Revista ARMONIA

Eugen CRISTEA

Mai mult decât surprinzator volumul semnat de Paul Polidor, „De dor mai moare câte un Actor…” De ce încep astfel, o sa va întrebati. Ca de obicei, sunt foarte sincer si marturisesc ca nu ma asteptam ca maestrul Polidor sa mai gaseasca resurse în a ma surprinde – o data în plus! – cu discursul sau poetico-politic… Am colaborat foarte mult cu Paul în ultima vreme, mai ales pe tarâm muzical si aproape ca uitasem ca se pricepe atât de bine si la exprimarea prin cuvânt scris. Cuvânt niciodata scris la întâmplare, ci elaborat cu sensibilitate, bucurie, de cele mai multe ori si cu mânie – total îndreptatita, de altminteri – si, mai ales cu imens respect pentru artistii disparuti atât de devreme si de nedrept dintre noi…

Personal, am trait cu senzatia ca imaginile poetice ale lui Polidor îmi iau pamântul de sub picioare.

Cu alte cuvinte, asocierile sunt atât de ciudate, de neasteptate, dar – O, Doamne! – câta poezie adevarata se ascunde dinapoia lor, încât, de multe ori, a trebuit sa re-re-recitesc multe dintre poemele prezentate în volum. Ce sa mai vorbim, Polidor si-a atins scopul: sa ne apropie pe nesimtite de ideile ascuse dibaci în spatele rimei. Sau al non-rimei… Pentru ca Polidor se joaca cu talent cu aproape toate formele de exprimare si expresie poetica. O face, asa cum spuneam, cu îndemânarea si lejeritatea dintotdeauna.

Poetul ne readuce în memorie unele figuri actoricesti care au marcat din plin scenele si pelicula, unele dintre aceste chipuri deja trecute într-o uitare care caracterizeaza din plin modalitatea în care sunt tratati artistii autentici de catre o societate penibila, aculturala si materiala pâna la saturatie. Vorbeam de partea materiala care ne-a luat mintile în ultimii ani. Or, tocmai aici rezida talentul lui Polidor: ne determina sa ne mai îndreptam gândurile sufocate de televiziuni mai mult decât comerciale si catre sufletele noastre chinuite si neglijate de catre cei care nu au în cap (mic, de altfel) altceva decât yahturi, pitipoance de doi lei (vechi, desigur!) si cât mai multe lanturi de aur la gâtul îngrosat de consumul nemasurat al fleicilor si berii…Polidor evoca si o serie de filme fundamentale care ne-au marcat din plin anii negri în care un bilet la Cinemateca se masura în echivalentul în aur. Ma simt ultraonorat ca Polidor ne-a inclus pe sotia mea si pe mine în rândul celor evocati în cartea sa. Poate ca asta reflecta si faptul ca nu muncim chiar degeaba. A ne afla alaturi de titani ai culturii române în acelasi volum ne onoreaza si ne obliga.

În mod intentionat nu am dat vreun citat din volum, tocmai pentru a va determina sa cititi singuri totul din scoarta în scoarta. Veti descoperi si redescoperi un Paul Polidor altfel decât îl stiati. Revoltat, duios atunci când trebuie, mâhnit de tot ceea ce vede în jur (si atunci, el chiar înjura!!!) si, cu osebire, atasat de minunatul sau condei, care nu-l tradeaza nici de aceasta data. Dimpotriva…

Eugen CRISTEA

Bucuresti

6 august 2011