.”

Singura certitudine incontestabila pe care poeta ne-o impartaseste este aceasta: “stiu/ca pot sa vad./deschid ochii,/chiar daca nu vãd/decat imagini iluzorii.” Starea de bine este inexistenta, intrucat “gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Mai mult, Victorita Dutu este urmarita “de frica unei noi caderi,/de spaima unei indepartari/in prapastii”, iar “cuvintele sunt,/poate nici nu mai stiu,/o simpla miscare de aer ,/un zbor de pasare,/cu o viteza uluitoare /ce se ascunde/de zborul rapitor.” Acest “zbor rapitor” nu este altceva decat “lacrima mortii/ce ploua pretutindeni”, o realitate de cosmar care are tangenta cu lumea muritoare. Intr-o asemenea realitate, creatorul devine “cea mai aleasa prada”.

De obicei, pasarea, zborul sunt simboluri ale timpului care trece repede si ireversibil si ale mortii. Prin zbor, pasarea are rolul de curier, de vestitor, unind soarele si luna, cele patru vanturi, dar si “cele patru drumuri” despre care poeta marturiseste – “nu le pot vedea”. Zborul face legatura intre lumea reala si cea iluzorie, oferind acces la “nesfarsitul” pe care autoarea se straduieste sa il descifreze.

“Intr-o oglinda”

Un alt simbol important in “Cuvintele” este oglinda, stravechi obiect al civilizatiei umane, care aduce vindecare de spaime si alunga “umbra”. In istoria culturii oglinda este simbolul cunoasterii, metafora a literaturii si artei. Oglinda nu semnifica o cunoastere directa, ci una refractata. Oglinda curata este un simbol al puritatii, iar cea murdara este simbolul minciunii si al pacatului. “Intr-o oglinda/se vedea pe/el insusi/in aceasta /strafulgerare/si nu-i mai era frica./da, da, nu-i mai era frica,/pentru ca/obiectul acesta/a devenit un gand/ce nu mai facea/nici o umbra.” Oglinda este si un element fantastic, care face trecerea de la planul real la cel imaginar. In oglinda se reflecta ca intr-o strafulgerare, eul initiat prin intermediul unei cunoasteri indirecte, caruia frica ii este straina. (Sa ne amintim de personajul lui Mircea Eliade, din nuvela fantastica “La tiganci”. Profesorul Gavrilescu se trezeste la un moment dat, intr-un labirint, printre paravane si oglinzi. Ajunge aici tocmai pentru ca ii este frica, iar frica face imposibila initierea.)

“Mi-a adus copacul in palma”

Iata de ce, pentru a iesi din labirintul celor patru drumuri pe care nu le poate vedea, poeta spune ca singura sansa este de a fi « cu el/cu cel care ma impinge de la spate/sa merg.” Iar acest lucru devine posibil numai datorita faptului ca “gradina/a facut un ocol/si mi-a adus copacul in palma”. In crestinism, acest copac simbolizeaza arborele cosmic, pomul vietii, iar gradina este Edenul sadit de Dumnezeu la facerea lumii. Acest copac ofera vesnica regenerare. Cu radacina infipta in pamant si ramurile inaltate spre inalt, pomul vietii face legatura intre uman si divin si are caracterul unui centru, al unui punct de echilibru. De fapt, pentru crestini, Isus este Pomul Vietii, Sursa binelui absolut, Sustinatorul.

“Cuvintele” Victoritei Dutu se incheie in mod semnificativ cu imaginea ferestrei, a “ochiului” casei sufletului: “din fereastra apoi/sticla se topeste/intr-o raza,/venita de nicaieri./raza lumineaza/intr-un alt intuneric/ce nu poate cuprinde/angoasa gandului.” Fereastra este simbolul receptivitatii si al deschiderii catre lume, ea marcheaza legatura dintre interior si exterior. De altfel, in vis comunicarea se realizeaza prin intermediul ferestrei si al oglinzii. Daca initial, poeta declara ca “oboseala inchide o/fereastra,/inchide doua ferestre,/inchide mai multe/ferestre,/apoi ferestrele /ma inchid pe mine/in oboseala gandului”, acum sticla ferestrelor din “Cuvintele” Victoritei Dutu se topeste la aparitia unei raze. Raza aceasta aduce cu sine speranta, lumina, bucurie, cunoastere. Raza este atributul divinitatii si astfel, frumusetea, in a carei cautare se afla poeta, devine o realitate tangibila. De data aceasta,“frica/si oboseala” nu se mai imbratiseaza, iar drumul infinit al cuvintelor Victoritei Dutu abia incepe – “eu merg pana departe,/fac un pas.”

Popularity: 7% [?]