Revista ARMONIA

by Cezar IVANESCU

Acum, cînd pasim în cel de-al doilea veac al eternitatii eminesciene, vom spune ca Eminescu este nu doar „omul deplin al culturii românesti“ cum, cu întelepciunea senectutii, s-a straduit sa ne-o reaminteasca filosoful nostru, Constantin Noica, dar mai mult, ca pentru noi, românii, Eminescu încarneaza cea mai desavîrsit-conceptibila imitare a unui model sacru, iar opera sa ne va ramîne în veci, cartea sfînta a neamului.

Nu am fi îndraznit sa facem publica aceasta învestitura sacrala, daca nu am fi descoperit tocmai la cel mai „fara de nici un Dumnezeu“ filosof român, acest pasaj: „Tot ce s-a creat pîna acum in România poarta stigmatul fragmentarului. Afara de Eminescu, totul este aproximativ în cultura româneasca. Nici unul nu ne-am laudat cu el. Caci nu l-am declarat cu totii, o exceptie inexplicabila printre noi? Ce a cautat pe aici acel pe care si un Buda ar putea fi gelos ? Fara Eminescu, am fi stiut ca nu putem fi decît esential mediocri, ca nu este iesire din noi însine si ne-am fi adaptat perfect conditiei noastre minore. Suntem prea obligati fata de geniul lui si fata de turburarea ce ne-a varsat-o în suflet“.

Numai el ar putea rosti vorbele angelinului Paul Klee, „Doar lînga Dumnezeu îmi aflu locul“, si lînga el, nimeni…

Pentru sufletele comune, Eminescu a putut sa para doar un genial personaj „istoric“, „mais aux âmes bien nées“ el le-a aparut totdeauna învestit cu acea tremenda majestas, un mysterium tremendum et fascinans (Rudolf Otto) in stare sa provoace o conversiune fatala… De aceea, toti românii eruditi, de la Titu Maiorescu si Nicolae Iorga la Mircea Eliade, Perpessicius si Petru Cretia, au simtit ca pietatea fata de Eminescu masoara gravitatea cu care ne întîmpinam propriul nostru destin. Pentru toti acel care am avut si avem o patrie în limba româna (ca sa-l parafrazez pe marele portughez Fernando Pessoa caruia de drept îi apartine formularea) drumul de acces catre textele fundamentale ale umanitatii trece prin acest corpus al operei eminesciene si în acest ceas trebuie sa ne plecam cu recunostinta fruntea si în fata celui mai obscur eminescolog care va fi trudit sa ne redea întreaga „constiinta noastra mai buna“… Ca epigoni (în sensul meliorativ si etimologic al termenului) ai lui Eminescu, orice biografie a Poetului, scrisa chiar cu un sentiment tragic, nu ne mai poate multumi prin anticlimaxul inerent oricarei descriptii lineare realiste…

Visez la acel care va scrie o Lalita-Vistara si nu ma îndoiesc deloc ca trans-figurarea abia ne va arata adevarata icoana a Poetului.

Scriam cîndva ca orice ins, spre a-si proba siesi ca e român, ar trebui sa scrie o biografie a Poetului, actualizîndu-si astfel în constiinta nu doar un model exemplar al spiritualitatii românesti, ci modelul exemplar prin excelenta pentru oricine vrea sa realizeze „o vietuire lina si cumplita“ ca bun român…

Vom scapa si de acea rea constiinta a pacatului fata de Eminescu daca, pe deasupra, vom raspîndi, sa se afle la capatîiul oricarui bun român, si o editie populara a operei complete care acum ni se ofera noua, celor privilegiati români…

Vom experia astfel acel uimitor comert spiritual, potlach, în care fiecare se straduieste sa dea cît mai mult si vom constata vrajiti cît de putin am dat, chiar toata viata noastra primind în schimb totul, caci scris e-n firea Mirumului, ca o pleroma ce se afla sa ne copleseasca si bietul nostru trai, sa ni-l îndrepte înspre adevar si biata noastra constiinta sa ne-o preschimbe într-o hiperconstiinta beatifica…

Norocul nostru al celor de azi ni se masoara prin bucuria de a trai în deplinatatea revelata a spiritului eminescian, iar nefericirea noastra, cîta este, prin neascultarea „turburarii ce ne-a varsat-o în suflet“.

Norocul nostru, mai mare ca al altor români care au mers in drumul lui Eminescu (Hasdeu si Nicolae Densusianu, Xenopol, Iorga si Pârvan, Bacovia, Goga si Blaga, Arghezi si Ion Barbu, Enescu, Pallady si Tuculescu, Mircea Eliade si pîna la copilul de geniu care a fost Labis) ni se masoara prin distanta viziunii juste pe care ne-au transmis-o înaintemergatoril nostri: stim azi macar sa nu mai facem grosolane erori de situare, caci nu noi îl „distingem“ pe Eminescu („Rege el însusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga ?“, cu vorbele lui Maiorescu), ci Eminescu ne masoara insignifianta sau grandoarea noastra…

Un singur român ni se pare a mai fi trait deplin în duhul lui Eminescu: Brâncusi (aforismele lui sînt singurele „apocrife“ pe care le-am adauga cu voluptate operei eminesciene); marmoreele sale divinitati, adevarate yantra, pot fi gîndite ca imagini hermeneutice care induc starea necesara meditatiei asupra lui Eminescu…

Numai limba româna stie daca mai poate da un Eminescu în literatura („Nu noi sîntem stapîni ai limbii, ci limba e stapînul nostru“), si numai Dumnezeu stie daca ne va mai da un Bodhisattva pe masura lui…

Nevrednici de întîia lui venire, e mult mai întelept sa nu mai asteptam o alta, caci ne aflam în kali-yuga, si sa-ncercam sa privim cu ochii nostri de bezna, în ochii lui de lumina…