Revista ARMONIA

by ELENA M. CÎMPAN

Motto: „Tu ma învatai/ Cum/ Se fac primii pasi de femeie/ pe cearceaful rece,/ Alb,/ perfect apretat./”( Melania Cuc)

„Autoportret”-ul Melaniei Cuc (poeme, Editura Nico, 2010) vorbeste despre o poeta, ce se ascunde în sentimente, se cauta în cuvinte, contrar modului de exprimare din arta plastica, unde o astfel de tehnica reda, cu fidelitate, un chip, luat drept model. Fiind un autoportret stilizat, ca la Salvador Dali, cititorul este derutat în a vedea si întelege adevarata fata a celui ce (se) prezinta. Poemele Melaniei Cuc nu sunt ca un strigat, nu sunt ca un cântec, sunt o incantatie pe o scena în aer liber, cu partea de sus aproape de cer, cu partea de jos îngropata adânc în pamânt. Ele îsi desprind propriul chip dintr-o materie amestecata: „Metamorfoza/ Trupului/ De care se bucura pamântul/ Ca de o gheisa autentica/ Este universul meu liric”. Arta poetica a Melaniei Cuc se concretizeaza în imagini de o expresivitate aparte: „De o mie de ori plec/ Si revin pe textul Regulamentului/ De ordine interioara a Vietii” si „Sunt un soldat de plumb/ Din ultimul razboi”.
Volumul e puternic marcat de tuse naturaliste, improprii unui lirism obisnuit: „Sunt muschiul de vitel/ Trecut prin masina cârnatarului./ Ma supun ei./ Fecioarei de fier/ Care ma strânge la piept/ Ca o mastera hoata”. Banalizarea sentimentelor, detasarea de acestea, neimplicarea afectiva, presupun obiectivitate care, la Melania Cuc nu este fortata, vine din ordinea lucrurilor: „Vorbesc despre dragoste/ Ca despre o marca pentru galosi”.
Cautând un motiv romantic în „Autoportret”, am gasit „luna”, dar surpriza a fost mare când aceeasi distanta fata de obiecte o face pe poeta sa rosteasca: „luna din staniol/ si nu mai mare decât o maslina”, iar noaptea e neagra ca o pisica” si „lumina grea/ Unsuroasa ca o frizura de domn/ În care s-a turnat în exces briantina”. În intentia de-a inventa o poezie noua, persista un filon al lirismului de altadata, într-un fragment ce pare o scrisoare care se încheie cu „Al tau,/ Serghei Esenin”, daca nu cumva este si aceasta o ironie la capatul unor „umbre fara trup”.
Asa arata, poate, postmodernismul începutului de mileniu trei, hranit din dor de romantism si vindecat cu exprimari socante într-o lume reala privita cu ochi de copil.
Câteva linii ancoreaza chipul sinelui descris în biografia textului si ofera informatii despre activitati de rutina, cu ecou în „logica sentimentelor”, în re-facere, în re-scriere: „Stapân si sluga/ Al unui singur poem”, „Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe” (o imagine a formarii/ pastrarii cuvântului prin grija proprie), „Degetele mele fara inele/ Bâjbâie/ Cauta/ Acul de palarie/ Într-un car cu stele decupate/ pe viata/ Din hârtie verzuie” (paradoxul de-a dori ceva la care se ajunge cu greu si de care,oricum, nu ai nevoie), „Semnul meu de trufie/ Este agresiv ca dintele/ Care lipseste din pieptenele/ Mostenit de bunica” ( imaginatie debordanta, neasteptata).
Pe retina de serviciu a cititorului ramân expresii, precum: „sanii voievodale”, „pace probabila”, „orizont probabil”, cu remarca pertinenta ca, în poeziile Melaniei Cuc, metafora este a doua figura de stil, dupa comparatie: „E noapte neagra ca o pisica”, „Inima secundei/ Ce gâfâie obeza/ Ca locomotiva cu aburi”:
Începutul cartii-autoportret (o numim asa) sta sub semnul confesiunii. „Îmi las capul pe genunchi” transmite o stare de oboseala, de neîncredere, de pesimism, specifica unui personaj ajuns la capatul puterilor. Vindecat pâna la sfârsitul cartii, acelasi personaj anunta în final: „Buzunarele mele sunt burdusite”, întelegând ca mai are multe rezerve, ce-i dau târcoale, îl atrag în lumea poeziei.
Desi poemele nu au titlu ( primul vers fiind subliniat corespunzator), într-o libertate compozitionala desavârsita, ele au unitate, nu lasa nimic sa se piarda din autonomia fiecarui text si se termina, invariabil, cu punct, ca si cum ar fi piramide cu baza în sus.
Daca ne amintim de „pleaca substantivele-n armata”, atunci locul unde ajung ele este chiar poezia Melaniei Cuc, din „Autoportret”. Inventarul sumar ( grenada, glont, arma, epoleti, cazarma, catuse, razboi, ranita, dinamita, lupta, prizonieri), desi ne-ar putea pune pe gânduri, infirma ideea unei înregimentari în rândul unei categorii de poeti. Melania Cuc are o voce unica. Poeta iese, elegant, din rând, convinsa fiind ca este asa cum vrea ea sa fie. Cuvintele o ajuta, siguranta de expresie îi vine în ajutor, „noaptea-i fara luna”si „Autoportret” se vede tot mai bine, în lumina unei poezii adevarate.