Revista ARMONIA

Trista-i, dar plina de farmec,
tristetea repetatei toamne.

Sfarsit de toamna plumburiu… Parcul de langa casa mea isi dezvaluie discret, melancolic, silueta pomilor desfrunziti. Doar cele doua salcii isi mai flutura corzile lungi, in imensitatea cenusie a singuratatii. Au disparut copiii care alergau in acest parc cu piciorusele lor mici, sau gonind cu triciclete, biciclete, masinute, cu rasul lor sonor, luand cu ei larma si zburdalnicia care infrumuseta si insufletea parcul. Bancile, altadata neincapatoare pentru oamenii mai in varsta care-si doreau odihna, pentru tinerii indragostiti care-si spuneau cuvinte de dragoste imbratisandu-si trupurile, au ramas goale. Micul lac din mijlocul parcului a inmarmurit parca, cu cele cateva zeci de frunze galbene, cazute din ramurile salciilor si plutind acum nestingherite, visatoare. Crengile arborilor tremura discret in oglinda apei linistite. Frunzele ramase pe ramurile copacilor, mai soptesc versuri in bataia usoara a vantului… Privesc un copac golit de frunze: singur si neajutorat, seamana atat de mult cu sufletul meu… Aleile parcului s-au adancit intr-un somn profund… Din cand in cand somnul este perturbat de pasii vreunui trecator grabit. Tristetea si-a asternut lunga ei mantie, in acest sfarsit de toamna, peste acest mic si umil parc, infrumusetat de-a lungul vietii sale.
Strabat spatiul cu pasi rari, vrand parca sa-i inteleg durerea, singuratatea. Emotia se amplifica privind raceala, indiferenta si totusi frumusetea naturii. Totul din jur seamana cu un grup statuar. Dintr-o data, cerul incepe sa picure lacrimile sale
Va veni si iarna, desigur, va ingheta si lacul, vor ingheta si sperantele oamenilor… Zgribulita de frig si alungata de un vant rece si de picaturile de ploaie, accelerez pasii, sa ma desprind de singuratatea acestui parc, acestei toamne tarzii… Pasesc in afara parcului, alunec usor pe frunzele galbene, verzi, cazute din copacii nepasatori… Inspir mirosul amar al frunzelor… Pleoapele imi cad sub povara unor lacrimi si-n fata ochilor intredeschisi, se perinda imagini ciudate… Hai, suflete, zic, lasa tristetea in urma ta!
Ratacesc pe strazi, noaptea vine grabita… Sunt singura si dau drumul gandurilor… Ce inseamna sa fi singur? Sa fii inconjurat de natura care-si are viata sa, si a fi lipsit in jurul tau de fiintele dragi. Civilizatia materiala ne-a indepartat unii de altii; pe buna dreptate se intreba Noica: ”Cine mai poate vorbi astazi despre aproapele nostru?” Iisus ne-a invatat sa ne iubim aproapele mai mult ca pe noi insine, stiind ca omul are tendinta de a exagera grija pentru sine. Mai putem iubi pe cineva daca nu-l avem aproape? O, cum sa nu! Dar atunci iubirea este insotita de durere, de sfasiere. Ne e frica de singuratate? Eu stiu? Totusi, cand ramanem singuri in casa, luam o carte, sau scriem o carte, cantam sau ascultam muzica, sau spunem o rugaciune, iar cand pasii ne duc pe cararile cunoscute, visam, speram… Mai putem spera?
Noaptea se lasa ca o mantie rece si neagra. De ce sa-mi fie frica? De ce? Constantin Noica spunea ca in singuratate suntem noi insine… “Regatul vesnic al vietii noastre spirituale nu se intalneste decat in zonele singuratatii, noaptea, cand incep sa joace ielele”.
Si totusi, intorcandu-ma spre casa, pe cararile demult cunoscute, in minte-mi vin, ca un refugiu in dragoste, versurile scrise candva… Le recit cu pleoapele si buzele intredeschise:
Ma inspaimanta plansul toamnei!/ intunericul ei solitar/ imi striveste fiinta./ Vino degraba/ s-aprindem luminile toate,/ sa radem, sa dansam,/ s-alungam tristeti!/ Si-n noapte,/ cand oboseala ne va-nfrange,/ tu ia-ma – n brate si ma strange,/ sa n-aud nici in somn/ plansul toamnei!

Vavila Popovici – scriitoare
Raleigh, Carolina de Nord