Revista ARMONIA

by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada

Privesc tumultul, dintr-o data mai bogat in sufletul meu, dintr-o data partas cu insasi lupta mea cu torentul curgerii implacabile de la va fi la a fost… Am desenat o linie imaginara de-a curmezisul torentului intr-o incercare noua de a-mi defini mediul, o curgere asemanatoare cu cea a raului in inclestarea lui cu stanca.

Imi parea ca gandeam in pietre… In pietrele albe de calcar sau in pietrele lunii. Si dintr-o data, neodihne noi precum coloana intinsa undeva in coapsele infinitului pareau a infiripa o miscare timida in pietrele rotunde intinse misterios pe malul raului. O miscare… Apa raului, apa pur si simplu, intr-o trecere implacabila pare a-mi spune ca undeva in adanc, in ideea de apa, exista dorul dupa o altfel
de miscare, miscarea din pietre. Exista o lene, un somn in trecere, dar puterea adevarata se intruchipeaza si in ramanere. E atata pace in a privi aceasta framantare dintre miscare si miscare.
Este atat de adanca aceasta pace in scurta mea solitudine incat simt ca-mi privesc propria poveste istorisita intr-o intimitate profunda intre ceea ce sunt si ideea de miscare din adanc, in esenta apei sau a stancii care strajuieste malul.

Si totusi e mai mult in tumultul apei decat lenea de a te lasa dus… Cand privesc stanca si apa vad o alta dinamica. Exista in acea trecere si ramanere o idee comuna amandurora intr-o expresie mult mai inalta: libertatea. Da, ati inteles perfect; li-ber-ta-tea. In clipa aceasta am descoperit ca dincolo de ceea ce aparent vad, exista un ceva infinit mai adanc. Trecerea apei si ramanerea pietrelor se intrupeaza atad de perfect intr-o, cu adevarat, libertate prin miscare… Libertate pur si simplu!

Trecerea si ramanerea, doua actiuni intr-o singura miscare, reveleaza ochilor mei o dinamica
din dincolo de timp si totusi atat de proaspata. Clestele stancii din dreapta si a celei din stanga este
de fapt un singur trup incremenit in ideea inclestarii. Si apoi apa…

Din cand in cand cate un pastrav… Semn ca apa e curata, puternic oxigenata de valtoarea
continua a miscarii. Hmm… Energie in energie sau energie din energie? Sau poate ca o lume cu
totul noua cu tot cu alaiul ei de mistere exista, mai mult sau mai putin vizibila, in trupul acestei
perpetue tensiuni dintre trecere si ramanere. Vedeti, apa si inclestarea ei cu puterea de ramanere a
stancii produce libertatea, o libertate generatoare de viata, ea insasi generata de o alta tensiune
perpetua. Oxigenul din tumult, asprimea pietrelor de dedesupt si repeziciunea curgerii sunt precum
caramizile in zidire pentru pastravii raului si pentru sustinerea lor in existenta.

Priviti inclestarea vietii cu torentul, pastravii mereu haituiti de ispita plutirii in jos… Lupta lor
impotriva acesteia este ea insasi factorul determinant in ramanerea lor in existenta.
Privesc tumultul, dintr-o data mai bogat in sufletul meu, dintr-o data partas cu insasi lupta mea
cu torentul curgerii implacabile de la va fi la a fost… Am desenat o linie imaginara de-a curmezisul
torentului intr-o incercare noua de a-mi defini mediul, o curgere asemanatoare cu cea a raului in
inclestarea lui cu stanca.

Si, ca altadata, aceeasi dureroasa concluzie: exista doar stropul care vine si stropul care a
trecut, prezentul continuand sa-mi para o iluzie, o entitate invizibila, abstracta aproape. Si totusi, imi
ziceam, trebuie sa existe o cale, un mijloc prin care sa agatam ceva palpabil de linia imaginara a
prezentului, ceva care sa ramana caci, daca privesc apa, in tot efortul ei, ramanerea este tot dincolo
de ea, este in stanca. Aceasta perspectiva a mea s-a schimbat intr-un mod surprinzator. Da, Domnul
a gasit cu cale sa-mi vorbeasca printr-un pastrav, pe cand priveam torentul involburat. Era ca o
sageata zburand parca in susul apei, apoi taind linia mea imaginara a prezentului inspre stropii de
apa care vor veni.

Da, pastravul din torent parea sa-mi strige, tare si raspicat, ca exista ceva, chiar in
fluidul apei care nu numai ca se opune trecerii inpre ramanere ci se intrupeaza inspre o urcare
dincolo de aceasta, intr-un triumf pe care numai viata in plinatatea ei il poate exprima.
Suntem si noi torente, aparent luptatori pentru o cauza pierduta de mult, disperati sa agatam
cate ceva de prezent in vederea ramanerii. Dar, precum stropii in torent, clipele trecerii noastre sunt
mereu doar cele care vor veni si cele care au trecut… Doar intristarea neputintei pare sa fie in
prezent.

Privind insa in adanc, in adancul meu, vad pastravii nadejdii, oxigenati de adierea divina a
Duhului, urcand inspre clipa care va veni, si chiar dincolo de ea, unde chiar si ideea de trecere va fi
straina.

Este atat de inaltator gandul ca inclestarea noastra cu trecerea poate fi nascatoare de viata,
viata din viata, care nu numai ca va impietri trecerea in citadele de ramanere dar va si despietri
granitele fapturilor noastre intr-un minunat dincolo, pentru care divinitatea ne-a asezat in linie de
lupta.

Imi amintesc Nera, un fel de Ozana al copilariei mele, si ma intreb: exista cineva, acolo, in
momentele acestea, cineva care sa deseneze o linie imaginara de-a curmezisul ei, cineva care, ca si
mine, sa-si vada in cugerea ei povestea propriului sau triumf?